Maria Frandoş – Fregata Ariel

 

 

Fran Morris – Finding my Wings

 

În memoria poetei Sylvia Plath

 

 

Ultimele zile de noiembrie fuseseră neobișnuit de calde anul acela. Micul atol părea neîncăpător pentru păsările care continuau să sosească din America de Nord, pregătindu-se de iernat.

Situat în Oceanul Pacific, în grupul de N-V al insulelor Hawai, aproape de punctul Darwin, Kure, era cel mai nordic atol de corali.

Bătrîna focă Monachus Schauislandi, care făcea parte din garda veche a insulei, numea atolul Mokupapapa. Acum stătea sprijinită cu botul pe labele din față și se uita cu ochii ei negri și umezi la fîșia aurie suspendată între albastrul sclipitor al cerului și spinarea verde a oceanului. Mai încolo, o colonie de pescăruși băteau din aripi, scoțînd țipete asurzitoare. Ziua întreagă se ghiftuiseră cu pește și bătrîna focă nu înțelegea cum niște păsări atît de frumoase se comportă ca un cîrd de gîște.

La ce se gîndea? Ah, da! De-a lungul anilor se schimbaseră multe pe atol. Furtunile azvîrleau la țărm resturi ale unei civilizații sufocată de propria ei modernitate: plase de pescari, parîme, balize, sticle de plastic. În curiozitatea și ignoranța lor, păsările îngurgitau deșeurile, sfîrșind în agonie.

Numai la apus, culorile își păstraseră intacte nuanțele.

Cum zarva făcută de pescăruși nu contenea, își mută privirea de la linia orizontului la colonie. Cu penajul lor gri perlat, așa cum se profilau pe fundalul înserării, păsările păreau ireale.

Un crab mic și grăbit se ascunse îndărătul unei pietre în vreme ce broasca țestoasă își întinse gîtul, clătinînd cu îndoială din capul ei înțelept.

Foca se îndepărtă greoaie de pescărușii cu coada scurtă și văzu ce anume le stîrnise agitația: odată cu înserarea, pe bariera de corali poposise o colonie de fregate.

Deși aveau ciocul încovoiat  asemeni pelicanilor, se asemănau mai degrabă cu rîndunicile de mare, în frumoasele lor fracuri negre, cu plasturele alb de pe piept și coada bifurcată.

Într-un picaj egal, colonia de fregate ateriza stol după stol în vîrfurile arborilor de naupaka. Insula fu învăluită în lumina apusului, zgomotele se potoliră ca printr-o vrajă, se auzea numai clipocitul valurilor retrăgîndu-se peste scoici și nisip. Noaptea coborî răcoroasă peste stînci și ape, peste arbori și păsări.

Epuizate după zborul lung, păsările adormiră cu ciocurile vîrîte între pene.

Ariel se trezi cu prima geană de lumină. Își scutură cu grijă penajul întunecat și desfăcîndu-și larg aripile țîșni ca o săgeată din arcul întins al nopții, drept în inima dimineții! Îi plăcuse atolul de cum îl văzuse de sus: părea o scoică enormă cu marginile sidefii pierdute în apele turcoaz ale lagunei. Trecu în zbor razant peste suprafața adormită a oceanului și pescui primul pește. Bărbătușul bătu semeț din aripi! Își împarțiră carnea albă, fragedă  și ea – cu regeasca-i mărinimie – îi cedă capul peștelui. Curînd, se înălță soarele dindărătul stîncilor aruncînd umbre lungi și ascuțite, păsările se treziră una cîte una și insula se umplu treptat de zarvă și țipete. Pentru Ariel și perechea ei era important acum să găsească un  loc pentru înjghebarea cuibului. După cîteva zboruri de recunoaștere găsiră un arbore mai înalt de naupaka cu frunze de un verde intens, mari și lucioase. Își luară zborul pe rînd și Ariel, cu privirea ei ageră, zări o ramură ce încă mai păstra cîteva flori mici albe. Își strînse aripile și coborînd în picaj, o culese din zbor. Văzu bărbătușul la stînga ei și dădu drumul ramurii. El o prinse și se înălță deasupra ei. Ariel se roti în aer încercînd să i-o smulgă din cioc, dar el se îndepărtă făcînd un ocol larg. Cînd ea zvîcni în sus în direcția lui, el lăsă rămurica să cadă. Ariel o prinse triumfătoare! Jocul îi înveseli pe amîndoi și ea zbură spre noul cuib uitîndu-și vechile  temeri. Construiră cu migală cuibul din crenguțe rupte, frunze, flori, fire de iarbă și pene pierdute de păsări. Ea le așeza în cerc atentă și absorbită pe de-a întregul de această îndeletnicire.

Iubea albastrul acela profund și transparent  premergător zorilor. Apoi zarea devenea sîngerie, ceața se ridica în fuioare subțiri printre arbori ca o rămășiță a nopții.             

Erau clipele cînd simțea că nici o murdărie n-ar fi putut să atingă această pace și frumusețe desăvîrșită.

Întotdeauna se trezea înaintea lui. Uneori zbura din cuib atentă să nu-l trezească; alteori îl gîdila cu vîrful aripii pînă ce bărbătușul deschidea ochii somnoros. Își luau zborul aripă lîngă aripă. Înscriau în aer cercuri concentrice cu vîntul vîjîindu-le în urechi, sus tot mai sus pînă ce păreau două puncte negre pe cer. Ariel, care-și exersase pînă atunci zborul ei de pasăre solitară, descoperea frumusețea zborului cu celălalt care iubea aerul tare și pur al înălțimilor aidoma ei. Înspre amiază se întorceau la cuib și unul dintre ei pescuia un pește sau chiar doi. Picoteau o vreme moleșiți de căldura amiezii și la prima adiere de vînt își reîncepeau exercițiile de zbor pînă tîrziu cînd înserarea își întindea umbrele deasupra atolului.

Într-una din zile, Ariel trecu în zbor razant peste plajă și o sperie pe țestoasa ce moțăia la soare. Honu strigă în urma ei: – Păsările astea cu ciocul încovoiat nu au pic de respect pentru veteranii insulei! Bătrîna focă aprobă pufnind supărată. Se așteptase la mai multă politețe de la o pasăre care avea eleganța rîndunicii de mare și picajul condorului. Urechea fină a lui Ariel prinse frînturi de conversație și se simți ofensată.    Se înălță rotindu-se de cîteva ori împrejurul atolului și din înalt se prăvăli în picaj în direcția celor două cîrcotașe. Țestoasa rămase cu gîtul ei lung înțepenit de spaimă; bătrîna focă se tîrî cît putu de repede și se scufundă în apă. În ultima clipă Honu își vîrî capul sup carapace și fregata se izbi cu ciocul de spinarea ei ca de un scut de oțel. Impactul o ameți și o rostogoli pe nisip într-un vîrtej de pene.

Foca bătu batjocoritoare apa cu înotătoarele din față, împroșcînd o ploaie de stropi în jur. Țestoasa se scufundă și ea, îndepărtîndu-se de pasărea asta primejdioasă. Ariel își scutură aripile furioasă și umilită. Țopăia neajutorată pe nisip aruncînd priviri amenințătoare înspre cele două. Ea nu se putea apropia de apă, penele ei  nefiind impregnate cu grăsime, apa ar fi tras-o la fund. Monachus Schauinslandi  ieși greoaie din apă.

– Întîi de toate nici măcar nu te-ai prezentat de cînd ai sosit pe atol. În al doilea rînd, Honu e cea mai bătrînă de pe insulă. Toți o tratăm cu respect și te sfătuiesc și pe tine să te porți cuviincios cu ea.

– Sînteți două bătrîne bîrfitoare, îi răspunse Ariel.

-Și crezi că tu ai să fii veșnic tînără? Dă-i nițel răgaz timpului și ai să vezi în ce te preschimbă.

-Eu n-am să îmbătrînesc niciodată!

-Ei! Atîta insolență chiar n-am mai pomenit pe insula asta! Auzi la ea! Se crede nemuritoare doar pentru că are aripi și zboară, pufni foca iritată.

-N-ai înțeles nimic, o contrazise Ariel, n-o să am timp să îmbătrînesc și uite cum mă doare ciocul din pricina voastră.

Foca se cufundă iar în apă și cînd ieși, azvîrli un pește mare la picioarele păsării.

