Nick Sava – Georges Rouault

 

Născut la Paris dintr-o familie săracă, micul Georges arată semne de talent la desen, ceea ce îl va face pe tatăl său să -l de la vârsta de 14 ani ucenic la un atelier de pictură pe sticlă. Acest fapt îi va marca întreaga creaţie: nu va uita niciodată desenul precis conturat, în care, bucăţelele de sticlă intens colorate sunt prinse în vergele de plumb pentru a figura vitralii. La maturitate, după ce va trece prin Ecole de Beaux Arts, Rouault va găsi un stil propriu transpunând în culoare – mai ales când va trece la pictura în ulei – metoda învăţată în copilărie: contur puternic, de vopsea neagră, delimitând suprafeţe „glazurate” de culoare aproape pură.
Nu mult timp după aceea începe să frecventeze cursurile serale la Şcoala de Arte Plastice. La 20 de ani, devine student la Ecole des Beaux Arts, la clasa lui Gustave Moreau, unde se va întâlni cu alţi câţiva studenţi care vor deveni faimoşi în anii ce vor urma: Matisse, Marquet, Camoin. Deşi nu îi vor fi colegi, tot în cercul lui Moreau va întâlni alţi tineri pictori: Derain, Vlamink, Duffy. Ei, inspiraţi de colorismul lui Moreau, vor deveni la rândul lor colorişti de valoare, aderând la curentele care apar la începutul secolului 20: simbolism, dar mai ales fovism. Alături de Vlamink, Rouault va fi cel mai viguros fov francez, nepărăsind acest curent toată viaţa. Mai mult decât atât, prin expresionismul social şi religios, el poate fi considerat unul din puţinii „expresionişti” francezi.
Mai ales după 1910, la început în acuarelă şi gravură, Rouault, îşi găseşte temele principale: clownii, femeile prostituate, lumea circului. Are revelaţia că, în dosul grimei lor, paiaţele, clownii, circarii, prostituatele, sunt cumplit de trişti, de singuri, opresaţi de societatea ipocrită care defila cu morala socială şi religioasă. Lucrările lui, ca şi ale înaintaşului său, Daumier, sunt o critică la adresa ipocriziei şi mediocrităţii. Simţea că, de fapt, fiecare dintre noi este o „paiaţă”, forţat de către societate să devină la rândul său un mediocru ipocrit.
Aceasta a făcut ca pictura lui să fie respinsă, chiar condamnată – chiar şi de critici pe care îi admira, ca de exemplu Huymans şi Bloy. Era considerată „insultătoare”, „înspăimântătoare”, chiar „vicioasă”. Publicul nu înţelegea că Rouault arăta viciile tocmai pentru a le „arde cu fierul roşu”. Că el avea o imensă milă şi înţelegere faţă de cei pe care îi picta. Că prin culorile lui intense, dar deseori mohorâte, el punea un contrast conştient faţă de luminozitatea sufletelor personajelor lui.
Pe lângă aceste trei teme majore, Rouault a pictat, desigur, şi peisaje, naturi statice – mai ales flori -, în special la maturitate. Dar cea mai profundă şi extinsă temă a fost cea religioasă. Creştin sincer, urăşte Răul cu intensitatea cu care este atras de Bine. Zicea el că la Rai nu se poate ajunge decât trecând prin Iad – şi asta numai păşind alături de Iisus. A pictat numeroase portrete ale lui Iisus, i-a pictat viaţa şi patimile. Chiar şi peisajele lui conţin subiecte biblice. Mai ales după războiul din 1914, a pictat deseori Răstignirea, folosind culori sumbre. În timp, totuşi, a trecut de la paroxism la seninătate, pictând mai ales pe Iisus Înviat, sub ipostaza de Mântuitor, culorile devenind şi ele mult mai luminoase.
Desigur, el s-a recunoscut toată viaţa un „meşteşugar”. S-a întors deseori la vitralii, la pictura pe sticlă, dar şi la gravură. Temele întâlnite în pictură, fie în acuarelă, pastel sau ulei, pot fi întâlnite şi în gravuri şi vitralii.
Seninătatea ultimei perioade de creaţie i-a făcut pe mulţi critici să descopere în pictura lui Rouault bucuria: bucuria de a picta a artistului, bucuria simplă, chiar şi cuprinsă de deznădejde, a personajelor lui şi, aproape egală, bucuria privitorului în faţa lucrărilor sale.