December 18

Maria Frandoş – FOTOGRAFIE CU PESCAR PE DIG

 

Foto: Maria Frandoş

 

Bărbatul şi femeia vin devreme pe plajă, cum se face ziuă. Bărbatul se duce la capătul digului cu uneltele lui de pescuit, femeia se așează pe un şezlong. E sfîrşit de septembrie, sezonul turistic e şi el pe sfîrşite şi sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri trimiţînd săgeţi luminoase; marea  le reflectă întocmai. Pînă se încălzeşte aerul,  femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului. Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri; cu pînzele lor albe, fluturînd în vînt, par nişte corăbioare de hîrtie.

               Silueta solitară a bărbatului se decupează din lumină, din mare, din aer. Cînd el se mişcă la capătul digului o vede şi îi face semn cu mîna liberă. Pe la nouă şi jumătate femeia se îmbracă şi se duce la patiseria din centrul staţiunii. Se întoarce cu cornuri proaspete şi cafea fierbinte. Bărbatul îşi strînge uneltele se pescuit şi vine lîngă ea. Mănîncă amîndoi cornurile calde, unul simplu, unul cu dulceaţă, el îşi încălzeşte mîinile pe paharul de carton. Mai tîrziu se duc în apă, să  înoate; se usucă la soare şi el se întoarce pe dig. La prînz, se întorc în micul lor apartament. De obicei mănîncă o salată şi o felie de carne sau peşte la grătar. La prînz sînt 28-30 grade aşa că pînă pe la trei se odihnesc, ascultă muzică, moţăie. El nu pescuieşte după-amiezile, înoată, stau la soare, citesc pînă tîrziu cît este lumină. Seara îşi încropesc cina dar de cele mai multe ori ies undeva. Se duc de fiecare dată la aceeaşi tavernă unde majoritatea comesenilor sînt greci. Mănîncă miel sau pui la cuptor, peşte spadă la grătar sau o musaca de vinete şi beau o carafă de vin. După cină hoinăresc pe străzile staţiunii şi ajung la tărmul mării, pe dig. E aşa de primitoare răcoarea asta după arşiţa zilei, departe în larg se văd luminile vapoarelor, briza sărată le mîngîie feţele. Dacă se face rece de-a binelea, el îşi descheie haina şi o lipeşte de pieptul lui cald. Ea crede ca tot aşa trebuie să fi stat prima pereche de oameni, pe ţărmul unei mări, uimiţi şi înfioraţi. În timp ce se pregătesc de culcare ascultă muzică grecească, îşi povestesc micile întîmplări ale zilei. Ies pe terasă şi se uită îndelung la cerul înstelat.

                 Amîndoi cred că partea cea mai frumoasă a zilei e dimineaţa, nici un răsărit nu seamănă cu celălalt apoi mai sînt culorile şi liniştea. Se trezesc aproape deodată, pe la ceasurile cinci şi pînă fierbe apa în ibric, se duc amîndoi la colţul clădirii să se uite la stele. Aici în satul ăsta grecesc se simt la marginea lumii. Nici tu neoane, nici tu maşini doar cîte un ţîrîit de greier, foşnetul vîntului şi zgomotul valurilor care spală necontenit ţărmul. Calea laptelui e atît de luminoasă că pare aurie, constelaţiile se decupează clare în albastrul adînc al cerului, el le cunoaşte pe toate după numele lor, i le spune şi ei deşi numele nu e important. O lumină ţîşneşte din înalt ca să se stingă în clipa următore.

– Brrr! exclamă bărbatul, e frig, în casă cu tine. Se întorc în cameră, ea strînge aşternuturile, aranjează patul, el face cafeaua. Ea ştie că lui îi arde buza după o ţigară dar ar prefera să nu fumeze pe stomacul gol. Cînd apa dă în clocot pune cîteva linguriţe de cafea şi o dă în clocot de trei ori.

-De ce de trei ori?