-Puțină untură de pește are să-ți facă bine. Ariel sfîșie pielea peștelui și rupse bucăți grase de pe abdomenul acestuia. Contactul cu grăsimea și răceala îi mai potoliră durerea. Mulțumi focii spunîndu-și în gînd: are dreptate, îmi pierd bunele maniere de cînd am venit pe insulă și am devenit nervoasă! Împinse peștele spre focă dar ea îi spuse: – E al tău, eu sînt sătulă. Mai bine fii atentă la pescăruși, sînt mari hoți! Ariel rîse înveselită, rîdeau acum amîndouă. Honu scoase uimită capul din apă și se cațără pe o piatră uscată. Carapacea ei era încrustată cu urmele bătăliilor cu stîncile, coralii și dinții rechinilor.

-E așa de bine să stai la soare!

Pasărea, se simțea deja mai bine și cu restul de pește în plisc zbură spre cuib unde o aștepta bărbătușul. În vreme ce ea îi reda întîmplarea, el rupse o bucată de carne grasă și îi frecă ciocul cu ea. În ochi li se aprinseră luminițe.

-Te mai doare?

-Nu, mi-a trecut de tot. Renunțară la ospăț stînd așa, o pereche de ochi rotunzi reflectați în altă pereche de ochi bridați cu aur, piept palpitînd atingînd înfiorat pieptul cald al celuilalt. Aripile se deschiseră larg și îmbrățișarea cuprinse nu doar pasărea ci și arborele, nisipul, marea, albastrul luminos,  într-o învolburare de respirații și fîlfîituri. Ieșeau la iveală penele moi de la subțiori, de pe pîntec…carnea tremurînd de dorință… În zare,  norii își serbau iubirile devenind imense buchete trandafirii.

Zilele se scurgeau pe nesimțite devenind tot mai scurte. Cuibul era  gata de acum și după ce-și exersa zborul, Ariel venea să stea de vorbă cu Honu și cu Monachus.

-Să luăm de pildă mărgăritarele, zise într-una din zile foca. Un grăunte de nisip pătrunde în intimitatea scoicii și din rațiuni numai de ea știute îl fecundează prefacîndu-l într-o perlă. Ani de zile pîntecul moale al scoicii secretă substanța asta sidefie împrejurul bobului de nisip. Poate unica modalitate de a expulza corpul acela străin e de a-l înfrumuseța. Ariel ascultă tăcută în timp ce țestoasa aprobă tot ce spune  prietena ei.

-Mi-ar fi plăcut să fiu o scoică, să n-ai altă treabă decît să stai pe fundul mării și să tot secreți mărgăritare pînă te golești de frumusețe, zise cu nostalgie Ariel.                         -Da, dar atunci n-ai mai fi putut să zbori, replică Honu.

-Păi dacă eram o scoică habar n-aș fi avut că există păsări! Aș fi crezut că întreaga lume e alcătuită doar din scoici, nisip și perle!

Cînd, după cîteva zile, pîntecul ei expulză oul, Ariel își spuse orgolioasă:  uite și  bobul meu de mărgăritar, e adevărat, unul mai mare dar tot atît de alb și pur. O întrista doar că nu mai zbura împreună cu bărbătușul, unul dintre ei trebuia să păzească necontenit oul. Descoperi tot felul de primejdii pe care nu le sesizase înainte. Într-una din zile, zburînd deasupra atolului remarcă niște pete negre care se mișcau repede. Nu înțelegea ce puteau fi. Plană la joasă înălțime și văzu că erau furnici. Își aminti că pe Monachus o neliniștise invazia asta de furnici negre cu capul mare, Ariel nu-i dăduse atenție atunci. Cu toată înțelepciunea lor, uneori, pe cele două veterane le înspăimînta orice eveniment, cea mai mică schimbare în ordinea firească a lucrurilor. Acum, văzîndu-le cum mărșăluiau prin iarbă în șir indian, priveliștea era într-adevăr neliniștitoare. Păreau mici și neînsemnate luate cîte una dar împreună formau un corp compact, o mică armată care se deplasa în aceeași direcție ca unda unui val. Înspăimîntată că furnicile s-ar putea cățăra pe copaci ajungînd la prețiosul ei ou, zbură iute la cuib.

Îi împărtăși temerile perechii ei și el o ascultă atent, liniștind-o ca întotdeauna. Îl iubea o dată mai mult pentru asta. El nu dramatiza, nu exagera. El raționa cu calm și o anume detașare astfel că întîmplările și și reflexele lor căpătau dimensiuni și nuanțe cărora li te puteai adapta. El nu era într-un război necontenit nici cu lumea și nici cu el însuși. Stătură multă vreme amîndoi strînși unul în celălalt. Într-un tîrziu se ivi luna, galbenă și rotundă ca o floare a soarelui.

Într-o dimineață puiul sparse coaja care-l apăra de răul din lume, dornic să soarbă primul lui răsărit de soare. Era atît de plăpînd și golaș! Îl hrăneau pe rînd păzindu-l ca  pe ochii din cap. Acum bărbătușul era cel care pescuia mai mult, Ariel zbura numai în zori.

Iarna, care fusese blîndă ca o toamnă întîrziată trecu pe nesimțite. Primăvara veni pe atol cu tot cortegiul ei de flori și miresme îmbătătoare. Clorofila făcea tumbe sus, jos și frunzele arborilor deveniră iar verzi, pline de sevă. Pînă și harnicile albine se ciocneau în aerul cald derutate  de atîtea parfumuri și culori. Soarele îi desfăta pe locuitorii atolului cu lumina și căldura lui. Oceanul gemea de pește. Ariel își reluă plăcutele taifasuri cu Honu și Monachus  care picoteau cît era ziua de lungă la soare.

Nici puiul nu mai era atît de neajutorat, creștea și trupul i se acoperea de pene. Își admira aripile și deveni mîndru de pintenul alb de la subsuoară. Îl învățau amîndoi cum să-și folosească aripile, la început la mică înălțime, mărind treptat distanța de la sol. Plin de încredere se avînta să zboare  țipînd furios cînd pierdea controlul și se rostogolea de sus. Ariel îl susținea în cădere cu aripile ei largi, înainte ca el să atingă nisipul.

Vara întreagă, odată cu ivirea zorilor Ariel își desăvîrși zborul dincolo de nori unde nici o altă pasăre nu se avîntase pînă la ea. Plutea pe apa cerului executînd cele mai complicate volte și picaje, se lua la întrecere cu vîntul, cu propriul ei zbor pînă ce devenea ea însăși vîntul, zborul…una cu sinele ei cel mai înalt. Aproape că îi era teamă să nu rănească ființele de lumină ce veneau în întîmpinarea ei. Păreau îngeri ai dreptății cu o singură aripă și cu o sabie de foc în locul celeilalte. Cît ar fi vrut să împărtășească cu el focul acesta sacru ce-i străbătuse inima  fără s-o ardă, nicicînd nu fusese mai pură.

Numai că bărbătușul își exersa propriul lui zbor care nu se mai întîlnea cu al ei, de parcă înălțimile rarefiate la care zbura ea, erau o prezență prea tare pentru el.  Începuse să se poarte ca un străin, rece și nepăsător. Într-una din după-amiezi, pe cînd urmărea salturile delfinilor rotitori, îl văzu pe bărbătuș cu o altă fregată. Se repezi la el ca o furie ciupindu-l pînă la sînge.

-Ești o pasăre nebună, nebună de legat! Ariel se întoarse la cuib cu inima sfîșiată de durere. Nimic nu durează din pricina blestematului de timp, nici anotimpurile, nici iubirea. Gîndurile i se roteau în cap ca o morișcă de vînt, fără noimă. Memoria ei decupa imagini și întîmplări fericite devenite un simplu trecut. Ariel se sustrăgea din trecutul acela așa cum scufundătorii extrag din adîncuri perlele. Ei deschid fără milă pîntecele scoicilor, răscolind partea lor cea mai intimă și jefuindu-le de frumusețe.

Cum poate o pasăre, oricît de înalt i-ar fi zborul să aibă o asemenea putere asupra ei? Și cine îi dădea puterea asta? Ah! Cum se lăsase iar și iar orbită de scînteierile unor pene! Se înălță căutînd o urmă a zborului lor pe întinsul cerului dar acolo nu era nimic, neantul înghițise totul ca un pește înfricoșător. Se zbătea îndurerată și deznădăjduită stîrnind flash-uri de lumina. Cerul rămînea mut la suferința ei, numai vîntul o asculta neputincios.

