Patrick Süskind -Despre iubire şi moarte

Cristofano Allori -Judih Holding the Head of Holofernes

Din cartea lui Luciano de Crescenzo, “Elena, Elena, dragostea mea”, aflăm că, de fapt, de capul nevestei lui Menelaos nu era mare lucru: o muieruşcă frivolă căreia i s-au aprins călcâile după fragedul şi neîmplinitul Paris, în timp ce bărbatul ei umbla pe coclauri, prin fel şi fel de războaie. Ba, Elena nu era nici prea tânără şi nici prea frumoasă, mai avea şi vreo câţiva plozi şi era mare amatoare de aventuri. Singurul lucru la care a dus-o mintea ei de femeie plictisită a fost să fugă de acasă cu tânărul cioban de stirpe regală. Din toată afacerea, omenirea s-a ales cu un mare poem, cu câteva parabole şi cu nişte ruine. Care va să zică, iubirea dintre Elena şi Paris a făcut pârjol pe unde au trecut cei doi. Până la urmă, femeia s-a întors la bărbatul şi la copiii ei, însă din vestita cetate Troia a rămas doar numele.
Ciudat titlu  a ales Patrick Süskind -„Despre iubire şi moarte”– la o carte care-ţi provoacă un fel de râsu-plânsu, gândind că iubirea e „un lucru foarte mare”, iar moartea e ceva definitiv şi dramatic.  Cartea este editată într-un format excelent de Humanitas, mă refer atât la coperta foarte atrăgătoare cât şi la hârtia uşor patinată, şi la scrisul cu un font odihnitor pentru ochii cititorului.
Iubirea şi moartea sunt două subiecte care au înfierbântat creierii oricărui condeier de pe lumea asta încă din momentul în care maimuţa s-a lepădat de blană, a privit mai atentă către primul maimuţoi, sau invers, şi a simţit nişte fiori bolborosindu-i taman prin mijlocul stomacului.
Şi, ca să-mi atrag cititorul grăbit şi plictisit, care de-abia de-şi mai citeşte propriile produse ale imaginaţiei, iată, voi începe cu un citat, mai de pe la mijlocul cărţii, care pe mine m-a făcut praf:
„În această privinţă, Richard Wagner a fost mai puţin pudibond. În Tristan şi Isolda, nici preaplinul armonic al muzicii, nici cuvintele şi nici intriga nu încearcă în vreun fel să ascundă teribila mezalianţă dintre iubire şi moarte. Încă de la prima măsură a uverturii, totul e dominat de clarobscur. În actul întâi, cei doi beau din cupă licoarea morţii, care se dovedeşte a fi licoarea dragostei; în actul secund, noaptea de iubire devine sfânt ceas de sărbătoare în cinstea „adânc jinduitei morţi din dragoste”; dar nu e vorba aici de o transformare discretă, ca la Goethe-„acea-nfiorare/Pe când candela luceşte”, ci de una jubilatorie, entuziastă, triumfătoare, deci pe deplin în spiritul lui Kleist, chiar dacă, aşa cum îi stă bine unei opere, într-o limbă vădit mai primitivă. Iar în actul final, totul e-n joc: atunci când Isolda se reîntoarce la Tristan, care are acum şansa de a fi vindecat şi de a trăi împreună cu ea, acesta îşi smulge plasturele de pe rană, pentru a se apropia însângerat şi orbecăind de iubita sa şi a muri în braţele ei; pe ea n-o tulbură decât împrejurarea că Tristan nu are un timing bun şi ajunge prea devreme. Cu o înflăcărare crescândă, îşi aţinteşte privirea asupra leşului lui Tristan şi livrează publicului cel mai lung orgasm din istoria muzicii (circa şapte minute şi jumătate) pentru ca apoi să se prăbuşească, la rându-i, moartă, în braţele sale.”Pg. 56

