Adrian Grauenfels – Pavană pentru o infantă moartă (pe muzică de Ravel)

Las Meninas III- Pablo Picasso

…atunci văzui infanta.
era întinsă pe catifea verde

între flori de lotus culese de samurai tineri

 în parcul înconjurat de lacuri sărate.
ce bucurie să o văd în sfărşit moartă ,

 eliberată de iubiri inceste,

avea pe buze zîmbetul unui sărut

 pentru caii albi priponiţi în curte,

stapîna zicea ca e anul în care caii zboară peste ocean

 căutînd un loc să doarmă,

dar foşnetul morţii ei colosale nu ne lăsa să ne odihnim,

 infanta ridicată în capul oaselor căuta cu privirea

 cupa de vin otrăvit din mîna stăpînei..

 O.. cum doreai mîngîierile unui bărbat în ceaţa dimineţii,

 ascultai muzica ce venea de departe,

din bucătăria afumată plină de soldaţi grosolani

 povestind aceleaşi bătălii,

 mustind din cicatrici purulente,

 repetînd numele femeilor violate,

 treceai printre ei mîndră că ai murit atît de tînără,

 nebăgată în seamă,

 atît de repede uitată,

 absolvită de dizgraţia bătrîneţii,

 doamne ce frumoasă erai în albastrul mătăsurilor spaniole,

 fardată delicat ca pentru o nuntă amînată,

 însoţită graţios de trei samurai cu o duzină de roze pe pian,

 cu o scrisoare nedeschisă anunţînd un mare naufragiu,

 te-ai aşezat din nou în patul mortuar,

 ai pornit patefonul bunicului Ravel

care zumzăia pavane pentru infante moarte de bună voie..
AG

Florin Predescu – Petale și nea. Se dedică Mariei Sava

Între două garduri din lemn sfânt,
trece zeița numită Roua,
doar cutremur. jurământ
și îți spui, noua

floare prematură, între șacali
albi, minciunile, un fard
greu pe pleoape. Muscali
haini în hoarde Copul ard,

ne înșeală magnolia în poveri
cu surâs felin
abia umerii în nea mai țin

alte primăveri
transpar într-un pastel,
în praf, la castel.

http://predescudf.blogspot.ro/2017/03/petale-si-nea-se-dedica-mariei-sava.html

 

 

 

 

 

 

nimic

Noell Oszvald

 

 

“I am nothing.
I’ll never be anything.”

 

nu-mi luaţi  în serios această persiflare a vieţii

nu-mi aparţine

am împrumutat-o şi eu de la marele Pessoa

 cum ai împrumuta o pereche de mănuşi

prea strâmte…

care

-ascund un uşor tremur al mâinilor îngheţate-

o glumă luată în serios

te pune la colţ

 devii un obiect inutil

asemeni acelor mănuşi

prea strâmte…

care

-ascund un uşor tremur al mâinilor îngheţate-

……………………………………………………………..

 

…şi poezia continua:

„I couldn’t want to be something.

Apart from that, I have in me all the dreams in the world.”

CHARLES SIMIC* -INFINITUL (Trad . Adrian Grauenfels)

Giorgio de Chirico. Pianto d’amore, Ettore e Andromaca, 1974, olio su tela, cm. 102 x 82

 

 

Infinitul cască şi tot cască

 E somnoros?

Îi este dor de Pitagora?

 De velele celor trei corăbii ale lui Columb?

Cum despică ele valurile, ce ne amintim?

 Pe noi înşine?

Stă el la un pahar de vin şi filosofează?

Alege el oglinzi noaptea?

 Sau poate are o valiză plină cu amintiri ascunse,

undeva hăt departe?

 I-o fi plăcând să zacă în hamak,

ascultând dulci nimicuri

şoptite de vânt?

 Intră el în biserica pustie

ca să aprindă o lumânare?

 Nu ne vede el pe noi ca pe doi licurici

ce joacă v-aţi ascunselea într-un cimitir?

 Oare n-om fi buni de mâncat?

 

 

*(Charles Simic născut 1938 este un poet Serb-American co-editor la Paris Review. A primit premiul Pulitzer pentru poezie în 1990)