În tufișurile din vecinătatea cuibului un cîrd de masculi băteau din aripi umflîndu-și gușile roșii, lucioase, o inflație de super-ego-uri la vedere. Țopăiau cu capetele date pe spate, o orgie de păcănituri și cîrîituri. Ideea de zbor îi ridica spre amețitoarele spații și instinctul împerecherii îi cobora la nivelul unui balon roșu, inflamat. Printre ei își zări bărbătușul. Îl privi pe cel care fusese vulturul mărilor, condorul ei și nu-l mai recunoscu, devenise una cu ceilalți.

Apele turcoaz ale lagunei își schimbară pe nesimțite culorile devenind vineții și un vînt rece le aminti păsărilor că se apropie iarna. Lui Ariel i se făcu frică și frig, de parcă sîngele ei se retrăsese de la suprafața pielii în adîncul inimii rănite într-o încercare de a o apăra. Era aceeași frică pe care o simțise traversînd bătrînul continent. Miros de carne arsă, mirosul morții. Pămîntul tot părea un cazan clocotitor ce azvîrlea înspre cer aburi de cenușă și odată cu ea toate spaimele lumii.

În zilele următoare se porni să ningă. Lumina se retrăsese din lume și peste ea se înstăpîni întunericul și frigul. O vreme izbuti să mai prindă cîte un pește de la suprafața oceanului pentru ea și puiul ei. Curînd însă o crustă de gheață prinse apele ca în clești și o iarnă cumplită, cum nu se mai pomenise năvăli peste locuitorii micului atol. Zadarnic își făcea Ariel curaj, era tot mai istovită. O, Doamne! Cît ar fi vrut să mai creadă în bunătate!  Rupea crengi și frunze neacoperite încă de zăpadă îngrămădindu-le în cuib. Se porni să-și smulgă penele fără milă, au să-i țină de cald puiului ei.

Adunîndu-și ultimele puteri se ridică în înalt prăvălindu-se în picaj și spărgînd gheața cu ciocul ei puternic. Penele ei, strălucitoare odinioară, se îmbibară cu apă.     Frumoasele ei aripi atîrnau lungi și grele. Trupul i se zbătea să iasă la suprafață dar ea și-l apăsa sub apă. Își simțea inima bătînd înnebunită, gata să facă implozie. Niciun martor nu asista la scena asta mută. Pescărușii, Honu, Monachus, atolul, lumea întreagă părea încremenită sub ger.

Cu un ultim licăr al conștiinței Ariel înțelese că în cele din urmă se îndrepta spre locul acela „neatins și de neatins”.

21 noiembrie 2017

Castle Hedingham


 

 

 

Maria Frandoş – FOTOGRAFIE CU PESCAR PE DIG

 

Foto: Maria Frandoş

 

Bărbatul şi femeia vin devreme pe plajă, cum se face ziuă. Bărbatul se duce la capătul digului cu uneltele lui de pescuit, femeia se așează pe un şezlong. E sfîrşit de septembrie, sezonul turistic e şi el pe sfîrşite şi sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri trimiţînd săgeţi luminoase; marea  le reflectă întocmai. Pînă se încălzeşte aerul,  femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului. Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri; cu pînzele lor albe, fluturînd în vînt, par nişte corăbioare de hîrtie.

               Silueta solitară a bărbatului se decupează din lumină, din mare, din aer. Cînd el se mişcă la capătul digului o vede şi îi face semn cu mîna liberă. Pe la nouă şi jumătate femeia se îmbracă şi se duce la patiseria din centrul staţiunii. Se întoarce cu cornuri proaspete şi cafea fierbinte. Bărbatul îşi strînge uneltele se pescuit şi vine lîngă ea. Mănîncă amîndoi cornurile calde, unul simplu, unul cu dulceaţă, el îşi încălzeşte mîinile pe paharul de carton. Mai tîrziu se duc în apă, să  înoate; se usucă la soare şi el se întoarce pe dig. La prînz, se întorc în micul lor apartament. De obicei mănîncă o salată şi o felie de carne sau peşte la grătar. La prînz sînt 28-30 grade aşa că pînă pe la trei se odihnesc, ascultă muzică, moţăie. El nu pescuieşte după-amiezile, înoată, stau la soare, citesc pînă tîrziu cît este lumină. Seara îşi încropesc cina dar de cele mai multe ori ies undeva. Se duc de fiecare dată la aceeaşi tavernă unde majoritatea comesenilor sînt greci. Mănîncă miel sau pui la cuptor, peşte spadă la grătar sau o musaca de vinete şi beau o carafă de vin. După cină hoinăresc pe străzile staţiunii şi ajung la tărmul mării, pe dig. E aşa de primitoare răcoarea asta după arşiţa zilei, departe în larg se văd luminile vapoarelor, briza sărată le mîngîie feţele. Dacă se face rece de-a binelea, el îşi descheie haina şi o lipeşte de pieptul lui cald. Ea crede ca tot aşa trebuie să fi stat prima pereche de oameni, pe ţărmul unei mări, uimiţi şi înfioraţi. În timp ce se pregătesc de culcare ascultă muzică grecească, îşi povestesc micile întîmplări ale zilei. Ies pe terasă şi se uită îndelung la cerul înstelat.

                 Amîndoi cred că partea cea mai frumoasă a zilei e dimineaţa, nici un răsărit nu seamănă cu celălalt apoi mai sînt culorile şi liniştea. Se trezesc aproape deodată, pe la ceasurile cinci şi pînă fierbe apa în ibric, se duc amîndoi la colţul clădirii să se uite la stele. Aici în satul ăsta grecesc se simt la marginea lumii. Nici tu neoane, nici tu maşini doar cîte un ţîrîit de greier, foşnetul vîntului şi zgomotul valurilor care spală necontenit ţărmul. Calea laptelui e atît de luminoasă că pare aurie, constelaţiile se decupează clare în albastrul adînc al cerului, el le cunoaşte pe toate după numele lor, i le spune şi ei deşi numele nu e important. O lumină ţîşneşte din înalt ca să se stingă în clipa următore.

– Brrr! exclamă bărbatul, e frig, în casă cu tine. Se întorc în cameră, ea strînge aşternuturile, aranjează patul, el face cafeaua. Ea ştie că lui îi arde buza după o ţigară dar ar prefera să nu fumeze pe stomacul gol. Cînd apa dă în clocot pune cîteva linguriţe de cafea şi o dă în clocot de trei ori.

-De ce de trei ori?

– Habar n-am, din obişnuinţă. Pune o farfurioară deasupra să se aşeze zaţul şi scoate ceştile. Ei îi pune un cub de zahăr, lui îi place amară. După ce toarnă cafeaua în ceşti îşi aprinde o ţigară şi trage cu nesaţ. Femeia iubeşte totul la el şi odată mai mult felul în care el ţine ţigara între degetul mare şi arătător, mijindu-şi ochii. El are o sclipire jucăuşă în ochi şi suflă fumul înspre ea. Ei îi place aroma tutunului, fumul care se ridică în fuioare subţiri. Scena aceasta face parte din copilăria ei unde a rămas definitiv, ca într-un tablou înrămat, chipul tatălui ei. Şi el fuma tot aşa cu ochii mijiţi, desenînd în aer mici rotocoale de fum, cercuri aproape perfecte, unul deasupra celuilalt, pentru ea. Cafeaua grecească are un gust şi o aromă grozavă, amîndoi sînt mari cafegii. Prin chenarul ferestrei intră lumina albastră a dimineţii, un fulger scurt luminează zarea.

 -E furtună pe mare ? întreabă ea.

-Nu, e din pricina căldurii acumulate. Beau a doua ceaşcă de cafea şi parcă el ar mai fuma o ţigară. Renunţă, o să fumeze mai tîrziu. Pînă ce se luminează bine de ziuă, citesc.

-Mă gîndesc (zisese el uitîndu-se peste rafturile cu cărţi) sa-l citesc pe Platon la el acasă, aşa că și-a adus „Apărarea lui Socrate”. Ea a decis să recitească „Caietele timpului”, le place amîndoura Alexandru Dragomir. El îl numeşte afectuos” „zălăoanul meu”.

-Pe Elytis ar fi trebuit să-l aduc, zice ea, dar cîntărea prea mult…

                 

Lasă amîndoi cărţile şi ies pe terasă. „Se face ziuă/O presimt/După albeaţa de argint/Frust de pe ziduri”, murmură femeia. Stelele se îndepartează, una cîte una, lumina le ia locul. Chiar dacă nu se mai vede nici carul mic, nici carul mare, cloşca cu puii, ea ştie că sînt toate acolo şi asta îi ajunge. Pregăteşte cîţiva biscuiţi cu unt şi cîte o cană cu lapte, aşa el o să mai poată fuma o ţigară. La răsărit cerul devine roşu-sîngeriu, norii par tiviţi cu aur .