Convinsă fiind că mi-am atins ţinta, să mergem pe firul narativ până la origini şi să vedem cum de s-a ajuns la asocierea celor doi termeni: iubire şi moarte!? De ce nu, viaţă şi moarte? sau iubire şi ură? Erau antonimiile funcţionale şi binecunoscute de toată lumea. Ca să vorbeşti despre iubire trebuie să ai cât de cât habar, adică, măcar o dată-n viaţă să te fi pocnit în moalele capului şi să te tâmpească încât să nu mai ştii de tine. Deşi, iubirea e tema principală a poeziei- sentiment care a făcut să curgă râuri de lacrimi amestecate cu cerneală- autorul nostru nu dă doi bani pe ştiinţa poeţilor. Nişte habarnişti, zice el, care scriu exact despre ce nu ştiu. „Se pare că fiece individ în parte înţelege iubirea drept ceva care-l priveşte în modul cel mai personal, ca pe o chestiune de mare însemnătate pentru existenţa sa, astfel încât nici măcar astrofizicianului, atunci când i s-au aprins călcâiele, nu-i mai pasă câtuşi de puţin de originea universului-darmite de vremea de-afară.” Însă, orice s-ar spune, pe lângă cele care s-au spus de vreo două mii de ani încoace, iubirea rămâne pentru întreaga omenire ceva frumos, sublim, ceresc, alinător, inegalabil, de provenienţă divină.
Trei exemple din realitatea imediată sunt suficiente spre a da un răspuns la întrebarea cum de s-a pus cam toată lumea de acord în ceea priveşte „forţa şi măreţia” iubirii. Primul exemplu, pe care domnul Süskind găseşte de cuviinţă să-l aducă pentru confirmarea mărturiei sentimentului „întru frumos”, sunt manifestările a doi bezmetici aflaţi într-un Opel Omega, pe fundul căruia era lipită o autocolantă pe care scria: „Honk when you’re horny”, ce alergau haotic pe-o autostradă, undeva prin America. Motivul? Oamenii se iubeau atât de mult şi erau atât de nerăbdători că au pus de-o felaţie în plină aglomeraţie, la un stop. Bineînţeles că-n creierele lor cât nuca era înfiptă, precum un cui ruginit, ideea că sunt depozitarii incontestabili ai măreţului sentiment numit: “iubire”.
Şi, ca să nu spunem că domnul autor e un cârcotaş, aduce şi un exemplu din lumea bună, un el şi o ea, aparent adunaţi laolaltă din interes. Ea, la vreo 70 de anişori, corpolentă, cu un cont baban în bancă. El, un artist ratat, cu vreo douăzeci de ani mai tânăr, vopsit şi pudrat ca un filfizon. Numai că aparenţele înşală, cei doi ipochimeni chiar sunt atât de amorezaţi unul de altul că stau încleştaţi oriunde se duc şi sunt rupţi total de lume. Ba, nici pe la adunările mondene nu prea au răbdare să stea retrăgându-se, în grabă, în cuibuşorul lor de nebunii.
Dacă tot nu ne-am convins cât de “înălţătoare” e iubirea şi cât de mult slujeşte frumosul, autorul mai dă un exemplu chiar în persoana celebrului Thomas Mann, personalitate de mare notorietate chiar din timpul vieţii, cap al unei familii solide, cu şase copii. Aflat la Grand Hotel Dolder din Zurich, îi pică cu tronc un tânăr ajutor de ospătar. Copleşit de situaţie, notează în jurnal: „Deci încă o dată , încă o dată iubirea, a fi prins în mreje de alt om (bărbat cred că trebuia tradus), a tânji din adâncul fiinţei după el: douăzeci şi cinci de ani nu s-a mai ivit şi iată că mi-e dat din nou s-o trăiesc.”Incredibil prin ce stări trece în aşteptarea celui mai mic semn din partea bietului ajutor de ospătar care nu ştia nici cu spatele ce fiori îi trezise marelui scriitor. Se pare că multă vreme a fost sursa inspiraţiei şi un stimul în a-i menţine vii dorinţele, atâtea câte le mai avea…
La o privire rapidă aruncată pe deasupra celor trei exemple nu găsim nimic “înălţător”, aşa cum vor poeţii să ne convingă. Dimpotrivă. Toate ilustrează analiza lui Platon asupra sentimentului erotic, unde, mai degrabă, putem vorbi despre ceva animalic. Un Eros smintit îşi face de cap bătându-şi joc de câte unul dintre cei doi parteneri. Se pare că, mai degrabă, putem vorbi despre prostirea temporară a omului prin iubire. „E lucru ştiut că nu se poate purta o discuţie raţională cu un îndrăgostit.” Asta o ştie oricine. Îndrăgostitul e gata oricând să renunţe la tot pentru trăirile lui. Tot ce altădată era spirit, frumuseţe, inteligenţă dispare. „De altfel, spune Suskind, acest fenomen al tâmpirii prin iubire nu se limitează în nici un caz la dimensiunea ei sexuală.” Îl găsim la toate tipurile de iubire, începând de la cea a părinţilor faţă de odraslele lor şi până la cea a călugăriţelor faţă de mirele lor ceresc. „În orice situaţie, iubirea se plăteşte cu pierderea raţiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecinţă imaturitatea. În cazuri inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai sumbru caz o catastrofă politică mondială.”(Ah! Numai pe plaiurile mioritice se ştie cât de păgubos a fost numele de Elena lipit ca marca de scrisoare de numele unor bărbaţi politici. De alţii nici nu cred c-ar trebui să ne doară capul.)
Când iubirea stă pe temeliile solide ale reciprocităţii nu-i atât de nocivă pentru societate, cei doi sunt atât de lipiţi şi de rupţi de lume încât se autoneutralizează. Mai tristă-i situaţia în care numai unul din cuplu se lasă copleşit de iubire. După cum explică Socrate, sufletul e asemeni unui atelaj cu doi cai şi un cârmaci: unul din cai e supus, blând, ascultător, celălalt e sălbatic, de soi rău, de neînfrânat.Grea misie pentru cârmaci să ţină calea dreaptă-nu de puţine ori calul cel nărăvaş impune mersul şi carul o ia razna cu tot cu cârmaci. Toate sufletele sunt nemuritoare, însă nu toate ajung după moarte să se înalţe în lumină. Eros le premiază cu o pereche de aripi doar pe cele în care domină calul cel bun, pe celelalte trimiţându-le direct în nişte temniţe subterane pentru penitenţă.
Despre iubire se pot spune vrute şi nevrute, despre moarte, însă, trebuie să se vorbească în şoaptă. Totuşi, se pare că Thanatos e în bună cârdăşie cu Eros, nu de puţine ori, moartea fiind aleasă ca unică soluţie pentru eliberarea de durerea pricinuită de iubirea neîmpărtăşită. Alteori, apartenenţa iubirii a fost tranşată pe câmpul de luptă. Dacă alegerea uneia din cele două soluţii, iubire sau moarte, e cât de cât acceptabilă, comuniunea dintre ele devine chiar dezgustătoare. Şi cum să nu dezguste, chiar să înspăimânte când împlinirea erosului îşi află apogeul în moarte? A început Philippe Aries în „Omul în faţa morţii”, continuând Novalis cu „Imnurile către noapte”care sunt de fapt poezii de dragoste adresate morţii, până la Baudelaire cu ale sale „Flori ale răului”.
Iată că la Wilhelm von Kleist opera se împleteşte cu viaţa, gândul sinuciderii îl urmăreşte într-atât de mult încât îi provoacă tensiuni erotice incredibile. Are nevoie doar de o însoţitoare spre a pleca în lumea umbrelor. Şi pentru că verişoara şi favorita lui îl refuză, găseşte nevasta unui funcţionar mărunt, depresivă şi destul de proastă să intre în jocul lui. E atât de fascinant jocul lui cu moartea încât devine model în romanul lui Goethe „Suferinţele tânărului Wether”. Că au mai existat imbecili care l-au luat drept model pe Kleist, adică pe Werther, şi s-au sinucis, nu l-a impresionat prea mult pe titanul Goethe. După patru ani de la sinuciderea lui Kleist, va scrie poezia „Dor fericit”.  Va ridica la rang de metaforă atracţia fluturelui către flacăra morţii în care se aruncă, în final. Clare trimiteri către surescitările euforic morbide care-l cuprindeau pe Kleist, fascinaţia şi dorinţele lui erotice vis -a -vis de moarte.
Goethe a tratat lucrurile cât de cât mai voalat, însă Wagner a mers până la capăt în Tristan şi Isolda. Noaptea de iubire dinaintea morţii devine prilej de bucurie şi de sărbătoare pentru cei doi.
Nu toată lumea acceptă moartea de dragul iubirii. Un erou precum Orfeu ajunge până-n Hades spre a-şi lua iubita înapoi din ghearele morţii. Cântecele lui erau atât de frumoase că reuşeşte ceea ce nimeni nu mai reuşise până la el: s-o ia înapoi. Cu o condiţie: să n-o privească pe Euridice până ajunge în lumină. Din nefericire, avea şi el slăbiciunile lui, curiozitatea fiind una dintre ele, şi- a încălcat cuvântul dat după ce a ajuns în lumină doar el. Euridice era încă în umbră. Îmbătat de propria-i muzică, aşa cum se întâmplă oricărui artist,Orfeu subestimează primejdiile şi cade pradă  vanităţii. Vede cum Euridice îi este răpită de sub priviri, pentru totdeauna. „Amărâtul a fost suficient de tembel, spune Süskind, încât să cadă-n cursă şi iată-l acum cântând ca un prost, de unul singur, prin pustietăţile astea fără viaţă. Cânta şi iar cânta, mai tare ca niciodată, din ce în ce mai furios şi mai deznădăjduit, pentru a se face auzit, neştiind dacă îl ascultă cineva: Euridice, Euridice…!” pg.75
Povestea sărmanului Orfeu a impresionat şi impresionează încă fiind povestea unui eşec. Cel care l-a învins pe Eros în confruntarea cu Thanatos a fost Iisus din Nazaret, povestea lui fiind de la început până la sfârşit un triumf asupra morţii prin iubire. Chiar dacă nu are slăbiciunile atât de umane precum Orfeu, are şi el câteva momente de îndoială, însă, luciditatea cu care a pornit pe drumul morţii pentru izbăvirea omenirii îl face să bea cupa cu venin până la capăt.

