Adrian Grauenfels : Aharon Appelfeld – Memorii

 
Apreciatul scriitor Aharon Appelfeld a fost cândva întrebat care a fost cea mai fericită perioadă a vieţii sale. Fără să ezite a ales cei 16 ani petrecuţi în Ierusalim de la 14 şi până la 30 de ani. Admite că orele cele mai plăcute le petrecea în cafenele. Acolo găsea inspiraţie şi linişte, refugiu. O cafenea este un loc de observaţie, diferit de camera lui de lucru singuratecă. Atracţia pentru cafenele vine din copilărie, din Cernovitz, oraşul în care s-a născut. Cei care frecventau cafenelele oraşului aveau locurile fixe bine păzite de chelneri. Cererea mare era pentru locurile de lângă ferestre. Cafenelele erau liniştite, un fel de biblioteci, mai toţi erau scufundaţi în lectura de ziare sau cărţi. Se şoptea, se stătea ore în jurul unei mese de şah de parcă sorta jocului era soarta omenirii. Scriitorul părăseşte oraşul natal ca să se stabilească în Ierusalim, acolo găseşte cafenele (este vorba de anii 50-60)  liniştite, fără muzică, pline cu arome europene. Frecventa Cafe Rehavia, Cafe Atara în strada Ben Yehuda, cafe Vienna, Cafe Hermon în stradă Keren Kayemet. Nici una din stabilimente nu mai există azi. Îşi scria nuvelele şi romanele direct în cafenea. Erau locuri de contemplare, porţi ale imaginaţiei. Cafeneaua nu este un loc sentimental, ea este căutată de cei cu locuinţe mici, sufocante, neplăcut, care vor o oră de relaxare, să poţi vorbi în limba natală. Să citeşti un ziar civilizat pe când sorbi ceva rece vara sau o ciocolată fierbinte iarna.
 
***
Prima cafenea în care ne duce Aharon este Cafe Peter, aflată în Colonia Germană. Aharon era student, închiriase o cameră de dormit în cartierul Rehavia dar lua mesele şi studia la cafenea. Scria mult căutând o direcţie, un stil. Se împotmoleşte la algebră şi trigonometrie, va da examenul de trei ori. Limba sa maternă era germana. Bunicii vorbeau idiş.  Guvernul era român, deci oficial foloseau româna. Inteligenţa locală prefera franceza deci Aharon învaţă franceză După primul război mondial sosesc ruşii, Aharon învaţă limba rusă. Ajuns în Israel aceste limbi se evaporă, ebraica le ia locul. Dorea să fie israelian să arate ca un israelian. Dar accentul său străin rămâne prezent în ciuda eforturilor.  Ba chiar face jogging şi ridică haltere ca să capete un aspect fizic adecvat. Timiditatea nu-i dispare, vorbea bâlbâit. Ce nu realiza în viaţă încerca să facă în scris. Are eşecuri în poezie, se pune pe scris proză cu aceiaşi lipsă de succes. La Cafe Peter întâlneşte emigranţi din Transilvania, Ungaria, Bulgaria, Bucovina, se vorbea germana în special. Totul acolo, de la gustul mâncării şi până la pauzele dintre fraze, era ca acasă. Era atât de încântat de stabiliment că fugea acolo la orice oră liberă căpătată. Într-o seară de toamnă în cafenea, un emigrant povesteşte despre anii petrecuţi în lagărul de muncă forţată. Toată energia vitală a pierdut-o în lagăr, dar speranţa în eliberare l-a ţinut în viaţă. Acum e liber dar insomnia şi amintirile îl torturează cu o persistentă intensitate. Vocea lui rezervată l-a şocat pe autor. Nimeni nu a scos o vorbă.
 
***
Scrie prima sa carte: “Fum”  publicată în 1962. Critica era amestecată, cu laude dar şi voci care disecau.  Aharon ştie că are în faţă un drum lung de făcut. Un amic, Leib Rochman, scriitor în  idiş, îl învaţă dragostea pentru Talmud, Zohar şi studiul ebraicii.
Se întâlneau săptămânal şi noua pasiune îl captivează pe Aharon. Zilnic se aşeza 5-6 ore refăcând şi editând texte, iarăşi şi iarăşi. Era ca un fermier care plivea buruieni.
 
