Shan Sa – Jucătoarea de go

Portrait of Chess Players by Marcel Duchamp

 to Seraphym

 

“În lumea asta mergem pe acoperişul infernului şi privim florile”

 

(Kobayashi Issa)

 

S: ” You like chess?”

M:”Yes”

Pornind de la această întrebare m-am decis să reiau vechea îndeletnicire  de-a scrie despre cărţile care mi-au plăcut. Aşa, mi-am amintit de cartea chinezoaicei  Shan Sa, “Jucătoarea de go“. Între cele două jocuri, şah şi go, există similitudini până la un anumit punct. Jocul de go a fost inventat în China antică  cu aproape 4000 de ani în urmă, adus în Japonia în jurul anului 800, iar în Europa, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Personalităţile jucătorilor se reflectă clar pe tabla de joc şi se menţine un echilibru între atac şi apărare, acurateţea analizei, recunoaşterea punctelor slabe şi a celor tari ale adversarului, fiind un joc teritorial. Deşi este un joc simplu este destul de provocator pentru minte, esenţială fiind abordarea corectă a problemelor  precum şi elaborarea soluţiilor.

Acţiunea romanului “Jucătoarea de go”  se situează într-o perioadă critică pentru relaţiile dintre China şi Japonia, la începutul invaziei armatelor japoneze în China, având ca subiect o lungă înfruntare dintre tânăra chinezoaică şi un soldat japonez din armata care ocupa Manciuria de 30 de ani. Femeie/Bărbat, Yng/Yang, Viaţă/Moarte sunt dimensiuni şi perspective deschise pe parcursul întregului dicurs narativ care întreţin o atmosferă de tensiune erotică de mare rafinament. Eroina principală intră în joc fără să-şi cunoască adversarul: “Nu ştiam nimic despre el, îi cunoşteam doar sufletul”.

La masa de joc cele două suflete se dezvăluie fără reticenţe pornind într-o aventură a cunoaşterii. Prima mutare îi aparţine micuţei manciuriene, prin ea cititorul fiind introdus în acel spaţiu sacru al jucătorilor de go. La rândul lui, tânărul soldat japonez face a doua mutare povestind despre momentul plecării la război şi despre primul contact cu moartea. În viscolul cumplit, ea îi întinde o sticluţă cu alcool pe care el o priveşte neîncrezător, dar o ia şi înghite tot conţinutul. El aprinde între timp o lumânare pe care o ţine în mâna stângă spre a lumina jocul. În cer, “luna e absentă”, iar “vântul geme ca un copil abia născut”. “Acolo sus, un zeu înfruntă o zeiţă, învălmăşind stelele.” „În piaţa din O Mie de Vânturi, jucătorii acoperiţi de chiciură seamănă cu nişte oameni de zăpadă. Din nasuri şi din guri le iese abur alb. Ace de gheaţă, crescute sub marginea căciulilor, îşi îndreaptă vârfurile spre pământ. Cerul e de sidef, soarele roşiatic coboară şi iar coboară. Unde se află mormântul soarelui ?”

Prima victorie îi revine tinerei chinezoaice. Soldatul îşi numără pionii de câteva ori, constată înfrângerea, îi înmânează lumânarea şi suspină adânc. “Se ridică dându-şi la iveală talia de gigant, îşi adună lucrurile şi pleacă fără să se uite în urmă“.

Născută la Pekin în 1972, Shan Sa este, la rândul ei, o bună jucătoare de go. La vârsta de zece ani s-a mutat cu familia în Franţa. După absolvirea studiilor de filozofie a devenit secretara lui Balthus. “Jucătoarea de go” este cel de-al patrulea roman al ei şi a fost răsplătit în 2001 cu “Premiul Goncourt”.

A progresa în tainele jocului presupune o continuă confruntare cu propriile limite, primul adversar fiindu-şi fiecare jucător sieşi întrucât e dificil să descoperi care căi ale minţii trebuie să fie accesate spre a evolua. Este un joc al inteligenţei maxime precum o călătorie printre astre, elegant şi misterios. În China e un joc cu adânci rădăcini în istoria perpetuării dinastiilor în vreme ce, în Japonia, a fost marcat de istoria samurailor căpătând dimensiuni mistice, un joc celestial devenit un mijloc de-a învăţa sacrificiul suprem pentru păstrarea onoarei şi-a demnităţii. Întâlnirea celor două culturi atât de diferite, dar şi atât de asemănătoare într-un moment al confruntărilor prin intermediul jocului dintre cei doi protagonişti, iată esenţa romanului “Jucătoarea de Go”.