– Cuvintele nu sînt pe măsura frumuseţii răsăriturilor, a apusurilor şi a dragostei.

 -Ce atunci? Imaginile?

 -Nimic, poate tăcerea. Le priveşti, le trăieşti şi le păstrezi în inimă. Ea se întreabă dacă inima o fi avînd o memorie a ei, separată de funcţia creierului. El ce crede? El se uită atent la ea ca de fiecare dată cînd ea pune întrebări în felul acesta grav, de parcă de răspunsul lui ar atîrna ceva hotărîtor .  

-Nu ştiu prinţeso! dar mă informez şi-ţi aduc la cunoştinţă. Pufnesc amîndoi în rîs şi ea îl sărută pe obrazul ţepos.

 -Te-am prins, nu te-ai bărbierit!

 -Mîine dimineaţă.

               Astăzi e sîmbătă, mîine dimineaţă au să se ducă în satul acela de munte vechi de o mie de ani, unde, o mănăstire şi cîteva aşezări, au rezistat cutremurului din*53. Mîine vor fi doisprezece ani de cînd s-au căsătorit.

-Un ciclu perfect rotund a zis el, ca un cerc. Ei nu-i place ideea:

 -De ce un cerc? Ceva perfect e adevărat, dar închis, de ce nu o spirală?

-De acord ,o spirală, apoi o alta şi încă una, cîte au să ni se îngăduie.

-Daaa! Peste trei spirale o să avem aproape o sută de ani! Izbucnesc amîndoi în rîs.

                S-au căsătorit într-o biserică grecească din Jaffa unde, ”preot român ţine slujbă în limba română” cum scria pe afişul lipit pe zid,  lîngă uşa bisericii. Dar data pe care o aveau amîndoi la inimă era 19 august cînd, după calendarul vechi e „Schimbarea la faţă”.

-Atunci – zice el -ne-am schimbat şi noi feţele, eu cu a ta şi tu cu a mea!

 -Anul acesta au fost 13 ani, deci cercul a fost anul trecut şi ajungi la vorba mea, anul acesta e o spirală.

-Fie mie după cuvîntul tău , glumeşte el pregătindu-şi uneltele de pescuit. Au noroc, marea e aproape, la o aruncătură de băţ, o plimbare de zece minute. Ieri, vecinele lor de palier i-au întrebat cum e marea?! Ei îi stătea pe limbă să spună „să ştiţi că e udă, doamnă!”. El le-a răspuns politicos că e caldă apa şi nu e adîncă de loc.

 -Multumesc! a zis  doamna vădit uşurată. Între vila lor şi mare e un lac. În dimineţile fără vînt, lacul pare vrăjit, se răsfrîng în el ca într-o oglindă, muntele, casele albe cu acoperişuri roşii, verdele pădurii. Trec pe lîngă leandri înfloriţi, ea miroase toate florile,  cel mai frumos miroase caprifoiul.

                  Plaja e pustie, aseară a fost „big Friday night”… Cîinele care păzeşte cele două bărci albe ale hotelului îi întîmpină cu lătrături vesele. Bărbatul are întotdeauna ceva pentru el, în cel mai rău caz, o bucată de pîine. Marea e atît de limpede şi clară ! În apa mică de la mal, soarele desenează dantele de lumină tremurătoare. Departe, în largul nesfîrşit, marea devine de un albastru adînc, bleu-marin,”mneriu” cum îi place ei s-o numească . În primele luni după ce se cunoscuseră ea îi spusese:

-Îţi dai seama ce lucru extraordinar! Bunicii mei care n-au văzut niciodată marea şi nici fotografii color cu ea,  îşi zugrăveau casele în  mneriu.

-Dar de ce n-ar putea fi cerul răsfrînt peste case?

 -Nu, nu ,e altă nuanţă. Nu-ţi aminteşti?

 -Ba da. Şi la noi tot aşa şi le zugrăveau oamenii. Era un praf pe care-l cumparau de la cooperativă, îl amestecau cu var şi îl stingeau cu apă.

 -Exact! Şi totuşi, de ce-şi zugrăveau tăranii noştri casele în culoarea mării? Eu cred că ei ştiau culoarea asta a mărilor şi a depărtărilor prin ceea ce Jung defineşte ca „inconştient colectiv”. El o priveşte cu sprînceana stîngă uşor ridicată.

-Dacă mă ironizezi pe tema asta, chiar mă supăr! Asta a fost atunci, acum el se duce la capătul digului să pescuiască. Femeia se plimba de-a lungul ţărmului, prin apa călduţă de la mal.

– Uite ce glezne subţiri am, i-a arătat ea după cîteva zile la mare, de tînără fată! În timpul anului din cauza muncilor obositoare şi a statului îndelung în picioare, avea gleznele umflate şi dureroase.

 Se întinde pe şezlong la soare.  Atîta lumină, căldură şi frumuseţe! Doamne ce bine îmi e aici!

                 Cînd se face 9.30 se îmbracă şi se duce după cornuri şi cafea. El e tot pe dig. Femeia îl strigă fluturînd punga cu cornuri.

-Ai prins ceva? El ţîţîie nemulţumit.

-Bate vîntul şi marea e agitată, trage peştele?

 -Şi încă cum! Mănîncă amîndoi cornurile pufoase; ea soarbe două îngiţituri de cafea şi îi dă lui paharul de carton. El îl ţine cu amîndouă mîinile, azi a fost mai rece.

– Ar trebui să-ţi pui o flanea dimineaţa.

– Ar, zice el monosilabic. Între timp s-a încălzit bine de tot, intră amîndoi în apă. Ea se bălăceşte mai mult deşi el a învăţat-o să înoate. El, în schimb, înoată grozav, toate stilurile. Dar ei tot i se strînge inima cînd  se îndepartează prea mult de geamandură. Ies din apă şi se întind pe prosope să se usuce. Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig, pe batrînul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gît. Toate uneltele lui de pescuit constau dintr-o undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mîna.

 -Uite-ţi prietenul, spune ea.

 -L-am văzut.

 -Face nişte gesturi ciudate. Bătrînul pescar se mişcă de-a lungul digului făcînd semne cu mîna cuiva de pe ţărm, cineva pe care cei doi nu-l vedeau. Pescarul coboară de pe dig şi întră în apă pînă la genunchi, trăgînd băţul lui caraghios . Se ridică amîndoi în picioare şi reuşesc să vadă prada pescarului. Bărbatul fluieră admirativ:

-Mamă ce mare e!

 -L-am văzut, l-am văzut, se bucură femeia,copilăreşte. Pescarul e acum în apă pînă la brîu şi continuă să meargă de-a lungul ţărmului.

 -De ce se duce aşa cu băţul prin apă şi nu scoate peştele? îl întreabă ea.

-E prea mare, dacă-l ridică, s-ar putea să scape. Îl duce aşa prin apă să-l obosească. Peştele se zbate şi cîrligul i se înfige mai adînc.

-Uite-l pe fiul lui, a venit să-l ajute.

              Tînărul ia băţul din mîna tatălui său, continuînd să înainteze în mare. Bătrînul pescar a ieşit acum la mal, traista îi atîrnă udă şi grea.Desface o plasă de pescuit aranjîndu-i cu multă îndemînare faldurile. O pune pe braţul drept şi intră iar în apă lîngă fiul său. Acesta a apucat firul de nylon lăsînd băţul de bambus să plutească pe valuri. Trage uşor de fir mişcîndu-se de data asta în direcţia ţărmului. Femeia nu-şi ia ochii de la cei doi, fascinată de gesturile lor.

-Acum ce fac?

 -Îl trag la mal, bătrînul are să arunce plasa peste el ca să nu poată scăpa. S-au îndepărtat, nu le mai distinge feţele, doar gesturile. Pescarul aruncă cu o mişcare iute şi sigură năvodul. Se apleacă în apă, alunecă în valuri, se ridică scuturîndu-şi apa din păr şi de pe faţă, caută ceva cu mîinile pe sub apă. Ridică triumfător cu amîndouă mîinile peştele, solzii argintii sclipesc în soare, peste faţa femeii trece o umbră.

 -S-a sfîrşit zice bărbatul, ea se uită neajutorată la el.

 -Mă duc să-mi încerc şi eu norocul.

 -Cred că ai avea nevoie de un băţ de bambus, îl ironizează ea arătînd înspre sofisticata lui undiţă. -Ai putea să-mi cumperi unul. Femeia îi întinde un flacon de apă .