***
 
Şi în Rehavia se vorbea limba germană. Cartierul parcă nu aparţinea tabloului israelian. Casele îngrijite şi limba germană vorbită în cartier te fac să crezi că eşti la Dresda sau Berlin. La Cafe Rehavia poţi gusta o cafea şi o felie de ştrudel care are gustul ştrudelului servit la Vienna. Conversaţia şi atmosfera liniştită erau decupate din orăşelele Carpaţilor unde autorul călătorea în fiecare vară. Aharon era încă un student sărac care visa să devină scriitor. Rehavia era conectată cu clădirea Terra Sancta care găzduia universitatea. Acolo Aharon îl vede pentru prima oară pe marele Ghershom Scholem. Un om numai ochi şi urechi, scrie Aharon. Se practicau întâlniri literare în apartamentele private din Rehavia. Aharon se înscrie la un grup având tema Kafka. Din primul moment sunt disensiuni: Este Kafka un scriitor evreu axat pe probleme personale sau un autor universal? Personajul din Procesul, acuzat şi hărţuit, târât dintr-o judecătorie în alta,  cine este dacă nu însuşi evreul persecutat? Doi jurişti la pensie participă la discuţii, un judecător şi un industriaş. Concluzia la care se ajunge este că a fi evreu atrage catastrofă asupra ta. Propietăreasa apartamentului
 închiriat lui Aharon este şocată de faptul că tânărul învaţă idiş. Toate nenorocirile noastre vin de la acest idiş, declară femeia indignată. Aharon observă că spre finele anilor 50 câteva perechi părăsesc Rehavia ca să se repatrieze în Germania. Erau oameni sensibili, educaţi, care apreciau muzica şi cultura. Pentru majoritatea lor ebraismul le era o povară. Dar Aharon rămâne şi se întăreşte. Erau ani de studii şi de serviciu militar, pragul dintre copil-matur era depăşit.
 
Un jurnalist soseşte ca să-l chestioneze pe autor despre prima sa carte. Prima întrebare a fost “Când vei scrie despre Israel?” .   Aharon trebuie să se scuze, povesteşte despre viaţa lui , dar jurnalistul nu e satisfăcut, el vrea o promisiune.
Cartea “Fum” se ocupă de război şi emigraţie, chestiuni ardente în Israel. Ele au schimbat faţa oraşelor, a cartierelor. “În cartea mea provoc avangarda, emigrantul este omul sensibil care suferă dar este activ în peisajul problematic” spune autorul. Aharon caută să dea jos faţadele şi să ne arate frumuseţea care însoţeşte durerea. Lea Goldberg observă scrisul lui Appelfeld. Era profesoara lui la universitate şi opinia dânsei este crucială pentru tânărul autor. “Nu-i lua în seamă, spune Lea, tonul lor vine de la lipsa de înţelegere şi vulgaritate”. Goldberg scrie o piesă despre Holocaust dar realizează că nu a pătruns în inima problemei. Îi mărturiseşte lui Aharon: “Doar Dante, geniul tuturor timpurilor, ar fi reuşit să scrie despre acest iad”.
 
Cu Tan-Pai la cafenea
 
Pe când şedea la Cafe Peter, Aharon primeşte vizita poetului Yehoshua Tan-Pai, cu 15 ani mai în vârstă, influenţat în scris de Natan Alterman. Pomele lui sunt de o pură tristeţe. Cei doi decid să iasă la o plimbare în doi, în Mea Shearim, cartierul ultra religioşilor. Amicii descoperă afecţiune pentru evreii din generaţiile trecute. Aharon este atras de Ierusalimul modern şi mai puţin de cel istoric care emană profeţii şi viziuni. Proza are nevoie de un teren solid, ea cere obiecte definite şi un spaţiu de referinţă. Revelaţia şi profeţia nu sunt posibile în proză. Pe când Biblia este bazată pe fapte, ea subliniază slăbiciunile omului făcut din carne şi oase. Tan-Pai nu este de acord. “Într-o zi poezia profeţilor îţi va fi aproape de inimă ca şi proza Bibliei”. Cei doi se aşează la cafe Atara ca să privească mulţimea de negustori şi meseriaşi aşezaţi la mese rotunde. Aşa stăteau în tăcere şi admirau evreii şi comerţul, binele şi blestemul împletite la un loc.
 
 
Într-o zi Aharon l-a întâlnit pe Haim Hazaz (*) pe strada:
– Cum merge ?
– Mulţumesc lui Dumnezeu
– De ce spui asta, eşti religios?
– Nu, am răspuns, făcând un gest stânjenit
– Un autor trebuie să aibe grijă de ce zice
– De acord, vorbele trebuie să se potrivească cu intenţia.
– De data asta ai greşit, zice Hazaz..
 
