Radu Paraschivescu- Ghidul nesimţitului

Hieronymus Bosch- Detaliu

Cu siguranţă, Radu Paraschivescu nu este un autor comod şi, sub aparenţa râsului, cărţile lui te invită la meditaţie. În 2006, la editura Humanitas, publică „Ghidul nesimţitului”.  Pe îndelete, mânuind cu fineţe bisturiul cuvântului autorul face o  disecţie a nesimţirii autohtone. „Balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial”,  aşa cum o numeşte Andrei Pleşu în Cuvântul înainte, nesimţirea autohtonă are marca ei specifică care o pune în topul mondial. Şi care ar fi această marcă? Nesimţitul mioritic este, în primul rând, produsul “imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului”, “omul de tip nou”, schizoid şi ubicuu, ce nu-ţi lasă timp măcar să respiri oriunde te-ai întoarce: pe stradă, acasă, la serviciu, la televizor, în politică, pe şosele, pe net. ”O carte tristă, plină de umor”,pe care n-o poţi citi decât încercând o detaşare totală. Nu de alta, dar cine ştie ce trăiri puternice îţi poate induce astfel încât bătăile cordului s-o ia razna. O carte ce-ţi provoacă acea stare, genial numită de Nichita Stănescu, de „râsu-plânsu”, stare pe care doar un român adevărat o poate trăi şi simţi din plin. Dacă nu ţi-ar trezi atâtea amintiri răscolitoare ale unor momente în care ai fost agresat, maltratat, umilit  de nesimţire, poate rândurile citite ţi-ar putea aduce o urmă de zâmbet.

Mie, sincer, mi-a îngheţat zâmbetul şi mi-a produs o sfâşietoare tristeţe învăluită în neputinţa ieşirii din labirintul nesimţirii generale. Iluzorie speranţa domnului Andrei Pleşu (aşa cum recunoaşte şi domnia-sa), ca textul în sine să cadă pe mâna vreunui nesimţit şi să-i provoace niscai zvârcoliri existenţiale care l-ar face la final de lectură să-şi vină în simţiri şi să se schimbe. Asta pentru că, într-adevăr, nesimţiţii nu prea citesc, din contră, se simt ofensaţi atunci când le indici apropierea carte.

Volumul s-a bucurat şi de o ante introducere în atmosfera nesimţirii româneşti prin Balada lui Nesimţilă, scrisă de Şerban Foarţă după tipicul baladelor lui Francois Villon, marele vagabond poet, ce cunoştea lumea până la ultima fibră : „La ce mai este bună pielea/ precum a unei pachiderme/ de groasă ?E că n-ai să semeni/ cu toate neamurile elea/ strivibile precum un vierme/ şi care, cică, ţi-ar fi semeni.

Pornind de la una din definiţiile pe care ni le pune la îndemână DEX-ul, în care nesimţirea este caracterizată ca fiind ”o proastă creştere, lipsă de bună-cuviinţă şi delicateţe”, autorul constată că nesimţitul a ieşit de mult din tiparele acestei descrieri şi a devenit o prezenţă mult mai stridentă, mai agresivă, mai invazivă. Spaţiul în care nesimţitul se simte precum peştele în apă este spaţiul public, altfel ce valoare ar mai avea comportamentul lui strivitor dacă nu s-ar manifesta vis-a-vis de fraierul ce dă înapoi din faţa atacului frontal al mârlăniei şi al bădărăniei. Dar, aşa cum recunoaşte şi autorul, cartea lui a surprins doar o tipologie restrânsă de nesimţiţi şi, mai ales, pe cei cu care te confrunţi în mod direct.

Agent al unei molime” în faţa căreia societatea n-are leac, nesimţitul român nu se manifestă haotic, profilul său putând fi conturat adunând laolată un soi de decalog al pricipalelor trăsături de caracter. Primul lucru care-l defineşte pe nesimţit este limbajul: cel gestual şi cel verbal. Nesimţitul nu pătrunde frontal în viaţa ta, ci se insinuează, alunecând precum un şarpe, mieros până ajunge să-ţi sufle-n ceafă. În acel moment, gesticulaţia lui se dezlănţuie: mâinile pornesc o adevărată morişcă, ochii se bulbucă, te înghesuie, se scobeşte-n nas, se descalţă-n tren, fumează unde are chef, clefăie hot-dogul plescăind şi umblând cu limba roată-mprejur după zemurile ce i se scurg pe mâini, butonează la mobil chiar şi la cimitir, râgâie din tot sufletul ştergându-şi unsoarea de la gură cu faţa de masă, se scobeşte-ntre dinţi purtând scobitoarea de la stânga la dreapta, mai trage câte-un vânt, se mai scarpină-n dos şi, cu cât devii mai retractil în faţa abundenţei de gesturi din partea sa, cu atât mai mult se umflă-n piept. El se hrăneşte din stinghereala şi din oripilarea celuilalt aşa că, maxima lui satisfacţie este de a-şi perplexa auditoriul. Retorica nesimţitului vine ca o dublură peste gesticulaţia luxuriantă: răstit, ofensator, trivial, grosier, acoperind pe oricine ar încerca să-l completeze cu ceva. Limbajul caracterizează cel mai bine nesimţitul de pe net, personajul principal al acestui „mileniu internautic şi globalizant”.

