Întâmplări cu gladiole…

 

Gheorghe Petrașcu- Gladiole

E vremea gladiolelor. Erau florile lui preferate. Nu mi-a spus niciodată, dar i-am simțit vibrația într-una din verile trecute, când am intrat într-o florărie. Ultima dată când am fost la el, i-am promis că-i voi duce un buchet de gladiole. Spre uimirea mea, le găsesc destul de greu, deși, în anii din urmă, erau pline florăriile, vara. Acum, se pare că  florarii vând doar flori din import. Muncă puțină și, probabil, bani mai mulți.  S-au adaptat și ei vremurilor.

Trec pe la câteva tarabe de pe stradă, dar nici urmă de gladiole: doar trandafiri, crini imperiali, jerbera și crizanteme verzi, albastre… Mi-am amintit că se deschisese  de curând  o florărie la parterul unui bloc din apropiere. Când ajung, în fața ușii, o tânără stătea cu brațele încrucișate și număra pașii trecătorilor, mestecând tacticos. Îmi zic în gând: “uite, domnule, are apucături de comerciant serios, își așteaptă clienții în fața prăvăliei.” Gest de mare curtoazie! Prind curaj și-o întreb dacă-i deschis. Mă învățasem minte, când, cu altă ocazie am găsit vânzătoarea în ușă și crezând același lucru am dat să intru. Am rămas paralizată când m-a prins de mână și mi-a poruncit străpungându-mă cu priviri de pasăre răpitoare: “Ho! unde dai buzna c-am spălat pe jos!” I-am arătat cu timiditate orarul. “Da, e deschis, dar n-ai voie până nu se usucă”. Mi-a prins bine lecția, nu mai cred tot ce văd.  

Revin la florăreasa mea. Cald afară, cumplit de cald, dar, în florărie, am simțit că-mi stă inima pe loc de frig. Mă uit în stânga, în dreapta…cactuși cât încape! Într-un colț, pleoștite, câteva frezii albe.

Fetica m-a privit de sus continuând să mestece din gură. Mai lipsea să facă balonașe ori să-ntindă de cauciucul alb pe care-l rumega cu atâta sârg.

Văzând că fac stânga-mprejur, mă întreabă, cu o undă de dispreț în glas, ce caut. După ton, mi-am dat seama că am dezamăgit-o: nu eram o clientă de soi, cu gusturi rafinate pe măsura prețiozității produselor din magazin.

N-am nimic cu cactușii, dar ce dumnezeu să fac în toiul verii cu un ghemotoc  plin de țepi?  Crezând că ar mai avea și altceva prin depozit îi spun clănțănind din dinți: “caut gladiole”. “Gladiole?” m-a întrebat de parcă-i cerusem măselariță. “La țiganii din colț! Aici e florărie serioasă!” Privindu-i fața tuciurie, am rămas fără replică. Și a continuat cu vehemență: “Ei mai vând porcării că le fură de prin grădini! Noi avem numai marfă din import!” Ca să vezi! Și eu care credeam că toate dealurile din jurul Ieșilor sunt împânzite cu cactuși… Am ieșit repejor că simțeam brumă în jurul gurii. În bună tradiție românească, murise biata capră în coșar cu coada zvâc, pe sus, să nu se creadă că-i doar o oaie zăpăcită.

Mare pacoste pe capul meu cu gladiolele!

 Mi-am amintit de-o altă întâmplare. Eram studentă. Pe vremea răposatului, gladiolele erau considerate flori de lux. Nu erau la îndemână nici atunci, dar explicația era cu totul alta: prin piețe și prin magazine se făcuse stăpân vântul atât de regretat, azi, de mult prea mulți români. Nu-i bai!  În curând li se va împlini și “pohta ce-au pohtit”.