(*) Dramaturg şi om de litere de origine rusă stabilit din anul 1931 la Ierusalim.
 
***
 
În 1960 Aharon se însoară. Frecventa acum Cafe Atara, plină ochi cu oameni, dar la etaj exista un colţ liniştit cu privirea spre stradă, suficient imaginaţiei autorului. După ore de scris ieşea la plimbare pe strada Agrippas, hoinărind un ceas, două.
Plimbarea era o extensie a scrisului. În mers revizuia fraze, probleme ale naraţiei, rezolvând conflicte sau retuşând situaţii. Aharon descoperă destul de târziu că o poveste nu este o descriere, oricât de fidelă ar fi, este statică şi cursul său se blochează. O poveste trebuie să aibe un început, o dramă şi un sfârşit. Trebuie să fie cursivă cu orice preţ. Aharon învăţa de la Kafka care era foarte atent la realismul situaţiei deşi producea mister. La cafe Atara Aharon întâlneşte pe Shai Agnon, Arie Lipshitz, Hazaz, Tan-Pai, el fiind cel mai tânăr. Asculta în tăcere cum cuvintele îl îmbătau chiar şi fără păhărelul de coniac. Din vorbele lui Agnon picura ironie. El critica ipocriţii, impostorii, rabinii necinstiţi fără să ridiculizeze credinţa Iudaică. Aharon se simte puternic atras de nuvelistică. O poveste scurtă cere concizie, eficienţă, seriozitate în construcţie. Scrie ” Ca pupila ochiului” pentru care este felicitat de Ghershom Sholem. Mai are în plan o nuvelă despre saga unei familii de evrei din Carpaţi, o amintire a locurilor natale şi a casei bunicilor. Renunţă , când realizează că literatura nu este o retrăire a trecutului. Critica îl impulsionează şi ea: ” De ce nu scrii despre aici şi acum?”.
 
***
Discuţie cu un client din cafenea:
 
– Eşti scriitor?
– Da 
– Câte ore pe zi, scrii?
– 6 sau 7 ore răspunde Aharon
– Zilnic?
– Da zilnic
– Şi în zilele în care mergi la lucru?
– În toate zilele !
– Excelent, Bravo ţie ! Eu lucrez de dimineaţă până seara, nu am timp să citesc ceva.
 
***
 
O singură cafenea i se şterge din memorie, Cafe Vienna din strada Jaffa. Era o cafenea mare, elegantă, puternic luminată, lucru care deranja scrisului. Aharon observă acolo o tânără cu o dicţie clară care articula perfect ebraica . Ruşinat de slabele sale abilităţi oratorice se înscrie la cursurile de comunicare ţinute de Shlomo Morag. Din prima clipă înţelege că arta discursului îi este străină şi că ar fi bine să se ţină departe de podium. Morag îşi dă seama cât de ambarasat era şi îi şopteşte: Timizii pot deveni excelenţi vorbitori, nu pierde speranţa. La cafe Vienna prefera să privească publicul, nu putea scrie, lipsea intimitatea necesară. Aharon cere tinerei cu talent oratoric să citească fragmente dintr-o nuvelă a sa. În răspuns, tânăra prepară o listă de comentarii: lipsă de idei, limbaj anemic, caractere fade.. Era clar că îşi făcuse lecţiile. Aharon o ascultă, vocea ei era sigură, logică şi argumentele corecte. A atins esenţa deficienţelor nuvelei. Aharon nu înţelege cum de nu găseşte nimic apreciativ. Un autor caută ajutor, cheia cu care să îmbunătăţească scrisul sau, cum să fie util şi deschis cititorilor. Rănit de atitudinea tinerei docte renunţă la Cafe Vienna. 
 
 
O petrecere
 
În 1972 Aharon capătă premiul Brenner pentru lucrarea “Ca pupila Ochiului”. O grupă de amici, critici şi scriitori decid să sărbătorească evenimentul în casa lui Arie Lipshitz. Cei mai mulţi au lăudat cărţile lui anterioare dar Hazaz s-a ridicat ca un leu contra criticilor: “Numai un surd nu aude melodia lui Aharon. El scrie o unică poveste chiar dacă e plasată în Alaska, este vorba de un evreu rătăcitor care îşi cercetează
soarta. Încetaţi să-l deviaţi de la drumul său. Acesta este drumul”. Aharon mişcat, a lăcrimat.
 