Bibliografie, Patrick Süskind, Despre iubire şi moarte O reflecţie incitantă despre cele două forţe care ne guvernează existenţa, Humanitas,2005

Dmitri Merejkovski – Gogol şi diavolul

Alexander Kanchick- Gogol

 

 

„Gogol regarda attentivement le Christ, jeta la plume et mourut. Ainsi le monde entier, lorsqu’il contemple le Christ avec attention, abandone toutes les occupations et meurt.” (Vasili Rozanov)

Gogol şi Merejkovski intră în categoria scriitorilor trecuţi printr-un drastic filtru selectiv de către ideologia sovietică. Amândoi scriitorii pot fi încadraţi în “cea de-a doua cultură“, conform principiului leninist, cultură ţinută la index şi condamnată la „a fi tăcută”. Judecata solomonică asupra grămăticului Etan ben Hosaia, cel care nu reuşise performanţa “întocmirii unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare, istoriceşte exacte şi recunoscute oficial”(Stefan Haym) în care să îmbine adevărul istoric cu cronica scrisă la comandă, judecată prin care a fost condamnat la uitare veşnică, s-a aplicat, cu prisosinţă, şi celor doi scriitori.

Dmitri Merejkovski  s-a autoxeclus din viitorul măreţ al ideologiei bolşevice prin părăsirea Rusiei Sovietice şi stabilirea lui în Franţa. Era printre elementele considerate „nule” de către Troţki ale căror exil era binevenit, având prin lipsă o „atitudine umanistă” faţă de viitorul culturii ruse.

Ideolog al simbolismului rusesc, poet, romancier, critic literar (“Gogol şi diavolul”), filosof religios (“Iisus necunoscut”, “Evanghelia necunoscută”) Merejkovski a cunoscut în exilul parizian un imens prestigiu alături de soţia sa, intelectuala de mare valoare, Zinaida Hippius. Contemporanii îi considerau pe amândoi o adevărată instituţie literară fiind una dintre puţinele „căsătorii spirituale” în care ideile metafizice, religioase, social-politice, coincideau.

Tragicul lor destin de exilaţi s-a intersectat într-un moment cu cel al lui Esenin, care nu s-a sfiit să-l catalogheze pe Merejkovski drept „prost” şi „netalentat”, iar Zinaidei să-i scrie: „Sunteţi vândută şi dezgustătoare prin aceasta, ca orice canalie contrarevoluţionară… Nu aveţi cale de întoarcere aici, în Rusia Sovietică.” Dar, aşa cum peste aproape o jumătate de secol, Iosif Brodski, un alt mare exilat, îi scria lui Brejnev: „Sunt sigur că mă voi întoarce: poeţii se întorc întotdeauna, fie în carne şi oase, fie pe hârtie” şi soţii Merejkovski s-au întors în mijlocul marii literaturi ruse.

În cartea sa, “Gogol şi diavolul”, apărută în 1906 la editura Skorpion, Dmitri Merejkovski face “o exegeză a deplinei şi adevăratei opere a lui Gogol”, nu cea oferită fragmentar cititorului de către ideologia sovietică. Textul caută să se menţină în marginile lumii gogoliene: „Am putea spune că Gogol creionează două Rusii imaginare: una din interior (în care porcii contribuie la decizii judiciare, sau măsluirea cărţilor devine înaltă ştiinţă) şi alta încântătoare, splendidă, o fermecătoare troică pe care nimeni n-ar putea-o întrece.”

În prima parte, Merejkovski prezintă un Gogol ce intră în luptă cu diavolul prin însăşi activitatea lui scriitoricească. În concepţia religioasă a lui Gogol  „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.” Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.” În tot ceea ce a scris, Gogol s-a străduit să-l scoată „de prost pe diavol” : „De foarte mult timp, îi scria el lui Şevîriov, nu fac decât să mă străduiesc pentru ca, citindu-mi scrierile, omul să-şi poată râde de diavol după pofta inimii”.

Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească, mult prea omenească, acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. Visătorul Hlestakov şi afaceristul Cicikov sunt cele două ipostaze ale nemuritoarei trivialităţi omeneşti”:  conţopistul care se umflă în pene, ţipă la toţi, îi bruftuluieşte pe toţi. „Treaba lui e să sperie, să ducă de nas, să-l facă pe om să se simtă amărât.” Dar un proverb spune: ”S-a lăudat dracul că va încăleca întreaga lume, dar Dumnezeu nici asupra porcului nu i-a dat putere.”

Şi, atunci, sub diferite chipuri, îl umileşte pe celălalt, împrăştie minciuna şi trândăveala, lenea în gândire. Şi Cicikov,  şi Hlestakov, şi Akaki Akakievici (“Mantaua”) încearcă să pară altceva decât ceea ce sunt. Hlestakov strigă cuprins de extaz către Dumnezeu: „sunt singur, altul la fel ca mine n-a existat şi nu va exista, eu, pentru mine însumi sunt totul-eu!eu!”eu!” În realitate, este un nimic, un funcţionar mărunt fiul unui nobil, care prin minciună şi prefăcătorie, prin trecerea cu abilitate de la o stare la alta reuşeşte să-şi facă o imagine în lume. Trăieşte după principiul:  „Doar de asta trăieşte omul, pentru desfătările lui.” aşa cum şi Ivan Karamazov afirmă: „Nu există bine şi rău, totul e permis”. Însă e atât de plin de sine, de solicitat, are o mulţime de opere scrise, de nu le mai ştie nici titlurile, e ca o băşică de spumă care se tot umflă. E mare. E Om-Dumnezeu. Toţi micii funcţionari ai târgului sunt striviţi de personalitatea lui, e un uriaş al progresului în faţa lor.