 Profitând de această ocazie voi încerca să punctez şi eu trăsăturile definitorii ale noului tip de nesimţit, în ton cu noile cuceriri ale ştiinţei: nesimţitul de pe net.  Asta pentru că se pare că strada, scara blocului, şoseaua, nu-l mai satisfac pe nesimţitul actual şi locul în care poate fi văzut în toată splendoarea lui este net-ul, la umbra anonimatului sau chiar în nume propriu pe care şi-l prezintă cu emfază. Spaţiul în care se manifestă se întinde de la forumurile jurnalelor până la reţelele de socializare, ori cele cu o anume tendinţă culturală. Pentru că tendinţă rămâne în aceste spaţii cultura, după ce apare nesimţitul.  Primul lucru după care-l poţi defini pe nesimţitul de pe net este  agramatismul pe care-l etalează cu multă emfază.Limbajul colorat mustind de trivialităţi în care numele organelor sexuale abundă precum bună-ziua. E aproape urlat în comenturile lui. Nu citeşte niciodată decât titlul articolului pe care vrea să–l comenteze. Chiar dacă ar citi, înţelege doar ce vrea el şi  răspunde cum vrea, grija principală fiind aceea să-ţi arate cât eşti de prost, de ignorant, considerând revolta ta drept o ifoseală de doi lei. Reţelele denumite artistice au început să crească un nou soi de nesimţit, la fel de agramat ca cel de pe forumurile tabloidelor, însă mai spilcuit, învăluit întra -o aură de artist aflat în eternă suferinţă.

Este cel mai vocal şi mai productiv, se lăbărţează peste tot site-ul, plânge, îmbrăţişează pe toată lumea-virtual, desigur, îşi dă cu părerea ştie,
ori nu ştie despre ce-i vorba-n subiect, apostrofează pe cei ale căror păreri nu coincid cu ale lui. Cu un aer doctoral, emite tot felul de judecăţi despre
intelectualii veritabili   pornit fiind să le împroşte cu mizerie verbală  „aşa–zisele” roluri de modele pe care „fraierii” le-au promovat. Ştiu ei mai bine cu cine au de-a face. Singurul mod de-a-i câştiga nesimţitului bunăvoinţa şi de-a te accepta în raza lui de acţiune este să-i adopţi limbajul şi armele, dând impresia că eşti din aceeaşi echipă cu el. Pe FB, nesimţitul îţi suflă continuu în ceafă, te abordează fără jenă, îţi face propuneri, te urmăreşte să ştii că nu eşti de capul tău.

              Revenind la cartea lui Radu Paraschivescu nu se poate să nu te apuce un soi de frică existenţială atunci când retrăieşti o dată cu autorul experienţele alături de nesimţitul din mijloacele de transport în comun, cel care ţine să te şocheze prin limbaj şi prin duhorile pe care le exhală. Nici nesimţitul de pe şosea nu se lasă mai prejos: la volanul unui 4×4- Mitsubishi, Nissan, ori Toyota din care se revarsă urletele lui Guţă, sau Jean de la Craiova merge pe unde vrea muşchii lui, în primul rând, pe trotuar, acolo unde-şi parchează matahala şi unde te claxonează să te duci dracului din faţa lui.    N-ai decât să te caţeri în copac, tot eşti un pârlit şi-un troglodit atâta vreme cât mergi ca maimuţa per pedes. Nu degeaba România, ţara
săracilor e supradenumită Jeepango, aşa cum altădată Japonia se numea Cipango.

        Crezi că dacă te retragi de pe şosea şi încerci să pleci într-o călătorie cu trenul, maşina săracului, ai scăpat. Aş! Aici mai ai şi nefericirea de-a suporta nesimţitul până la capătul călătoriei. Ba, deseori este însoţit de urmaşul vrednic al tatălui său, puiul de nesimţit, care te scoate din circulaţie, prin urletele pe care le scoate, prin zoaiele pe care ţi le lasă pe haine. Înainte vreme căsuţa era un cuibuşor în care să te retragi din faţa civilizaţiei invazive şi agresive a nesimţitului, spaţiul public fiind principalul loc în care era stăpân de necontestat. „Gata, ţi-ai zis. La mine-n casă, nu intră decât dacă-l primesc.” Necredinciosule, cum poţi să uiţi de nesimţitul harnic care se scoală la ora 4 şi-şi bate covoarele sub geamul tău? Dar de cel care a doua zi de Anul nou  are chef să schimbe gresia şi faianţa că n-a plăcut musafirilor de la Revelion şi pune picamărul în funcţie? Dar de cel care serbează majoratul ipochimenului cu toată gaşca din cartier, cu zeci de decibeli, în care başii fac toată smântâna, cu tropăituri îndesate de bocanci cu blacheuri în parchetul de tip nou, cu o rezonanţă înfiorătoare? Dar de cumătrele care umplu scara de coji de seminţe, socializând în casa scării? Dar de ţăranul neţăran, dar nici orăşean care şi-a-nchis grădiniţa de la parter cu gard de sârmă ghimpată şi încinge cu neamurile nişte party-uri la iarbă verde cu mici şi bere de te-apucă scârba de-atâta fum? Să mulţumeşti cerului dacă n-are şi-un coteţ cu un godac pentru Crăciun, ori niscaiva orătănii, că doar n-o mânca aşa ca tot amărăşteanul mâncare cu „euri ! Dar de nesimţitul care-şi turează motorul noapte de noapte, după ce şi-a tunat maşina de ai impresia că eşti pe circuitul de la Monte Carlo? Dar de nesimţitul care ocupă 3-4 locuri în parcarea blocului bătând ţăruşi de metal şi legând lanţuri între ele, în caz că ar avea musafiri. Tu n-ai decât să parchezi  în parcarea cu plată a oraşului !

