Maria Frandoş – FOTOGRAFIE CU PESCAR PE DIG

 

Foto: Maria Frandoş

 

Bărbatul şi femeia vin devreme pe plajă, cum se face ziuă. Bărbatul se duce la capătul digului cu uneltele lui de pescuit, femeia se așează pe un şezlong. E sfîrşit de septembrie, sezonul turistic e şi el pe sfîrşite şi sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri trimiţînd săgeţi luminoase; marea  le reflectă întocmai. Pînă se încălzeşte aerul,  femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului. Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri; cu pînzele lor albe, fluturînd în vînt, par nişte corăbioare de hîrtie.

               Silueta solitară a bărbatului se decupează din lumină, din mare, din aer. Cînd el se mişcă la capătul digului o vede şi îi face semn cu mîna liberă. Pe la nouă şi jumătate femeia se îmbracă şi se duce la patiseria din centrul staţiunii. Se întoarce cu cornuri proaspete şi cafea fierbinte. Bărbatul îşi strînge uneltele se pescuit şi vine lîngă ea. Mănîncă amîndoi cornurile calde, unul simplu, unul cu dulceaţă, el îşi încălzeşte mîinile pe paharul de carton. Mai tîrziu se duc în apă, să  înoate; se usucă la soare şi el se întoarce pe dig. La prînz, se întorc în micul lor apartament. De obicei mănîncă o salată şi o felie de carne sau peşte la grătar. La prînz sînt 28-30 grade aşa că pînă pe la trei se odihnesc, ascultă muzică, moţăie. El nu pescuieşte după-amiezile, înoată, stau la soare, citesc pînă tîrziu cît este lumină. Seara îşi încropesc cina dar de cele mai multe ori ies undeva. Se duc de fiecare dată la aceeaşi tavernă unde majoritatea comesenilor sînt greci. Mănîncă miel sau pui la cuptor, peşte spadă la grătar sau o musaca de vinete şi beau o carafă de vin. După cină hoinăresc pe străzile staţiunii şi ajung la tărmul mării, pe dig. E aşa de primitoare răcoarea asta după arşiţa zilei, departe în larg se văd luminile vapoarelor, briza sărată le mîngîie feţele. Dacă se face rece de-a binelea, el îşi descheie haina şi o lipeşte de pieptul lui cald. Ea crede ca tot aşa trebuie să fi stat prima pereche de oameni, pe ţărmul unei mări, uimiţi şi înfioraţi. În timp ce se pregătesc de culcare ascultă muzică grecească, îşi povestesc micile întîmplări ale zilei. Ies pe terasă şi se uită îndelung la cerul înstelat.

                 Amîndoi cred că partea cea mai frumoasă a zilei e dimineaţa, nici un răsărit nu seamănă cu celălalt apoi mai sînt culorile şi liniştea. Se trezesc aproape deodată, pe la ceasurile cinci şi pînă fierbe apa în ibric, se duc amîndoi la colţul clădirii să se uite la stele. Aici în satul ăsta grecesc se simt la marginea lumii. Nici tu neoane, nici tu maşini doar cîte un ţîrîit de greier, foşnetul vîntului şi zgomotul valurilor care spală necontenit ţărmul. Calea laptelui e atît de luminoasă că pare aurie, constelaţiile se decupează clare în albastrul adînc al cerului, el le cunoaşte pe toate după numele lor, i le spune şi ei deşi numele nu e important. O lumină ţîşneşte din înalt ca să se stingă în clipa următore.

– Brrr! exclamă bărbatul, e frig, în casă cu tine. Se întorc în cameră, ea strînge aşternuturile, aranjează patul, el face cafeaua. Ea ştie că lui îi arde buza după o ţigară dar ar prefera să nu fumeze pe stomacul gol. Cînd apa dă în clocot pune cîteva linguriţe de cafea şi o dă în clocot de trei ori.

-De ce de trei ori?

– Habar n-am, din obişnuinţă. Pune o farfurioară deasupra să se aşeze zaţul şi scoate ceştile. Ei îi pune un cub de zahăr, lui îi place amară. După ce toarnă cafeaua în ceşti îşi aprinde o ţigară şi trage cu nesaţ. Femeia iubeşte totul la el şi odată mai mult felul în care el ţine ţigara între degetul mare şi arătător, mijindu-şi ochii. El are o sclipire jucăuşă în ochi şi suflă fumul înspre ea. Ei îi place aroma tutunului, fumul care se ridică în fuioare subţiri. Scena aceasta face parte din copilăria ei unde a rămas definitiv, ca într-un tablou înrămat, chipul tatălui ei. Şi el fuma tot aşa cu ochii mijiţi, desenînd în aer mici rotocoale de fum, cercuri aproape perfecte, unul deasupra celuilalt, pentru ea. Cafeaua grecească are un gust şi o aromă grozavă, amîndoi sînt mari cafegii. Prin chenarul ferestrei intră lumina albastră a dimineţii, un fulger scurt luminează zarea.

 -E furtună pe mare ? întreabă ea.

-Nu, e din pricina căldurii acumulate. Beau a doua ceaşcă de cafea şi parcă el ar mai fuma o ţigară. Renunţă, o să fumeze mai tîrziu. Pînă ce se luminează bine de ziuă, citesc.

-Mă gîndesc (zisese el uitîndu-se peste rafturile cu cărţi) sa-l citesc pe Platon la el acasă, aşa că și-a adus „Apărarea lui Socrate”. Ea a decis să recitească „Caietele timpului”, le place amîndoura Alexandru Dragomir. El îl numeşte afectuos” „zălăoanul meu”.

-Pe Elytis ar fi trebuit să-l aduc, zice ea, dar cîntărea prea mult…

                 

Lasă amîndoi cărţile şi ies pe terasă. „Se face ziuă/O presimt/După albeaţa de argint/Frust de pe ziduri”, murmură femeia. Stelele se îndepartează, una cîte una, lumina le ia locul. Chiar dacă nu se mai vede nici carul mic, nici carul mare, cloşca cu puii, ea ştie că sînt toate acolo şi asta îi ajunge. Pregăteşte cîţiva biscuiţi cu unt şi cîte o cană cu lapte, aşa el o să mai poată fuma o ţigară. La răsărit cerul devine roşu-sîngeriu, norii par tiviţi cu aur .

– Cuvintele nu sînt pe măsura frumuseţii răsăriturilor, a apusurilor şi a dragostei.

 -Ce atunci? Imaginile?

 -Nimic, poate tăcerea. Le priveşti, le trăieşti şi le păstrezi în inimă. Ea se întreabă dacă inima o fi avînd o memorie a ei, separată de funcţia creierului. El ce crede? El se uită atent la ea ca de fiecare dată cînd ea pune întrebări în felul acesta grav, de parcă de răspunsul lui ar atîrna ceva hotărîtor .  

-Nu ştiu prinţeso! dar mă informez şi-ţi aduc la cunoştinţă. Pufnesc amîndoi în rîs şi ea îl sărută pe obrazul ţepos.

 -Te-am prins, nu te-ai bărbierit!

 -Mîine dimineaţă.

               Astăzi e sîmbătă, mîine dimineaţă au să se ducă în satul acela de munte vechi de o mie de ani, unde, o mănăstire şi cîteva aşezări, au rezistat cutremurului din*53. Mîine vor fi doisprezece ani de cînd s-au căsătorit.