 -Nu fuma prea mult,te rog.

 -Da, să trăiţi ! Şi o sărută pe obraz. E îngrijorată că el tuşeşte uneori dimineaţa. A fost la medic, i-au radiografiat plămînii, sînt curaţi.

 -Atunci de ce tuşeşti?

 -Păi, aşa îmi curăţ hornul!

                Aruncă pluta cît mai departe de dig, valurile lovesc stîncile şi apa se împrăştie în picături luminoase. Se gîndeşte să-şi aprindă o ţigară, renunţă. Inspiră adînc briza sărată, dacă prind ceva o aprind, dacă nu, nimic pînă după prînz. Aerul vibrează şi extremitatea undiţei se apleacă uşor.

-Te-am prins, jubilează el. Dă drumul firului şi balansează uşor băţul care se apleacă şi mai mult. Învîrte  rotiţa pe care e înfăşurat firul, înainte, înapoi, firul se întinde. Ea s-a ridicat în picioare şi îi urmăreşte gesturile. Bărbatul poartă undiţa de-a lungul digului aşa cum făcuse bătrînul, scurtînd lin firul.  Coboară de pe dig şi intră în apă apoi cu o mişcare precisă, aruncă peştele pe nisip şi îi scoate cîrligul din gură, iute să nu sufere. Îl pune în plasă şi se duce la ea. S-a udat tot dar nu-i pasă.

-Ei, cum ţi se pare? E rîndul ei să fluiere admirativ.

-Pai nu e aşa de mare ca al bătrînului dar e grozav! Ei îi strălucesc ochii cînd îi spune:

-Trebuie să i-l arăţi neapărat,vreau să-i văd ce faţă face.

– Uite-l! Bărbatul se duce să-l întîmpine şi îi arată peştele. Pescarul se uită neîncrezător.

 -L-ai prins tu singur cu undiţa asta? El rîde destins acum şi înveselit, îl întreabă de ce?

   -Eşti norocos,bravo! Pescarul se aşează lîngă ei, pe nisip şi bărbaţii discută despre bărci, mare, năvoade, peşti. Batrînul se uită la amîndoi şi îi spune ceva femeii. Ea nu vorbeşte atît de bine greaca, îl întreabă ce-a spus.

-Ne invită mîine seară la ei la cină, nevasta lui găteşte grozav.

 -Efharisto!

  -Parakalo!

                   Pescarul se întoarce la fiul lui .

 -Hai să mai intrăm în apă, pînă la prînz avem timp să ne uscăm.

 -Ce faci, nu vii? întreabă el mirat.

-Nu! Rămîn să păzesc peştele, dacă ni-l fură cineva? El rîde şi o ajută să se ridice. După ce se usucă, se întorc la vila lor „din mijlocul cîmpului”. Clădirea e nouă şi e la vreo 300m de hotel. Hotelul are bar, piscină, internet. Ei au o grădină cu „domnişoare”,  măslini , livadă de portocali, capre, vaci, le e aşa de bine!

                     El are să cureţe peştele, ea intră la duş, s-a înroşit de la soare şi o ustură pielea. Lui îi place să simtă sarea pe piele şi apoi pe el nu-l arde soarele. Ea are să pregătească o salată, îl întreabă dacă vrea cartofi la peşte.

-Îl mîncăm aşa, i se simte mai bine gustul. Femeia taie ceapă, castravete, o roşie mare ,cuburi de „feta”,renumita brînză grecească măsline mari,negre. Adaugă  ulei de măsline auriu ca mierea, iaurt.

– Parca ar fi smîntînă iaurtul ăsta aşa-i de bun! Mănîncă amîndoi salata gustoasă cu pîine de casă.

-Mai vrei? o întreabă el. Pot s-o termin eu?

-Sigur, zîmbeşte femeia privindu-l cum „curăţă” castronul cu o coajă de pîine.

                      Bărbatul unge peştele cu ulei de măsline şi pe o parte şi pe cealaltă şi îl pune pe grătarul încins. Peştele sfîrîie şi scoate mici pocnete. Îl mănîncă cu mîinile, fără tacîmuri, la sfîrşit se ling pe degete, ea are o urmă de sos pe bărbie. El o vede frumoasă în toate anotimpurile, dar vara o dată mai mult. Părul ei se decolorează de la soare şi pielea ei capătă o nuanţă arămie. Aduce din frigider o sticlă de vin cu gîtul înalt, toarnă lichidul gălbui și parfumat în pahare. Femeia strînge tacîmurile şi pune de cafea. Bărbatul îi urmăreşte  gesturile. Cînd ea se apleacă să ia din dulăpiorul de sub chiuvetă ibricul şi ceştile, una din bretelele rochiei îi alunecă de pe umăr; ea o aşează la loc din reflex. Aşa cum vine înspre el ,lumina amiezii transpare prin rochia  de stambă. Nările lui freamătă, ea nu observă. Se aşează pe scaun cu un picior îndoit sub ea şi soarbe cu înghiţituri mici vinul rece, dulce-acrişor. El îşi mai toarnă un deget de vin. În aer pluteşte mireasma florilor de portocal, ea îşi dă capul pe spate şi inspiră parfumul cu nările dilatate. Bărbatul nu-şi ia privirea de pe chipul ei. Se ridică şi o ia de mînă, ea nu se împotriveşte. Închide obloanele grele de lemn, lăsînd geamul deschis, închide aragazul fără să-i dea drumul la mînă. Stau unul în faţa celuilalt în penumbra camerei. Femeia îşi pune palmele pe gîtul bărbatului, el îi desface agrafa din păr.

                  Părul ei miroase a sare, a încă ceva ce el nu desluşeşte.  În odaie pătrunde murmurul  valurilor care spală neostenite ţărmul. O adiere mişcă perdeaua.

                  Afară, vîntul ridică într-un vîrtej frunzele de pe alei, foşneşte printre ramurile măslinilor ,tot mai departe, împrăştie nisipul fierbinte de pe plajă şi se năpusteşte în mare.

                  Valuri înalte cu dantele de spumă albă spală ţărmul apoi se retrag, suspinînd.

 

 

    Maria Frandos

5 octombrie 2016 Alikes, Grecia – 19 noiembrie 2016 Castle Hedingham, Anglia  

 

 

Nick Sava- Domnul Meher

 