Cum intri-n scara blocului dai de nesimţitul care-şi goleşte zilnic cutia poştală înjurând printre dinţi şi aruncând pliantele şi fluturaşii pe jos. Sau  de nesimţitul care merge la crâşma din colţ la o bere şi-l apucă graba-n lift şi, pentru că n-are chef să se-mbolnăvească, face din lift toaletă publică.

Pe trotuar sau pe stradă, acasă sau la serviciu, în tren sau autobuz, la televizor sau la petreceri, în magazin sau la restaurant, la volan sau la iarbă verde, la meci sau la înmormântare, nesimţitul nu ratează prilejul să polueze aerul, să scandalizeze asistenţa. Zgomotul, excesele şi o sfântă nepăsare pentru cei din jur îi marchează invariabil comportamentul. Virusul nesimţirii are o tulpină în faţa căreia nimeni nu poate întreprinde nimic. Nesimţitul paralizează eforturile de reformă şi impune domnia propriilor criterii. Paşii lui fermi prin viaţa celorlalţi denotă încredere, stimă de sine şi conştiinţa infailibilităţii.” (Ghidul nesimţitului, Radu Paraschivescu)

N-o să vă vină a crede dar nesimţitul are şi viaţă mondenă, participând la toate evenimentele culturale, nu neapărat din interes sau din curiozitate, ci din dorinţa de-a fi remarcat de ceilalţi şi  de-a da iama prin bufetul care de obicei, le  însoţeşte.

La restaurant, nesimţitul vrea să se simtă un domn adevărat : începe să dea indicaţii chelnerilor, să aprecieze fundul ori sânii chelneriţelor, să cearămuzică la maxim care nu poate să fie altceva decât o manea de inimă albastră. Doar plăteşte, nu-i aşa?  Nesimţitul se implică puternic şi în viaţa culturală a târgului. Merge la film cu nelipsita pungă cu bomboane agricole şi cu Cola după care râgâie să afle sala cât e de relaxat. Merge la teatru şi la operă lăsând mobilul deschis care-i sună din 5 în 5 minute. „Deh! El munceşte, are bisnis, nu ca cioflingarii de pe scenă.” Nici când merge la biserică nu-şi lasă telefonul mobil acasă. Dumnezeu ştie ce om bun e el, câte pomeni face şi-i iartă toate păcatele, însă el nu-şi poate ierta să-l caute cineva şi să nu răspundă.

Dar, aşa cum spune Radu Paraschivescu, nesimţitul nu ia forma şi culoarea mediului în care îşi duce veacul, dimpotrivă obligă mediul să se plieze după toanele şi comportamentul lui. Aşa se manifestă  oriunde, inclusiv în politică sau în viaţa publică. Pentru că viaţa e făcută în aşa fel încât să fie toată lumea mulţumită, alături de nesimţitul de rând, cel despre care am vorbit până acum avem şi nesimţitul V.I.P. Una din condiţiile de afirmare ale acestui soi de nesimţit  este să uite de unde a plecat. Că-i politician, ori lider sindical, moderator tv, ori vedetă de carton, nesimţitul ţine să-i oripileze pe toţi cu statura sa imensă de zeu între muritori : prin limbaj, prin gestică, prin aroganţa pe care o afişează. N-am reuşit să aduc pe scenă toate tipurile de nesimţit care populează plaiul mioritic, aşa cum nici autorul cărţii n-a putut-o face pe motiv de mare diversitate. Fiecare e liber să identifice orice tip de nesimţit.

 

Alberto Vázquez-Figueroa-Tuareg

Să recurgi la sacrificiul suprem pentru un principiu ce aparţine codului onoarei moştenit de la strămoşi e un lucru de neînţeles pentru contemporanul nostru obişnuit să jure la orice pas pentru ca îndată ce s-a întors cu spatele să-şi încalce jurământul. Romanul lui  Alberto Vázquez-Figueroa ne introduce în lumea atât de dură şi de neînţeles  pentru noi a locuitorilor nisipurilor: tuaregii. ( va continua)