Aharon sta de regulă în cafe Atara. Se întâlneau acolo pictori, jurnalişti, profesori. 
Mai rar poposea la cafe Rondo în parcul Independenţei sau  la Cafe Nava tot în strada Jaffa . Apare Agnon stupefiat: “Tu scrii în cafe Atara pe când toţi se holbează la tine? Nu te deranjează scandalul, vorbăria?” Mulţi autori îşi terorizează familia pentru că face gălăgie. Dar Aharon avea respect pentru cei care nu-şi impuneau toanele celor din jur. Scrisul pentru el este o bătălie dată de tine, cu sinea ta, ce este
 în jur nu te priveşte. Un amic sumarizează situaţia: “Te muţi din cafenea în cafenea aşa cum ai făcut în război, de la o ascunzătoare la alta.”
 
Dar Aharon ştia un alt adevăr: În scris eşti testat mereu, din nou şi iarăşi. Dacă ai finisat o pagină şi a ieşit fluidă ăsta este un miracol. A finisat nuvela Badenheim 1939 şi a predat-o editurii. Curând un cititor l-a agresat în cafenea: ” Îţi învinuieşti personajele (cei trimişi la exterminare) că au fost orbi, că au fost nebuni ..va veni o zi şi vei da socoteală”. Era inutil să polemizeze. Uneori ideologia şi ura împiedică să scrii literatură. Cine suntem? cine eşti? eşti cu mine Appelfeld sau contra mea?
 Am băut multe cafele citind despre Aharon şi calea sa prin arta scrisului. Drumul său lung din Bucovina şi până la  premiul Israel pentru literatură. Literatura care nu exprimă dragoste, devotament, identificare, nu este artă. “Arta cere o atitudine de religiozitate, disciplină şi reverenţă către subiect” . Dacă alegi anarhia şi arbitrarul ca subiect ele vor distruge literatura de dinăuntru. Dar când Appelfeld spune atitudine religioasă, el înţelege că  în fiecare persoană, peisaj sau natură moartă se ascunde o nobilă frumuseţe.
RIP dear friend !

FB, mon amour

 

 

Nu fac parte din categoria celor care blamează Fb şi nici nu-i desconsider pe tovarăşii mei de suferinţă. Nu fac nici apologia căscatului gurii pe Fb. Pentru mine e un timp nici pierdut, nici câştigat. Mort. Mă consolez cu ideea că e şi asta  o formă de supravieţuire într-o societate care devine pe zi ce trece tot mai ostilă prin mizeria şi prin mediocritatea cu care te îneacă.

Zilele astea mi-am pus problema dacă n-ar trebui să-mi caut alt mod de consumare a unui surplus de energii. Grea alegere! Cum, de obicei, las lucrurile să decurgă de la sine, am lăsat baltă şi dilema asta. M-am reapucat de fumat după douăzeci de ani de abstinenţă. Nu-i de glumit cu partea întunecată a minţii omului…

Zilele trecute, fără să vreau, am provocat o mică furtună în virtual. Lucrurile s-au legat în aşa fel cum numai în filmele cu proşti se poate întâmpla. Că a fost  o întâmplare sau că Big Brother e la datorie, nu pot mărturisi nicicum. Cert este că imediat ce-am citit câteva note de lectură pe un site, exact din acea zonă, pe contul unei persoane din grup am primit un link şi un zâmbărici. Am tupeul să spun că la vârsta mea de 999 de ani nu sunt chiar aşa de naivă. (Şi cu ocazia asta i-am răspuns la întrebare şi unui tânăr imberb care m-a întrebat pe mess cât de bătrână sunt. Cât Matusalem, drăguţă!) Aşadar, nu m-a ros curiozitatea într-atât de mult încât să văd  unde mă duce linkul respectiv. Câteva ore mai târziu, “andrisantul” vine să vadă efectul isprăvii sale. Înainte să pun punct prestării pe ogoarele Fb, deschid cutia Pandorei să văd ce drac zace acolo. Am rămas cu gura căscată. M-au invadat mesajele din partea prietenilor. Am avut impresia că am apăsat pe un buton şi am aruncat în aer şandramaua. Mesaje din toate categoriile: unele întrebătoare, altele consolatoare, câteva drăguţe foc…e loc de imaginaţie. Văzând că am dat foc la casă, încerc să sting pălălaia. Aş! Sunt anihilată şi izolată de vajnicii luptători antiviruşi aflaţi cu prisosinţă în cutia mea cu jucării. Asta pentru că tot îmi bătu cineva obrazul pentru nesimţire câtă vreme trebuia s-o facă pentru prostie. A mea, desigur. Am încercat să dreg cumva busuiocul, dar mi se înecaseră toate corăbiile la mal. Primul impuls a fost să arunc harabaua pe geam afară. Nu mai aveam nici sânge-n vene ştiind că am provocat rău unor oameni nevinovaţi. Apoi, am decis să bag divorţ. Nici varianta asta nu mi s-a părut normală.  Mi-am asumat toată imbecilitatea de care am dat dovadă şi, după ce m–am liniştit puţin, intru să văd dimensiunea catastrofei. Între timp, lumea se cam dumirise. Probabil că unii au rămas în continuare cu ideea că am pus focul intenţionat. Am toate păcatele din lume, mai puţin pe cel de-a face rău cuiva. Îmi este mult mai la îndemână autoflagelarea.