Pe domnul Meher l-am cunoscut mai mult datorită întîmplării. Mai precis, tînăr avocat fiind, am fost tras la sorţi şi mi-a fost repartizat cazul lui „din oficiu”. Domnul Meher era prea sărac pentru a-şi putea permite plata unui avocat – nu neaparat de renume, dar fie el chiar un avocat aparţinînd unei case de avocatură cît de cît cunoscută.
Domnul Meher era înalt şi slab, aproape complet chel, cu ochelari groşi cu multe dioptrii. Avea o faţă blajină, ridată, arătînd vîrsta pe care afirma că ar fi avut-o: 67 de ani. Mergea tîrşîind puţin picioarele, legănîndu-se uşor ca o raţă – datorită unei boli a şoldurilor, zicea el. Erau zile mai rele, cînd durerile îl împiedicau să se ridice din pat, mai ales pe ploaie – şi, slavă Domnului, în oraşul nostru plouă cu mult peste media naţională. Avea buzele subţiri, vinete, dar zîmbetul era plăcut, dovedind multă înţelegere. Vorbea cu o voce clară, cultivată, cu un anumit umor şi auto-ironie – ceea ce făcea ca dialogurile cu el să fie extrem de interesante. Pot spune că nu-mi părea deloc rău că nimerisem să-i fiu avocat, deşi, dincolo de salariul pe care-l primeam de la Barou, nu făceam niciun ban.
Cazul lui însă era unul destul de complicat şi nu prea vedeam cum o să-l pot scăpa de anii de puşcărie care-l aşteptau. În ciuda vîrstei înaintate, era de prevăzut că va primi cel puţin cinci ani. Averea îi fusese deja confiscată, de unde şi imposibilitatea de a-şi plăti apărarea. Recunosc, era primul caz de falsificare de obiecte de artă întîlnit de mine. Auzisem de fenomen, văzusem filme şi citisem despre cazuri celebre, mai ales, după ce mi se dăduse cazul citisem multe materiale, dar încă nu reuşisem să-mi formez o idee clară a liniei de apărare pe care trebuia s-o urmez.
Faptele erau destul de clare. La un moment dat, dl Meher a scos spre vînzare un tablou de Vermeer, pictorul din Delft. S-a adresat pieţei obscure şi nu unei case de licitaţii – deşi acest lucru nu este prea rar pe piaţa operelor de artă.
„De ce nu ai făcut oferta printr-o casă de licitaţii?” l-am întrebat, ştiind că în timpul interogatoriului i se va pune această întrebare.
„Mă întrebi despre provenienţa tabloului?” mi-a răspuns, privindu-mă inocent prin sticla groasă a ochelarilor.
„Da, şi de unde îl ai?”
„Păi, asta nu-ţi pot spune. Nici nu m-ai crede…”
Un zîmbet fugar făcu buzele vineţii să prindă viaţă.
„Eu sunt dispus să cred orice. Sunt avocatul tău. E de presupus ca mie să-mi spui numai adevărul.”
„Nu te-am minţit niciodată. Dar asta nu cred că pot să ţi-o spun…”
Mi-a spus, dar mult mai tîrziu. Cînd am ascultat confesiunea, m-am întrebat dacă nu era mai bine să-l declar nebun şi să cer internarea lui la un ospiciu…
Discuţiile în lumea artei au început imediat după oferta lui. În primul rînd, nu se ştia ca vreo lucrare a lui Vermeer să se afle în posesia unui colecţionar numit Meher. De fapt, numele lui Meher nu era absolut deloc cunoscut în lumea colecţionarilor. Clientul meu a încercat să placheze întrebările, spunînd că el nu este decît agent al unui colecţionar care doreşte să rămînă anonim. Dar atunci i s-au cerut date despre istoria tabloului. Nici lucrarea nu era de găsit în lista tablourilor lui Vermeer. Pictorul olandez, deseori staroste al guildei Sfîntul Luca a pictorilor din Delft, ocupat mai ales cu negustoria de artă, consilier şi, deseori, hangiu, nu a lăsat decît vreo 40 de tablouri. Niciunul nu se numeşte, însă, Magdalena Penitentă (portretul Magdalenei van Rujiven). Scrisoarea trimisă de dl. Meher specifică următoarele: „Magdalena stă la picioarele lui Iisus, cu ochii înlăcrimaţi ridicaţi spre el şi cu degetele mîinilor încleştate. Spaţiul reprezintă un interior tipic olandez, în fundal putîndu-se observa alte două lucrări ale lui Varmeer, Geograful şi Doamnă la Virginal – ultima pictată spre sfârşitul vieţii. Acest fapt este confirmat de faptul că Sf. Magdalena pare să aibă în jur de 20 de ani. Ori, Magdalena de Rujiven, unica fiică a sponsorului lui Vermeer, s-a născut în 1655. Asta face ca acest tablou, Magdalena în Penitenţă, să fie una din ultimele lucrări pictate de Maestru – care a murit în 1675.”
Desigur, toţi cei interesaţi de lucrare, colecţionari îndrăgostiţi de opera olandezului, s-au întrebat dacă lucrarea poate fi atribuită, dincolo de orice dubiu, lui Jan Vermeer. În final, dl Meher a acceptat să primească o comisie de trei critici de artă de renume care să facă analizele de rigoare. Cei trei au fost unanimi: lucrarea nu numai că este absolut autentică, dovedind cu asupra de măsură tehnica maestrului din Delft, dar este şi în condiţii cît se poate de bune. De fapt, această ultimă afirmaţie a adus d-lui Meher nenorocirea.
„Deci, fără niciun dubiu, lucrarea aparţine lui Vermeer?” l-am întrebat?
„Fără nicio îndoială!” a spus el cu siguranţă în voce.
„Cum se face atunci că pare a fi fost pictată ieri? Nici o urmă de patină, nicio crăpătură. Alături de celelalte lucrări păstrate, e drept, unele în condiţii aproape perfecte, această lucrare pare recondiţionată recent. Ori, niciun atelier de recondiţionare de artă, de renume, nu a văzut lucrarea…”
„Nu am dat-o la curaţat. Nu a fost nevoie…”
De unde, a început să se infiltreze ideea că lucrarea e, pur şi simplu, o forgery făcută chiar de dl Meher. Ceea ce a adus, în scurt timp, pe capul lui, Interpolul. Şi… surpriză: în casa lui au fost descoperite nu mai puţin de 12 falsuri! Mai erau trei Vermeer, un Rembrandt, doi Rubens, doi Snyders, doi Jordaens şi un van Goyen. Toate proaspete, toate necunoscute, toate din perioada 1660-70. Cele patru ale lui Vermeer erau cele mai recente – de după 1670, se pare. Prin confiscarea lor (şi a casei dlui Meher) şi arestarea acestuia, cazul se încheiase pentru Poliţie. Procurorii aveau un caz simplu şi limpede. Dar eu? Puteam, bineînţeles, să nu-mi bat capul. Şi totuşi…
În primul rînd, m-a uimit faptul că dl Meher nu avea niciun fel de educaţie artistică. El era, de pregătire, fizician. Îşi cîştigase existenţa predînd fizica la şcoala-internat din satul în care locuise mai bine de 30 de ani, de la sosirea lui acolo. Nu manifestase interes faţă de artă niciodată – era unul din puţinii profesori care nu participase vreodată la cursurile de pictură, organizate de-a lungul timpului de profesorii de arte vizuale. În viaţa culturală sărăcăcioasă a satului, clasele de artă erau printre activităţile preferate de intelectuali. Dl. Meher era mai curînd atras de istorie – e drept, tocmai istoria secolului al XVII-lea. Pe lîngă istoria Angliei (ceea ce era de înţeles), scrisese studii despre istoria Spaniei, Franţei şi a Ţărilor de Jos. Un studiu despre perioada războaielor dintre Franţa şi Nederlands atrăsese destule aprecieri de la specialiştii în domeniu. Chiar numai Italia se pare că îl lăsase indiferent.
Mai mult, poliţia nu a reuşit să descopere nicio urmă de activitate artistică în casa dlui Meher. Nicio pată, cît de mică, de culoare, pigmenţi, ulei sicativat. Nicio pensulă, şevalet, pînză, caiet de desen măcar. Şi, apoi, misterul originalelor. Dacă dl Meher a copiat lucrări originale ale marilor maeştri – unde sunt acele originale? Nimeni nu le ştie, nimeni nu a bănuit măcar existenţa lor. Chiar şi cei doi Rubens aparţin indubitabil marelui pictor şi nu şcolii lui, vreunui elev oricît de talentat!
„Cum de ai putut să le pictezi atît de bine?” l-am întrebat.
„Eu? Păi, dacă am o mînă atît de bună, de ce nu mi-aş fi pictat propriile-mi lucrări? Atunci le vindeam cît se poate de uşor…”
Ei, nu e chiar aşa. Nu cred că sunt prea mulţi amatori care să cumpere lucrări semnate „Meher”. În orice caz, nu cu preţul unui tablou de Vermeer sau chiar van Goyen. Dar, pe de altă parte, dacă „are” mîna lui Vermeer, de ce nu a pictat o versiune a Fetei cu perlă? Şi, apoi, de ce nu a încercat să dea „patină” tabloului? Întrebări la care nu puteam găsi deloc răspuns, fără ca dl Meher să-mi spună adevărul.
Pînă la urmă a trebuit să mă declar învins. Oftînd, i-am spus:
„Domnule client, trebuie să recunosc: nu pot să te salvez. N-am cum. Toate probele sunt împotriva dumitale. Iar cele cîteva neconcordanţe nu vor putea fi folosite împotriva procurorului. Asta e. Să sperăm că vei scăpa doar cu cinci ani…”
„Dumitale chiar îţi pasă”, constată domnul Meher. „Nu mă aşteptam… Păi, ce mai contează? Închis în casă sau în închisoare, de la o vîrstă nu mai are prea multă importanţă. Îmi plăcea să-mi privesc colecţia – dar dacă mi-au confiscat-o, ce rost mai are? Unde mai pui că n-o să mai trebuiască să-mi fac griji privind existenţa. Să ştii, din cauza foamei am decis să vînd pictura! Criza asta m-a lovit urît. De cînd am ieşit la pensie, nu am reuşit să mă mai descurc…”
„Dacă aş şti mai multe, aş putea găsi o fisură în acuzare. Dar aşa…”
„D-le avocat, o să îţi povestesc mai mult. Nu pentru a-ţi da vreo armă, ci doar pentru că-mi eşti simpatic. Oricum, nu vei putea folosi cele ce-ţi voi spune. Nici măcar pentru a mă declara nebun… Nimeni nu te va crede – aşa cum, de altfel, presupun că nici tu nu mă vei crede. Ia să vedem, ce vîrstă crezi că am?”
„67. Doar am actele dumitale…”
„Hehe, aşa scrie acolo. În realitate, am trecut cu mult suta. Dacă nu trăiam aici, aş fi arătat mult mai tînăr. Una din consecinţele „mutării” mele… Am trăit suficient, aş zice. Am trăit în această epocă, am trăit în trecut, am trăit în viitor… Ce-şi poate dori mai mult un istoric? Să ştii, ca profesie asta sunt: istoric. La mine fizica era mai mult un hobby – necesar, într-adevăr. Fără cunoştinţe temeinice în fizica relativist-temporală, nu puteam participa la programul de deplasare în timp. Aşa, mi s-a permis să fac vizite în aria mea de cercetare: Olanda mijlocului de secol XVII. De trei ori am călătorit cu Maya, colega mea. Ea era specialistă în Barocul olandez. Pe lîngă familiarizarea cu situaţia politică, economică, socială a epocii – inclusiv a răboiului cu francezii -, am vizitat mai toate atelierele pictorilor din perioada respectivă.”
Îl priveam aiurit. Într-adevăr, nu era deloc ceea ce voisem să aud. Şi îmi formulam deja cazul „Onorată instanţă, clientul meu e un caz tipic de…”
„M-am îndrăgostit de cîţiva artişti. În acea vreme, ei erau consideraţi meşteşugari. Abia reuşeau să-şi asigure un trai cît de cît decent. Vermeer, care avea unşpe copii, trăia în cruntă sărăcie, deşi avea un han şi o afacere în comerţul cu obiecte de artă – mai ales miniaturi. Recunosc, am profitat de acest lucru. Nu cu intenţie, nu sunt inuman – e şi greu să fii inuman trăind în secolul XXVI. Le-am dat ce am putut să le dau din puţinele economii făcute de mine, cînd bani, cînd mîncare… Lui Rembrandt i-am dat medicamente pentru Titus; ce păcat, că era deja prea tîrziu… Da, unul din paradoxurile timpului este că nu putem interveni în derularea lui istorică. Nu am putut salva pe nimeni – probabil n-aş fi putut omorî pe nimeni. Ei mi-au dat lucrări. De acolo le am.”
„Rubens nu avea nevoie de nimic” – n-am găsi altceva de spus.
„Nici nu l-am cunoscut”, rîse el. A murit cu aproape două decenii înainte să ajung eu în Ţările de Jos. „Unul din tablouri mi l-a dat Snyders, celalalt Jordaens. Ei i-au fost ucenici. Sunt lucrări tîrzii, de la Steen – de fapt mai mult schiţe de peisaj. Prea „moderne” pentru arta acelui veac…”
„Şi cum ai ajuns cu ele aici?”
„Nu le puteam lua cu mine acasă. Mi le-ar fi confiscat – şi ajunsesem să le îndrăgesc. Mi-am programat să ajung aici. O epocă în care Anglia nu a avut prea multe convulsii – după Război. Mi-am făcut hîrtii din Irlanda de Nord şi-am reuşit să mă strecor, în ciuda Securităţii. Cîteva inginerii temporale… Mi-am pierdut urma şi faţă de Poliţia TransTemp, chiar mai atentă. Şi de atunci am trăit liniştit în satul Wolverick. Pînă cînd am atras atenţia asupra mea. Nu, nu criticii sau Interpolul m-au înfundat – ci TransTempul. Ei mi-au şi confiscat operele. Nu e permisă scoaterea din ambient a obiectelor – asta poate duce la schimbarea percepţiei şi a datelor cunoscute. M-au pedepsit lăsîndu-mă aici. În rata de îmbătrînire în acest timp, probabil nu am de trăit mai mult de trei decenii… Poate nici atît.”
„Deci, de aceea sunt picturile atît de proaspete?”
„Desigur. Doar cele ale lui Rubens sunt mai vechi de şaizeci de ani. Ale lui Vermeer nu au nici măcar patruzeci. Şi le-am ţinut în condiţii perfecte…”
Nu am putut folosi declaraţiile lui în apărarea mea. Încercarea de a-l găsi bolnav mintal a fost respinsă chiar de dl Meher. A primit şapte ani cu reducere. Desigur, nu a ajuns să-i facă pe toţi. La mai puţin de un an, a făcut vîlvă ştirea evadării lui din închisoare. Cazul a rămas nerezolvat: dispăruse fără urmă.
O urmă mi-a lăsat, totuşi. Într-o zi, cînd m-am întors acasă, am găsit atîrnat pe perete un mic ulei pe lemn, de circa 40×28, „Răpirea lui Ganimede” de Jacob Jordaens. Parcă fusese pictat cu o zi înainte. Vopselele miroseau încă… Un bilet nesemnat mă atenţiona: „Poţi să îl dai cu verni peste 7 ani.”