-Un ciclu perfect rotund a zis el, ca un cerc. Ei nu-i place ideea:

 -De ce un cerc? Ceva perfect e adevărat, dar închis, de ce nu o spirală?

-De acord ,o spirală, apoi o alta şi încă una, cîte au să ni se îngăduie.

-Daaa! Peste trei spirale o să avem aproape o sută de ani! Izbucnesc amîndoi în rîs.

                S-au căsătorit într-o biserică grecească din Jaffa unde, ”preot român ţine slujbă în limba română” cum scria pe afişul lipit pe zid,  lîngă uşa bisericii. Dar data pe care o aveau amîndoi la inimă era 19 august cînd, după calendarul vechi e „Schimbarea la faţă”.

-Atunci – zice el -ne-am schimbat şi noi feţele, eu cu a ta şi tu cu a mea!

 -Anul acesta au fost 13 ani, deci cercul a fost anul trecut şi ajungi la vorba mea, anul acesta e o spirală.

-Fie mie după cuvîntul tău , glumeşte el pregătindu-şi uneltele de pescuit. Au noroc, marea e aproape, la o aruncătură de băţ, o plimbare de zece minute. Ieri, vecinele lor de palier i-au întrebat cum e marea?! Ei îi stătea pe limbă să spună „să ştiţi că e udă, doamnă!”. El le-a răspuns politicos că e caldă apa şi nu e adîncă de loc.

 -Multumesc! a zis  doamna vădit uşurată. Între vila lor şi mare e un lac. În dimineţile fără vînt, lacul pare vrăjit, se răsfrîng în el ca într-o oglindă, muntele, casele albe cu acoperişuri roşii, verdele pădurii. Trec pe lîngă leandri înfloriţi, ea miroase toate florile,  cel mai frumos miroase caprifoiul.

                  Plaja e pustie, aseară a fost „big Friday night”… Cîinele care păzeşte cele două bărci albe ale hotelului îi întîmpină cu lătrături vesele. Bărbatul are întotdeauna ceva pentru el, în cel mai rău caz, o bucată de pîine. Marea e atît de limpede şi clară ! În apa mică de la mal, soarele desenează dantele de lumină tremurătoare. Departe, în largul nesfîrşit, marea devine de un albastru adînc, bleu-marin,”mneriu” cum îi place ei s-o numească . În primele luni după ce se cunoscuseră ea îi spusese:

-Îţi dai seama ce lucru extraordinar! Bunicii mei care n-au văzut niciodată marea şi nici fotografii color cu ea,  îşi zugrăveau casele în  mneriu.

-Dar de ce n-ar putea fi cerul răsfrînt peste case?

 -Nu, nu ,e altă nuanţă. Nu-ţi aminteşti?

 -Ba da. Şi la noi tot aşa şi le zugrăveau oamenii. Era un praf pe care-l cumparau de la cooperativă, îl amestecau cu var şi îl stingeau cu apă.

 -Exact! Şi totuşi, de ce-şi zugrăveau tăranii noştri casele în culoarea mării? Eu cred că ei ştiau culoarea asta a mărilor şi a depărtărilor prin ceea ce Jung defineşte ca „inconştient colectiv”. El o priveşte cu sprînceana stîngă uşor ridicată.

-Dacă mă ironizezi pe tema asta, chiar mă supăr! Asta a fost atunci, acum el se duce la capătul digului să pescuiască. Femeia se plimba de-a lungul ţărmului, prin apa călduţă de la mal.

– Uite ce glezne subţiri am, i-a arătat ea după cîteva zile la mare, de tînără fată! În timpul anului din cauza muncilor obositoare şi a statului îndelung în picioare, avea gleznele umflate şi dureroase.

 Se întinde pe şezlong la soare.  Atîta lumină, căldură şi frumuseţe! Doamne ce bine îmi e aici!

                 Cînd se face 9.30 se îmbracă şi se duce după cornuri şi cafea. El e tot pe dig. Femeia îl strigă fluturînd punga cu cornuri.

-Ai prins ceva? El ţîţîie nemulţumit.

-Bate vîntul şi marea e agitată, trage peştele?

 -Şi încă cum! Mănîncă amîndoi cornurile pufoase; ea soarbe două îngiţituri de cafea şi îi dă lui paharul de carton. El îl ţine cu amîndouă mîinile, azi a fost mai rece.

– Ar trebui să-ţi pui o flanea dimineaţa.

– Ar, zice el monosilabic. Între timp s-a încălzit bine de tot, intră amîndoi în apă. Ea se bălăceşte mai mult deşi el a învăţat-o să înoate. El, în schimb, înoată grozav, toate stilurile. Dar ei tot i se strînge inima cînd  se îndepartează prea mult de geamandură. Ies din apă şi se întind pe prosope să se usuce. Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig, pe batrînul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gît. Toate uneltele lui de pescuit constau dintr-o undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mîna.

 -Uite-ţi prietenul, spune ea.

 -L-am văzut.

 -Face nişte gesturi ciudate. Bătrînul pescar se mişcă de-a lungul digului făcînd semne cu mîna cuiva de pe ţărm, cineva pe care cei doi nu-l vedeau. Pescarul coboară de pe dig şi întră în apă pînă la genunchi, trăgînd băţul lui caraghios . Se ridică amîndoi în picioare şi reuşesc să vadă prada pescarului. Bărbatul fluieră admirativ:

-Mamă ce mare e!

 -L-am văzut, l-am văzut, se bucură femeia,copilăreşte. Pescarul e acum în apă pînă la brîu şi continuă să meargă de-a lungul ţărmului.

 -De ce se duce aşa cu băţul prin apă şi nu scoate peştele? îl întreabă ea.

-E prea mare, dacă-l ridică, s-ar putea să scape. Îl duce aşa prin apă să-l obosească. Peştele se zbate şi cîrligul i se înfige mai adînc.

-Uite-l pe fiul lui, a venit să-l ajute.

              Tînărul ia băţul din mîna tatălui său, continuînd să înainteze în mare. Bătrînul pescar a ieşit acum la mal, traista îi atîrnă udă şi grea.Desface o plasă de pescuit aranjîndu-i cu multă îndemînare faldurile. O pune pe braţul drept şi intră iar în apă lîngă fiul său. Acesta a apucat firul de nylon lăsînd băţul de bambus să plutească pe valuri. Trage uşor de fir mişcîndu-se de data asta în direcţia ţărmului. Femeia nu-şi ia ochii de la cei doi, fascinată de gesturile lor.

-Acum ce fac?

 -Îl trag la mal, bătrînul are să arunce plasa peste el ca să nu poată scăpa. S-au îndepărtat, nu le mai distinge feţele, doar gesturile. Pescarul aruncă cu o mişcare iute şi sigură năvodul. Se apleacă în apă, alunecă în valuri, se ridică scuturîndu-şi apa din păr şi de pe faţă, caută ceva cu mîinile pe sub apă. Ridică triumfător cu amîndouă mîinile peştele, solzii argintii sclipesc în soare, peste faţa femeii trece o umbră.

 -S-a sfîrşit zice bărbatul, ea se uită neajutorată la el.

 -Mă duc să-mi încerc şi eu norocul.

 -Cred că ai avea nevoie de un băţ de bambus, îl ironizează ea arătînd înspre sofisticata lui undiţă. -Ai putea să-mi cumperi unul. Femeia îi întinde un flacon de apă .