A doua zi, pe lumină, studiind problema văd că bomba a selectat doar o parte din grup. După ce criterii? Habar n-am. Că nu toată lumea chemată la apel a primit acelaşi semn de la mine. La unii le-am zâmbit galeş, altora le-am făcut declaraţii de dragoste cu acea inimioară roşie, unora le-am dat cu tifla cu acel emoticon care scoate limba, altora le-am făcut complice cu ochiul etc…etc… Iarăşi sunt nedumerită: de ce domnul Virus nu i-a tratat pe toţi la fel? Returnarea inimioarelor cu mulțumiri m-a dus în al noulea cer. M-am simțit precum calicul aflat în stare de extaz când i se înfierbântă sângele în biserică, ori scapă pâinea din mână taman unde trebuie. Şi, ca să-mi fie uimirea deplină, găsesc un mesaj pe care n-aş vrea să-l las fără răspuns. O doamnă de la Soare Răsare mă întreabă şi chiar mă roagă s-o ajut să-şi găsească iubitul din US ARMY, aflat pe undeva prin Siria. Dragă Ninocika, am străbătut Siria în lung şi-n lat, dar pe măgarul de Jon al tău nu l-am văzut. Mă simt onorată de încrederea pe care o acorzi capacităţilor mele de detectiv particular de aceea îndrăznesc să-ţi sugerez un alt loc în care să-l cauţi pe mangafaua care nu mai răspunde dorinţelor tale arzătoare. La un simplu „search” pe „goagăl”, accesând „scammer”, s-ar putea să ai surpriza de-a vedea pieptul bombat plin de medalii al amorezului de ocazie. Amin!

M.S.

 

 

Radu Paraschivescu- Ghidul nesimţitului

Hieronymus Bosch- Detaliu

Cu siguranţă, Radu Paraschivescu nu este un autor comod şi, sub aparenţa râsului, cărţile lui te invită la meditaţie. În 2006, la editura Humanitas, publică „Ghidul nesimţitului”.  Pe îndelete, mânuind cu fineţe bisturiul cuvântului autorul face o  disecţie a nesimţirii autohtone. „Balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial”,  aşa cum o numeşte Andrei Pleşu în Cuvântul înainte, nesimţirea autohtonă are marca ei specifică care o pune în topul mondial. Şi care ar fi această marcă? Nesimţitul mioritic este, în primul rând, produsul “imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului”, “omul de tip nou”, schizoid şi ubicuu, ce nu-ţi lasă timp măcar să respiri oriunde te-ai întoarce: pe stradă, acasă, la serviciu, la televizor, în politică, pe şosele, pe net. ”O carte tristă, plină de umor”,pe care n-o poţi citi decât încercând o detaşare totală. Nu de alta, dar cine ştie ce trăiri puternice îţi poate induce astfel încât bătăile cordului s-o ia razna. O carte ce-ţi provoacă acea stare, genial numită de Nichita Stănescu, de „râsu-plânsu”, stare pe care doar un român adevărat o poate trăi şi simţi din plin. Dacă nu ţi-ar trezi atâtea amintiri răscolitoare ale unor momente în care ai fost agresat, maltratat, umilit  de nesimţire, poate rândurile citite ţi-ar putea aduce o urmă de zâmbet.