(O întreagă faună pe acest tipic populează, acum, lumea noastră literar-artistică.)

În personajul Cicikov întâlnim o altă faţetă a răului. E opusul lui Hlestakov: Cicikov întruchipează principiul echilibrului, al stabilităţii. Forţa lui stă în calmul înţelept, în seriozitatea în gândire, în realismul său, în dorinţa de a-şi clădi o temelie solidă pe care să calce apăsat. Dar şi contemplativul Hlestakov (“Revizorul”) şi activul Cicikov (“Suflete moarte”) sunt, de fapt, esenţa secretă a mediocrităţii. Vorbesc şi gândesc ca toată lumea, deşi, aparent, unul aspiră către vârfurile montane ale existenţei, iar celălalt caută rădăcini adânci. Şi unul şi altul minte. Viaţa lor e mărginită, lipsită de idealuri mai presus de însăşi viaţa; singurul lor scop nefiind decât acela de a-şi satisface poftele mărunte. De-„a trăi decent” cum spunem, mai nou. Şi Cicikov ştie că doar banul e lucrul cel mai de nădejde în lume: „Banul însă nu te lasă niciodată…Cu bani faci ce vrei şi răzbaţi orişiunde în lume.” Însă nu banul în sine, drogul avarului, ci situaţia pe care banul ţi-o poate da o urmăreşte Cicikov, confortul, viaţa tihnită, aşa cum lui nu i s-a oferit. „Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să poţi trăi cu dibăcie, cu artă, ca să înşeli pe totă lumea şi tu să nu fii înşelat, iată adevărata problemă, adevăratul scop al vieţii!” Şi, dincolo de toate acestea, el trăieşte cu teama de neant, de-a nu avea urmaşi care să-i poarte numele mai departe.

Iată că, la un moment dat, ceva se frânge în existenţa lui Gogol, râsul îi îngheaţă pe buze:

Nici unul dintre cititorii mei nu a ştiut că râzând de eroii mei, am râs de mine…Aveam îngrămădite în mine tot felul de ticăloşii posibile, din fiecare câte puţin, dar atât de numeroase cum n-am mai întâlnit până acum la niciun om…Dacă mi-ar fi apărut toate dintr-o dată, m-aş fi spânzurat…Am început să pun în cârca eroilor mei propriile mele ticăloşii.”

Şi, aşa cum  Ivan Karamazov se luptă cu diavolul, Gogol începe să se lupte cu propria lui operă. Acum, începe pentru Gogol tragedia, este absorbit de trivialitatea manifestată prin acţiune religioasă, începe, de fapt, adevărata sa confuntare cu diavolul. Fire epicureiană, stihială, demn urmaş al strămoşilor maloruşi, robust în gândire şi-n simţiri, Gogol nu se potrivea nici pe departe ascetismului creştin. Drama lui începe între cele două „temeiuri”, păgân şi creştin, nu găseşte cale de mijloc. „Aceasta este una dintre cele mai mari încălcări ale echilibrului care s-au petrecut vreodată în sufletul unui om. Clădirea s-a fisurat în bolta ei principală, s-a clătinat din temelii şi a căzut, – şi mare a fost prăbuşirea acelei case.” 

Adevărata furtună se iscă în momentul în care publică  “Corespondenţa cu prieteni” (1847), lucru care îi face pe cunoscuţi să considere că şi-a pierdut minţile. Apar o mulţime de neînţelegeri în urma cărora Gogol cere îndurare: „Omul poate lupta cu cei mai crunţi duşmani, dar ferească-l Dumnezeu de această teribilă luptă cu prietenii! În această luptă se vlăguieşte tot ce ai în tine…E greu să te trezeşti în acest vifor de neînţelegeri! Văd că trebuie să renunţ pentru mult timp la condei şi să mă îndepărtez de toate.” 

Nu numai că s-a îndoit de dreptatea sa, dar s-a plecat în faţa atacatorilor, lucru care le-a îndoit furia, atacurile devenind aproape demenţiale. Era acuzat că în forul lui interior s-ar fi petrecut o mutaţie religioasă care şi-ar fi lăsat amprenta asupra “Corespondenţei”, carte scrisă la îndemnul prietenului său Puşkin care-l sfătuise să scrie „o istorie a criticii ruse.” De fapt, “Corespondenţa” lui Gogol marchează momentul trecerii de la „creaţia înconştientă, la cea conştientă”, moment în care pentru prima dată un scriitor vorbeşte despre Dumnezeu, nu la modul contemplativ, dogmatic, ci eficient, vital: „Sunt învinuit că am vorbit cu Dumnezeu…Ce să fac dacă-mi vine să vorbesc cu Dumnezeu?…Ce să fac dacă vine un timp când, fără să vrei, vorbeşti cu Dumnezeu?…

Nu, cei care o fac pe deştepţii n-or să mă facă să mă simt jenat de faptul că nu sunt demn, că nu e treaba mea şi că nu am dreptul: oricine din noi până la ultimul are acest drept.

Cuprins de durere şi de frica morţii, Gogol înţelege marele adevăr, valabil şi-n zilele noastre: creştinismul s-a oprit doar la faza rostirii şi a promisiunilor fără să meargă către deplinătate. „Creştinismul s-a dovedit a fi cea mai mare negare a vieţii, iar viaţa cea mai mare negare a creştinismului. Creştinismul a devenit imaterial, inactiv, neînsufleţit; viaţa, trupul, acţiunea au devenit necreştine…Şi o tristeţe neînţeleasă, a răbufnit pe pământ; viaţa devine din ce în ce mai uscată; totul devine mai meschin şi mai puţin adânc, iar sub ochii tuturor creşte numai imaginea urieşească a plictisului, atingând pe zi ce trece dimensiuni incomensurabile. Totul e înăbuşit, mormântul se cască pretutindeni. Doamne! Pustiu şi groază se face în lumea ta.”

Şi bătălia lui Gogol cu diavolul capătă noi nuanţe odată cu întîlnirea cu duhovnicul său, părintele Matvei, care vedea adevăratul creştinism în izolarea monahală: „a trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului. Sfinţenia înseamnă netrupesc, imaterialitate; carnea înseamnă păcat şi de aici concluzia că nu trebuie iubită nici lumea şi nici ceea ce se află în lume. Pe de o parte, Gogol era de acord cu părintele Matvei, dar pe de altă parte, se împotrivea credinţei lui: „A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi deja în afara trupului, ori acest lucru este imposibil pe pământ, căci trupul este cu noi.”