Patrick Süskind -Despre iubire şi moarte

Cristofano Allori -Judih Holding the Head of Holofernes

Din cartea lui Luciano de Crescenzo, “Elena, Elena, dragostea mea”, aflăm că, de fapt, de capul nevestei lui Menelaos nu era mare lucru: o muieruşcă frivolă căreia i s-au aprins călcâile după fragedul şi neîmplinitul Paris, în timp ce bărbatul ei umbla pe coclauri, prin fel şi fel de războaie. Ba, Elena nu era nici prea tânără şi nici prea frumoasă, mai avea şi vreo câţiva plozi şi era mare amatoare de aventuri. Singurul lucru la care a dus-o mintea ei de femeie plictisită a fost să fugă de acasă cu tânărul cioban de stirpe regală. Din toată afacerea, omenirea s-a ales cu un mare poem, cu câteva parabole şi cu nişte ruine. Care va să zică, iubirea dintre Elena şi Paris a făcut pârjol pe unde au trecut cei doi. Până la urmă, femeia s-a întors la bărbatul şi la copiii ei, însă din vestita cetate Troia a rămas doar numele.
Ciudat titlu  a ales Patrick Süskind -„Despre iubire şi moarte”– la o carte care-ţi provoacă un fel de râsu-plânsu, gândind că iubirea e „un lucru foarte mare”, iar moartea e ceva definitiv şi dramatic.  Cartea este editată într-un format excelent de Humanitas, mă refer atât la coperta foarte atrăgătoare cât şi la hârtia uşor patinată, şi la scrisul cu un font odihnitor pentru ochii cititorului.
Iubirea şi moartea sunt două subiecte care au înfierbântat creierii oricărui condeier de pe lumea asta încă din momentul în care maimuţa s-a lepădat de blană, a privit mai atentă către primul maimuţoi, sau invers, şi a simţit nişte fiori bolborosindu-i taman prin mijlocul stomacului.
Şi, ca să-mi atrag cititorul grăbit şi plictisit, care de-abia de-şi mai citeşte propriile produse ale imaginaţiei, iată, voi începe cu un citat, mai de pe la mijlocul cărţii, care pe mine m-a făcut praf:
„În această privinţă, Richard Wagner a fost mai puţin pudibond. În Tristan şi Isolda, nici preaplinul armonic al muzicii, nici cuvintele şi nici intriga nu încearcă în vreun fel să ascundă teribila mezalianţă dintre iubire şi moarte. Încă de la prima măsură a uverturii, totul e dominat de clarobscur. În actul întâi, cei doi beau din cupă licoarea morţii, care se dovedeşte a fi licoarea dragostei; în actul secund, noaptea de iubire devine sfânt ceas de sărbătoare în cinstea „adânc jinduitei morţi din dragoste”; dar nu e vorba aici de o transformare discretă, ca la Goethe-„acea-nfiorare/Pe când candela luceşte”, ci de una jubilatorie, entuziastă, triumfătoare, deci pe deplin în spiritul lui Kleist, chiar dacă, aşa cum îi stă bine unei opere, într-o limbă vădit mai primitivă. Iar în actul final, totul e-n joc: atunci când Isolda se reîntoarce la Tristan, care are acum şansa de a fi vindecat şi de a trăi împreună cu ea, acesta îşi smulge plasturele de pe rană, pentru a se apropia însângerat şi orbecăind de iubita sa şi a muri în braţele ei; pe ea n-o tulbură decât împrejurarea că Tristan nu are un timing bun şi ajunge prea devreme. Cu o înflăcărare crescândă, îşi aţinteşte privirea asupra leşului lui Tristan şi livrează publicului cel mai lung orgasm din istoria muzicii (circa şapte minute şi jumătate) pentru ca apoi să se prăbuşească, la rându-i, moartă, în braţele sale.”Pg. 56