Tot cam la vremea asta, fac eu rost de un buchet de gladiole să-l ofer secretarei de la Litere spre a-i îmbuna inima să-mi pună o ștampilă pe un act. Intru triumfătoare în secretariat și dau cu ochii de un fund imens care se tot fâțâia la nivelul tejghelei, în spatele căreia, doamna cu pricina avea biroul. A tot moșmondit și-a tot bombănit foșnind hârtii în clinchet de sticle pe care le orânduia, se pare, în rafturile de jos. Am așezat și eu florile pe tejghea, așteptând cu răbdare să termine femeia cu oftatul și cu bombănitul. Bag seamă, nu era deloc mulțumită de lucrușoarele pe care le inventaria pe-aproape de sfârșitul zilei de muncă. Fiind novice și cam naivă de felul meu, habar n-aveam cu ce se lupta măria-sa, mai zbir decât toți profesorii la un loc, lucru pe care l-am aflat în timpul anilor de ucenicie. Văd că smulge de pe dedesubt un plic de format A4 care se rupe și o ploaie de orez i se împrăștie pe birou. Eu priveam hipnotizată neînțelegând ce se întîmplă. Roșie ca racul fiert, plină de transpirație, fixează ochii bulbucați  pe florile mele. Odată faci harști! cu mânuța ei plină de inele de aur și zboară florile cât colo. “Și tu, ce stai ca o momâie și te uiți la mine? Ce mi-ai adus cioclejele astea? Ce să fac cu ele? Să le bag în fund? De astea am eu nevoie?” Și începe să-mi fluture pe sub nas plicul rupt din care curgeau, în continuare, boabe mărunțele de orez. “Uite, vezi, de asta am nevoie! Vezi? Uite, nenorocita, care le-a adus, nu s-a îndurat să aducă toată punga. Și plicul ăsta s-a rupt și s-a risipit dracului tot orezul.” În cazuri limită, mintea mi-o ia razna. Mă uitam la sărmanele flori făcute varză cu lovitura scurtă de karate, mă uitam la tot orezul împrăștiat în jur, mă uitam la gospodina din fața mea care spumega de furie. Nu părea să se hrănească doar cu orez. N-am prea văzut asiatici obezi.  Mă întrebam dacă n-am greșit ușa. Totuși, era scris mare, să vadă și năucii ca mine: SECRETARIAT.  Orez? Păi de unde să știu, madam? Deh! Flori mai erau prin grădini, dar orez…cine mai cultiva pe seceta aceea? În mintea mea șubredă nu încăpea gândul cum aș  fi putut  să jignesc “o doamnă” făcându-i cadou un kil de orez! Parcă eram într-un film suprarealist. M-a trezit din visare un alt urlet: “Ce vrei?” și fără să aștepte răspuns mi-a arătat ușa: “N-am timp de prostiile tale! Vino altădată și să nu te mai prind că-mi aduci tot ciocleje!” Am plecat cu coada între picioare, simțindu-mă ca ultimul om de pe pământ. Nici n-am mai dat multă vreme prin cocina cu pricina. Îmi rugam colegele să mă ajute, motivând că-s bolnavă și nu mă pot duce personal ori pândeam când era pauză și nu era singură. În toți acei ani și după, m-au urmărit ochii bulbucați și flămânzi ai “doamnei secretare”. Mai târziu, am aflat ce-i astâmpăra foamea din priviri: numai bunătăți “de la țară” sau din import. Avea gusturi foarte rafinate dumneaiei. De astă dată, scroafa era moartă în coșar. Dar, nu-i bai, a puit înmiit înainte de deces.

Gladiole, gladiole, gladiole…

 

FB, mon amour

 

 

Nu fac parte din categoria celor care blamează Fb şi nici nu-i desconsider pe tovarăşii mei de suferinţă. Nu fac nici apologia căscatului gurii pe Fb. Pentru mine e un timp nici pierdut, nici câştigat. Mort. Mă consolez cu ideea că e şi asta  o formă de supravieţuire într-o societate care devine pe zi ce trece tot mai ostilă prin mizeria şi prin mediocritatea cu care te îneacă.