Conflictul dintre cei doi devine ireconciliabil în momentul în care părintele Matvei îi cere lui Gogol „să renunţe la renumele de literat şi să meargă la mănăstire” . Răspunsul lui Gogol nu s-a lăsat aşteptat: „Nu voi renunţa la renumele de scriitor, pentru că nu ştiu dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu.” Dacă esenţa creştinismului este mortificarea cărnii, spiritualitatea netrupească, arta nu poate fi sfântă în sens creştin, pentru că orice imagine artistică este carne spiritualizată sau spirit întrupat, nu spiritualitate imaterială. Este imposibil în lume să pleci din lume, afirma Gogol, sfâşiat de contradicţii şi nelinişti. Cerinţele părintelui Matvei erau peste puterea lui de a fi, însemnau chiar sinucidere pentru că în viziunea lui Gogol: „a nu scrie, pentru mine e totuna cu a muri.” Iar părintele Matvei a aruncat asupra lui anatema care l-a urmărit până-n ultima clipă. La două săptămâni după ultima lor întâlnire, Gogol a murit. Lupta s-a încheiat, învingător fiind părintele Matvei. Cu nouă zile înainte de moarte, Gogol a poruncit băiatului care-l slujea să aprindă focul în sobă şi a aruncat în foc toate manuscrisele.

Şi după ce a ars aproape totul, a stat mult timp căzut pe gânduri, apoi a început să plângă, a poruncit să fie chemat contele Tolstoi, căruia i-a arătat colţurile filelor care încă mai ardeau şi i-a spus: „Uite ce am făcut! Am vrut să ard câteva manuscrise, de mult pregătite pentru asta , şi am ars totul. Ce puternic e cel viclean! Uite, la ce m-a împins!”

„Nu-i aşa că puteţi reface totul din memorie?” l-a întrebat contele Tolstoi, dorind să-l calmeze. Da, i-a răspuns Gogol, punându-şi palma pe frunte, pot, pot, am totul în cap.”

După noaptea în care şi-a ars manuscrisele lupta sa cu diavolul s-a încheiat: şi-a dorit, pur şi simplu, să moară refuzând hrana, iar medicii de la aşezământul în care se retrăsese l-au supus la cele mai chinuitoare experienţe: l-au pus la post şi rugăciune, i-au pus lipitori, l-au udat cu apă, l-au hrănit cu forţa. Parcă pentru ultima dată divolul şi-a râs de om. „În delirul de dinaintea morţii doctorii trebuie să-i fi părut lui Gogol ceva de felul puterii necurate care l-a sugrumat pe Homa Brut în biserica scârnăvită.”Cu amarul meu cuvânt voi râde”, aceste cuvinte ale prorocului Ieremia sunt încrustate pe piatra lui de mormânt.

Cu puţin timp înainte de a-şi da duhul a strigat tare : „O scară! Daţi-mi mai iute o scară!

În ultimul capitol al Corespondenţei, meditase îndelung la treptele tainice, la scara spirituală: „Dumnezeu ştie, poate că pentru această dorinţă (dragostea care învie) e deja pregătită o scară în cer, care ne va fi aruncată, şi o mână se va întinde spre noi, ajutându-ne să zburăm pe trepte.”

 

Bibliografie: Dmitri Merejkovski, Gogol şi diavolul, Editura Fides, Iaşi, 1996

Imre Kertész – Kadish pentru copilul nenăscut


 

„Auschwitzul nu a fost un accident al istoriei și multe semne arată că repetarea sa este posibilă…”

Pe 31 martie 2016, părăsea această lume scriitorul evreu Imre Kertész după ce trăise trista performanţă de a supravieţui celor două totalitarisme care au bântuit secolul trecut.

Imre Kertész s-a născut în data de 9 noiembrie 1929, la Budapesta, într-o familie modestă de evrei. Tatăl, László Kertész, fiind comerciant, iar mama Aranka Jakab (originară din Cluj), funcţionară. În 1944, la vârsta de 15 ani, a fost deportat şi închis la Auschwitz, apoi la Buchenwald şi în Zeits, Germania. În 1945 este eliberat, însă trauma lui devine şi mai cumplită, toţi membrii familiei fiind ucişi în Holocaust.

 „Am fost internat un an la Auschwitz. Nu m-am întors de acolo cu nimic, exceptînd cîteva glume, iar faptul m-a umplut de rușine. În plus, nu am știut ce să fac cu această experiență nouă. Nu era o trezire literară, nici ocazie pentru o introspecție profesională sau artistică. Nu aveam vreo idee ce doream exact… Mi-a luat mult timp să învăț pînă și lucrurile elementare ale scrisului”

Întors din lagărul nazist, Imre Kertész avea să intre în cercul concentraţionar al stalinismului. În 1948 reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi se angajează să scrie la un jurnal din Budapesta, dar  în 1951 se schimbă în oficiosul partidului comunist. Neputând să scrie la comandă se angajează ca simplu muncitor şi se retrage într-o cămăruţă la periferia societăţii.  Începe să traducă  din Nietzsche, Freud, Hofmannsthal, Ludwig Wittgenstein, Canetti, Joseph Roth. “Germana rămâne pentru mine limba gânditorilor, nu a birocraţilor”, afirmă el.

Holocaustul și urmările sale sunt subiectele centrale ale celor mai cunoscute romane ale sale : „Fără destin” (1975), „Fiasco” (1988), „Kadiș pentru copilul nenăscut” (1990), și „Lichidare”(2003), -ca și memoriile sale, cum ar fi „Dosarul de K.” (2006). Pentru el Holocaustul reprezintă o ruptură între civilizații, experienţele pe care le explorează trec cu mult peste cea personală: “Auschwitz este peste tot.”

Imre Kertész a primit Premiul Nobel pentru literatură în 2002, comisia apreciind  scrisul său pentru  “experienţa fragilă a individului împotriva arbitrariului barbar al istoriei.” În discursul de primire a Premiului Nobel, în 2002, evocă lumea în care trăia în Ungaria comunistă: „Greața și depresia în care mă sculam în fiecare dimineață m-au condus dintr-o dată în lumea pe care intenționam să o descriu”. .. „Trăiam suspendat într-o lume ce-mi era total străină, în care reveneam în fiecare zi fără speranța de a fi salvat. Aceasta a fost adevărata Ungarie stalinistă, și încă și mai mult în vremurile național-socialismului. Sub stalinism, trebuia simplu să reziști, continuînd să trăiești, dacă puteai. Regimul nazist, pe de altă parte, a fost un mecanism care a lucrat cu o asemenea viteză brutală că „a continua” semnifica minima supraviețuire. Sistemul nazist înghițea totul. Era o mașină ce lucra cu o atît de mare eficiență încît cei mai mulți nici nu au avut șansa să înțeleagă evenimentele pe care le trăiau.”