Invazia japoneză din ţara soră, Manciuria, este de un dramatism contradictoriu. Tânărul soldat se înrolează sub steagul ţării sale făcându-şi datoria supremă de fiu al acesteia, dar trebuie să urmeze şi sfatul primit de la bătrâna lui mamă, în momentul despărţirii: “Datoria ta este să veghezi asupra unei păci greu de menţinut. Între moarte şi laşitate, alege fără să stai pe gânduri moartea!” Iar cu moartea, care devine atât de prezentă,  face cunoştinţă de cum calcă în noile teritorii. „Să mori este oare la fel de uşor ca atunci când te miri?” Însă patria şi familia nu vor putea fi împăcate niciodată. Un soldat e capabil să ucidă fericirea alor lui şi să-şi pună întreaga existenţă în slujba patriei. Şi din punct de vedere al structurii, romanul este asemeni jocului de Go, fiecare capitol însemnând o mutare, aparţine alternativ celor doi protagonişti aducând de fiecare dată câte un plus de dramatism. Acasă, jucătoarea de go are propria confruntare cu vărul Lu care o învăţase jocul şi care se îndrăgostise de ea. Fata se opunea cu toată forţa ieşirii din copilărie. Adolescentul n-o mai privea cu aceeaşi inocenţă, ci cu ochi lacom de lup care vrea să-şi devoreze prada. El  îi fusese profesor de go, tovarăş de joacă şi confident într-o lume a copilăriei mirifice şi acum voia s-o tragă după sine în lumea tristă şi vanitoasă a adulţilor. Pentru a scăpa de avansurile lui fata îi propune un ultim joc: va fi înfrântă va trebui să fie a lui, dacă-l învinge el va trebui să dispară din viaţa ei. Dar destinul se ţese undeva în Univers, impasibil, în favoarea Iubirii dându-i tinerei o stare de graţie şi inspiraţie cum nu mai avusese vreodată.Victoria îi aparţine şi pretendentul dispare pentru totdeauna lăsând cale liberă celui care trebuia să vină cu adevărat.

Viaţa de zi cu zi de la colegiul de fete e tot mai ternă pentru ea. Singurul refugiu este timpul petrecut după orele de şcoală în Piaţa celor o mie de vânturi unde joacă câte o partidă de go. “La şcoală, fetele mă poreclesc “străina”. Consideră pasiunea mea pentru jocul de go e o nebunie exotică. Cât despre jucători, ei preferă indulgenţa care îi onorează şi tolerează extravaganţa unei puştoaice.” Invazia japonezilor schimbase atât viaţa familiei cât şi moravurile din oraşul în care trăiau. O lume nouă, cea a îmbogăţiţilor peste noapte, lipsită de scrupule luase locul vechii aristocraţii sărăcite.

Tânăra jucătoare de go se împrieteneşte cu Huong, colega de şcoală maturizată şi ea peste noapte alături de o mamă vitregă şi de un tată nepăsător. Unica ei dorinţă era să se mărite cu un bătrân bogat care să asiste cu răbdarea la maturizarea ei adolescentină. Sufletul ei întortocheat, alcătuit din lumini şi umbre ascundea o viaţă plină de mister.

Pe câmpul de luptă soldatul japonez avansează cu trupa lui pe pământ străin, purtând moartea în propria-i umbră şi cunoscând tot cortegiul de sentimente pe care le aduce cu sine. “Educat într-un univers al onoarei, necunoscând nici crime, nici abjecţia, nici trădarea, gust pentru prima oară ura: un sentiment sublim, sete de dreptate şi de răzbunare.” Scene apocaliptice de luptă devin o necesitate pentru tânărul războinic. “Adorm după ce am gustat îndelung voluptatea melancolică a învingătorului. Zgomote surde mă trezesc şi mă fac să tresar. Lupii, sătui să aştepte retragerea noastră, s-au aruncat deja asupra cadavrelor.” Tânărul soldat se maturizează subit şi învaţă de la o zi la alta că educaţia primită de el acasă nu are nicio valoare pe câmpul de luptă. Doar negru şi alb, viaţă sau moarte, fără nuanţe de gri. “Cruzimea soldaţilor noştri se trage din duritatea educaţiei. Palme, pumni, insulte sunt pedepse zilnice pe care le primesc copiii.”Natura vitregă din ţinutul necunoscut pe care voiau să-l supună îi doboară pe tinerii soldaţi împingându-i la gesturi extreme. Aşteptând ca nebunia să ne devoreze, trebuie să ne continuăm înaintarea prin zăpadă, spre zăpadă.”Albul zăpezii nu are nimic pur, dimpotrivă e angoasant şi dureros.