– Habar n-am, din obişnuinţă. Pune o farfurioară deasupra să se aşeze zaţul şi scoate ceştile. Ei îi pune un cub de zahăr, lui îi place amară. După ce toarnă cafeaua în ceşti îşi aprinde o ţigară şi trage cu nesaţ. Femeia iubeşte totul la el şi odată mai mult felul în care el ţine ţigara între degetul mare şi arătător, mijindu-şi ochii. El are o sclipire jucăuşă în ochi şi suflă fumul înspre ea. Ei îi place aroma tutunului, fumul care se ridică în fuioare subţiri. Scena aceasta face parte din copilăria ei unde a rămas definitiv, ca într-un tablou înrămat, chipul tatălui ei. Şi el fuma tot aşa cu ochii mijiţi, desenînd în aer mici rotocoale de fum, cercuri aproape perfecte, unul deasupra celuilalt, pentru ea. Cafeaua grecească are un gust şi o aromă grozavă, amîndoi sînt mari cafegii. Prin chenarul ferestrei intră lumina albastră a dimineţii, un fulger scurt luminează zarea.

 -E furtună pe mare ? întreabă ea.

-Nu, e din pricina căldurii acumulate. Beau a doua ceaşcă de cafea şi parcă el ar mai fuma o ţigară. Renunţă, o să fumeze mai tîrziu. Pînă ce se luminează bine de ziuă, citesc.

-Mă gîndesc (zisese el uitîndu-se peste rafturile cu cărţi) sa-l citesc pe Platon la el acasă, aşa că și-a adus „Apărarea lui Socrate”. Ea a decis să recitească „Caietele timpului”, le place amîndoura Alexandru Dragomir. El îl numeşte afectuos” „zălăoanul meu”.

-Pe Elytis ar fi trebuit să-l aduc, zice ea, dar cîntărea prea mult…

                 

Lasă amîndoi cărţile şi ies pe terasă. „Se face ziuă/O presimt/După albeaţa de argint/Frust de pe ziduri”, murmură femeia. Stelele se îndepartează, una cîte una, lumina le ia locul. Chiar dacă nu se mai vede nici carul mic, nici carul mare, cloşca cu puii, ea ştie că sînt toate acolo şi asta îi ajunge. Pregăteşte cîţiva biscuiţi cu unt şi cîte o cană cu lapte, aşa el o să mai poată fuma o ţigară. La răsărit cerul devine roşu-sîngeriu, norii par tiviţi cu aur .

– Cuvintele nu sînt pe măsura frumuseţii răsăriturilor, a apusurilor şi a dragostei.

 -Ce atunci? Imaginile?

 -Nimic, poate tăcerea. Le priveşti, le trăieşti şi le păstrezi în inimă. Ea se întreabă dacă inima o fi avînd o memorie a ei, separată de funcţia creierului. El ce crede? El se uită atent la ea ca de fiecare dată cînd ea pune întrebări în felul acesta grav, de parcă de răspunsul lui ar atîrna ceva hotărîtor .  

-Nu ştiu prinţeso! dar mă informez şi-ţi aduc la cunoştinţă. Pufnesc amîndoi în rîs şi ea îl sărută pe obrazul ţepos.

 -Te-am prins, nu te-ai bărbierit!

 -Mîine dimineaţă.

               Astăzi e sîmbătă, mîine dimineaţă au să se ducă în satul acela de munte vechi de o mie de ani, unde, o mănăstire şi cîteva aşezări, au rezistat cutremurului din*53. Mîine vor fi doisprezece ani de cînd s-au căsătorit.

-Un ciclu perfect rotund a zis el, ca un cerc. Ei nu-i place ideea:

 -De ce un cerc? Ceva perfect e adevărat, dar închis, de ce nu o spirală?

-De acord ,o spirală, apoi o alta şi încă una, cîte au să ni se îngăduie.

-Daaa! Peste trei spirale o să avem aproape o sută de ani! Izbucnesc amîndoi în rîs.