Convinsă fiind că mi-am atins ţinta, să mergem pe firul narativ până la origini şi să vedem cum de s-a ajuns la asocierea celor doi termeni: iubire şi moarte!? De ce nu, viaţă şi moarte? sau iubire şi ură? Erau antonimiile funcţionale şi binecunoscute de toată lumea. Ca să vorbeşti despre iubire trebuie să ai cât de cât habar, adică, măcar o dată-n viaţă să te fi pocnit în moalele capului şi să te tâmpească încât să nu mai ştii de tine. Deşi, iubirea e tema principală a poeziei- sentiment care a făcut să curgă râuri de lacrimi amestecate cu cerneală- autorul nostru nu dă doi bani pe ştiinţa poeţilor. Nişte habarnişti, zice el, care scriu exact despre ce nu ştiu. „Se pare că fiece individ în parte înţelege iubirea drept ceva care-l priveşte în modul cel mai personal, ca pe o chestiune de mare însemnătate pentru existenţa sa, astfel încât nici măcar astrofizicianului, atunci când i s-au aprins călcâiele, nu-i mai pasă câtuşi de puţin de originea universului-darmite de vremea de-afară.” Însă, orice s-ar spune, pe lângă cele care s-au spus de vreo două mii de ani încoace, iubirea rămâne pentru întreaga omenire ceva frumos, sublim, ceresc, alinător, inegalabil, de provenienţă divină.
Trei exemple din realitatea imediată sunt suficiente spre a da un răspuns la întrebarea cum de s-a pus cam toată lumea de acord în ceea priveşte „forţa şi măreţia” iubirii. Primul exemplu, pe care domnul Süskind găseşte de cuviinţă să-l aducă pentru confirmarea mărturiei sentimentului „întru frumos”, sunt manifestările a doi bezmetici aflaţi într-un Opel Omega, pe fundul căruia era lipită o autocolantă pe care scria: „Honk when you’re horny”, ce alergau haotic pe-o autostradă, undeva prin America. Motivul? Oamenii se iubeau atât de mult şi erau atât de nerăbdători că au pus de-o felaţie în plină aglomeraţie, la un stop. Bineînţeles că-n creierele lor cât nuca era înfiptă, precum un cui ruginit, ideea că sunt depozitarii incontestabili ai măreţului sentiment numit: “iubire”.
Şi, ca să nu spunem că domnul autor e un cârcotaş, aduce şi un exemplu din lumea bună, un el şi o ea, aparent adunaţi laolaltă din interes. Ea, la vreo 70 de anişori, corpolentă, cu un cont baban în bancă. El, un artist ratat, cu vreo douăzeci de ani mai tânăr, vopsit şi pudrat ca un filfizon. Numai că aparenţele înşală, cei doi ipochimeni chiar sunt atât de amorezaţi unul de altul că stau încleştaţi oriunde se duc şi sunt rupţi total de lume. Ba, nici pe la adunările mondene nu prea au răbdare să stea retrăgându-se, în grabă, în cuibuşorul lor de nebunii.
Dacă tot nu ne-am convins cât de “înălţătoare” e iubirea şi cât de mult slujeşte frumosul, autorul mai dă un exemplu chiar în persoana celebrului Thomas Mann, personalitate de mare notorietate chiar din timpul vieţii, cap al unei familii solide, cu şase copii. Aflat la Grand Hotel Dolder din Zurich, îi pică cu tronc un tânăr ajutor de ospătar. Copleşit de situaţie, notează în jurnal: „Deci încă o dată , încă o dată iubirea, a fi prins în mreje de alt om (bărbat cred că trebuia tradus), a tânji din adâncul fiinţei după el: douăzeci şi cinci de ani nu s-a mai ivit şi iată că mi-e dat din nou s-o trăiesc.”Incredibil prin ce stări trece în aşteptarea celui mai mic semn din partea bietului ajutor de ospătar care nu ştia nici cu spatele ce fiori îi trezise marelui scriitor. Se pare că multă vreme a fost sursa inspiraţiei şi un stimul în a-i menţine vii dorinţele, atâtea câte le mai avea…
La o privire rapidă aruncată pe deasupra celor trei exemple nu găsim nimic “înălţător”, aşa cum vor poeţii să ne convingă. Dimpotrivă. Toate ilustrează analiza lui Platon asupra sentimentului erotic, unde, mai degrabă, putem vorbi despre ceva animalic. Un Eros smintit îşi face de cap bătându-şi joc de câte unul dintre cei doi parteneri. Se pare că, mai degrabă, putem vorbi despre prostirea temporară a omului prin iubire. „E lucru ştiut că nu se poate purta o discuţie raţională cu un îndrăgostit.” Asta o ştie oricine. Îndrăgostitul e gata oricând să renunţe la tot pentru trăirile lui. Tot ce altădată era spirit, frumuseţe, inteligenţă dispare. „De altfel, spune Suskind, acest fenomen al tâmpirii prin iubire nu se limitează în nici un caz la dimensiunea ei sexuală.” Îl găsim la toate tipurile de iubire, începând de la cea a părinţilor faţă de odraslele lor şi până la cea a călugăriţelor faţă de mirele lor ceresc. „În orice situaţie, iubirea se plăteşte cu pierderea raţiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecinţă imaturitatea. În cazuri inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai sumbru caz o catastrofă politică mondială.”(Ah! Numai pe plaiurile mioritice se ştie cât de păgubos a fost numele de Elena lipit ca marca de scrisoare de numele unor bărbaţi politici. De alţii nici nu cred c-ar trebui să ne doară capul.)
Când iubirea stă pe temeliile solide ale reciprocităţii nu-i atât de nocivă pentru societate, cei doi sunt atât de lipiţi şi de rupţi de lume încât se autoneutralizează. Mai tristă-i situaţia în care numai unul din cuplu se lasă copleşit de iubire. După cum explică Socrate, sufletul e asemeni unui atelaj cu doi cai şi un cârmaci: unul din cai e supus, blând, ascultător, celălalt e sălbatic, de soi rău, de neînfrânat.Grea misie pentru cârmaci să ţină calea dreaptă-nu de puţine ori calul cel nărăvaş impune mersul şi carul o ia razna cu tot cu cârmaci. Toate sufletele sunt nemuritoare, însă nu toate ajung după moarte să se înalţe în lumină. Eros le premiază cu o pereche de aripi doar pe cele în care domină calul cel bun, pe celelalte trimiţându-le direct în nişte temniţe subterane pentru penitenţă.
Despre iubire se pot spune vrute şi nevrute, despre moarte, însă, trebuie să se vorbească în şoaptă. Totuşi, se pare că Thanatos e în bună cârdăşie cu Eros, nu de puţine ori, moartea fiind aleasă ca unică soluţie pentru eliberarea de durerea pricinuită de iubirea neîmpărtăşită. Alteori, apartenenţa iubirii a fost tranşată pe câmpul de luptă. Dacă alegerea uneia din cele două soluţii, iubire sau moarte, e cât de cât acceptabilă, comuniunea dintre ele devine chiar dezgustătoare. Şi cum să nu dezguste, chiar să înspăimânte când împlinirea erosului îşi află apogeul în moarte? A început Philippe Aries în „Omul în faţa morţii”, continuând Novalis cu „Imnurile către noapte”care sunt de fapt poezii de dragoste adresate morţii, până la Baudelaire cu ale sale „Flori ale răului”.
Iată că la Wilhelm von Kleist opera se împleteşte cu viaţa, gândul sinuciderii îl urmăreşte într-atât de mult încât îi provoacă tensiuni erotice incredibile. Are nevoie doar de o însoţitoare spre a pleca în lumea umbrelor. Şi pentru că verişoara şi favorita lui îl refuză, găseşte nevasta unui funcţionar mărunt, depresivă şi destul de proastă să intre în jocul lui. E atât de fascinant jocul lui cu moartea încât devine model în romanul lui Goethe „Suferinţele tânărului Wether”. Că au mai existat imbecili care l-au luat drept model pe Kleist, adică pe Werther, şi s-au sinucis, nu l-a impresionat prea mult pe titanul Goethe. După patru ani de la sinuciderea lui Kleist, va scrie poezia „Dor fericit”.  Va ridica la rang de metaforă atracţia fluturelui către flacăra morţii în care se aruncă, în final. Clare trimiteri către surescitările euforic morbide care-l cuprindeau pe Kleist, fascinaţia şi dorinţele lui erotice vis -a -vis de moarte.
Goethe a tratat lucrurile cât de cât mai voalat, însă Wagner a mers până la capăt în Tristan şi Isolda. Noaptea de iubire dinaintea morţii devine prilej de bucurie şi de sărbătoare pentru cei doi.
Nu toată lumea acceptă moartea de dragul iubirii. Un erou precum Orfeu ajunge până-n Hades spre a-şi lua iubita înapoi din ghearele morţii. Cântecele lui erau atât de frumoase că reuşeşte ceea ce nimeni nu mai reuşise până la el: s-o ia înapoi. Cu o condiţie: să n-o privească pe Euridice până ajunge în lumină. Din nefericire, avea şi el slăbiciunile lui, curiozitatea fiind una dintre ele, şi- a încălcat cuvântul dat după ce a ajuns în lumină doar el. Euridice era încă în umbră. Îmbătat de propria-i muzică, aşa cum se întâmplă oricărui artist,Orfeu subestimează primejdiile şi cade pradă  vanităţii. Vede cum Euridice îi este răpită de sub priviri, pentru totdeauna. „Amărâtul a fost suficient de tembel, spune Süskind, încât să cadă-n cursă şi iată-l acum cântând ca un prost, de unul singur, prin pustietăţile astea fără viaţă. Cânta şi iar cânta, mai tare ca niciodată, din ce în ce mai furios şi mai deznădăjduit, pentru a se face auzit, neştiind dacă îl ascultă cineva: Euridice, Euridice…!” pg.75
Povestea sărmanului Orfeu a impresionat şi impresionează încă fiind povestea unui eşec. Cel care l-a învins pe Eros în confruntarea cu Thanatos a fost Iisus din Nazaret, povestea lui fiind de la început până la sfârşit un triumf asupra morţii prin iubire. Chiar dacă nu are slăbiciunile atât de umane precum Orfeu, are şi el câteva momente de îndoială, însă, luciditatea cu care a pornit pe drumul morţii pentru izbăvirea omenirii îl face să bea cupa cu venin până la capăt.