Zilele astea mi-am pus problema dacă n-ar trebui să-mi caut alt mod de consumare a unui surplus de energii. Grea alegere! Cum, de obicei, las lucrurile să decurgă de la sine, am lăsat baltă şi dilema asta. M-am reapucat de fumat după douăzeci de ani de abstinenţă. Nu-i de glumit cu partea întunecată a minţii omului…

Zilele trecute, fără să vreau, am provocat o mică furtună în virtual. Lucrurile s-au legat în aşa fel cum numai în filmele cu proşti se poate întâmpla. Că a fost  o întâmplare sau că Big Brother e la datorie, nu pot mărturisi nicicum. Cert este că imediat ce-am citit câteva note de lectură pe un site, exact din acea zonă, pe contul unei persoane din grup am primit un link şi un zâmbărici. Am tupeul să spun că la vârsta mea de 999 de ani nu sunt chiar aşa de naivă. (Şi cu ocazia asta i-am răspuns la întrebare şi unui tânăr imberb care m-a întrebat pe mess cât de bătrână sunt. Cât Matusalem, drăguţă!) Aşadar, nu m-a ros curiozitatea într-atât de mult încât să văd  unde mă duce linkul respectiv. Câteva ore mai târziu, “andrisantul” vine să vadă efectul isprăvii sale. Înainte să pun punct prestării pe ogoarele Fb, deschid cutia Pandorei să văd ce drac zace acolo. Am rămas cu gura căscată. M-au invadat mesajele din partea prietenilor. Am avut impresia că am apăsat pe un buton şi am aruncat în aer şandramaua. Mesaje din toate categoriile: unele întrebătoare, altele consolatoare, câteva drăguţe foc…e loc de imaginaţie. Văzând că am dat foc la casă, încerc să sting pălălaia. Aş! Sunt anihilată şi izolată de vajnicii luptători antiviruşi aflaţi cu prisosinţă în cutia mea cu jucării. Asta pentru că tot îmi bătu cineva obrazul pentru nesimţire câtă vreme trebuia s-o facă pentru prostie. A mea, desigur. Am încercat să dreg cumva busuiocul, dar mi se înecaseră toate corăbiile la mal. Primul impuls a fost să arunc harabaua pe geam afară. Nu mai aveam nici sânge-n vene ştiind că am provocat rău unor oameni nevinovaţi. Apoi, am decis să bag divorţ. Nici varianta asta nu mi s-a părut normală.  Mi-am asumat toată imbecilitatea de care am dat dovadă şi, după ce m–am liniştit puţin, intru să văd dimensiunea catastrofei. Între timp, lumea se cam dumirise. Probabil că unii au rămas în continuare cu ideea că am pus focul intenţionat. Am toate păcatele din lume, mai puţin pe cel de-a face rău cuiva. Îmi este mult mai la îndemână autoflagelarea.

A doua zi, pe lumină, studiind problema văd că bomba a selectat doar o parte din grup. După ce criterii? Habar n-am. Că nu toată lumea chemată la apel a primit acelaşi semn de la mine. La unii le-am zâmbit galeş, altora le-am făcut declaraţii de dragoste cu acea inimioară roşie, unora le-am dat cu tifla cu acel emoticon care scoate limba, altora le-am făcut complice cu ochiul etc…etc… Iarăşi sunt nedumerită: de ce domnul Virus nu i-a tratat pe toţi la fel? Returnarea inimioarelor cu mulțumiri m-a dus în al noulea cer. M-am simțit precum calicul aflat în stare de extaz când i se înfierbântă sângele în biserică, ori scapă pâinea din mână taman unde trebuie. Şi, ca să-mi fie uimirea deplină, găsesc un mesaj pe care n-aş vrea să-l las fără răspuns. O doamnă de la Soare Răsare mă întreabă şi chiar mă roagă s-o ajut să-şi găsească iubitul din US ARMY, aflat pe undeva prin Siria. Dragă Ninocika, am străbătut Siria în lung şi-n lat, dar pe măgarul de Jon al tău nu l-am văzut. Mă simt onorată de încrederea pe care o acorzi capacităţilor mele de detectiv particular de aceea îndrăznesc să-ţi sugerez un alt loc în care să-l cauţi pe mangafaua care nu mai răspunde dorinţelor tale arzătoare. La un simplu „search” pe „goagăl”, accesând „scammer”, s-ar putea să ai surpriza de-a vedea pieptul bombat plin de medalii al amorezului de ocazie. Amin!