 -Nu fuma prea mult,te rog.

 -Da, să trăiţi ! Şi o sărută pe obraz. E îngrijorată că el tuşeşte uneori dimineaţa. A fost la medic, i-au radiografiat plămînii, sînt curaţi.

 -Atunci de ce tuşeşti?

 -Păi, aşa îmi curăţ hornul!

                Aruncă pluta cît mai departe de dig, valurile lovesc stîncile şi apa se împrăştie în picături luminoase. Se gîndeşte să-şi aprindă o ţigară, renunţă. Inspiră adînc briza sărată, dacă prind ceva o aprind, dacă nu, nimic pînă după prînz. Aerul vibrează şi extremitatea undiţei se apleacă uşor.

-Te-am prins, jubilează el. Dă drumul firului şi balansează uşor băţul care se apleacă şi mai mult. Învîrte  rotiţa pe care e înfăşurat firul, înainte, înapoi, firul se întinde. Ea s-a ridicat în picioare şi îi urmăreşte gesturile. Bărbatul poartă undiţa de-a lungul digului aşa cum făcuse bătrînul, scurtînd lin firul.  Coboară de pe dig şi intră în apă apoi cu o mişcare precisă, aruncă peştele pe nisip şi îi scoate cîrligul din gură, iute să nu sufere. Îl pune în plasă şi se duce la ea. S-a udat tot dar nu-i pasă.

-Ei, cum ţi se pare? E rîndul ei să fluiere admirativ.

-Pai nu e aşa de mare ca al bătrînului dar e grozav! Ei îi strălucesc ochii cînd îi spune:

-Trebuie să i-l arăţi neapărat,vreau să-i văd ce faţă face.

– Uite-l! Bărbatul se duce să-l întîmpine şi îi arată peştele. Pescarul se uită neîncrezător.

 -L-ai prins tu singur cu undiţa asta? El rîde destins acum şi înveselit, îl întreabă de ce?

   -Eşti norocos,bravo! Pescarul se aşează lîngă ei, pe nisip şi bărbaţii discută despre bărci, mare, năvoade, peşti. Batrînul se uită la amîndoi şi îi spune ceva femeii. Ea nu vorbeşte atît de bine greaca, îl întreabă ce-a spus.

-Ne invită mîine seară la ei la cină, nevasta lui găteşte grozav.

 -Efharisto!

  -Parakalo!

                   Pescarul se întoarce la fiul lui .

 -Hai să mai intrăm în apă, pînă la prînz avem timp să ne uscăm.

 -Ce faci, nu vii? întreabă el mirat.

-Nu! Rămîn să păzesc peştele, dacă ni-l fură cineva? El rîde şi o ajută să se ridice. După ce se usucă, se întorc la vila lor „din mijlocul cîmpului”. Clădirea e nouă şi e la vreo 300m de hotel. Hotelul are bar, piscină, internet. Ei au o grădină cu „domnişoare”,  măslini , livadă de portocali, capre, vaci, le e aşa de bine!

                     El are să cureţe peştele, ea intră la duş, s-a înroşit de la soare şi o ustură pielea. Lui îi place să simtă sarea pe piele şi apoi pe el nu-l arde soarele. Ea are să pregătească o salată, îl întreabă dacă vrea cartofi la peşte.

-Îl mîncăm aşa, i se simte mai bine gustul. Femeia taie ceapă, castravete, o roşie mare ,cuburi de „feta”,renumita brînză grecească măsline mari,negre. Adaugă  ulei de măsline auriu ca mierea, iaurt.

– Parca ar fi smîntînă iaurtul ăsta aşa-i de bun! Mănîncă amîndoi salata gustoasă cu pîine de casă.

-Mai vrei? o întreabă el. Pot s-o termin eu?

-Sigur, zîmbeşte femeia privindu-l cum „curăţă” castronul cu o coajă de pîine.

                      Bărbatul unge peştele cu ulei de măsline şi pe o parte şi pe cealaltă şi îl pune pe grătarul încins. Peştele sfîrîie şi scoate mici pocnete. Îl mănîncă cu mîinile, fără tacîmuri, la sfîrşit se ling pe degete, ea are o urmă de sos pe bărbie. El o vede frumoasă în toate anotimpurile, dar vara o dată mai mult. Părul ei se decolorează de la soare şi pielea ei capătă o nuanţă arămie. Aduce din frigider o sticlă de vin cu gîtul înalt, toarnă lichidul gălbui și parfumat în pahare. Femeia strînge tacîmurile şi pune de cafea. Bărbatul îi urmăreşte  gesturile. Cînd ea se apleacă să ia din dulăpiorul de sub chiuvetă ibricul şi ceştile, una din bretelele rochiei îi alunecă de pe umăr; ea o aşează la loc din reflex. Aşa cum vine înspre el ,lumina amiezii transpare prin rochia  de stambă. Nările lui freamătă, ea nu observă. Se aşează pe scaun cu un picior îndoit sub ea şi soarbe cu înghiţituri mici vinul rece, dulce-acrişor. El îşi mai toarnă un deget de vin. În aer pluteşte mireasma florilor de portocal, ea îşi dă capul pe spate şi inspiră parfumul cu nările dilatate. Bărbatul nu-şi ia privirea de pe chipul ei. Se ridică şi o ia de mînă, ea nu se împotriveşte. Închide obloanele grele de lemn, lăsînd geamul deschis, închide aragazul fără să-i dea drumul la mînă. Stau unul în faţa celuilalt în penumbra camerei. Femeia îşi pune palmele pe gîtul bărbatului, el îi desface agrafa din păr.

                  Părul ei miroase a sare, a încă ceva ce el nu desluşeşte.  În odaie pătrunde murmurul  valurilor care spală neostenite ţărmul. O adiere mişcă perdeaua.

                  Afară, vîntul ridică într-un vîrtej frunzele de pe alei, foşneşte printre ramurile măslinilor ,tot mai departe, împrăştie nisipul fierbinte de pe plajă şi se năpusteşte în mare.

                  Valuri înalte cu dantele de spumă albă spală ţărmul apoi se retrag, suspinînd.

 

 

    Maria Frandos

5 octombrie 2016 Alikes, Grecia – 19 noiembrie 2016 Castle Hedingham, Anglia  

 

 

Trenul “PRIETENIA”

„Mă răsucesc, mă zbat în gol, în glod…
gândul – fir nevăzut – mi-l înnod,
mi-l deznod,
patimi flămânde mă muşcă, mă rod…

Doamne, găsi-voi spre Tine vrun pod,
pentru foamea-mi de cer,
pentru paşii-mi ce-n gloduri se-afundă şi pier,
pentru trăirea-mi fără flori şi fără rod?!