Bibliografie, Patrick Süskind, Despre iubire şi moarte O reflecţie incitantă despre cele două forţe care ne guvernează existenţa, Humanitas,2005

Edward Scott Fitzgerald – I.O.U*

Books And Papers On A Desk – Catherine M. Wood

 

 

 

Povestirea „The I.O.U” a fost scrisă în 1920 când E. S. Fitzgerald avea 23 de ani. Este o parodie la adresa industriei de editare a cărţii surprinzând toate implicaţiile relaţiei autor-editor-cititor. La solicitarea lui Henry Blackman Sell, editorul de la „Harper Bazaar”, povestirea a fost publicată primăvara, în acelaşi an. În iulie, Harlod Ober, agentul lui E.S. Fitzgerald, a trimis-o către „Saturday Evening Post”. Autorul a cerut-o înapoi spre revizuire, dar n-a mai retrimis-o spre publicare, atenţia lui fiind îndreptată, în totalitate, către romanul „The Beautiful and Damned”. A rămas în proprietatea administratorilor de la Fitzgerald Estate până în 2012, când, a fost redescoperită şi vândută Bibliotecii Beineke a Universităţii din Yale. Acolo a găsit-o Anne Margaret Daniel, editoarea volumului de povestiri „Aş muri pentru tine şi alte povestiri pierdute”. Solicitată de Fitzgerald Estate să editeze o colecţie de cincisprezece povestiri, ea a mai adăugat încă trei povestiri descoperite în timp ce lucra la editarea volumului, printre care „Vă mulţumim pentru lumină” şi „I.O.U.” Tot în 2012 a fost publicată, prima dată, în „The New Yorker”şi republicată în martie 2017 în acelaşi jurnal.