                S-au căsătorit într-o biserică grecească din Jaffa unde, ”preot român ţine slujbă în limba română” cum scria pe afişul lipit pe zid,  lîngă uşa bisericii. Dar data pe care o aveau amîndoi la inimă era 19 august cînd, după calendarul vechi e „Schimbarea la faţă”.

-Atunci – zice el -ne-am schimbat şi noi feţele, eu cu a ta şi tu cu a mea!

 -Anul acesta au fost 13 ani, deci cercul a fost anul trecut şi ajungi la vorba mea, anul acesta e o spirală.

-Fie mie după cuvîntul tău , glumeşte el pregătindu-şi uneltele de pescuit. Au noroc, marea e aproape, la o aruncătură de băţ, o plimbare de zece minute. Ieri, vecinele lor de palier i-au întrebat cum e marea?! Ei îi stătea pe limbă să spună „să ştiţi că e udă, doamnă!”. El le-a răspuns politicos că e caldă apa şi nu e adîncă de loc.

 -Multumesc! a zis  doamna vădit uşurată. Între vila lor şi mare e un lac. În dimineţile fără vînt, lacul pare vrăjit, se răsfrîng în el ca într-o oglindă, muntele, casele albe cu acoperişuri roşii, verdele pădurii. Trec pe lîngă leandri înfloriţi, ea miroase toate florile,  cel mai frumos miroase caprifoiul.

                  Plaja e pustie, aseară a fost „big Friday night”… Cîinele care păzeşte cele două bărci albe ale hotelului îi întîmpină cu lătrături vesele. Bărbatul are întotdeauna ceva pentru el, în cel mai rău caz, o bucată de pîine. Marea e atît de limpede şi clară ! În apa mică de la mal, soarele desenează dantele de lumină tremurătoare. Departe, în largul nesfîrşit, marea devine de un albastru adînc, bleu-marin,”mneriu” cum îi place ei s-o numească . În primele luni după ce se cunoscuseră ea îi spusese:

-Îţi dai seama ce lucru extraordinar! Bunicii mei care n-au văzut niciodată marea şi nici fotografii color cu ea,  îşi zugrăveau casele în  mneriu.

-Dar de ce n-ar putea fi cerul răsfrînt peste case?

 -Nu, nu ,e altă nuanţă. Nu-ţi aminteşti?

 -Ba da. Şi la noi tot aşa şi le zugrăveau oamenii. Era un praf pe care-l cumparau de la cooperativă, îl amestecau cu var şi îl stingeau cu apă.

 -Exact! Şi totuşi, de ce-şi zugrăveau tăranii noştri casele în culoarea mării? Eu cred că ei ştiau culoarea asta a mărilor şi a depărtărilor prin ceea ce Jung defineşte ca „inconştient colectiv”. El o priveşte cu sprînceana stîngă uşor ridicată.

-Dacă mă ironizezi pe tema asta, chiar mă supăr! Asta a fost atunci, acum el se duce la capătul digului să pescuiască. Femeia se plimba de-a lungul ţărmului, prin apa călduţă de la mal.

– Uite ce glezne subţiri am, i-a arătat ea după cîteva zile la mare, de tînără fată! În timpul anului din cauza muncilor obositoare şi a statului îndelung în picioare, avea gleznele umflate şi dureroase.

 Se întinde pe şezlong la soare.  Atîta lumină, căldură şi frumuseţe! Doamne ce bine îmi e aici!

                 Cînd se face 9.30 se îmbracă şi se duce după cornuri şi cafea. El e tot pe dig. Femeia îl strigă fluturînd punga cu cornuri.

-Ai prins ceva? El ţîţîie nemulţumit.

-Bate vîntul şi marea e agitată, trage peştele?

 -Şi încă cum! Mănîncă amîndoi cornurile pufoase; ea soarbe două îngiţituri de cafea şi îi dă lui paharul de carton. El îl ţine cu amîndouă mîinile, azi a fost mai rece.