Ca un haiduc
zdrenţuit de plumbi, olog, năuc,
la răscruci sudorile de foc mi le usuc
şi-mi înfrân pornirile ce spre abis mă duc…

Doamne, Doamne, încotro s-apuc?!”
(Aron Cotruş- Mă răsucesc, mă zbat)

Decembrie. Zorile sfâşie faţa nopţii împrăştiind o lumină rece şi murdară. În cameră, frig. Atât de frig, încât Sabina nu îndrăzneşte să deschidă ochii de teamă să nu-i pătrundă frigul dincolo de suflet. Liniştea dimineţii e spartă de soneria asurzitoare a ceasului deşteptător. Îl pusese, ca de obicei, să sune la ora patru. Era ora când, asemeni unui robot, alerga pe scări, la vale, cu două sticle zdrăngănind, să le aşeze la „coadă”. Prima „coadă” a zilei: la… lapte. Urma, apoi, la… pâine – „una pe zi”, la… ouă – „patru de persoană” şi la… salam – „jumătate de kil”, când prindeai.
Caloriferul din cameră e dezmorţit, cât să nu îngheţe apa din conducte. Afară, o ceaţă pâcloasă amestecată cu promoroacă învăluie un peisaj hibernal sinistru. Ar fi pus un radiator în priză, numai că, seară de seară, de pe la miezul nopţii până se lumina de ziuă, curentul era întrerupt.
Într-o pornire eroică Sabina s-a dat jos din pat şi-a pornit bâjbâind către bucătărie să aprindă aragazul. Şi gazul abia pâlpîia. C-o seară înainte, încercase să-şi încropească ceva de mîncare dar nu reuşise în cele câteva ore decât să încălzească apa. A renunţat până la urmă.
Nici putere să se revolte nu mai avea. Toate simţurile parcă îi erau anesteziate în timp ce-şi târa cu mare greutate fiinţa împovărată de atîtea lipsuri, de la o zi la alta. Nici măcar speranţă în vreo schimbare a situaţiei nu mai avea. Trăia apogeul: „epoca de aur” !
Fiecare zi semăna c-un obstacol dintr-o cursă de o sută metri garduri. Din instinct, ştia că nu trebuia să slăbească ritmul alergării: orice cădere echivala cu pierderea cursei.
Clincănind uşor, scoase cele două sticle de lapte din cămară şi le puse la uşă. Îşi luă un chibrit şi-o lumânare şi porni bâjbîind pe trepte către parterul blocului. Tot încercase să aprindă un băţ de chibrit, însă n-a reuşit: şi chibriturile erau făcute din economie, băţul fiind aproape lipsit de fosfor. În cele din urmă, reuşind să aprindă lumânarea, coborî pipăind treaptă cu treaptă, cu degetele încleştate pe băierile sacoşei în care bălăngăneau cele două sticle goale. La etajul doi, cât pe ce să-l dea jos pe unul dintre vecini care, ignorând întunericul, mergea ca orbetele pe scări. Noroc de zdrăngănitul sticlelor…
Jos, în spatele blocului, tronau câteva navete cu sticle de lapte, un lichid alb, apos, şi câteva cu borcane de iaurt, un fel de lapte înăcrit. Şi pentru cele câteva sticle aveau să se înfrunte aproape o sută de persoane care aşteptau, deja, ca nişte roboţi rebegiţi să apară vânzătoarea. Dintr-o privire, Sabina îşi dădu seama că n-are rost să se mai aşeze la coadă. Făcu cale-ntoarsă prin bezna rece din scara blocului şi, cu chiu cu vai, ajunse la uşa apartamentului. Îi pierise pofta de mâncare. Şi-a aprins o ţigară şi a rămas cu privirea pierdută în gol.
S-a făcut ora 6. Camera s-a umplut de-o lumină gălbuie, apăsătoare. Era timpul să se îmbrace şi să plece la serviciu. Sabina lucra la un birou din staţia de cale ferată pe post de secretară. Ajunsese acolo dintr-o întâmplare. Dintotdeauna urâse hârţogăraia.

În birou, intrai ca într-o gheţărie. Măcar avea curent şi putea să bea un ceai cald. Pe hol, colegii se delectau cu faimosul nechezol pe care Sabina nici să-l miroasă nu suporta. Încă mai purta în nări aroma de cafea din prăvălia lui Klein de unde îşi cumpăra, ehei, cu mulţi ani în urmă, „câte o sută măcinată”. Aşteptând să fiarbă apa pentru ceai, s-a îndreptat către fereastra care da spre liniile de cale ferată. În spate, colegii discutau despre cozile la care au mai stat. Procurarea mâncării devenise unicul subiect de discuţie dintre ei. Orice altă temă încercai să abordezi, erai ignorat. Totul era prohibitiv, mai puţin borcanele cu spanac şi ghiveci, cu capacele pline de rahat de muscă, care ocupau rafturile tuturor magazinelor. Numai când se gândea la ele, Sabinei i se făcea rău. Cu ceva vreme în urmă, primise în vizită un vechi prieten. Omul venea de departe şi fusese nevoită să-i încropească rapid o gustare. Luase un borcan de ghiveci să facă un fel de tocăniţă. Când îşi amintea, o apuca râsu-plânsu. Gelu începuse să înfulece lăudând-o ce bună gospodină este când, dintr-o dată, a făcut ochii mari, s-a înroşit la faţă şi a scos din gură un gogoloi cât o nucă: era un ciulin porcesc. I-a apucat pe amândoi un râs isteric de nu se mai puteau opri.
Sabina se oprise în faţa ferestrei ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva. În spate, auzea râsul sinistru al colegilor: spunea unul un banc despre „cartofii boabe”. Cineva i-a şoptit să-nchidă gura:„Ia seama, Darius a fost chemat de « ceist » şi-a tot dat la declaraţii, şi-a transpirat rece, până a adus cartofii la normal.”
S-a auzit un şuierat prelung şi-n gară a intrat trenul „Prietenia”: venea de la Moscova şi mergea la Sofia. Staţiona cam un sfert de oră, până se schimba locomotiva. Nu semăna deloc cu trenurile noastre, mâncate de rugină, cu geamuri sparte, cu uşi pe jumătate închise, în care iarna încremeneai de frig, iar vara te sufocai de cald. Şi feţele călătorilor erau diferite de cele pe care le puteai întâlni pe străzile mohorâte ale bătrânului burg. Ieşeau la geamuri surâzători, veseli, morfolind tot timpul câte ceva; pe mesele lor se vedeau fel de fel de pacheţele frumos ambalate, sticluţe cu sucuri sau alte băuturi…
Şi, în timp ce privea spre cei câţiva călători care scoseseră capul pe geam, discutând zgomotos, în faţa ochilor au început să se deruleze imagini dintr-un film absurd. Un grup de copii de la orfelinatul de peste pod, îmbrăcaţi în faimoasele treninguri albastre şi cu tenişi în picioare, cu feţele învineţite de frig şi tremurând din toate încheieturile, s-au oprit sub geamul deschis. Aproape ca la o comandă au întins mâinile cerşind tânguitor: „mi-e foameee”. O voce din spatele Sabinei a şoptit: „bine că nu-s ai noştri!” Aşa era. Bine că nu erau ai noştri. Erau ai nimănui şi, de obicei, erau ţinuţi ascunşi, ca nişte leproşi. „Ai noştri” erau şoimi, pionieri, „viitorul de aur” al ţării…
Râzând, doi călători au venit cu câte un pumn de bomboane pe care le-au aruncat printre pietrele ascuţite dintre linii. Cu un chiot, haita de copii a început să se îmbrâncească şi să adune prada, scrijelindu-şi degetele. „Tovarăşii” râdeau, de le săltau burţile, şi aruncau câte o mână de bomboane, însoţită de îndemnul: „Haraşo!” „Haraşo!”. Priviri flămânde, învineţite de ger, cătau cu ochii mari, înlăcrimaţi, către fereastra vagonului în timp ce, de pe degetele chircite, ridicate a rugă, li se prelingeau şuviţe roşii.
În momentul în care s-a auzit şuierul prelung al locomotivei, din spatele ultimului vagon a apărut Luca, măturătorul gării. Printre ceferişti umbla zvonul că era fiul retardat al unuia dintre şefi. Cu ochii ieşiţi din orbite şi urlând cât îl ţineau bojocii, Luca învârtea ameninţător măturoiul de nuiele pe deasupra capului. Ajuns în dreptul mogâldeţelor chircite printre linii a început să pocnească în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi ucis nişte gândaci. După fiecare plesneală se auzeau icnete şi plânsete mocnite. Degetele învineţite de frig scormoneau printre pietrele ascuţite primind cu stoicism fiecare lovitură. La rândul lui, oligofrenul urla dement : « Vă omooor băăă ! Vă omooor băăă !! », răstimp în care loviturile se înteţiseră. Privind la acel tablou suprarealist, Sabina simţi că-i alunecă pământul de sub picioare. Căută să se sprijine de ceva şi dădu cu ochii de mai vârstnicul Vlad, care, atras de urletele de afară se oprise în dreptul ferestrei. Cu o voce joasă, răguşită, de parcă ar fi venit din altă lume, Sabina l-a rugat să coboare şi să-l oprească pe oligofren. „E prea mult… mult prea mult”…îi spuse mai mult în şoaptă, cu ochii fixaţi pe măturoiul ce pocnea cu ură spatele arcuit al unui copil îngenunchiat lângă şina de cale ferată.