Plină de umor amar şi ironie la adresa consumerismului care angrena în vârtejul său şi arta, presupusă a fi o îndeletnicire liberală al cărei unic ambasador să fie Frumosul, povestirea marchează momentul în care E. S. Fitzgerald începe să-şi vândă munca pe bani. Fiind conştient de succesul imediat al scrierilor comerciale chiar se plânge agentului său, Harold Ober, că o povestire scrisă într-o săptămână, „The Popular Girl”, îi aduce imediat în cont 1500 de dolari, în vreme ce, o alta trudită, precum „The Diamond in the Sky”, nu trezeşte vreun  interes  nici măcar din partea specialiştilor.

Între 1919 şi 1938 E. S. Fitzgerald a ţinut un jurnal a tot ceea ce a scris şi publicat, fiind cea mai bună sursă de inspiraţie pentru cine vrea să afle despre viaţa lui profesională. Aşa aflăm că prima lui încercare de-a publica s-a soldat cu un eşec, cel care l-a sprijinit fiind scriitorul irlandez Scribner Shane Leslie, mai cu seamă, în publicarea romanului „Această parte a Paradisului”.

Dincolo de umorul suculent, care te ţine prins pe parcursul întregii povestiri, răzbate o undă de tragism ce marchează deformarea relaţiilor dintre oameni, a calităţii umane, în vreme de război. Eroul principal, tânărul Cosgrove Hardent, este un perdant, o victimă irecuperabilă. Această temă a denaturării fiinţei umane în urma războiului este continuată în „The Great Gatsby” prin explorarea celor două personaje  Nick Carraway şi Jay Gatsby. Înainte să moară, E.S. Fitzgerald prevăzuse cea de-a doua conflagraţie, înspăimântat fiind de teribila ascensiune a lui Hitler.

Naratorul acţiunii este editor. Fără nume, pentru că numele chiar nu are nicio relevanţă, el fiind un personaj tipic, quintesenţă a tuturor editorilor de atunci şi de acum. De la bun început, spune ce tip de cărţi merită să fie editate întrucât au succes garantat la Măria Sa Publicul Cititor American şi aduc venituri imediate. Nici nu se pune problema evaluării cărţii după anumite criterii estetice, important fiind numai impactul asupra cititorilor, lucru susţinut şi printr-o reclamă agresivă, deşănţată, aşa cum se procedează cu orice marfă ordinară ce trebuie să fie vândută unui cumpărător pe care-l poţi manipula cum vrei.

Adevărat Cicikov american, editorul-narator angrenat pe piaţa editării de  carte vrea doar bani- cât de repede şi cât de mulţi- fapt care-i mulţumeşte nevasta şi copiii, într-un cuvânt, îi ţine viaţa de familie. E un vânător aflat într-o continuă explorare a spaţiului înconjurător, cu nările larg deschise pentru a prinde şi cea mai vagă adiere a mirosului de sânge pe care l-ar emana eventualul truditor în lanul de litere. E cât se poate de normal să prefere un avans pentru un tiraj deloc de neglijat de 500 de mii de exemplare decât să-şi piardă vremea să descopere vreun Dreiser, sau vreun Samuel Butler.  Cu siguranţă, oricine s-ar lăsa prins în acest uriaş malaxor al editării de carte ar proceda precum editorul nostru.

Aşa îl descoperă pe un anume psiholog dr.  Harven din Viena, cu studii la Oxford, al cărui nepot, Cosgrove Harden, a fost declarat mort în război. O săgeată fină se îndreaptă către lumea, aparent infailibilă, a psihologilor care nu mai cunoştea limite în studiile aflate la graniţa empirismului în ceea ce priveşte relaţiile interumane. În aceste condiţii dr. Harven nu are nicio reţinere să se folosească de moartea nepotului său povestind despre relaţia lor, despre faptul că un anume Wilkins avusese tupeul să vină să-i ceară o datorie de 3 dolari şi 80 de cenţi pe care nepotul său ar fi avut-o la el. Cum i-ar fi putut creşte notorietatea într-o lume afectată de nenorocirile războiului dacă nu proiectând asupra sa eroismul nepotului căzut în luptă? Iar pentru un editor de carte pus pe căpătuială ce subiect mai gras şi mai atrăgător ar fi putut exista? Nici iubirea, subiect la modă în toate timpurile şi anotimpurile, n-ar fi avut atâta audienţă la un public sensibilizat şi anesteziat de ororile războiului. Imediat a încheiat un contract de editare cu dr. Harden. Vreme de trei luni a pregătit cartea angrenând vreo cinci artişti pentru copertă, şapte specialişti în corectură -să nu rămână nici măcar o virgulă care să jignească ochiul format al Marelui Public American. O ediţie de 300 de mii de exemplare a ieşit de sub tipar. În tot acest timp, departamentul de publicitate era în mare fierbere pregătind sloganuri, interviuri şi poze cu autorul în cele mai inedite posturi. Cronici scrise cu litere îngroşate au luat drumul, concomitent, către 1000 de ziare. Data limită a lansării fusese fixată la 15 aprilie şi toată lumea prinsă în această horă nebună era cât se poate de nervoasă şi de agitată. La data stabilită, teancuri de cărţi au invadat vitrinele librăriilor şi prima victimă epuizată de efort a fost chiar stenografa care, pur şi simplu, a leşinat de emoţie.