Pe front continuă odissea tânărului japonez. Două tabere aflate în pragul epuizării sunt puse faţă în faţă într-un război absurd aşa cum sunt toate bătăliile fratricide. “Japonezii aleseseră să fie glorioşi în acţiune, iar chinezii în moarte. Măreţia patetică a sinuciderii lor colective este pătată de o tristă ironie. Să te omori prea devreme e o capitulare ruşinoasă. Civilizaţia chineză de mai multe ori milenară , a dat un număr nesfârşit de filosofi, de gânditori şi de poeţi.Dar niciunul n-a înţeles energia de neînlocuit a morţii.”

Atât de departe şi atât de aproape, vieţile celor doi protagonişti curg în paralel, aducându-le noi şi noi experienţe ce contribuie la maturizarea lor într-o lume bulversată de războiul fratricid: fata simte primii fiori ai iubirii, tânărul samurai se împrieteneşte cu moartea care-i fusese hărăzită conform cutumelor samurailor. “După cutremur, am început să simt repulsie şi fascinaţie faţă de moarte. Mă urmărea zi şi noapte : pe neaşteptate, mă cuprindea teama. Aveam palpitaţii. Plângeam fără motiv.”  Ştia că drumul lui era către neant şi unicul mod de a învinge neantul care-i invadase deja sufletul era să intre în comuniune cu un alt suflet aflat pe acelaşi drum, condamnat la nefericire şi la moarte fără putinţa de-a se salva. De aceea purta în gând chipul gheişei ucenice, Lumina, care îl introdusese în secretele iubirii carnale dar şi al zădărniciei acestei lumi. “Femeile uşoare au o prospeţime ascunsă, asemănătoare cu roua dimineţii. Dezamăgite, ele sunt sufletele surori ale militarilor. Sentimentul lor searbăd ne potoleşte inimile fragile. Apărute dintr-o lume mizeră, ele se tem de fericire. Condamnate nu îndrăznesc să se gândească la veşnicie. Se agaţă de noi ca nişte naufragiaţi de lemnele plutitoare. Există o puritate religioasă în îmbrăţişările noastre.”

Jocul de go îl epuizează pe jucător, încât are nevoie de câteva zile cu hrană bună şi somn, pentru a se reface, după o partidă. Tinerei chinezoaice, dimpotrivă, îi excită spiritul la maxim, forţa intelectuală, acumulată în timpul jocului, debordând ca un vulcan aflat în plină erupţie.

Pe front, tânărul samurai se apropie tot mai mult de flacăra morţii purtând în suflet chipul novicei gheişe. Doi novici în ale iubirii fuseseră puşi laolaltă aşa cum era regula castei  fiecăruia: fata oferea drept ofrandă virginitatea ei tânărului samurai pe bani mulţi. Actul comuniunii dintre cele două suflete pure era, de fapt, uşa deznădejdii deschisă către neantul unei vieţi care pierdea cel mai mare mister- cel al purităţii. Căderea îngerilor e tragică. “Credeam că am destule cunoştinţe despre femei, dar, la cei două zeci de ani ai mei, nu ştiam că dincolo de plăcere, bărbatul parcurge o lume obscură în care se pierde demnitatea, în care se înaintează ca în Teatrul  No, mascat, cu sufletul îndurerat.” Datoria sacră se transformase în iubire eternă.