Nick Sava- Domnul Meher

 

Pe domnul Meher l-am cunoscut mai mult datorită întîmplării. Mai precis, tînăr avocat fiind, am fost tras la sorţi şi mi-a fost repartizat cazul lui „din oficiu”. Domnul Meher era prea sărac pentru a-şi putea permite plata unui avocat – nu neaparat de renume, dar fie el chiar un avocat aparţinînd unei case de avocatură cît de cît cunoscută.
Domnul Meher era înalt şi slab, aproape complet chel, cu ochelari groşi cu multe dioptrii. Avea o faţă blajină, ridată, arătînd vîrsta pe care afirma că ar fi avut-o: 67 de ani. Mergea tîrşîind puţin picioarele, legănîndu-se uşor ca o raţă – datorită unei boli a şoldurilor, zicea el. Erau zile mai rele, cînd durerile îl împiedicau să se ridice din pat, mai ales pe ploaie – şi, slavă Domnului, în oraşul nostru plouă cu mult peste media naţională. Avea buzele subţiri, vinete, dar zîmbetul era plăcut, dovedind multă înţelegere. Vorbea cu o voce clară, cultivată, cu un anumit umor şi auto-ironie – ceea ce făcea ca dialogurile cu el să fie extrem de interesante. Pot spune că nu-mi părea deloc rău că nimerisem să-i fiu avocat, deşi, dincolo de salariul pe care-l primeam de la Barou, nu făceam niciun ban.
Cazul lui însă era unul destul de complicat şi nu prea vedeam cum o să-l pot scăpa de anii de puşcărie care-l aşteptau. În ciuda vîrstei înaintate, era de prevăzut că va primi cel puţin cinci ani. Averea îi fusese deja confiscată, de unde şi imposibilitatea de a-şi plăti apărarea. Recunosc, era primul caz de falsificare de obiecte de artă întîlnit de mine. Auzisem de fenomen, văzusem filme şi citisem despre cazuri celebre, mai ales, după ce mi se dăduse cazul citisem multe materiale, dar încă nu reuşisem să-mi formez o idee clară a liniei de apărare pe care trebuia s-o urmez.
Faptele erau destul de clare. La un moment dat, dl Meher a scos spre vînzare un tablou de Vermeer, pictorul din Delft. S-a adresat pieţei obscure şi nu unei case de licitaţii – deşi acest lucru nu este prea rar pe piaţa operelor de artă.
„De ce nu ai făcut oferta printr-o casă de licitaţii?” l-am întrebat, ştiind că în timpul interogatoriului i se va pune această întrebare.
„Mă întrebi despre provenienţa tabloului?” mi-a răspuns, privindu-mă inocent prin sticla groasă a ochelarilor.
„Da, şi de unde îl ai?”
„Păi, asta nu-ţi pot spune. Nici nu m-ai crede…”
Un zîmbet fugar făcu buzele vineţii să prindă viaţă.
„Eu sunt dispus să cred orice. Sunt avocatul tău. E de presupus ca mie să-mi spui numai adevărul.”
„Nu te-am minţit niciodată. Dar asta nu cred că pot să ţi-o spun…”
Mi-a spus, dar mult mai tîrziu. Cînd am ascultat confesiunea, m-am întrebat dacă nu era mai bine să-l declar nebun şi să cer internarea lui la un ospiciu…
Discuţiile în lumea artei au început imediat după oferta lui. În primul rînd, nu se ştia ca vreo lucrare a lui Vermeer să se afle în posesia unui colecţionar numit Meher. De fapt, numele lui Meher nu era absolut deloc cunoscut în lumea colecţionarilor. Clientul meu a încercat să placheze întrebările, spunînd că el nu este decît agent al unui colecţionar care doreşte să rămînă anonim. Dar atunci i s-au cerut date despre istoria tabloului. Nici lucrarea nu era de găsit în lista tablourilor lui Vermeer. Pictorul olandez, deseori staroste al guildei Sfîntul Luca a pictorilor din Delft, ocupat mai ales cu negustoria de artă, consilier şi, deseori, hangiu, nu a lăsat decît vreo 40 de tablouri. Niciunul nu se numeşte, însă, Magdalena Penitentă (portretul Magdalenei van Rujiven). Scrisoarea trimisă de dl. Meher specifică următoarele: „Magdalena stă la picioarele lui Iisus, cu ochii înlăcrimaţi ridicaţi spre el şi cu degetele mîinilor încleştate. Spaţiul reprezintă un interior tipic olandez, în fundal putîndu-se observa alte două lucrări ale lui Varmeer, Geograful şi Doamnă la Virginal – ultima pictată spre sfârşitul vieţii. Acest fapt este confirmat de faptul că Sf. Magdalena pare să aibă în jur de 20 de ani. Ori, Magdalena de Rujiven, unica fiică a sponsorului lui Vermeer, s-a născut în 1655. Asta face ca acest tablou, Magdalena în Penitenţă, să fie una din ultimele lucrări pictate de Maestru – care a murit în 1675.”
Desigur, toţi cei interesaţi de lucrare, colecţionari îndrăgostiţi de opera olandezului, s-au întrebat dacă lucrarea poate fi atribuită, dincolo de orice dubiu, lui Jan Vermeer. În final, dl Meher a acceptat să primească o comisie de trei critici de artă de renume care să facă analizele de rigoare. Cei trei au fost unanimi: lucrarea nu numai că este absolut autentică, dovedind cu asupra de măsură tehnica maestrului din Delft, dar este şi în condiţii cît se poate de bune. De fapt, această ultimă afirmaţie a adus d-lui Meher nenorocirea.
„Deci, fără niciun dubiu, lucrarea aparţine lui Vermeer?” l-am întrebat?
„Fără nicio îndoială!” a spus el cu siguranţă în voce.
„Cum se face atunci că pare a fi fost pictată ieri? Nici o urmă de patină, nicio crăpătură. Alături de celelalte lucrări păstrate, e drept, unele în condiţii aproape perfecte, această lucrare pare recondiţionată recent. Ori, niciun atelier de recondiţionare de artă, de renume, nu a văzut lucrarea…”
„Nu am dat-o la curaţat. Nu a fost nevoie…”
De unde, a început să se infiltreze ideea că lucrarea e, pur şi simplu, o forgery făcută chiar de dl Meher. Ceea ce a adus, în scurt timp, pe capul lui, Interpolul. Şi… surpriză: în casa lui au fost descoperite nu mai puţin de 12 falsuri! Mai erau trei Vermeer, un Rembrandt, doi Rubens, doi Snyders, doi Jordaens şi un van Goyen. Toate proaspete, toate necunoscute, toate din perioada 1660-70. Cele patru ale lui Vermeer erau cele mai recente – de după 1670, se pare. Prin confiscarea lor (şi a casei dlui Meher) şi arestarea acestuia, cazul se încheiase pentru Poliţie. Procurorii aveau un caz simplu şi limpede. Dar eu? Puteam, bineînţeles, să nu-mi bat capul. Şi totuşi…
În primul rînd, m-a uimit faptul că dl Meher nu avea niciun fel de educaţie artistică. El era, de pregătire, fizician. Îşi cîştigase existenţa predînd fizica la şcoala-internat din satul în care locuise mai bine de 30 de ani, de la sosirea lui acolo. Nu manifestase interes faţă de artă niciodată – era unul din puţinii profesori care nu participase vreodată la cursurile de pictură, organizate de-a lungul timpului de profesorii de arte vizuale. În viaţa culturală sărăcăcioasă a satului, clasele de artă erau printre activităţile preferate de intelectuali. Dl. Meher era mai curînd atras de istorie – e drept, tocmai istoria secolului al XVII-lea. Pe lîngă istoria Angliei (ceea ce era de înţeles), scrisese studii despre istoria Spaniei, Franţei şi a Ţărilor de Jos. Un studiu despre perioada războaielor dintre Franţa şi Nederlands atrăsese destule aprecieri de la specialiştii în domeniu. Chiar numai Italia se pare că îl lăsase indiferent.