– Ar trebui să-ţi pui o flanea dimineaţa.

– Ar, zice el monosilabic. Între timp s-a încălzit bine de tot, intră amîndoi în apă. Ea se bălăceşte mai mult deşi el a învăţat-o să înoate. El, în schimb, înoată grozav, toate stilurile. Dar ei tot i se strînge inima cînd  se îndepartează prea mult de geamandură. Ies din apă şi se întind pe prosope să se usuce. Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig, pe batrînul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gît. Toate uneltele lui de pescuit constau dintr-o undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mîna.

 -Uite-ţi prietenul, spune ea.

 -L-am văzut.

 -Face nişte gesturi ciudate. Bătrînul pescar se mişcă de-a lungul digului făcînd semne cu mîna cuiva de pe ţărm, cineva pe care cei doi nu-l vedeau. Pescarul coboară de pe dig şi întră în apă pînă la genunchi, trăgînd băţul lui caraghios . Se ridică amîndoi în picioare şi reuşesc să vadă prada pescarului. Bărbatul fluieră admirativ:

-Mamă ce mare e!

 -L-am văzut, l-am văzut, se bucură femeia,copilăreşte. Pescarul e acum în apă pînă la brîu şi continuă să meargă de-a lungul ţărmului.

 -De ce se duce aşa cu băţul prin apă şi nu scoate peştele? îl întreabă ea.

-E prea mare, dacă-l ridică, s-ar putea să scape. Îl duce aşa prin apă să-l obosească. Peştele se zbate şi cîrligul i se înfige mai adînc.

-Uite-l pe fiul lui, a venit să-l ajute.

              Tînărul ia băţul din mîna tatălui său, continuînd să înainteze în mare. Bătrînul pescar a ieşit acum la mal, traista îi atîrnă udă şi grea.Desface o plasă de pescuit aranjîndu-i cu multă îndemînare faldurile. O pune pe braţul drept şi intră iar în apă lîngă fiul său. Acesta a apucat firul de nylon lăsînd băţul de bambus să plutească pe valuri. Trage uşor de fir mişcîndu-se de data asta în direcţia ţărmului. Femeia nu-şi ia ochii de la cei doi, fascinată de gesturile lor.

-Acum ce fac?

 -Îl trag la mal, bătrînul are să arunce plasa peste el ca să nu poată scăpa. S-au îndepărtat, nu le mai distinge feţele, doar gesturile. Pescarul aruncă cu o mişcare iute şi sigură năvodul. Se apleacă în apă, alunecă în valuri, se ridică scuturîndu-şi apa din păr şi de pe faţă, caută ceva cu mîinile pe sub apă. Ridică triumfător cu amîndouă mîinile peştele, solzii argintii sclipesc în soare, peste faţa femeii trece o umbră.

 -S-a sfîrşit zice bărbatul, ea se uită neajutorată la el.

 -Mă duc să-mi încerc şi eu norocul.

 -Cred că ai avea nevoie de un băţ de bambus, îl ironizează ea arătînd înspre sofisticata lui undiţă. -Ai putea să-mi cumperi unul. Femeia îi întinde un flacon de apă .

 -Nu fuma prea mult,te rog.

 -Da, să trăiţi ! Şi o sărută pe obraz. E îngrijorată că el tuşeşte uneori dimineaţa. A fost la medic, i-au radiografiat plămînii, sînt curaţi.

 -Atunci de ce tuşeşti?

 -Păi, aşa îmi curăţ hornul!

                Aruncă pluta cît mai departe de dig, valurile lovesc stîncile şi apa se împrăştie în picături luminoase. Se gîndeşte să-şi aprindă o ţigară, renunţă. Inspiră adînc briza sărată, dacă prind ceva o aprind, dacă nu, nimic pînă după prînz. Aerul vibrează şi extremitatea undiţei se apleacă uşor.

