Întâmplări cu gladiole…

 

Gheorghe Petrașcu- Gladiole

E vremea gladiolelor. Erau florile lui preferate. Nu mi-a spus niciodată, dar i-am simțit vibrația într-una din verile trecute, când am intrat într-o florărie. Ultima dată când am fost la el, i-am promis că-i voi duce un buchet de gladiole. Spre uimirea mea, le găsesc destul de greu, deși, în anii din urmă, erau pline florăriile, vara. Acum, se pare că  florarii vând doar flori din import. Muncă puțină și, probabil, bani mai mulți.  S-au adaptat și ei vremurilor.

Trec pe la câteva tarabe de pe stradă, dar nici urmă de gladiole: doar trandafiri, crini imperiali, jerbera și crizanteme verzi, albastre… Mi-am amintit că se deschisese  de curând  o florărie la parterul unui bloc din apropiere. Când ajung, în fața ușii, o tânără stătea cu brațele încrucișate și număra pașii trecătorilor, mestecând tacticos. Îmi zic în gând: “uite, domnule, are apucături de comerciant serios, își așteaptă clienții în fața prăvăliei.” Gest de mare curtoazie! Prind curaj și-o întreb dacă-i deschis. Mă învățasem minte, când, cu altă ocazie am găsit vânzătoarea în ușă și crezând același lucru am dat să intru. Am rămas paralizată când m-a prins de mână și mi-a poruncit străpungându-mă cu priviri de pasăre răpitoare: “Ho! unde dai buzna c-am spălat pe jos!” I-am arătat cu timiditate orarul. “Da, e deschis, dar n-ai voie până nu se usucă”. Mi-a prins bine lecția, nu mai cred tot ce văd.  

Revin la florăreasa mea. Cald afară, cumplit de cald, dar, în florărie, am simțit că-mi stă inima pe loc de frig. Mă uit în stânga, în dreapta…cactuși cât încape! Într-un colț, pleoștite, câteva frezii albe.

Fetica m-a privit de sus continuând să mestece din gură. Mai lipsea să facă balonașe ori să-ntindă de cauciucul alb pe care-l rumega cu atâta sârg.

Văzând că fac stânga-mprejur, mă întreabă, cu o undă de dispreț în glas, ce caut. După ton, mi-am dat seama că am dezamăgit-o: nu eram o clientă de soi, cu gusturi rafinate pe măsura prețiozității produselor din magazin.

N-am nimic cu cactușii, dar ce dumnezeu să fac în toiul verii cu un ghemotoc  plin de țepi?  Crezând că ar mai avea și altceva prin depozit îi spun clănțănind din dinți: “caut gladiole”. “Gladiole?” m-a întrebat de parcă-i cerusem măselariță. “La țiganii din colț! Aici e florărie serioasă!” Privindu-i fața tuciurie, am rămas fără replică. Și a continuat cu vehemență: “Ei mai vând porcării că le fură de prin grădini! Noi avem numai marfă din import!” Ca să vezi! Și eu care credeam că toate dealurile din jurul Ieșilor sunt împânzite cu cactuși… Am ieșit repejor că simțeam brumă în jurul gurii. În bună tradiție românească, murise biata capră în coșar cu coada zvâc, pe sus, să nu se creadă că-i doar o oaie zăpăcită.

Mare pacoste pe capul meu cu gladiolele!

 Mi-am amintit de-o altă întâmplare. Eram studentă. Pe vremea răposatului, gladiolele erau considerate flori de lux. Nu erau la îndemână nici atunci, dar explicația era cu totul alta: prin piețe și prin magazine se făcuse stăpân vântul atât de regretat, azi, de mult prea mulți români. Nu-i bai!  În curând li se va împlini și “pohta ce-au pohtit”.