Mie, sincer, mi-a îngheţat zâmbetul şi mi-a produs o sfâşietoare tristeţe învăluită în neputinţa ieşirii din labirintul nesimţirii generale. Iluzorie speranţa domnului Andrei Pleşu (aşa cum recunoaşte şi domnia-sa), ca textul în sine să cadă pe mâna vreunui nesimţit şi să-i provoace niscai zvârcoliri existenţiale care l-ar face la final de lectură să-şi vină în simţiri şi să se schimbe. Asta pentru că, într-adevăr, nesimţiţii nu prea citesc, din contră, se simt ofensaţi atunci când le indici apropierea carte.

Volumul s-a bucurat şi de o ante introducere în atmosfera nesimţirii româneşti prin Balada lui Nesimţilă, scrisă de Şerban Foarţă după tipicul baladelor lui Francois Villon, marele vagabond poet, ce cunoştea lumea până la ultima fibră : „La ce mai este bună pielea/ precum a unei pachiderme/ de groasă ?E că n-ai să semeni/ cu toate neamurile elea/ strivibile precum un vierme/ şi care, cică, ţi-ar fi semeni.

Pornind de la una din definiţiile pe care ni le pune la îndemână DEX-ul, în care nesimţirea este caracterizată ca fiind ”o proastă creştere, lipsă de bună-cuviinţă şi delicateţe”, autorul constată că nesimţitul a ieşit de mult din tiparele acestei descrieri şi a devenit o prezenţă mult mai stridentă, mai agresivă, mai invazivă. Spaţiul în care nesimţitul se simte precum peştele în apă este spaţiul public, altfel ce valoare ar mai avea comportamentul lui strivitor dacă nu s-ar manifesta vis-a-vis de fraierul ce dă înapoi din faţa atacului frontal al mârlăniei şi al bădărăniei. Dar, aşa cum recunoaşte şi autorul, cartea lui a surprins doar o tipologie restrânsă de nesimţiţi şi, mai ales, pe cei cu care te confrunţi în mod direct.

Agent al unei molime” în faţa căreia societatea n-are leac, nesimţitul român nu se manifestă haotic, profilul său putând fi conturat adunând laolată un soi de decalog al pricipalelor trăsături de caracter. Primul lucru care-l defineşte pe nesimţit este limbajul: cel gestual şi cel verbal. Nesimţitul nu pătrunde frontal în viaţa ta, ci se insinuează, alunecând precum un şarpe, mieros până ajunge să-ţi sufle-n ceafă. În acel moment, gesticulaţia lui se dezlănţuie: mâinile pornesc o adevărată morişcă, ochii se bulbucă, te înghesuie, se scobeşte-n nas, se descalţă-n tren, fumează unde are chef, clefăie hot-dogul plescăind şi umblând cu limba roată-mprejur după zemurile ce i se scurg pe mâini, butonează la mobil chiar şi la cimitir, râgâie din tot sufletul ştergându-şi unsoarea de la gură cu faţa de masă, se scobeşte-ntre dinţi purtând scobitoarea de la stânga la dreapta, mai trage câte-un vânt, se mai scarpină-n dos şi, cu cât devii mai retractil în faţa abundenţei de gesturi din partea sa, cu atât mai mult se umflă-n piept. El se hrăneşte din stinghereala şi din oripilarea celuilalt aşa că, maxima lui satisfacţie este de a-şi perplexa auditoriul. Retorica nesimţitului vine ca o dublură peste gesticulaţia luxuriantă: răstit, ofensator, trivial, grosier, acoperind pe oricine ar încerca să-l completeze cu ceva. Limbajul caracterizează cel mai bine nesimţitul de pe net, personajul principal al acestui „mileniu internautic şi globalizant”.

 Profitând de această ocazie voi încerca să punctez şi eu trăsăturile definitorii ale noului tip de nesimţit, în ton cu noile cuceriri ale ştiinţei: nesimţitul de pe net.  Asta pentru că se pare că strada, scara blocului, şoseaua, nu-l mai satisfac pe nesimţitul actual şi locul în care poate fi văzut în toată splendoarea lui este net-ul, la umbra anonimatului sau chiar în nume propriu pe care şi-l prezintă cu emfază. Spaţiul în care se manifestă se întinde de la forumurile jurnalelor până la reţelele de socializare, ori cele cu o anume tendinţă culturală. Pentru că tendinţă rămâne în aceste spaţii cultura, după ce apare nesimţitul.  Primul lucru după care-l poţi defini pe nesimţitul de pe net este  agramatismul pe care-l etalează cu multă emfază.Limbajul colorat mustind de trivialităţi în care numele organelor sexuale abundă precum bună-ziua. E aproape urlat în comenturile lui. Nu citeşte niciodată decât titlul articolului pe care vrea să–l comenteze. Chiar dacă ar citi, înţelege doar ce vrea el şi  răspunde cum vrea, grija principală fiind aceea să-ţi arate cât eşti de prost, de ignorant, considerând revolta ta drept o ifoseală de doi lei. Reţelele denumite artistice au început să crească un nou soi de nesimţit, la fel de agramat ca cel de pe forumurile tabloidelor, însă mai spilcuit, învăluit întra -o aură de artist aflat în eternă suferinţă.