De cealaltă parte, fata descoperă că nici pentru sine şi nici pentru femeile din preajma ei  iubirea nu era ceea ce visase, transformându-se în datorie şi supunere faţă de bărbaţi lipsiţi de sentimente. Alături de ei sufletele nu puteau decât să moară în timp. Prietena ei, Huang, fusese sacrificată de familie să se mărite cu un bătrân bogat, sora ei, măritată cu un bărbat tânăr şi frumos, ajunsese o umbră în timp ce el îşi pierdea nopţile cu prostituate. Până şi mama ei intrase în rândul crucificatelor lipsite de iubire. Obişnuinţa şi sentimentul datoriei erau singurele lucruri de care mai avea parte. Această revelaţie o determină să aleagă calea cea mai grea . “Simt cum mă cuprinde o stare de rău…Am nevoie să respir viaţa , copacii , căldura oraşului. Voi şti să-mi stăpânesc destinul şi să fiu fericită. Fericirea e o luptă de încercuire, un joc de go. Voi ucide durerea strângând-o în braţe.”   

Destinul îi pune în cele din urmă pe cei doi faţă în faţă la masa de joc din piaţa O Mie de Vânturi. Fata nu inspiră prea multă încredere partenerului şi decide să pornească în forţă, printr-o mişcare corp la corp, lucru interzis în codul de onoare al jocului. Astfel începe un joc, desfăşurat pe mai multe etape, în care cei doi se descoperă citindu-şi caracterul în fiecare mişcare a jocului. “Ne aşezăm soldaţii la intersecţii. Necunoscutul îşi delimitează zonele pe marginile tablei de joc cu o uluitoare justeţe şi economie. Jocul de go reflectă sufletul omului. Al lui e meticulos şi rece.”

Viaţa tinerei chinezoaice capătă o altă turnură după ce iubitul ei este arestat de japonezi, torturat şi ucis. În pântece purta copilul lui şi unica ei salvare e doar în moarte. Nu moartea iubitului, cât faptul că o trădase înainte să moară i-a distrus sufletul. La masa de joc cei doi combatanţi devin tot mai atenţi unul la celălalt, semn că încep să se cunoască. Atenţia de la tabla de joc se mută acum către chipul partenerului. Se studiază pe rând, pe măsură ce sentimentul zădărniciei pune stăpânire pe ei. Simt că iubirea lor nu are loc decât în cer, prea strâmt şi prea neprimitor fiind pământul pe care-l calcă. Şi această mare nedreptate a destinului se reflectă în dezgustul pe care-l capătă faţă de jocul la fel de necontrolat precum sentimentele care pun stăpânire pe ei. Şi ce nu poţi controla îţi devine ostil. Fata e tot mai fascinată de japonez simţind că are în faţă acel tip de bărbat rar precum diamantul.”El are nobleţea bărbaţilor care preferă meandrele spiritului, nu barbaria vieţii.”

 Avortul provocat empiric o aduce pe tânăra chinezoaică în pragul morţii. Singurul om în care mai are încredere este partenerul misterios la partida de go. Pentru ultima dată vrea să ajungă în poiana în care cunoscuse iubirea cu Min şi-l roagă pe tânărul samurai s-o însoţească. “Numai contemplarea frumosului îl abate pe un militar de la înverşunarea lui. Cât despre flori nu le pasă de admiratorii lor. Înfloresc pentru efemer şi pentru moarte.” E ca şi cum ar dori să se despartă definitiv de un trecut, prezentul stând gata s-o cuprindă.

Şi acest prezent înseamnă iubirea tânărului samurai, iubire pe care n-o mai poate stăpâni, care-o atrage ca un magnet către perzanie. Iar el cum să împace datoria sacră faţă de patrie cu iubirea pătimaşă pentru femeia căreia i-a ucis iubitul? Jocul devine tot mai aprig scoţând la suprafaţă stările de spirit înăbuşite de cei doi parteneri.

Fiecare pion e o treaptă în plus pe scara ce coboară în suflet. Mi-a plăcut jocul de go pentru labirinturile sale. Poziţia unui pion evoluează pe măsură ce îi deplasăm pe ceilalţi. Relaţia dintre ei, din ce în ce mai complexă, se schimbă mereu şi nu corespunde niciodată perfect cu ceea ce au gândit jucătorii. Jocul de go sfidează calculele şi jigneşte imaginaţia. Imprevizibilă precum alchimia norilor, fiecare nouă formaţie este o trădare. Niciodată în repaus, mereu la pândă, mereu mai repede, spre ceea ce ai mai abil, mai liber, dar şi mai rece, precis, ucigător. Jocul de go e o minciună.Îl încercuim pe duşmanul cu himere pentru singurul adevăr, care e moartea.”