Tot cam la vremea asta, fac eu rost de un buchet de gladiole să-l ofer secretarei de la Litere spre a-i îmbuna inima să-mi pună o ștampilă pe un act. Intru triumfătoare în secretariat și dau cu ochii de un fund imens care se tot fâțâia la nivelul tejghelei, în spatele căreia, doamna cu pricina avea biroul. A tot moșmondit și-a tot bombănit foșnind hârtii în clinchet de sticle pe care le orânduia, se pare, în rafturile de jos. Am așezat și eu florile pe tejghea, așteptând cu răbdare să termine femeia cu oftatul și cu bombănitul. Bag seamă, nu era deloc mulțumită de lucrușoarele pe care le inventaria pe-aproape de sfârșitul zilei de muncă. Fiind novice și cam naivă de felul meu, habar n-aveam cu ce se lupta măria-sa, mai zbir decât toți profesorii la un loc, lucru pe care l-am aflat în timpul anilor de ucenicie. Văd că smulge de pe dedesubt un plic de format A4 care se rupe și o ploaie de orez i se împrăștie pe birou. Eu priveam hipnotizată neînțelegând ce se întîmplă. Roșie ca racul fiert, plină de transpirație, fixează ochii bulbucați  pe florile mele. Odată faci harști! cu mânuța ei plină de inele de aur și zboară florile cât colo. “Și tu, ce stai ca o momâie și te uiți la mine? Ce mi-ai adus cioclejele astea? Ce să fac cu ele? Să le bag în fund? De astea am eu nevoie?” Și începe să-mi fluture pe sub nas plicul rupt din care curgeau, în continuare, boabe mărunțele de orez. “Uite, vezi, de asta am nevoie! Vezi? Uite, nenorocita, care le-a adus, nu s-a îndurat să aducă toată punga. Și plicul ăsta s-a rupt și s-a risipit dracului tot orezul.” În cazuri limită, mintea mi-o ia razna. Mă uitam la sărmanele flori făcute varză cu lovitura scurtă de karate, mă uitam la tot orezul împrăștiat în jur, mă uitam la gospodina din fața mea care spumega de furie. Nu părea să se hrănească doar cu orez. N-am prea văzut asiatici obezi.  Mă întrebam dacă n-am greșit ușa. Totuși, era scris mare, să vadă și năucii ca mine: SECRETARIAT.  Orez? Păi de unde să știu, madam? Deh! Flori mai erau prin grădini, dar orez…cine mai cultiva pe seceta aceea? În mintea mea șubredă nu încăpea gândul cum aș  fi putut  să jignesc “o doamnă” făcându-i cadou un kil de orez! Parcă eram într-un film suprarealist. M-a trezit din visare un alt urlet: “Ce vrei?” și fără să aștepte răspuns mi-a arătat ușa: “N-am timp de prostiile tale! Vino altădată și să nu te mai prind că-mi aduci tot ciocleje!” Am plecat cu coada între picioare, simțindu-mă ca ultimul om de pe pământ. Nici n-am mai dat multă vreme prin cocina cu pricina. Îmi rugam colegele să mă ajute, motivând că-s bolnavă și nu mă pot duce personal ori pândeam când era pauză și nu era singură. În toți acei ani și după, m-au urmărit ochii bulbucați și flămânzi ai “doamnei secretare”. Mai târziu, am aflat ce-i astâmpăra foamea din priviri: numai bunătăți “de la țară” sau din import. Avea gusturi foarte rafinate dumneaiei. De astă dată, scroafa era moartă în coșar. Dar, nu-i bai, a puit înmiit înainte de deces.

Gladiole, gladiole, gladiole…

 

ADRIAN GRAUENFELS – PELERINAJUL -închinăciune de Sfânta MARIA-

 The Assumption of the Virgin Mary by El Greco
prin mereaua tinereţii sacre
m-am certat cu legile zbanghii
potlogite doar cu simulacre
care mă târau prin puşcării.
 
de pe bătătura casei mele
am strigat prea-sfânta şi-a venit.
de atunci -MARIA- două stele
suntem…ce destinul ne-am unit.
 
din stinghere oaze, cu căinţă,
am strigat la Tine – însetat,
şi pe porii arşi de suferinţă,
maica mea MARIA…ai plouat.
 
şi în toamna sfântă a iubirii,
pârguit cu germeni de iubit,
Tu m-ai învăţat, ca pe toţi mirii
şi-n altaruil tău m-ai fost nuntit.
 
n-aveam muze…şi m-ai dat la muze.
greu…mi-am săltat casă de chirpici.
ţi-am citit rostirea de pe buze:
pune-ţi crucea de creştin – AICI!
 
şi m-am dus şi m-am întors acasă.
avem rod în vie şi copii.
prin perdeaua vieţii…de melasă,
în genunchi – zburăm spre veşnicii.
 
prin pelerinajul vârstei mele
ne-am rugat ca ori ce heruvim,
şi Sfânta MARIA – dintre stele,
ne-a sfiinţit cu zbor spre velerim…
 
                de Sfânta Maria, 2017,

FB, mon amour

 

 

Nu fac parte din categoria celor care blamează Fb şi nici nu-i desconsider pe tovarăşii mei de suferinţă. Nu fac nici apologia căscatului gurii pe Fb. Pentru mine e un timp nici pierdut, nici câştigat. Mort. Mă consolez cu ideea că e şi asta  o formă de supravieţuire într-o societate care devine pe zi ce trece tot mai ostilă prin mizeria şi prin mediocritatea cu care te îneacă.