Nick Sava – Licitaţie

 

 

 

O zi de vineri obişnuită. Leslie priveşte pe deasupra hîrtiilor spre cei prezenţi – nu foarte numeroşi. Vreo douăzeci. Cei mai mulţi au în mînă, arborînd un aer nepăsător, catalogul. Puţini îl răsfoiesc – de fapt, experienţa îi spune că majoritatea ştiu precis ce anume vor să achiziţioneze. Sau să nu achiziţioneze. Ce-şi pot permite şi ce nu. Limita maximă pînă unde pot merge. Există întotdeauna un joc între dorinţă, posibilităţi şi intuiţie, cel mai adesea bazate pe un calcul rece de afacerist. Şansa apariţiei unui neştiutor bogat, pregătit să spargă nişte bani pe un obiect care să-i dea oarece lustru de colecţionar, este minimă. Ei, dacă există, sunt reprezentaţi de consilieri pricepuţi în investiţii în artă.

Pe cei mai mulţi îi ştie, au mai achiziţionat obiecte de-a lungul timpului. Exact astfel de specialişti în investiţii artistice. Cîţiva colecţionari autentici. De exemplu, doamna cea înaltă şi cam planturoasă, mistress Blackborne – probabil un pseudonim. Vine întotdeauna însoţită de domnul înalt şi slab, cărunt, cu ochelari, cu aspect de evreu, cu care se consultă, uneori, pe şoptite. Consilier sau, mai degrabă, chiar soţul ei. Ea achiziţionează parafelia americana, deşi uneori licitează mai mult formal şi la alte obiecte – mai ales tablouri de autori americani. Obiecte de foarte bun gust, deşi aparent lipsite de valoare, care îşi dublează valoarea într-un deceniu sau două. Acum venise pentru o serie de patru wampumuri* oneida, de pe la 1700, probabil, de pe timpul războaielor cu francezii din Noua Franţă. Din cîte o ştie pe Mrs Blackborne şi datorită slabei cereri de şiraguri de mărgele din scoici, greu de crezut că va obţine cei 2000 pe şirag ceruţi de vînzător…

Sau Mr. Bradley – cel mai probabil numele lui adevărat. Este un domn ce se apropie de cincizeci de ani, uscăţiv, cu părul puţin grizonat pieptănat peste cap, cu silueta dreaptă, probabil, bancher. Uneori lipseşte perioade îndelungate – poate datorită unor călătorii extinse. Alteori, este însoţit de o femeie cam de vîrsta lui, cu care nu se consultă niciodată. Soţia? Ea n-a venit niciodată în lipsa lui. Mr. Bradley achiziţionează mai ales lucrări de artă din secolul al XIX-lea. Majoritatea europene, dar are şi cîteva stampe japoneze şi cîteva lucrări de-ale artiştilor americani. Leslie deja îi cunoaşte pasiunile: Blake, Delacroix, Goya. Mai ales grafică: desene, printuri – dar şi cîteva acuarele şi pasteluri. E în stare pentru ele să pluseze oricît, semn că nu duce lipsă de bani. Ştie că o pasiune merită cheltuiala. Altfel, în general, are „nas bun”, niciodată nu a dat mai mulţi bani decît ar merita vreo lucrare. O singură dată a adus înapoi, revînzînd, un Puy de Chavannes mai puţin cunoscut, la care a cîştigat dublul sumei plătite. Leslie încă se întreabă de unde a bănuit Mr. Bradely că lucrarea e, posibil, un fals…