Mai mult, poliţia nu a reuşit să descopere nicio urmă de activitate artistică în casa dlui Meher. Nicio pată, cît de mică, de culoare, pigmenţi, ulei sicativat. Nicio pensulă, şevalet, pînză, caiet de desen măcar. Şi, apoi, misterul originalelor. Dacă dl Meher a copiat lucrări originale ale marilor maeştri – unde sunt acele originale? Nimeni nu le ştie, nimeni nu a bănuit măcar existenţa lor. Chiar şi cei doi Rubens aparţin indubitabil marelui pictor şi nu şcolii lui, vreunui elev oricît de talentat!
„Cum de ai putut să le pictezi atît de bine?” l-am întrebat.
„Eu? Păi, dacă am o mînă atît de bună, de ce nu mi-aş fi pictat propriile-mi lucrări? Atunci le vindeam cît se poate de uşor…”
Ei, nu e chiar aşa. Nu cred că sunt prea mulţi amatori care să cumpere lucrări semnate „Meher”. În orice caz, nu cu preţul unui tablou de Vermeer sau chiar van Goyen. Dar, pe de altă parte, dacă „are” mîna lui Vermeer, de ce nu a pictat o versiune a Fetei cu perlă? Şi, apoi, de ce nu a încercat să dea „patină” tabloului? Întrebări la care nu puteam găsi deloc răspuns, fără ca dl Meher să-mi spună adevărul.
Pînă la urmă a trebuit să mă declar învins. Oftînd, i-am spus:
„Domnule client, trebuie să recunosc: nu pot să te salvez. N-am cum. Toate probele sunt împotriva dumitale. Iar cele cîteva neconcordanţe nu vor putea fi folosite împotriva procurorului. Asta e. Să sperăm că vei scăpa doar cu cinci ani…”
„Dumitale chiar îţi pasă”, constată domnul Meher. „Nu mă aşteptam… Păi, ce mai contează? Închis în casă sau în închisoare, de la o vîrstă nu mai are prea multă importanţă. Îmi plăcea să-mi privesc colecţia – dar dacă mi-au confiscat-o, ce rost mai are? Unde mai pui că n-o să mai trebuiască să-mi fac griji privind existenţa. Să ştii, din cauza foamei am decis să vînd pictura! Criza asta m-a lovit urît. De cînd am ieşit la pensie, nu am reuşit să mă mai descurc…”
„Dacă aş şti mai multe, aş putea găsi o fisură în acuzare. Dar aşa…”
„D-le avocat, o să îţi povestesc mai mult. Nu pentru a-ţi da vreo armă, ci doar pentru că-mi eşti simpatic. Oricum, nu vei putea folosi cele ce-ţi voi spune. Nici măcar pentru a mă declara nebun… Nimeni nu te va crede – aşa cum, de altfel, presupun că nici tu nu mă vei crede. Ia să vedem, ce vîrstă crezi că am?”
„67. Doar am actele dumitale…”
„Hehe, aşa scrie acolo. În realitate, am trecut cu mult suta. Dacă nu trăiam aici, aş fi arătat mult mai tînăr. Una din consecinţele „mutării” mele… Am trăit suficient, aş zice. Am trăit în această epocă, am trăit în trecut, am trăit în viitor… Ce-şi poate dori mai mult un istoric? Să ştii, ca profesie asta sunt: istoric. La mine fizica era mai mult un hobby – necesar, într-adevăr. Fără cunoştinţe temeinice în fizica relativist-temporală, nu puteam participa la programul de deplasare în timp. Aşa, mi s-a permis să fac vizite în aria mea de cercetare: Olanda mijlocului de secol XVII. De trei ori am călătorit cu Maya, colega mea. Ea era specialistă în Barocul olandez. Pe lîngă familiarizarea cu situaţia politică, economică, socială a epocii – inclusiv a răboiului cu francezii -, am vizitat mai toate atelierele pictorilor din perioada respectivă.”
Îl priveam aiurit. Într-adevăr, nu era deloc ceea ce voisem să aud. Şi îmi formulam deja cazul „Onorată instanţă, clientul meu e un caz tipic de…”
„M-am îndrăgostit de cîţiva artişti. În acea vreme, ei erau consideraţi meşteşugari. Abia reuşeau să-şi asigure un trai cît de cît decent. Vermeer, care avea unşpe copii, trăia în cruntă sărăcie, deşi avea un han şi o afacere în comerţul cu obiecte de artă – mai ales miniaturi. Recunosc, am profitat de acest lucru. Nu cu intenţie, nu sunt inuman – e şi greu să fii inuman trăind în secolul XXVI. Le-am dat ce am putut să le dau din puţinele economii făcute de mine, cînd bani, cînd mîncare… Lui Rembrandt i-am dat medicamente pentru Titus; ce păcat, că era deja prea tîrziu… Da, unul din paradoxurile timpului este că nu putem interveni în derularea lui istorică. Nu am putut salva pe nimeni – probabil n-aş fi putut omorî pe nimeni. Ei mi-au dat lucrări. De acolo le am.”
„Rubens nu avea nevoie de nimic” – n-am găsi altceva de spus.
„Nici nu l-am cunoscut”, rîse el. A murit cu aproape două decenii înainte să ajung eu în Ţările de Jos. „Unul din tablouri mi l-a dat Snyders, celalalt Jordaens. Ei i-au fost ucenici. Sunt lucrări tîrzii, de la Steen – de fapt mai mult schiţe de peisaj. Prea „moderne” pentru arta acelui veac…”
„Şi cum ai ajuns cu ele aici?”
„Nu le puteam lua cu mine acasă. Mi le-ar fi confiscat – şi ajunsesem să le îndrăgesc. Mi-am programat să ajung aici. O epocă în care Anglia nu a avut prea multe convulsii – după Război. Mi-am făcut hîrtii din Irlanda de Nord şi-am reuşit să mă strecor, în ciuda Securităţii. Cîteva inginerii temporale… Mi-am pierdut urma şi faţă de Poliţia TransTemp, chiar mai atentă. Şi de atunci am trăit liniştit în satul Wolverick. Pînă cînd am atras atenţia asupra mea. Nu, nu criticii sau Interpolul m-au înfundat – ci TransTempul. Ei mi-au şi confiscat operele. Nu e permisă scoaterea din ambient a obiectelor – asta poate duce la schimbarea percepţiei şi a datelor cunoscute. M-au pedepsit lăsîndu-mă aici. În rata de îmbătrînire în acest timp, probabil nu am de trăit mai mult de trei decenii… Poate nici atît.”
„Deci, de aceea sunt picturile atît de proaspete?”
„Desigur. Doar cele ale lui Rubens sunt mai vechi de şaizeci de ani. Ale lui Vermeer nu au nici măcar patruzeci. Şi le-am ţinut în condiţii perfecte…”
Nu am putut folosi declaraţiile lui în apărarea mea. Încercarea de a-l găsi bolnav mintal a fost respinsă chiar de dl Meher. A primit şapte ani cu reducere. Desigur, nu a ajuns să-i facă pe toţi. La mai puţin de un an, a făcut vîlvă ştirea evadării lui din închisoare. Cazul a rămas nerezolvat: dispăruse fără urmă.
O urmă mi-a lăsat, totuşi. Într-o zi, cînd m-am întors acasă, am găsit atîrnat pe perete un mic ulei pe lemn, de circa 40×28, „Răpirea lui Ganimede” de Jacob Jordaens. Parcă fusese pictat cu o zi înainte. Vopselele miroseau încă… Un bilet nesemnat mă atenţiona: „Poţi să îl dai cu verni peste 7 ani.”