În opera sa, Imre Kertész a dat sens absurdului vieţii. Pentru el  „a trăi”  a devenit sinonim cu „a crea”- abjectul şi grotescul fiinţei umane fiind transformat în artă. La ieşirea din infern a povestit, cu multă sobrietate, despre chinurile prin care a trecut. Era, totuşi, un copil la 15 ani atunci când a fost dus la Auschwitz, ar fi trebuit să meargă la şcoală alături de ceilalţi copii, nu să treacă prin iadul nazist. Pentru a putea  fi trimis la muncă i s-a falsificat data naşterii  

Imre Kertész a simţit nevoia să creeze o limbă „de la zero, suficient de puternică şi de precisă” pentru a reda ceea ce a simţit. Şi el a simţit monstruos tot absurdul vieţii care l-a purtat prin cele două regimuri criminale ale secolului trecut: nazismul şi comunismul. „Căci am zis eu, totalitarismul e o situaţie aberantă şi astfel toate situaţiile date în condiţiile sale sunt situaţii aberante, cu toate că, am spus eu, şi poate că ăsta e lucrul cel mai aberant, contribuim cu însăşi esenţa vieţii noastre, cu simplul fapt de a menţine în viaţă la menţinerea totalitarismului, desigur, în măsura în care, am spus, ţinem la viaţă; şi asta nu-i decât consecinţa aşa zicând implicită, şmecheria primitivă a organizării, am zis.”

A continuat să scrie până în 2012, când, a renunţat să mai scrie motivând într-un interviu că pentu el Holocaustul s-a încheiat. În scrierile sale abordează absurdul, disperarea celui singur aflat la discreţia Puterii. Stilul său de a scrie îl apropie de Franz Kafka, Albert Camus şi Samuel Beckett. Kertész povesteşte că la vârsta de 25 de ani, din întâmplare, i-a picat în mână „Străinul”, care în maghiară fusese tradus   „Indiferentul”  “cel care-i detaşat de lume şi de care lumea, la rândul ei s-a scuturat” . În esenţă, fiind vorba despre omul liber, un om liber şi detaşat de toate vicisitudinile vieţii. Victimă atât a nazismului cât şi a stalinismului, Kertész afirmă că a acumulat suficientă experienţă ca să cunoască dictatura din interior. Unica soluţie pentru rememorarea crimelor trăite a fost de a crea un limbaj propriu prin spargerea din interior a limitelor limbii.

„Tot timpul mi se reaminteşte că, de fapt, sunt autorul „Fără destin-ului”, restul scrierilor mele le consideră inutile, ca sa zic aşa. „Fără destin-ul” cu siguranţă e o lucrare singulară şi originală, dar se întregeşte într-o lume întreagă alături de celelate lucrări, în lumea mea. Şi dacă nu, măcar m-am distrat copios. Întrucât adevărul este ca totul e inutil, şi scrisul, şi viaţa” (trad. Zoltán Zsolt Mészáros).

„Kadiş pentru copilul nenăscut”(1990) este scris sub forma unui monolog interior şi este continuare a romanului autobiografic „Fără destin.”Acelaşi sentiment de culpabilitate, aceeaşi obsesie a eşecului, unica decizie fiind de-a nu lăsa urmaşi, considerând viaţa deja încheiată. Singurul lucru care-i rămâne Naratorului este să se raporteze cu responsabilitate la tot ceea ce i s-a întâmplat încercând să găsească un sens. În cele din urmă, afirmă că Răul este principiul de bază al vieţii. Ceea ce este iraţional, inexplicabil este, de fapt, Binele. Iată  întâmplarea cu „Domnul Învăţător” care i-a dat porţia de hrană ce i se cuvenea, deşi ar fi putut să n-o facă luîndu-i dreptul la supravieţuire. „Voi fi scurt că am de-a face cu vulpi bătrâne şi dacă spun lagăr şi iarnă şi transport de bolnavi şi vagoane pentru vite şi una porţie hrană rece per cap, asta când cine ştie câte zile va dura călătoria, iar porţionarea se face cu măsuri decimale şi, zăcând pe încropeala de lemn ridicată la rang de targă, nu-mi dezlipesc privirea de câine de pe figura unui om sau mai degrabă a unui schelet căruia toată lumea îi spunea, habar n-am de ce, „Domnul Învăţător”, la care se află şi porţia mea, şi încărcarea în vagoane şi efectivul, fireşte, iarăşi şi iarăşi, nu iese la număr şi zbierete şi învălmăşeală şi o lovitură de picior, apoi simt că sunt luat pe sus şi depus în dreptul vagonului următor şi nu-l mai văd de mult nici pe „Domnul Învăţător” şi nici porţia: atât e de ajuns ca să vă reprezentaţi cu precizie situaţia. Şi ceea ce simţeam eu, de asemenea: mai întâi, nu-i puteam da de mâncare permanentei mele surse de supliciu, foamea, acestei fiare hulpave deja de mult străine de mine iar acum se pornise să ragă şi cealaltă fiară, speranţa, care-mi torcea până de curând la ureche că, în ciuda a tot şi a toate, există întotdeauna o şansă de a rămâne în viaţă. Numai că în absenţa porţiei de hrană treaba asta părea peste măsură de îndoielnică, pe de altă parte, şi lucrul acesta l-am consemnat în sinea mea cu răceală, porţia mea avea să dubleze şansa „Domnului Învăţător”- cam atât despre porţie, gata, mi-am zis, ce să spun, fără prea mare bucurie dar cu atât mai raţional. Dar câteva minute mai târziu ce-mi văd ochii? Strigându-mă şi cercetând preajma cu priviri neliniştite, „Domnul Învăţător” se îndeamnă spre mine, în mână cu acea una porţie de hrană rece per cap şi ajungând la targa mea mi-o depune cu iuţeală pe burtă; dau să spun ceva şi pare-se că uimirea îmi era scrisă pe chip, deoarece el, deşi mânat de graba de-a se întoarce-dacă nu-l găseau la locul lui, pur şi simplu îl omorau în bătaie -, el aşadar, cu indignarea limpede recogonscibilă pe figura sa mică, pregătită deja să dea faţă cu moartea, zice: „Cum ţi-ai închipuit?!”…

Nu ştiu de ce e la mine totul întotdeauna, în toate cele altfel, respectiv, chiar dacă s-ar putea să ştiu e mai simplu să ştiu că nu ştiu. Că asta m-ar scuti de mulţime de explicaţii. Da, se vede treaba, nu te poţi feri din calea explicaţiilor, nu le poţi evita, explicăm şi ne explicăm fără încetare, o explicaţie ne pretinde însăşi viaţa, acest inexplicabil complex de fenomene şi percepţii, explicaţii ne pretinde anturajul şi până la urmă ne pretindem şi noi, nouă înşine, explicaţii până ce izbutim în cele din urmă să distrugem în jurul nostru totul şi să ne autodistrugem, e un exces de explicaţii-îi explic eu filosofului, într-unul din acele accese logoreice, atât de urâte mie dar irepresibile, care mă apucă ori de câte ori n-am nimic de spus şi care, mă tem, e de aceeaşi extracţie cu bacşişurile grase pe care le dau prin restaurante, taxiuri sau cu ocazia mituirii unor persoane oficiale, respectiv semioficiale etc., precum şi cu politeţea mea exagerată, mergând până la abandonul de sine de parcă m-aş ruga fără încetare să mi se îngăduie să exist, pentru existenţa asta a mea. Doamne Dumnezeule.