Zilele astea mi-am pus problema dacă n-ar trebui să-mi caut alt mod de consumare a unui surplus de energii. Grea alegere! Cum, de obicei, las lucrurile să decurgă de la sine, am lăsat baltă şi dilema asta. M-am reapucat de fumat după douăzeci de ani de abstinenţă. Nu-i de glumit cu partea întunecată a minţii omului…

Zilele trecute, fără să vreau, am provocat o mică furtună în virtual. Lucrurile s-au legat în aşa fel cum numai în filmele cu proşti se poate întâmpla. Că a fost  o întâmplare sau că Big Brother e la datorie, nu pot mărturisi nicicum. Cert este că imediat ce-am citit câteva note de lectură pe un site, exact din acea zonă, pe contul unei persoane din grup am primit un link şi un zâmbărici. Am tupeul să spun că la vârsta mea de 999 de ani nu sunt chiar aşa de naivă. (Şi cu ocazia asta i-am răspuns la întrebare şi unui tânăr imberb care m-a întrebat pe mess cât de bătrână sunt. Cât Matusalem, drăguţă!) Aşadar, nu m-a ros curiozitatea într-atât de mult încât să văd  unde mă duce linkul respectiv. Câteva ore mai târziu, “andrisantul” vine să vadă efectul isprăvii sale. Înainte să pun punct prestării pe ogoarele Fb, deschid cutia Pandorei să văd ce drac zace acolo. Am rămas cu gura căscată. M-au invadat mesajele din partea prietenilor. Am avut impresia că am apăsat pe un buton şi am aruncat în aer şandramaua. Mesaje din toate categoriile: unele întrebătoare, altele consolatoare, câteva drăguţe foc…e loc de imaginaţie. Văzând că am dat foc la casă, încerc să sting pălălaia. Aş! Sunt anihilată şi izolată de vajnicii luptători antiviruşi aflaţi cu prisosinţă în cutia mea cu jucării. Asta pentru că tot îmi bătu cineva obrazul pentru nesimţire câtă vreme trebuia s-o facă pentru prostie. A mea, desigur. Am încercat să dreg cumva busuiocul, dar mi se înecaseră toate corăbiile la mal. Primul impuls a fost să arunc harabaua pe geam afară. Nu mai aveam nici sânge-n vene ştiind că am provocat rău unor oameni nevinovaţi. Apoi, am decis să bag divorţ. Nici varianta asta nu mi s-a părut normală.  Mi-am asumat toată imbecilitatea de care am dat dovadă şi, după ce m–am liniştit puţin, intru să văd dimensiunea catastrofei. Între timp, lumea se cam dumirise. Probabil că unii au rămas în continuare cu ideea că am pus focul intenţionat. Am toate păcatele din lume, mai puţin pe cel de-a face rău cuiva. Îmi este mult mai la îndemână autoflagelarea.

A doua zi, pe lumină, studiind problema văd că bomba a selectat doar o parte din grup. După ce criterii? Habar n-am. Că nu toată lumea chemată la apel a primit acelaşi semn de la mine. La unii le-am zâmbit galeş, altora le-am făcut declaraţii de dragoste cu acea inimioară roşie, unora le-am dat cu tifla cu acel emoticon care scoate limba, altora le-am făcut complice cu ochiul etc…etc… Iarăşi sunt nedumerită: de ce domnul Virus nu i-a tratat pe toţi la fel? Returnarea inimioarelor cu mulțumiri m-a dus în al noulea cer. M-am simțit precum calicul aflat în stare de extaz când i se înfierbântă sângele în biserică, ori scapă pâinea din mână taman unde trebuie. Şi, ca să-mi fie uimirea deplină, găsesc un mesaj pe care n-aş vrea să-l las fără răspuns. O doamnă de la Soare Răsare mă întreabă şi chiar mă roagă s-o ajut să-şi găsească iubitul din US ARMY, aflat pe undeva prin Siria. Dragă Ninocika, am străbătut Siria în lung şi-n lat, dar pe măgarul de Jon al tău nu l-am văzut. Mă simt onorată de încrederea pe care o acorzi capacităţilor mele de detectiv particular de aceea îndrăznesc să-ţi sugerez un alt loc în care să-l cauţi pe mangafaua care nu mai răspunde dorinţelor tale arzătoare. La un simplu „search” pe „goagăl”, accesând „scammer”, s-ar putea să ai surpriza de-a vedea pieptul bombat plin de medalii al amorezului de ocazie. Amin!

M.S.