Jocul se mută  către centrul inimii- nu mai e doar un mijloc de-a ţine mintea trează. devine un pretext de a-i ţine pe cei doi împreună, o minciună care să le justifice slăbiciunea. Cu cât se prelungeşte mai mult cu tot atâtea clipe viaţa poate să ţină piept morţii. “Jocul de go m-a făcut să-mi înving durerea. Pion cu pion, am revenit la viaţă. Dacă aş părăsi acum jocul acum ar însemna să-l trădez pe singurul bărbat care mi-a fost credincios.”

Ultima confruntare e un moment de maximă sinceritate, când niciunul dintre adeversari nu mai ţine garda sus şi e dispus să-şi dea viaţa pentru acea unică secundă de fericire absolută de care doar spiritele înalte au parte o singură dată în viaţă. “Întunericul şterge ruşinea şi incită la delir: cu toate astea nu am curajul să forţez destinele noastre.” Datoria faţă de patrie este mai presus la tânărul samurai.

 Finalul romanului este tragic. Luptele dintre cele două armate sunt la apogeu. Jucătoarea de go se travesteşte în bărbat şi încearcă să depăşească linia frontului. Este rănită în bombardament şi cade prizonieră în mâinile trupei în care era şi tânărul samurai. Ca să nu cadă pradă batjocorii soldaţilor el renunţă la o moarte glorioasă aşa cum îi cerea casta. Înainte să fie împuşcată de iubitul ei îi spune numele: Cântec de noapte.  “Nu te nelinişti, îi spune el înainte să apese pe trăgaci, te voi ocroti în mijlocul umbrelor.” Jocul de go îi ţine strâns uniţi pe cei doi îndrăgostiţi până şi în moarte. “Ştiu că ne vom continua partida de go acolo sus.”

 

Adrian Grauenfels : Aharon Appelfeld – Memorii

 
Apreciatul scriitor Aharon Appelfeld a fost cândva întrebat care a fost cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Fără să ezite a ales cei 16 ani petrecuţi în Ierusalim de la 14 şi până la 30 de ani. Admite că orele cele mai plăcute le petrecea în cafenele. Acolo găsea inspiraţie şi linişte, refugiu. O cafenea este un loc de observaţie, diferit de camera lui de lucru singuratecă. Atracţia pentru cafenele vine din copilărie, din Cernovitz, oraşul în care s-a născut. Cei care frecventau cafenelele oraşului aveau locurile fixe bine păzite de chelneri. Cererea mare era pentru locurile de lângă ferestre. Cafenelele erau liniştite, un fel de biblioteci, mai toţi erau scufundaţi în lectura de ziare sau cărţi. Se şoptea, se stătea ore în jurul unei mese de şah de parcă sorta jocului era soarta omenirii. Scriitorul părăseşte oraşul natal ca să se stabilească în Ierusalim, acolo găseşte cafenele (este vorba de anii 50-60)  liniştite, fără muzică, pline cu arome europene. Frecventa Cafe Rehavia, Cafe Atara în strada Ben Yehuda, cafe Vienna, Cafe Hermon în stradă Keren Kayemet. Nici una din stabilimente nu mai există azi. Îşi scria nuvelele şi romanele direct în cafenea. Erau locuri de contemplare, porţi ale imaginaţiei. Cafeneaua nu este un loc sentimental, ea este căutată de cei cu locuinţe mici, sufocante, neplăcut, care vor o oră de relaxare, să poţi vorbi în limba natală. Să citeşti un ziar civilizat pe când sorbi ceva rece vara sau o ciocolată fierbinte iarna.
 