M.S.

 

 

Radu Paraschivescu- Ghidul nesimţitului

Hieronymus Bosch- Detaliu

Cu siguranţă, Radu Paraschivescu nu este un autor comod şi, sub aparenţa râsului, cărţile lui te invită la meditaţie. În 2006, la editura Humanitas, publică „Ghidul nesimţitului”.  Pe îndelete, mânuind cu fineţe bisturiul cuvântului autorul face o  disecţie a nesimţirii autohtone. „Balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial”,  aşa cum o numeşte Andrei Pleşu în Cuvântul înainte, nesimţirea autohtonă are marca ei specifică care o pune în topul mondial. Şi care ar fi această marcă? Nesimţitul mioritic este, în primul rând, produsul “imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului”, “omul de tip nou”, schizoid şi ubicuu, ce nu-ţi lasă timp măcar să respiri oriunde te-ai întoarce: pe stradă, acasă, la serviciu, la televizor, în politică, pe şosele, pe net. ”O carte tristă, plină de umor”,pe care n-o poţi citi decât încercând o detaşare totală. Nu de alta, dar cine ştie ce trăiri puternice îţi poate induce astfel încât bătăile cordului s-o ia razna. O carte ce-ţi provoacă acea stare, genial numită de Nichita Stănescu, de „râsu-plânsu”, stare pe care doar un român adevărat o poate trăi şi simţi din plin. Dacă nu ţi-ar trezi atâtea amintiri răscolitoare ale unor momente în care ai fost agresat, maltratat, umilit  de nesimţire, poate rândurile citite ţi-ar putea aduce o urmă de zâmbet.

Mie, sincer, mi-a îngheţat zâmbetul şi mi-a produs o sfâşietoare tristeţe învăluită în neputinţa ieşirii din labirintul nesimţirii generale. Iluzorie speranţa domnului Andrei Pleşu (aşa cum recunoaşte şi domnia-sa), ca textul în sine să cadă pe mâna vreunui nesimţit şi să-i provoace niscai zvârcoliri existenţiale care l-ar face la final de lectură să-şi vină în simţiri şi să se schimbe. Asta pentru că, într-adevăr, nesimţiţii nu prea citesc, din contră, se simt ofensaţi atunci când le indici apropierea carte.

Volumul s-a bucurat şi de o ante introducere în atmosfera nesimţirii româneşti prin Balada lui Nesimţilă, scrisă de Şerban Foarţă după tipicul baladelor lui Francois Villon, marele vagabond poet, ce cunoştea lumea până la ultima fibră : „La ce mai este bună pielea/ precum a unei pachiderme/ de groasă ?E că n-ai să semeni/ cu toate neamurile elea/ strivibile precum un vierme/ şi care, cică, ţi-ar fi semeni.

Pornind de la una din definiţiile pe care ni le pune la îndemână DEX-ul, în care nesimţirea este caracterizată ca fiind ”o proastă creştere, lipsă de bună-cuviinţă şi delicateţe”, autorul constată că nesimţitul a ieşit de mult din tiparele acestei descrieri şi a devenit o prezenţă mult mai stridentă, mai agresivă, mai invazivă. Spaţiul în care nesimţitul se simte precum peştele în apă este spaţiul public, altfel ce valoare ar mai avea comportamentul lui strivitor dacă nu s-ar manifesta vis-a-vis de fraierul ce dă înapoi din faţa atacului frontal al mârlăniei şi al bădărăniei. Dar, aşa cum recunoaşte şi autorul, cartea lui a surprins doar o tipologie restrânsă de nesimţiţi şi, mai ales, pe cei cu care te confrunţi în mod direct.