„După cum, în cele din urmă, în pofida circumstanţelor inamice şi ameninţătoare, am înlăturat radical din calea mea şi tentaţia traiului ruşinos al scriitorului de succes din Ungaria, chit că, zicea soţia mea (care e de mult soţia altuia), ai toate aptitudinile (ceea ce atunci m-a şi înspăimântat niţel), ea nu zicea, zicea soţia mea, să renunţ la principiile mele artistice sau de orice fel or fi fost ele), cu atât mai tare trebuia să mă străduiesc pentru impunerea acestor principii, adică, în ultimă instanţă, pentru a mă impune, aşadar în vederea succesului, zicea soţia mea, căci toată lumea pentru asta se zbate, chiar şi cei mai mari scriitori din lume, nu te autoamăgi, zicea soţia mea, dacă nu-ţi doreşti succesul atunci la ce bun să mai scrii?, m-a întrebat şi asta e fără îndoială o întrebare cu schepsis dar încă n-a sosit vremea să mă opresc asupra ei; tristeţea e că probabil că m-a pătruns până-n rărunchi, probabil că avea într-totul dreptate, probabil că am- am avut -într-adevăr toate aptitudinile pentru a duce o existenţă ruşinoasă a unui scriitor de succes din Ungaria, existenţă ale cărei transparente rafinării le străvedeam cu atâta claritate şi pentru realizarea căreia, ei bine, da, am –am avut – necesara abilitate, dacă nu, pot face-aş fi putut face-rost, dacă-mi transpun întreaga nesiguranţă şi totala mea angoasă existenţială într-o simplă, oarbă, neînfrântă, febrilă şi nici măcar aşa de fascinantă, cel mult oarecum spectaculoasă autoadulare, dacă o transform în paranoie moralizatoare şi permanentă vindictă împotriva celorlalţi; ba mai mult, şi asta e încă şi mai primejdios, eram încă şi mai înzestrat în vederea existenţei la fel de ruşinoase a scriitorului oarecare, lipsit de succes, ba chiar ignorat din Ungaria, şi aici mă izbesc iarăşi de soţia mea, care avea iarăşi dreptate, căci dacă omul păşeşte pe calea succesului atunci fie că va avea parte de succes, fie că va avea parte de insucces, a treia cale nu există şi, dacă în modalităţi diferite, dar ambele ipostaze sunt la fel de ruşinoase, drept care, alternativă la alcoolism, m-am refugiat pentru o vreme în buimăceala obiectivă a traducerii zise artistice…”

„Iar după aceea s-ar cerne încetişor uimirea mereu reînnoită, de nedat pe faţă ca să zic aşa, că, ia te uită, eu m-am săltat totuşi, ich sprang doch auf, ba sînt încă tot pe-aici, măcar că nu ştiu de ce, din întâmplare, aşa cum m-am născut, sînt la fel, tot numai un complice al supravieţurii, ca şi al venirii mele pe lume, bine, de acord, supravieţuirea ascunde un dram de ruşine, de josnicie mai mult, mai ales dacă am şi făcut tot ce depinde de noi pentru a rămâne în viaţă; însă atâta tot, nimic mai mult, n-am fost dispus să mă las antrenat ca un fraier”

„Şi să nu-mi spuneţi mie, trebuie să fi spus eu, că asta nu e decât explicaţia tautologică a faptelor prin intermediul faptelor, pentru că oricum asta e explicaţia chiar dacă, ştiu, vă vine greu să acceptaţi că ne aflăm sub stăpânirea unor răufăcători ordinari şi îi ştiţi ca atare, totuşi, de îndată ce un dement criminal ajunge nu la balamuc sau la puşcărie ci la cancelaria statului, vă apucaţi să căutaţi la el ceva interesant, original, ieşit din comun, nu îndrăzniţi s-o spuneţi dar, în taină, ei bine, da: măreţia, pentru a nu fi nevoiţi să vă vedeţi pe voi înşivă atât de mărunţi iar istoria voastră universală atât de absurdă, trebuie să fi spus, da, ca să puteţi continua să priviţi lumea raţional iar lumea să vă răspundă cu aceeaşi raţionalitatea.”

 Hitler şi nazismul n-au apărut din neant. Vina morală o poartă întreaga societate că a lăsat să se întâmple atâtea orori.

„Da, pe care-l consideraţi şi numiţi dement, criminal ordinar şi totuşi din clipa în care a pus gheara pe sceptru şi coroană, începeţi să-l zeificaţi, îl adulaţi chiar şi porcăindu-l, vă apucaţi să înşiraţi condiţiile obiective, explicţi în ce anume a avut obiectiv dreptate, în ce anume subiectiv n-a avut, ce anume poate fi obiectiv înţeles şi ce nu subiectiv, ce daravere se petrceau în culise, ce interese jucau şi ce rol, şi nu prididiţi cu explicaţiile, numai să vă salvaţi sufletele şi ceea ce în general mai poate fi încă salvat, numai spre a pune în lumină grandioasă, de spectacol de operă, a evoluţiilor universale tâlhăria ordinară, asasinatul şi acel trafic de suflete la care sîntem sau am fost cu toţii părtaşi într-un fel sau altul, trebuie să fi spus, toţi cei care ne aflăm aici, da,  ca să pescuţi adevărurile parţiale din marele naufragiu, în care tot ce era întreg s-a spart, da, numai ca să nu vedeţi prăpastia care se cască înaintea voastră, îndărătul vostru, sub voi şi pretutindeni, vidul, nimicul, neantul, adică adevărata noastră situaţie şi în slujba a ce vă aflaţi, natura stăpânirii, natura dintotdeauna a puterii dintotdeauna, care putere nu e nici necesară, nici necesară, ci doar chestiune de decizie, a unor hotărâri luate sau nu în cursul unor vieţi particulare, nu e nici satanică, nici seducător de subtilă, nici grandioasă, irezistibilă, fascinantă, nu, e doar ordinară, josnică, criminală, neghioabă şi făţarnică, chiar şi în momentele sale de maxim randamente cel mult bine organizată, trebuie să fi spus, da, e mai ales neserioasă, căci de când uzinele crimei s-au deschis şi ici , şi colo şi în atâtea locuri, de atunci gata, s-a terminat pentru o bună bucată de vreme cu orice fel de seriozitate care ar putea fi luată în serios, cel puţin în relaţie cu noţiunea de putere, orice fel de putere. „.”