***
Prima cafenea în care ne duce Aharon este Cafe Peter, aflată în Colonia Germană. Aharon era student, închiriase o cameră de dormit în cartierul Rehavia dar lua mesele şi studia la cafenea. Scria mult căutând o direcţie, un stil. Se împotmoleşte la algebră şi trigonometrie, va da examenul de trei ori. Limba sa maternă era germana. Bunicii vorbeau idiş.  Guvernul era român, deci oficial foloseau româna. Inteligenţa locală prefera franceza deci Aharon învaţă franceză După primul război mondial sosesc ruşii, Aharon învaţă limba rusă. Ajuns în Israel aceste limbi se evaporă, ebraica le ia locul. Dorea să fie israelian să arate ca un israelian. Dar accentul său străin rămâne prezent în ciuda eforturilor.  Ba chiar face jogging şi ridică haltere ca să capete un aspect fizic adecvat. Timiditatea nu-i dispare, vorbea bâlbâit. Ce nu realiza în viaţă încerca să facă în scris. Are eşecuri în poezie, se pune pe scris proză cu aceiaşi lipsă de succes. La Cafe Peter întâlneşte emigranţi din Transilvania, Ungaria, Bulgaria, Bucovina, se vorbea germana în special. Totul acolo, de la gustul mâncării şi până la pauzele dintre fraze, era ca acasă. Era atât de încântat de stabiliment că fugea acolo la orice oră liberă căpătată. Într-o seară de toamnă în cafenea, un emigrant povesteşte despre anii petrecuţi în lagărul de muncă forţată. Toată energia vitală a pierdut-o în lagăr, dar speranţa în eliberare l-a ţinut în viaţă. Acum e liber dar insomnia şi amintirile îl torturează cu o persistentă intensitate. Vocea lui rezervată l-a şocat pe autor. Nimeni nu a scos o vorbă.
 
***
Scrie prima sa carte: “Fum”  publicată în 1962. Critica era amestecată, cu laude dar şi voci care disecau.  Aharon ştie că are în faţă un drum lung de făcut. Un amic, Leib Rochman, scriitor în  idiş, îl învaţă dragostea pentru Talmud, Zohar şi studiul ebraicii.
Se întâlneau săptămânal şi noua pasiune îl captivează pe Aharon. Zilnic se aşeza 5-6 ore refăcând şi editând texte, iarăşi şi iarăşi. Era ca un fermier care plivea buruieni.
 
***
 
Şi în Rehavia se vorbea limba germană. Cartierul parcă nu aparţinea tabloului israelian. Casele îngrijite şi limba germană vorbită în cartier te fac să crezi că eşti la Dresda sau Berlin. La Cafe Rehavia poţi gusta o cafea şi o felie de ştrudel care are gustul ştrudelului servit la Vienna. Conversaţia şi atmosfera liniştită erau decupate din orăşelele Carpaţilor unde autorul călătorea în fiecare vară. Aharon era încă un student sărac care visa să devină scriitor. Rehavia era conectată cu clădirea Terra Sancta care găzduia universitatea. Acolo Aharon îl vede pentru prima oară pe marele Ghershom Scholem. Un om numai ochi şi urechi, scrie Aharon. Se practicau întâlniri literare în apartamentele private din Rehavia. Aharon se înscrie la un grup având tema Kafka. Din primul moment sunt disensiuni: Este Kafka un scriitor evreu axat pe probleme personale sau un autor universal? Personajul din Procesul, acuzat şi hărţuit, târât dintr-o judecătorie în alta,  cine este dacă nu însuşi evreul persecutat? Doi jurişti la pensie participă la discuţii, un judecător şi un industriaş. Concluzia la care se ajunge este că a fi evreu atrage catastrofă asupra ta. Propietăreasa apartamentului
 închiriat lui Aharon este şocată de faptul că tânărul învaţă idiş. Toate nenorocirile noastre vin de la acest idiş, declară femeia indignată. Aharon observă că spre finele anilor 50 câteva perechi părăsesc Rehavia ca să se repatrieze în Germania. Erau oameni sensibili, educaţi, care apreciau muzica şi cultura. Pentru majoritatea lor ebraismul le era o povară. Dar Aharon rămâne şi se întăreşte. Erau ani de studii şi de serviciu militar, pragul dintre copil-matur era depăşit.
 
Un jurnalist soseşte ca să-l chestioneze pe autor despre prima sa carte. Prima întrebare a fost “Când vei scrie despre Israel?” .   Aharon trebuie să se scuze, povesteşte despre viaţa lui , dar jurnalistul nu e satisfăcut, el vrea o promisiune.
Cartea “Fum” se ocupă de război şi emigraţie, chestiuni ardente în Israel. Ele au schimbat faţa oraşelor, a cartierelor. “În cartea mea provoc avangarda, emigrantul este omul sensibil care suferă dar este activ în peisajul problematic” spune autorul. Aharon caută să dea jos faţadele şi să ne arate frumuseţea care însoţeşte durerea. Lea Goldberg observă scrisul lui Appelfeld. Era profesoara lui la universitate şi opinia dânsei este crucială pentru tânărul autor. “Nu-i lua în seamă, spune Lea, tonul lor vine de la lipsa de înţelegere şi vulgaritate”. Goldberg scrie o piesă despre Holocaust dar realizează că nu a pătruns în inima problemei. Îi mărturiseşte lui Aharon: “Doar Dante, geniul tuturor timpurilor, ar fi reuşit să scrie despre acest iad”.
 