Agent al unei molime” în faţa căreia societatea n-are leac, nesimţitul român nu se manifestă haotic, profilul său putând fi conturat adunând laolată un soi de decalog al pricipalelor trăsături de caracter. Primul lucru care-l defineşte pe nesimţit este limbajul: cel gestual şi cel verbal. Nesimţitul nu pătrunde frontal în viaţa ta, ci se insinuează, alunecând precum un şarpe, mieros până ajunge să-ţi sufle-n ceafă. În acel moment, gesticulaţia lui se dezlănţuie: mâinile pornesc o adevărată morişcă, ochii se bulbucă, te înghesuie, se scobeşte-n nas, se descalţă-n tren, fumează unde are chef, clefăie hot-dogul plescăind şi umblând cu limba roată-mprejur după zemurile ce i se scurg pe mâini, butonează la mobil chiar şi la cimitir, râgâie din tot sufletul ştergându-şi unsoarea de la gură cu faţa de masă, se scobeşte-ntre dinţi purtând scobitoarea de la stânga la dreapta, mai trage câte-un vânt, se mai scarpină-n dos şi, cu cât devii mai retractil în faţa abundenţei de gesturi din partea sa, cu atât mai mult se umflă-n piept. El se hrăneşte din stinghereala şi din oripilarea celuilalt aşa că, maxima lui satisfacţie este de a-şi perplexa auditoriul. Retorica nesimţitului vine ca o dublură peste gesticulaţia luxuriantă: răstit, ofensator, trivial, grosier, acoperind pe oricine ar încerca să-l completeze cu ceva. Limbajul caracterizează cel mai bine nesimţitul de pe net, personajul principal al acestui „mileniu internautic şi globalizant”.

 Profitând de această ocazie voi încerca să punctez şi eu trăsăturile definitorii ale noului tip de nesimţit, în ton cu noile cuceriri ale ştiinţei: nesimţitul de pe net.  Asta pentru că se pare că strada, scara blocului, şoseaua, nu-l mai satisfac pe nesimţitul actual şi locul în care poate fi văzut în toată splendoarea lui este net-ul, la umbra anonimatului sau chiar în nume propriu pe care şi-l prezintă cu emfază. Spaţiul în care se manifestă se întinde de la forumurile jurnalelor până la reţelele de socializare, ori cele cu o anume tendinţă culturală. Pentru că tendinţă rămâne în aceste spaţii cultura, după ce apare nesimţitul.  Primul lucru după care-l poţi defini pe nesimţitul de pe net este  agramatismul pe care-l etalează cu multă emfază.Limbajul colorat mustind de trivialităţi în care numele organelor sexuale abundă precum bună-ziua. E aproape urlat în comenturile lui. Nu citeşte niciodată decât titlul articolului pe care vrea să–l comenteze. Chiar dacă ar citi, înţelege doar ce vrea el şi  răspunde cum vrea, grija principală fiind aceea să-ţi arate cât eşti de prost, de ignorant, considerând revolta ta drept o ifoseală de doi lei. Reţelele denumite artistice au început să crească un nou soi de nesimţit, la fel de agramat ca cel de pe forumurile tabloidelor, însă mai spilcuit, învăluit întra -o aură de artist aflat în eternă suferinţă.