Azi nu are piese deosebite. Aşa se întîmplă de obicei. Piesele de rezistenţă, capodoperele, vin extrem de rar în zilele noastre. Cei ce le posedă le ţin cu dinţii, le vînd doar dacă au extrem de mari probleme financiare – şi atunci pe canalele lor, nu prin Agenţii sau Case de Licitaţie. Nici presa nu află… Iar lucrări noi nu apar decât foarte rar. De exemplu, ultimul item – o mapă de desene „Osborne”, ieşită la iveală numai cu vreo 15 ani în urmă -, e prima oară aici. Interesant i se pare faptul că vînzătorul păre a fi acelaşi care o descoperise, un anume „E.D. Os”. Vreun urmaş îndepărtat al pictorului? Acel Osborne se bănuieşte că ar fi fost cirac lui Wiliam Blake şi, apoi, G.M.W. Turner – deşi marii artişti britanici au negat, ulterior, acest lucru. Mai ales că Osborne a fost un artist extrem de controversat, un boem beţivan, consumator de haşiş şi opium, cu puţine lucrări, cu o viaţă destrăbălată şi o fire imposibilă. Luat de unii drept un adevărat diavol – dar de alţii un adevărat înger, foarte aproape de sfinţenie. S-au păstrat extrem de puţine lucrări, mai ales din perioada lui independentă. Extrem de controversate…

Mai toate lucrările se găsesc în cele cîteva mape de desene, schiţe, studii făcute în orele de ucenicie – în care se şi observă, deseori, influenţa maeştrilor. Dar majoritatea sunt proaste, şcolăreşti – cu excepţia a cîtorva din ele, adevărate capodopere. Aşa şi cu această mapă. Din cele 11 lucrări din ea, doar trei sunt de valoare –dar ce valoare! De aceea se şi vînd cu mapa, dacă s-ar scoate cele trei lucrări, restul pot fi, pur şi simplu, aruncate…

Mai are trei tuşuri Gericault – cine le va lua va plăti numele. Ştie că Mr. Bradley nu e înnebunit după pictorul romantic francez – dar poate va licita la ele. Mai e un romantic german minor şi alţi cîţiva pictori necunoscuţi din a doua jumătate a secolului al XIX.lea; unul maghiar, doi polonezi, un român. Şi cîţiva artişti americani, şcolile din Boston şi Cleveland, mai ales acuarele şi pasteluri. Nu ştie dacă Mrs Blackborne va fi intersată suficient ca să le achiziţioneze. Mai curînd se vor vinde cele două Tiffany şi vasul Galle.

Colegii lui, Angel şi Lilith, stau lîngă perete, el pe dreapta, ea pe stînga, la telefon. În realitate, au un microfon minuscul, dar puternic, în colţul gurii şi nişte căşti minuscule înfundate în ureche. Reprezintă doi licitatori anonimi, care se înscriseseră pe internet chiar în această dimineaţă. Nu e un lucru neobişnuit, sunt mulţi care preferă să participe personal la licitaţie, fără însă a-şi declina identitatea. E suficient să plăteşti taxa şi să depui garanţia. În acest caz, a rămas uimit de sumele mari depuse garanţie – cîte zece milioane de dolari fiecare. De parcă se vorbiseră… I se păruse curios mai ales suma mare de bani – asigurarea totală a obiectelor de licitat astazi nu se ridică nici măcar la două sute de mii! Un singur lucru bănuieşte: cei doi se vor înfrunta, licitînd acelaşi obiect – şi niciunul nu va renunţa fără luptă. Era deja foarte excitat la gîndul luptei, nu se întîmplă foarte des. E una din bucuriile pe care i le oferă această meserie.

Începu licitaţia:

„Set de linguriţe din argint aurit, unicat, cu armoriile oraşelor hanseatice în email colorat, circa 1460-70, artist nord-german. Menţionat în posesia prinţilor electori de Wurtemberg la 1630. Patru mii, dă cineva?… Trei mii cinci sute?… Trei mii două sute?… Nimeni nu dă trei mii? Trei mii pe dreapta. O dată… Trei mii cinci sute în faţă. Trei mii şapte sute pe dreapta. Dă cineva Trei mii opt sute? Trei mii şapte sute de două ori… Trei mii opt sute în spate. Oferă cineva patru mii? 3800 de două ori… Ultima strigare… 3800! Vîndut doamnei din spate.”

Tacîmurile şi linguriţele de colecţie nu se vînd prea bine. Sunt prea multe, puţini colecţionari interesaţi. De obicei, femei. Nu se aştepta să obţină atît de mult… Unul cîte unul, fiecare obiect este achiziţionat după oarece luptă. Într-adevăr, doamna Blackborne a luat cele patru wampumuri. Fără concurenţă reală, a dat 3000 pe toate. După zîmbetul ce i-a înflorit pe faţă, Leslie e convins că a făcut iarăşi o bună afacere. În perioada respectivă, triburile din Liga irocheză au avut mai multe confruntări, atît cu francezii cît şi cu englezii – şi alte triburi native din zonă. Au încheiat cîteva tratate de pace, importante, amintite în istorii. Aceste şiraguri sunt, uneori, tot atît de importante – şi de valoroase – ca şi tratatele în sine, păstrate pe pergamente. Nu s-ar mira prea mult dacă şiragurile, pe care Mrs Blakborne a plătit 3000 de dolari, să ajungă în cîţiva ani să coste de zece ori mai mult!

Rămăsese ultimul obiect. „O mapă de desene originale, atribuite artistului englez de la începutul secolului al XIX-lea, Osborne, ucenic al lui William Blake şi William Turner, mari artişti pre-romantici. Influenţa lor se poate discerne (oarecum, gîndi) în lucrările din mapă, mai ales în desenele 3, 5,6 şi 11. Posibil ca desenul 10 să fi fost corectat de Turner… (Gîndi: oricum, capodoperele sunt 7, 8 şi 9) În plus, au rămas extrem de puţine lucrări ale lui Osborne, 47 de desene, schiţe şi acuarele, din care 42 adunate în cele trei mape păstrate. Aceasta, numită chiar de autor „Sufletul unui artist”, este ultima; descoperită destul de recent, păstrează 11 desene. Deci, cine le va achiziţiona, va fi în posesia a aproape un sfert din toate lucrările păstrate ale lui Osborne! Pornim de la 10 mii. Cine dă 10 mii pentru „Un suflet de artist”?”

Tăcere. Leslie priveşte spre Lilith, apoi spre Angel. Ei nu interveniseră deocamdată pe timpul licitaţiei, este clar că cei doi clienţi anonimi sunt interesaţi de mapă. Oare cît de interesaţi? Cele trei desene geniale merită fiecare cîte 10 mii – dar trebuie să ai experienţa şi ochii lui Leslie ca să ştii asta… Înainte să deschidă gura pentru a anunţa o altă cifră, redusă, Angel ridică un carton pe care scrisese „11000” Aproape simultan, Lilith ridică şi ea cartonaşul, anunţînd: „12000”

Următoarea jumătate de oră a fost o nebunie. Leslie nici măcar nu mai apuca să spună ceva. Angel şi Lilith continuau să liciteze între ei, abia apucînd să scrie, tot mai febril, noile cifre pe cartonaşe pe care le ridicau cu mîini tremurînde. 15 mii, 50 de mii, 500 de mii… Cei din sală răsuceau capul spre dreapta sau spre stînga, fără a mai privi spre Leslie, parcă în transă. Nimeni nu mai asistase la o astfel de licitaţie.

Cînd se ajunse la 10 milioane, timpul păru să se oprească. Leslie interveni, cu glas gîtuit „10 milioane la dreapta… De două ori… Dă cineva mai mult?” Priveşte spre Lilith. Aceasta e palidă, iar năduşeala abundentă îi curge în ochi. Spune cu glas gîtuit, parcă de departe: „Sufletul lui Osborne nu merită mai mult de zece milioane…”

Leslie ştie că cei doi necunoscuţi depuseseră fiecare cîte zece milioane. Al doilea nu poate decît să îl egaleze pe primul – dar acesta cîştigă. Sau poate să depună bani, mărind licitaţia… Sau să renunţe, aşa cum se pare că face. Spuse, cu voce răguşită: „Zece milioane a treia oară. Sold!” Lovi cu ciocănelul de lemn în masă, privind spre Angel.

Acesta, palid şi el, spuse: „Un suflet merită întotdeauna mai mult. Dar sunt atîtea suflete de salvat…”

____________

Notă:

*wampum – şirag de mărgele obţinute din scoici oceanice, folosite de nativii americani din triburile din regiunea nord-estică americană şi sud-estică din Canada (federaţia irocheză) drept emblemă a unui şef, însemn al unei solii sau parafare a unui tratat (de pace)

(din vol. Nick Sava, Proză scurtă, Editura Pim, Iaşi 2015)