Cu Tan-Pai la cafenea
 
Pe când şedea la Cafe Peter, Aharon primeşte vizita poetului Yehoshua Tan-Pai, cu 15 ani mai în vârstă, influenţat în scris de Natan Alterman. Pomele lui sunt de o pură tristeţe. Cei doi decid să iasă la o plimbare în doi, în Mea Shearim, cartierul ultra religioşilor. Amicii descoperă afecţiune pentru evreii din generaţiile trecute. Aharon este atras de Ierusalimul modern şi mai puţin de cel istoric care emană profeţii şi viziuni. Proza are nevoie de un teren solid, ea cere obiecte definite şi un spaţiu de referinţă. Revelaţia şi profeţia nu sunt posibile în proză. Pe când Biblia este bazată pe fapte, ea subliniază slăbiciunile omului făcut din carne şi oase. Tan-Pai nu este de acord. “Într-o zi poezia profeţilor îţi va fi aproape de inimă ca şi proza Bibliei”. Cei doi se aşează la cafe Atara ca să privească mulţimea de negustori şi meseriaşi aşezaţi la mese rotunde. Aşa stăteau în tăcere şi admirau evreii şi comerţul, binele şi blestemul împletite la un loc.
 
 
Într-o zi Aharon l-a întâlnit pe Haim Hazaz (*) pe strada:
– Cum merge ?
– Mulţumesc lui Dumnezeu
– De ce spui asta, eşti religios?
– Nu, am răspuns, făcând un gest stânjenit
– Un autor trebuie să aibe grijă de ce zice
– De acord, vorbele trebuie să se potrivească cu intenţia.
– De data asta ai greşit, zice Hazaz..
 
(*) Dramaturg şi om de litere de origine rusă stabilit din anul 1931 la Ierusalim.
 
***
 
În 1960 Aharon se însoară. Frecventa acum Cafe Atara, plină ochi cu oameni, dar la etaj exista un colţ liniştit cu privirea spre stradă, suficient imaginaţiei autorului. După ore de scris ieşea la plimbare pe strada Agrippas, hoinărind un ceas, două.
Plimbarea era o extensie a scrisului. În mers revizuia fraze, probleme ale naraţiei, rezolvând conflicte sau retuşând situaţii. Aharon descoperă destul de târziu că o poveste nu este o descriere, oricât de fidelă ar fi, este statică şi cursul său se blochează. O poveste trebuie să aibe un început, o dramă şi un sfârşit. Trebuie să fie cursivă cu orice preţ. Aharon învăţa de la Kafka care era foarte atent la realismul situaţiei deşi producea mister. La cafe Atara Aharon întâlneşte pe Shai Agnon, Arie Lipshitz, Hazaz, Tan-Pai, el fiind cel mai tânăr. Asculta în tăcere cum cuvintele îl îmbătau chiar şi fără păhărelul de coniac. Din vorbele lui Agnon picura ironie. El critica ipocriţii, impostorii, rabinii necinstiţi fără să ridiculizeze credinţa Iudaică. Aharon se simte puternic atras de nuvelistică. O poveste scurtă cere concizie, eficienţă, seriozitate în construcţie. Scrie ” Ca pupila ochiului” pentru care este felicitat de Ghershom Sholem. Mai are în plan o nuvelă despre saga unei familii de evrei din Carpaţi, o amintire a locurilor natale şi a casei bunicilor. Renunţă , când realizează că literatura nu este o retrăire a trecutului. Critica îl impulsionează şi ea: ” De ce nu scrii despre aici şi acum?”.
 
***
Discuţie cu un client din cafenea:
 
– Eşti scriitor?
– Da 
– Câte ore pe zi, scrii?
– 6 sau 7 ore răspunde Aharon
– Zilnic?
– Da zilnic
– Şi în zilele în care mergi la lucru?
– În toate zilele !
– Excelent, Bravo ţie ! Eu lucrez de dimineaţă până seara, nu am timp să citesc ceva.
 