Este cel mai vocal şi mai productiv, se lăbărţează peste tot site-ul, plânge, îmbrăţişează pe toată lumea-virtual, desigur, îşi dă cu părerea ştie,
ori nu ştie despre ce-i vorba-n subiect, apostrofează pe cei ale căror păreri nu coincid cu ale lui. Cu un aer doctoral, emite tot felul de judecăţi despre
intelectualii veritabili   pornit fiind să le împroşte cu mizerie verbală  „aşa–zisele” roluri de modele pe care „fraierii” le-au promovat. Ştiu ei mai bine cu cine au de-a face. Singurul mod de-a-i câştiga nesimţitului bunăvoinţa şi de-a te accepta în raza lui de acţiune este să-i adopţi limbajul şi armele, dând impresia că eşti din aceeaşi echipă cu el. Pe FB, nesimţitul îţi suflă continuu în ceafă, te abordează fără jenă, îţi face propuneri, te urmăreşte să ştii că nu eşti de capul tău.

              Revenind la cartea lui Radu Paraschivescu nu se poate să nu te apuce un soi de frică existenţială atunci când retrăieşti o dată cu autorul experienţele alături de nesimţitul din mijloacele de transport în comun, cel care ţine să te şocheze prin limbaj şi prin duhorile pe care le exhală. Nici nesimţitul de pe şosea nu se lasă mai prejos: la volanul unui 4×4- Mitsubishi, Nissan, ori Toyota din care se revarsă urletele lui Guţă, sau Jean de la Craiova merge pe unde vrea muşchii lui, în primul rând, pe trotuar, acolo unde-şi parchează matahala şi unde te claxonează să te duci dracului din faţa lui.    N-ai decât să te caţeri în copac, tot eşti un pârlit şi-un troglodit atâta vreme cât mergi ca maimuţa per pedes. Nu degeaba România, ţara
săracilor e supradenumită Jeepango, aşa cum altădată Japonia se numea Cipango.

        Crezi că dacă te retragi de pe şosea şi încerci să pleci într-o călătorie cu trenul, maşina săracului, ai scăpat. Aş! Aici mai ai şi nefericirea de-a suporta nesimţitul până la capătul călătoriei. Ba, deseori este însoţit de urmaşul vrednic al tatălui său, puiul de nesimţit, care te scoate din circulaţie, prin urletele pe care le scoate, prin zoaiele pe care ţi le lasă pe haine. Înainte vreme căsuţa era un cuibuşor în care să te retragi din faţa civilizaţiei invazive şi agresive a nesimţitului, spaţiul public fiind principalul loc în care era stăpân de necontestat. „Gata, ţi-ai zis. La mine-n casă, nu intră decât dacă-l primesc.” Necredinciosule, cum poţi să uiţi de nesimţitul harnic care se scoală la ora 4 şi-şi bate covoarele sub geamul tău? Dar de cel care a doua zi de Anul nou  are chef să schimbe gresia şi faianţa că n-a plăcut musafirilor de la Revelion şi pune picamărul în funcţie? Dar de cel care serbează majoratul ipochimenului cu toată gaşca din cartier, cu zeci de decibeli, în care başii fac toată smântâna, cu tropăituri îndesate de bocanci cu blacheuri în parchetul de tip nou, cu o rezonanţă înfiorătoare? Dar de cumătrele care umplu scara de coji de seminţe, socializând în casa scării? Dar de ţăranul neţăran, dar nici orăşean care şi-a-nchis grădiniţa de la parter cu gard de sârmă ghimpată şi încinge cu neamurile nişte party-uri la iarbă verde cu mici şi bere de te-apucă scârba de-atâta fum? Să mulţumeşti cerului dacă n-are şi-un coteţ cu un godac pentru Crăciun, ori niscaiva orătănii, că doar n-o mânca aşa ca tot amărăşteanul mâncare cu „euri ! Dar de nesimţitul care-şi turează motorul noapte de noapte, după ce şi-a tunat maşina de ai impresia că eşti pe circuitul de la Monte Carlo? Dar de nesimţitul care ocupă 3-4 locuri în parcarea blocului bătând ţăruşi de metal şi legând lanţuri între ele, în caz că ar avea musafiri. Tu n-ai decât să parchezi  în parcarea cu plată a oraşului !