Marea carte a fost lansată la apă! Dr. Harden, autorul, era păzit ca ochii din cap să nu cumva să fie atras de concurenţă. Şi pentru a completa acest tablou publicitar, editorul pleacă la New York luînd cu sine jumătate de duzină de cărţi cu scopul de-a le împărţi unor eventuali cititori ale căror chipuri i se păreau lui a fi  mai intelegente. În drumul său îl întâlneşte pe un tânăr spiritist cu experienţă destul de bogată în domeniu, cititorul ideal pentru cartea editată de el şi numită „Aristocraţia lumii spiritelor”. Tânărul cititor răsfoieşte cartea şi are o tresărire constatând cu ironie că personajul, tânărul erou căzut în luptă, a petrecut mare parte a timpului de după moarte în preajma unchiului, dictându-i tot ce scrisese. Între cele două personaje-tânărul cititor şi editor – se înfiripă un dialog într-o tonalitate delirantă. În cele din urmă, tânărul se desconspiră exact ca într-o  comedie romantică, el fiind chiar adevăratul Cosgrove Harden, trecut printr-o serie de aventuri şi ajuns în situaţia de-a nu mai şti nici el ce-i cu viaţa lui. Unde mai pui că acum era declarat mort de propriul unchi care se folosise de nenorocirea lui să facă bani. În capul editorului încolţise deja ideea că mult mai bănoasă ar fi fost afacerea dacă respectiva carte ar fi fost declarată „non-ficţiune”, adică, la graniţa dintre real şi imaginar, o nebuloasă care ar fi înfierbântat şi mai tare creierul eventualului cititor-plătitor , mare amator de astfel de întâmplări confuze.

Din păcate, 300 de mii de exemplare, declarate „ficţiuni”, luaseră drumul librăriilor. Mortul–viu, erou fără voie, devine tot mai supărător în desfăşurarea afacerii şi bietul editor e tot mai obsedat de ideea de a-l face să dispară măcar vreo cinci ani până se încheia vânzarea cărţilor. Singura soluţie era să fie îndepărtat contra unei sume de bani. Mai cu seamă că devenea tot mai vocal şi mai supărat de felul în care îi fusese pătată memoria în carte de către propriul unchi. Trebuia neapărat să stea de vorbă amândoi. Şi editorul a decis să-l ducă acasă la dr. Harden spre a limpezi situaţia. Acolo, altă surpriză: o altă cititoare „cu chip inteligent”, Thais, care primise cartea s-a dus să-i reproşeze autorului faptul că se folosise de moartea nepotului pentru a obţine un succes ieftin în faţa cititorilor. Desigur, ea considerându-se în drept s-o facă deoarece ar fi fost iubita mortului. Autorul, Naratorul şi personajele sunt puşi laolaltă şi din întâlnirea lor se conturează o adevărată halima. Era clar că afacerea ar fi avut de suferit dacă cele două personaje, mortul şi iubita lui, ar fi deconspirat adevărata situaţie. Au decis că 10 mii de dolari pe an i-ar fi ţinut departe, într-un loc la care fata deja visa, în însorita Californie. Nu bat bine palma că la poarta casei autorului apare un puhoi de lume, jurnalişti, televiziuni, un întreg bâlci. În mijlocul lor, pe două catalige, spre a fi cât mai vizibil, venea însuşi Elbert Wilkins, cel care a avea la mână o I.O.U.* scrisă de  Cosrove  Harden, în urma unui joc de poker, prin care se atesta datoria de 3 dolari şi 80 de cenţi.  Întreaga lume aflase ceea ce dorea, de fapt, să fie şi era cu adevărat: istoria povestită în „Aristocraţia lumii spiritelor” era o istorie adevărată, o „non-ficţiune”, cu atât mai palpitantă cu cât nu se ştia exact dacă mortul murise şi înviase, sau fusese cine ştie pe unde. Marele mister le dădea voie lor, cititorilor, să-şi imagineze faptele aşa cum doreau. În faţa acestui faliment neprevăzut, editorul a restrâns la maxim aria subiectelor posibil vandabile. Unica temă care nu i-ar fi creat bătăi de cap rămânea iubirea. Ritmul povestirii, trecerea de la agonie la extaz a tuturor participanţilor în această sarabandă care a devenit industria cărţii face din povestirea lui E. S. Fitzgerald o adevărată comedie umană cu accente tragice. Într-o lume lacomă pusă pe căpătuială, cartea s-a transformat din obiect de artă în marfă aducătoare de profit. Sacrul a trecut în profan, un întreg ritual, acela al facerii cărţii, vehicol al Cuvântului, demitizându-se.

Bibliografie:

                          http://www.newyorker.com/books/page-turner/fiction-this-week-f-scott-fitzgerald-2017-03-20

notă:

*An IOU (abbreviated from the phrase “I owe you“)[1][2] is usually an informal document acknowledging debt. An IOU differs from a promissory note in that an IOU is not a negotiable instrument and does not specify repayment terms such as the time of repayment. IOUs usually specify the debtor, the amount owed, and sometimes the creditor. IOUs may be signed or carry distinguishing marks or designs to ensure authenticity. In some cases, IOUs may be redeemable for a specific product or service rather than a quantity of currency, constituting a form of scrip. (Wikipedia)