***
 
O singură cafenea i se şterge din memorie, Cafe Vienna din strada Jaffa. Era o cafenea mare, elegantă, puternic luminată, lucru care deranja scrisului. Aharon observă acolo o tânără cu o dicţie clară care articula perfect ebraica . Ruşinat de slabele sale abilităţi oratorice se înscrie la cursurile de comunicare ţinute de Shlomo Morag. Din prima clipă înţelege că arta discursului îi este străină şi că ar fi bine să se ţină departe de podium. Morag îşi dă seama cât de ambarasat era şi îi şopteşte: Timizii pot deveni excelenţi vorbitori, nu pierde speranţa. La cafe Vienna prefera să privească publicul, nu putea scrie, lipsea intimitatea necesară. Aharon cere tinerei cu talent oratoric să citească fragmente dintr-o nuvelă a sa. În răspuns, tânăra prepară o listă de comentarii: lipsă de idei, limbaj anemic, caractere fade.. Era clar că îşi făcuse lecţiile. Aharon o ascultă, vocea ei era sigură, logică şi argumentele corecte. A atins esenţa deficienţelor nuvelei. Aharon nu înţelege cum de nu găseşte nimic apreciativ. Un autor caută ajutor, cheia cu care să îmbunătăţească scrisul sau, cum să fie util şi deschis cititorilor. Rănit de atitudinea tinerei docte renunţă la Cafe Vienna. 
 
 
O petrecere
 
În 1972 Aharon capătă premiul Brenner pentru lucrarea “Ca pupila Ochiului”. O grupă de amici, critici şi scriitori decid să sărbătorească evenimentul în casa lui Arie Lipshitz. Cei mai mulţi au lăudat cărţile lui anterioare dar Hazaz s-a ridicat ca un leu contra criticilor: “Numai un surd nu aude melodia lui Aharon. El scrie o unică poveste chiar dacă e plasată în Alaska, este vorba de un evreu rătăcitor care îşi cercetează
soarta. Încetaţi să-l deviaţi de la drumul său. Acesta este drumul”. Aharon mişcat, a lăcrimat.
 
Aharon sta de regulă în cafe Atara. Se întâlneau acolo pictori, jurnalişti, profesori. 
Mai rar poposea la cafe Rondo în parcul Independenţei sau  la Cafe Nava tot în strada Jaffa . Apare Agnon stupefiat: “Tu scrii în cafe Atara pe când toţi se holbează la tine? Nu te deranjează scandalul, vorbăria?” Mulţi autori îşi terorizează familia pentru că face gălăgie. Dar Aharon avea respect pentru cei care nu-şi impuneau toanele celor din jur. Scrisul pentru el este o bătălie dată de tine, cu sinea ta, ce este
 în jur nu te priveşte. Un amic sumarizează situaţia: “Te muţi din cafenea în cafenea aşa cum ai făcut în război, de la o ascunzătoare la alta.”
 
Dar Aharon ştia un alt adevăr: În scris eşti testat mereu, din nou şi iarăşi. Dacă ai finisat o pagină şi a ieşit fluidă ăsta este un miracol. A finisat nuvela Badenheim 1939 şi a predat-o editurii. Curând un cititor l-a agresat în cafenea: ” Îţi învinuieşti personajele (cei trimişi la exterminare) că au fost orbi, că au fost nebuni ..va veni o zi şi vei da socoteală”. Era inutil să polemizeze. Uneori ideologia şi ura împiedică să scrii literatură. Cine suntem? cine eşti? eşti cu mine Appelfeld sau contra mea?
 Am băut multe cafele citind despre Aharon şi calea sa prin arta scrisului. Drumul său lung din Bucovina şi până la  premiul Israel pentru literatură. Literatura care nu exprimă dragoste, devotament, identificare, nu este artă. “Arta cere o atitudine de religiozitate, disciplină şi reverenţă către subiect” . Dacă alegi anarhia şi arbitrarul ca subiect ele vor distruge literatura de dinăuntru. Dar când Appelfeld spune atitudine religioasă, el înţelege că  în fiecare persoană, peisaj sau natură moartă se ascunde o nobilă frumuseţe.
RIP dear friend !