Nick Sava – Licitaţie

 

 

 

O zi de vineri obişnuită. Leslie priveşte pe deasupra hîrtiilor spre cei prezenţi – nu foarte numeroşi. Vreo douăzeci. Cei mai mulţi au în mînă, arborînd un aer nepăsător, catalogul. Puţini îl răsfoiesc – de fapt, experienţa îi spune că majoritatea ştiu precis ce anume vor să achiziţioneze. Sau să nu achiziţioneze. Ce-şi pot permite şi ce nu. Limita maximă pînă unde pot merge. Există întotdeauna un joc între dorinţă, posibilităţi şi intuiţie, cel mai adesea bazate pe un calcul rece de afacerist. Şansa apariţiei unui neştiutor bogat, pregătit să spargă nişte bani pe un obiect care să-i dea oarece lustru de colecţionar, este minimă. Ei, dacă există, sunt reprezentaţi de consilieri pricepuţi în investiţii în artă.

Pe cei mai mulţi îi ştie, au mai achiziţionat obiecte de-a lungul timpului. Exact astfel de specialişti în investiţii artistice. Cîţiva colecţionari autentici. De exemplu, doamna cea înaltă şi cam planturoasă, mistress Blackborne – probabil un pseudonim. Vine întotdeauna însoţită de domnul înalt şi slab, cărunt, cu ochelari, cu aspect de evreu, cu care se consultă, uneori, pe şoptite. Consilier sau, mai degrabă, chiar soţul ei. Ea achiziţionează parafelia americana, deşi uneori licitează mai mult formal şi la alte obiecte – mai ales tablouri de autori americani. Obiecte de foarte bun gust, deşi aparent lipsite de valoare, care îşi dublează valoarea într-un deceniu sau două. Acum venise pentru o serie de patru wampumuri* oneida, de pe la 1700, probabil, de pe timpul războaielor cu francezii din Noua Franţă. Din cîte o ştie pe Mrs Blackborne şi datorită slabei cereri de şiraguri de mărgele din scoici, greu de crezut că va obţine cei 2000 pe şirag ceruţi de vînzător…

Sau Mr. Bradley – cel mai probabil numele lui adevărat. Este un domn ce se apropie de cincizeci de ani, uscăţiv, cu părul puţin grizonat pieptănat peste cap, cu silueta dreaptă, probabil, bancher. Uneori lipseşte perioade îndelungate – poate datorită unor călătorii extinse. Alteori, este însoţit de o femeie cam de vîrsta lui, cu care nu se consultă niciodată. Soţia? Ea n-a venit niciodată în lipsa lui. Mr. Bradley achiziţionează mai ales lucrări de artă din secolul al XIX-lea. Majoritatea europene, dar are şi cîteva stampe japoneze şi cîteva lucrări de-ale artiştilor americani. Leslie deja îi cunoaşte pasiunile: Blake, Delacroix, Goya. Mai ales grafică: desene, printuri – dar şi cîteva acuarele şi pasteluri. E în stare pentru ele să pluseze oricît, semn că nu duce lipsă de bani. Ştie că o pasiune merită cheltuiala. Altfel, în general, are „nas bun”, niciodată nu a dat mai mulţi bani decît ar merita vreo lucrare. O singură dată a adus înapoi, revînzînd, un Puy de Chavannes mai puţin cunoscut, la care a cîştigat dublul sumei plătite. Leslie încă se întreabă de unde a bănuit Mr. Bradely că lucrarea e, posibil, un fals…

Azi nu are piese deosebite. Aşa se întîmplă de obicei. Piesele de rezistenţă, capodoperele, vin extrem de rar în zilele noastre. Cei ce le posedă le ţin cu dinţii, le vînd doar dacă au extrem de mari probleme financiare – şi atunci pe canalele lor, nu prin Agenţii sau Case de Licitaţie. Nici presa nu află… Iar lucrări noi nu apar decât foarte rar. De exemplu, ultimul item – o mapă de desene „Osborne”, ieşită la iveală numai cu vreo 15 ani în urmă -, e prima oară aici. Interesant i se pare faptul că vînzătorul păre a fi acelaşi care o descoperise, un anume „E.D. Os”. Vreun urmaş îndepărtat al pictorului? Acel Osborne se bănuieşte că ar fi fost cirac lui Wiliam Blake şi, apoi, G.M.W. Turner – deşi marii artişti britanici au negat, ulterior, acest lucru. Mai ales că Osborne a fost un artist extrem de controversat, un boem beţivan, consumator de haşiş şi opium, cu puţine lucrări, cu o viaţă destrăbălată şi o fire imposibilă. Luat de unii drept un adevărat diavol – dar de alţii un adevărat înger, foarte aproape de sfinţenie. S-au păstrat extrem de puţine lucrări, mai ales din perioada lui independentă. Extrem de controversate…

Mai toate lucrările se găsesc în cele cîteva mape de desene, schiţe, studii făcute în orele de ucenicie – în care se şi observă, deseori, influenţa maeştrilor. Dar majoritatea sunt proaste, şcolăreşti – cu excepţia a cîtorva din ele, adevărate capodopere. Aşa şi cu această mapă. Din cele 11 lucrări din ea, doar trei sunt de valoare –dar ce valoare! De aceea se şi vînd cu mapa, dacă s-ar scoate cele trei lucrări, restul pot fi, pur şi simplu, aruncate…

Mai are trei tuşuri Gericault – cine le va lua va plăti numele. Ştie că Mr. Bradley nu e înnebunit după pictorul romantic francez – dar poate va licita la ele. Mai e un romantic german minor şi alţi cîţiva pictori necunoscuţi din a doua jumătate a secolului al XIX.lea; unul maghiar, doi polonezi, un român. Şi cîţiva artişti americani, şcolile din Boston şi Cleveland, mai ales acuarele şi pasteluri. Nu ştie dacă Mrs Blackborne va fi intersată suficient ca să le achiziţioneze. Mai curînd se vor vinde cele două Tiffany şi vasul Galle.