Cum intri-n scara blocului dai de nesimţitul care-şi goleşte zilnic cutia poştală înjurând printre dinţi şi aruncând pliantele şi fluturaşii pe jos. Sau  de nesimţitul care merge la crâşma din colţ la o bere şi-l apucă graba-n lift şi, pentru că n-are chef să se-mbolnăvească, face din lift toaletă publică.

Pe trotuar sau pe stradă, acasă sau la serviciu, în tren sau autobuz, la televizor sau la petreceri, în magazin sau la restaurant, la volan sau la iarbă verde, la meci sau la înmormântare, nesimţitul nu ratează prilejul să polueze aerul, să scandalizeze asistenţa. Zgomotul, excesele şi o sfântă nepăsare pentru cei din jur îi marchează invariabil comportamentul. Virusul nesimţirii are o tulpină în faţa căreia nimeni nu poate întreprinde nimic. Nesimţitul paralizează eforturile de reformă şi impune domnia propriilor criterii. Paşii lui fermi prin viaţa celorlalţi denotă încredere, stimă de sine şi conştiinţa infailibilităţii.” (Ghidul nesimţitului, Radu Paraschivescu)

N-o să vă vină a crede dar nesimţitul are şi viaţă mondenă, participând la toate evenimentele culturale, nu neapărat din interes sau din curiozitate, ci din dorinţa de-a fi remarcat de ceilalţi şi  de-a da iama prin bufetul care de obicei, le  însoţeşte.

La restaurant, nesimţitul vrea să se simtă un domn adevărat : începe să dea indicaţii chelnerilor, să aprecieze fundul ori sânii chelneriţelor, să cearămuzică la maxim care nu poate să fie altceva decât o manea de inimă albastră. Doar plăteşte, nu-i aşa?  Nesimţitul se implică puternic şi în viaţa culturală a târgului. Merge la film cu nelipsita pungă cu bomboane agricole şi cu Cola după care râgâie să afle sala cât e de relaxat. Merge la teatru şi la operă lăsând mobilul deschis care-i sună din 5 în 5 minute. „Deh! El munceşte, are bisnis, nu ca cioflingarii de pe scenă.” Nici când merge la biserică nu-şi lasă telefonul mobil acasă. Dumnezeu ştie ce om bun e el, câte pomeni face şi-i iartă toate păcatele, însă el nu-şi poate ierta să-l caute cineva şi să nu răspundă.

Dar, aşa cum spune Radu Paraschivescu, nesimţitul nu ia forma şi culoarea mediului în care îşi duce veacul, dimpotrivă obligă mediul să se plieze după toanele şi comportamentul lui. Aşa se manifestă  oriunde, inclusiv în politică sau în viaţa publică. Pentru că viaţa e făcută în aşa fel încât să fie toată lumea mulţumită, alături de nesimţitul de rând, cel despre care am vorbit până acum avem şi nesimţitul V.I.P. Una din condiţiile de afirmare ale acestui soi de nesimţit  este să uite de unde a plecat. Că-i politician, ori lider sindical, moderator tv, ori vedetă de carton, nesimţitul ţine să-i oripileze pe toţi cu statura sa imensă de zeu între muritori : prin limbaj, prin gestică, prin aroganţa pe care o afişează. N-am reuşit să aduc pe scenă toate tipurile de nesimţit care populează plaiul mioritic, aşa cum nici autorul cărţii n-a putut-o face pe motiv de mare diversitate. Fiecare e liber să identifice orice tip de nesimţit.

 

Alberto Vázquez-Figueroa-Tuareg

Să recurgi la sacrificiul suprem pentru un principiu ce aparţine codului onoarei moştenit de la strămoşi e un lucru de neînţeles pentru contemporanul nostru obişnuit să jure la orice pas pentru ca îndată ce s-a întors cu spatele să-şi încalce jurământul. Romanul lui  Alberto Vázquez-Figueroa ne introduce în lumea atât de dură şi de neînţeles  pentru noi a locuitorilor nisipurilor: tuaregii. ( va continua)