Este cel mai vocal şi mai productiv, se lăbărţează peste tot site-ul, plânge, îmbrăţişează pe toată lumea-virtual, desigur, îşi dă cu părerea ştie,
ori nu ştie despre ce-i vorba-n subiect, apostrofează pe cei ale căror păreri nu coincid cu ale lui. Cu un aer doctoral, emite tot felul de judecăţi despre
intelectualii veritabili   pornit fiind să le împroşte cu mizerie verbală  „aşa–zisele” roluri de modele pe care „fraierii” le-au promovat. Ştiu ei mai bine cu cine au de-a face. Singurul mod de-a-i câştiga nesimţitului bunăvoinţa şi de-a te accepta în raza lui de acţiune este să-i adopţi limbajul şi armele, dând impresia că eşti din aceeaşi echipă cu el. Pe FB, nesimţitul îţi suflă continuu în ceafă, te abordează fără jenă, îţi face propuneri, te urmăreşte să ştii că nu eşti de capul tău.

              Revenind la cartea lui Radu Paraschivescu nu se poate să nu te apuce un soi de frică existenţială atunci când retrăieşti o dată cu autorul experienţele alături de nesimţitul din mijloacele de transport în comun, cel care ţine să te şocheze prin limbaj şi prin duhorile pe care le exhală. Nici nesimţitul de pe şosea nu se lasă mai prejos: la volanul unui 4×4- Mitsubishi, Nissan, ori Toyota din care se revarsă urletele lui Guţă, sau Jean de la Craiova merge pe unde vrea muşchii lui, în primul rând, pe trotuar, acolo unde-şi parchează matahala şi unde te claxonează să te duci dracului din faţa lui.    N-ai decât să te caţeri în copac, tot eşti un pârlit şi-un troglodit atâta vreme cât mergi ca maimuţa per pedes. Nu degeaba România, ţara
săracilor e supradenumită Jeepango, aşa cum altădată Japonia se numea Cipango.

        Crezi că dacă te retragi de pe şosea şi încerci să pleci într-o călătorie cu trenul, maşina săracului, ai scăpat. Aş! Aici mai ai şi nefericirea de-a suporta nesimţitul până la capătul călătoriei. Ba, deseori este însoţit de urmaşul vrednic al tatălui său, puiul de nesimţit, care te scoate din circulaţie, prin urletele pe care le scoate, prin zoaiele pe care ţi le lasă pe haine. Înainte vreme căsuţa era un cuibuşor în care să te retragi din faţa civilizaţiei invazive şi agresive a nesimţitului, spaţiul public fiind principalul loc în care era stăpân de necontestat. „Gata, ţi-ai zis. La mine-n casă, nu intră decât dacă-l primesc.” Necredinciosule, cum poţi să uiţi de nesimţitul harnic care se scoală la ora 4 şi-şi bate covoarele sub geamul tău? Dar de cel care a doua zi de Anul nou  are chef să schimbe gresia şi faianţa că n-a plăcut musafirilor de la Revelion şi pune picamărul în funcţie? Dar de cel care serbează majoratul ipochimenului cu toată gaşca din cartier, cu zeci de decibeli, în care başii fac toată smântâna, cu tropăituri îndesate de bocanci cu blacheuri în parchetul de tip nou, cu o rezonanţă înfiorătoare? Dar de cumătrele care umplu scara de coji de seminţe, socializând în casa scării? Dar de ţăranul neţăran, dar nici orăşean care şi-a-nchis grădiniţa de la parter cu gard de sârmă ghimpată şi încinge cu neamurile nişte party-uri la iarbă verde cu mici şi bere de te-apucă scârba de-atâta fum? Să mulţumeşti cerului dacă n-are şi-un coteţ cu un godac pentru Crăciun, ori niscaiva orătănii, că doar n-o mânca aşa ca tot amărăşteanul mâncare cu „euri ! Dar de nesimţitul care-şi turează motorul noapte de noapte, după ce şi-a tunat maşina de ai impresia că eşti pe circuitul de la Monte Carlo? Dar de nesimţitul care ocupă 3-4 locuri în parcarea blocului bătând ţăruşi de metal şi legând lanţuri între ele, în caz că ar avea musafiri. Tu n-ai decât să parchezi  în parcarea cu plată a oraşului !