„Şi mai încetaţi odată cu treaba asta, trebuie să fi spus eu, cum că pentru Auschwitz nu există explicaţii, că Auschwitz e produsul unor forţe iraţionale, de neconceput, căci răul are întotdeauna o explicaţie raţională, măcar că Diavolul însuşi, precum Iago, e iraţional, creaturile sale însă, ei bine, da, creaturile sale sunt fiinţe raţionale, toate faptele lor pot fi deduse, aidoma unei formule matematice, pot fi deduse dintr-un interes oarecare, din dorinţa de a trage un profit, din inerţie, din setea de putere şi din concupiscenţă, din laşitate, din satisfacerea unor instincte de un fel sau de altul, dacă nu din alta, atunci în ultimă instanţă dintr-un soi de demenţă, paranoia, manie depresivă, piromanie, din sadism, din predispoziţie criminală, din masochism, din megalomanie demiurgică sau de alt fel, din necrofilie, ce ştiu eu din care din nenumăratele perversiuni şi poate din toate deodată, în schimb, trebuie să fi spus, şi acum fiţi atenţi, căci ceea ce este cu adevărat iraţional şi care într-adevăr nu are explicaţie nu e răul, ci dimpotrivă : binele. Tocmai de aceea pe mine nu mă mai interesează de mult vieţile conducătorilor, cancelarilor şi altor uzurpatori patentaţi, oricâte amănunte interesante mi-aţi putea înşira despre universul lor sufletesc, nu, în locul vieţilor dictatorilor, pe mine mă interesează vieţile sfinţilor, de multă vreme şi exclusiv ale sfinţilor, deoarece mie ele mi se par interesante şi de neconceput şi eu în legătură cu ele nu găsesc explicaţii pur raţionale; şi Auschwitz, chiar dacă sună ca o glumă tristă, Auschwitz s-a dovedit din acest punct de vedere o întreprindere profitabilă, aşa că oricât v-aş plictisi, am să vă povestesc o întâmplare şi după aia explicaţi-mi –o, dacă puteţi.”

( notă: Am citat, am citat, nefiind în stare să leg două vorbe. De fapt despre scrierile lui Imre Kertész nu cred că sunt cuvinte potrivite să spună atât cât ar trebui  ca să le poată cuprinde.)

După 50 de ani de la ororile naziste, Imre Kertész le răspundea prin artă. Adolescentul de 15 ani, educat în cel mai strict spirit creştin, bigot, s-a trezit, pur şi simplu, cu eticheta de evreu şi  în spiritul unor legi arbitrare şi abuzive, băgat cu forţa într-un vagon, trimis în ghetou, despuiat de demnitatea de-a fi om, umilit, batjocorit, ucis în documente pentru a i se ascunde vârsta, exclus din comunitatea în care trăia şi aruncat în afara lumii. Acum, bărbat în puterea vârstei încearcă să priceapă cum şi de ce i se întâmplase ca tocmai el să fie batjocorit, de vreme ce detesta orice silinţă, orice opresiune asupra semenului său. Căuta sensuri acolo unde nu exista niciun sens căuta să înţeleagă absurdul care nu are înţelegere.

 „Da, pentru că aşa se pare, în durere îmi aflu în cele din urmă forţa creatoare, indiferent cu ce preţ şi indiferent de faptul că, eventual, forţa creatoare nu e aici decât pretextul unei simple compensaţii, modalitatea ei de a prinde formă, esenţial e totuşi că ia o formă şi că prin intermediul durerii trăiesc într-un fel de adevăr, cine ştie, poate că m-ar lăsa rece: aşa însă imaginea durerii se îngemănează în sinea mea intim şi permanent cu reprezentarea vieţii, cu- şi de asta sunt absolut convins- aspectul cel mai real al vieţii.”

Holocaust şi cultură–două cuvinte uriaşe dar antinomice care n-au încetat să suresciteze interesul scriitorilor şi cercetătorilor. George Steiner afirmă în scrierile sale  că barbaria n-a putut fi împiedicată niciodată de cultură. Pentru  Imre Kertész termenul ”cultură” are un sens mult mai amplu.

Viaţa şi opera sunt  lucruri total diferite. “Eroul meu nu-şi trăieşte propriul timp pentru că a fost deposedat de el, de limba sa, de personalitatea sa. El nu are memorie, trăieşte doar clipa” După mine, limba  este cu adevărat  cea mai importantă, cea mai bulversantă descoperire a scriitorilor contemporani, chiar dacă suntem moştenitorii unei culture străvechi  suntem incapabili  să reprezentăm nişte întâmplări reale cuvintele nefiind de ajuns. Gândiţi-vă la Kafka, la Orwell cum au ars limba veche ca apoi din cenuşa ei să renască alta nouă, până atunci necunoscută.

Scriitorul maghiar va rămîne, probabil, în istorie ca unul din cei a căror viață a fost marcată definitiv și obsedant de experiența Holocaustului.

Remarcaţi că nu m-am sinucis. Toţi cei care au trăit ce-am trăit eu, Celan, Améry, Borowski, Primo Levi …au preferat moartea”. „Eu sînt unul dintre cei care a supraviețuit, care, deși am văzut capul Gorgonei, am păstrat atîta forță încît să-mi termin o operă…

 

 

 

 

 

nimic

Noell Oszvald

 

 

“I am nothing.
I’ll never be anything.”

 

nu-mi luaţi  în serios această persiflare a vieţii

nu-mi aparţine

am împrumutat-o şi eu de la marele Pessoa

 cum ai împrumuta o pereche de mănuşi

prea strâmte…

care

-ascund un uşor tremur al mâinilor îngheţate-

o glumă luată în serios

te pune la colţ

 devii un obiect inutil

asemeni acelor mănuşi

prea strâmte…

care

-ascund un uşor tremur al mâinilor îngheţate-

……………………………………………………………..

 

…şi poezia continua:

„I couldn’t want to be something.

Apart from that, I have in me all the dreams in the world.”