Colegii lui, Angel şi Lilith, stau lîngă perete, el pe dreapta, ea pe stînga, la telefon. În realitate, au un microfon minuscul, dar puternic, în colţul gurii şi nişte căşti minuscule înfundate în ureche. Reprezintă doi licitatori anonimi, care se înscriseseră pe internet chiar în această dimineaţă. Nu e un lucru neobişnuit, sunt mulţi care preferă să participe personal la licitaţie, fără însă a-şi declina identitatea. E suficient să plăteşti taxa şi să depui garanţia. În acest caz, a rămas uimit de sumele mari depuse garanţie – cîte zece milioane de dolari fiecare. De parcă se vorbiseră… I se păruse curios mai ales suma mare de bani – asigurarea totală a obiectelor de licitat astazi nu se ridică nici măcar la două sute de mii! Un singur lucru bănuieşte: cei doi se vor înfrunta, licitînd acelaşi obiect – şi niciunul nu va renunţa fără luptă. Era deja foarte excitat la gîndul luptei, nu se întîmplă foarte des. E una din bucuriile pe care i le oferă această meserie.

Începu licitaţia:

„Set de linguriţe din argint aurit, unicat, cu armoriile oraşelor hanseatice în email colorat, circa 1460-70, artist nord-german. Menţionat în posesia prinţilor electori de Wurtemberg la 1630. Patru mii, dă cineva?… Trei mii cinci sute?… Trei mii două sute?… Nimeni nu dă trei mii? Trei mii pe dreapta. O dată… Trei mii cinci sute în faţă. Trei mii şapte sute pe dreapta. Dă cineva Trei mii opt sute? Trei mii şapte sute de două ori… Trei mii opt sute în spate. Oferă cineva patru mii? 3800 de două ori… Ultima strigare… 3800! Vîndut doamnei din spate.”

Tacîmurile şi linguriţele de colecţie nu se vînd prea bine. Sunt prea multe, puţini colecţionari interesaţi. De obicei, femei. Nu se aştepta să obţină atît de mult… Unul cîte unul, fiecare obiect este achiziţionat după oarece luptă. Într-adevăr, doamna Blackborne a luat cele patru wampumuri. Fără concurenţă reală, a dat 3000 pe toate. După zîmbetul ce i-a înflorit pe faţă, Leslie e convins că a făcut iarăşi o bună afacere. În perioada respectivă, triburile din Liga irocheză au avut mai multe confruntări, atît cu francezii cît şi cu englezii – şi alte triburi native din zonă. Au încheiat cîteva tratate de pace, importante, amintite în istorii. Aceste şiraguri sunt, uneori, tot atît de importante – şi de valoroase – ca şi tratatele în sine, păstrate pe pergamente. Nu s-ar mira prea mult dacă şiragurile, pe care Mrs Blakborne a plătit 3000 de dolari, să ajungă în cîţiva ani să coste de zece ori mai mult!

Rămăsese ultimul obiect. „O mapă de desene originale, atribuite artistului englez de la începutul secolului al XIX-lea, Osborne, ucenic al lui William Blake şi William Turner, mari artişti pre-romantici. Influenţa lor se poate discerne (oarecum, gîndi) în lucrările din mapă, mai ales în desenele 3, 5,6 şi 11. Posibil ca desenul 10 să fi fost corectat de Turner… (Gîndi: oricum, capodoperele sunt 7, 8 şi 9) În plus, au rămas extrem de puţine lucrări ale lui Osborne, 47 de desene, schiţe şi acuarele, din care 42 adunate în cele trei mape păstrate. Aceasta, numită chiar de autor „Sufletul unui artist”, este ultima; descoperită destul de recent, păstrează 11 desene. Deci, cine le va achiziţiona, va fi în posesia a aproape un sfert din toate lucrările păstrate ale lui Osborne! Pornim de la 10 mii. Cine dă 10 mii pentru „Un suflet de artist”?”

Tăcere. Leslie priveşte spre Lilith, apoi spre Angel. Ei nu interveniseră deocamdată pe timpul licitaţiei, este clar că cei doi clienţi anonimi sunt interesaţi de mapă. Oare cît de interesaţi? Cele trei desene geniale merită fiecare cîte 10 mii – dar trebuie să ai experienţa şi ochii lui Leslie ca să ştii asta… Înainte să deschidă gura pentru a anunţa o altă cifră, redusă, Angel ridică un carton pe care scrisese „11000” Aproape simultan, Lilith ridică şi ea cartonaşul, anunţînd: „12000”

Următoarea jumătate de oră a fost o nebunie. Leslie nici măcar nu mai apuca să spună ceva. Angel şi Lilith continuau să liciteze între ei, abia apucînd să scrie, tot mai febril, noile cifre pe cartonaşe pe care le ridicau cu mîini tremurînde. 15 mii, 50 de mii, 500 de mii… Cei din sală răsuceau capul spre dreapta sau spre stînga, fără a mai privi spre Leslie, parcă în transă. Nimeni nu mai asistase la o astfel de licitaţie.

Cînd se ajunse la 10 milioane, timpul păru să se oprească. Leslie interveni, cu glas gîtuit „10 milioane la dreapta… De două ori… Dă cineva mai mult?” Priveşte spre Lilith. Aceasta e palidă, iar năduşeala abundentă îi curge în ochi. Spune cu glas gîtuit, parcă de departe: „Sufletul lui Osborne nu merită mai mult de zece milioane…”

Leslie ştie că cei doi necunoscuţi depuseseră fiecare cîte zece milioane. Al doilea nu poate decît să îl egaleze pe primul – dar acesta cîştigă. Sau poate să depună bani, mărind licitaţia… Sau să renunţe, aşa cum se pare că face. Spuse, cu voce răguşită: „Zece milioane a treia oară. Sold!” Lovi cu ciocănelul de lemn în masă, privind spre Angel.

Acesta, palid şi el, spuse: „Un suflet merită întotdeauna mai mult. Dar sunt atîtea suflete de salvat…”

____________

Notă:

*wampum – şirag de mărgele obţinute din scoici oceanice, folosite de nativii americani din triburile din regiunea nord-estică americană şi sud-estică din Canada (federaţia irocheză) drept emblemă a unui şef, însemn al unei solii sau parafare a unui tratat (de pace)

(din vol. Nick Sava, Proză scurtă, Editura Pim, Iaşi 2015)