Cum intri-n scara blocului dai de nesimţitul care-şi goleşte zilnic cutia poştală înjurând printre dinţi şi aruncând pliantele şi fluturaşii pe jos. Sau  de nesimţitul care merge la crâşma din colţ la o bere şi-l apucă graba-n lift şi, pentru că n-are chef să se-mbolnăvească, face din lift toaletă publică.

Pe trotuar sau pe stradă, acasă sau la serviciu, în tren sau autobuz, la televizor sau la petreceri, în magazin sau la restaurant, la volan sau la iarbă verde, la meci sau la înmormântare, nesimţitul nu ratează prilejul să polueze aerul, să scandalizeze asistenţa. Zgomotul, excesele şi o sfântă nepăsare pentru cei din jur îi marchează invariabil comportamentul. Virusul nesimţirii are o tulpină în faţa căreia nimeni nu poate întreprinde nimic. Nesimţitul paralizează eforturile de reformă şi impune domnia propriilor criterii. Paşii lui fermi prin viaţa celorlalţi denotă încredere, stimă de sine şi conştiinţa infailibilităţii.” (Ghidul nesimţitului, Radu Paraschivescu)

N-o să vă vină a crede dar nesimţitul are şi viaţă mondenă, participând la toate evenimentele culturale, nu neapărat din interes sau din curiozitate, ci din dorinţa de-a fi remarcat de ceilalţi şi  de-a da iama prin bufetul care de obicei, le  însoţeşte.

La restaurant, nesimţitul vrea să se simtă un domn adevărat : începe să dea indicaţii chelnerilor, să aprecieze fundul ori sânii chelneriţelor, să cearămuzică la maxim care nu poate să fie altceva decât o manea de inimă albastră. Doar plăteşte, nu-i aşa?  Nesimţitul se implică puternic şi în viaţa culturală a târgului. Merge la film cu nelipsita pungă cu bomboane agricole şi cu Cola după care râgâie să afle sala cât e de relaxat. Merge la teatru şi la operă lăsând mobilul deschis care-i sună din 5 în 5 minute. „Deh! El munceşte, are bisnis, nu ca cioflingarii de pe scenă.” Nici când merge la biserică nu-şi lasă telefonul mobil acasă. Dumnezeu ştie ce om bun e el, câte pomeni face şi-i iartă toate păcatele, însă el nu-şi poate ierta să-l caute cineva şi să nu răspundă.

Dar, aşa cum spune Radu Paraschivescu, nesimţitul nu ia forma şi culoarea mediului în care îşi duce veacul, dimpotrivă obligă mediul să se plieze după toanele şi comportamentul lui. Aşa se manifestă  oriunde, inclusiv în politică sau în viaţa publică. Pentru că viaţa e făcută în aşa fel încât să fie toată lumea mulţumită, alături de nesimţitul de rând, cel despre care am vorbit până acum avem şi nesimţitul V.I.P. Una din condiţiile de afirmare ale acestui soi de nesimţit  este să uite de unde a plecat. Că-i politician, ori lider sindical, moderator tv, ori vedetă de carton, nesimţitul ţine să-i oripileze pe toţi cu statura sa imensă de zeu între muritori : prin limbaj, prin gestică, prin aroganţa pe care o afişează. N-am reuşit să aduc pe scenă toate tipurile de nesimţit care populează plaiul mioritic, aşa cum nici autorul cărţii n-a putut-o face pe motiv de mare diversitate. Fiecare e liber să identifice orice tip de nesimţit.

 

Alberto Vázquez-Figueroa-Tuareg

Să recurgi la sacrificiul suprem pentru un principiu ce aparţine codului onoarei moştenit de la strămoşi e un lucru de neînţeles pentru contemporanul nostru obişnuit să jure la orice pas pentru ca îndată ce s-a întors cu spatele să-şi încalce jurământul. Romanul lui  Alberto Vázquez-Figueroa ne introduce în lumea atât de dură şi de neînţeles  pentru noi a locuitorilor nisipurilor: tuaregii. ( va continua)