-Te-am prins, jubilează el. Dă drumul firului şi balansează uşor băţul care se apleacă şi mai mult. Învîrte  rotiţa pe care e înfăşurat firul, înainte, înapoi, firul se întinde. Ea s-a ridicat în picioare şi îi urmăreşte gesturile. Bărbatul poartă undiţa de-a lungul digului aşa cum făcuse bătrînul, scurtînd lin firul.  Coboară de pe dig şi intră în apă apoi cu o mişcare precisă, aruncă peştele pe nisip şi îi scoate cîrligul din gură, iute să nu sufere. Îl pune în plasă şi se duce la ea. S-a udat tot dar nu-i pasă.

-Ei, cum ţi se pare? E rîndul ei să fluiere admirativ.

-Pai nu e aşa de mare ca al bătrînului dar e grozav! Ei îi strălucesc ochii cînd îi spune:

-Trebuie să i-l arăţi neapărat,vreau să-i văd ce faţă face.

– Uite-l! Bărbatul se duce să-l întîmpine şi îi arată peştele. Pescarul se uită neîncrezător.

 -L-ai prins tu singur cu undiţa asta? El rîde destins acum şi înveselit, îl întreabă de ce?

   -Eşti norocos,bravo! Pescarul se aşează lîngă ei, pe nisip şi bărbaţii discută despre bărci, mare, năvoade, peşti. Batrînul se uită la amîndoi şi îi spune ceva femeii. Ea nu vorbeşte atît de bine greaca, îl întreabă ce-a spus.

-Ne invită mîine seară la ei la cină, nevasta lui găteşte grozav.

 -Efharisto!

  -Parakalo!

                   Pescarul se întoarce la fiul lui .

 -Hai să mai intrăm în apă, pînă la prînz avem timp să ne uscăm.

 -Ce faci, nu vii? întreabă el mirat.

-Nu! Rămîn să păzesc peştele, dacă ni-l fură cineva? El rîde şi o ajută să se ridice. După ce se usucă, se întorc la vila lor „din mijlocul cîmpului”. Clădirea e nouă şi e la vreo 300m de hotel. Hotelul are bar, piscină, internet. Ei au o grădină cu „domnişoare”,  măslini , livadă de portocali, capre, vaci, le e aşa de bine!

                     El are să cureţe peştele, ea intră la duş, s-a înroşit de la soare şi o ustură pielea. Lui îi place să simtă sarea pe piele şi apoi pe el nu-l arde soarele. Ea are să pregătească o salată, îl întreabă dacă vrea cartofi la peşte.

-Îl mîncăm aşa, i se simte mai bine gustul. Femeia taie ceapă, castravete, o roşie mare ,cuburi de „feta”,renumita brînză grecească măsline mari,negre. Adaugă  ulei de măsline auriu ca mierea, iaurt.

– Parca ar fi smîntînă iaurtul ăsta aşa-i de bun! Mănîncă amîndoi salata gustoasă cu pîine de casă.

-Mai vrei? o întreabă el. Pot s-o termin eu?

-Sigur, zîmbeşte femeia privindu-l cum „curăţă” castronul cu o coajă de pîine.

                      Bărbatul unge peştele cu ulei de măsline şi pe o parte şi pe cealaltă şi îl pune pe grătarul încins. Peştele sfîrîie şi scoate mici pocnete. Îl mănîncă cu mîinile, fără tacîmuri, la sfîrşit se ling pe degete, ea are o urmă de sos pe bărbie. El o vede frumoasă în toate anotimpurile, dar vara o dată mai mult. Părul ei se decolorează de la soare şi pielea ei capătă o nuanţă arămie. Aduce din frigider o sticlă de vin cu gîtul înalt, toarnă lichidul gălbui și parfumat în pahare. Femeia strînge tacîmurile şi pune de cafea. Bărbatul îi urmăreşte  gesturile. Cînd ea se apleacă să ia din dulăpiorul de sub chiuvetă ibricul şi ceştile, una din bretelele rochiei îi alunecă de pe umăr; ea o aşează la loc din reflex. Aşa cum vine înspre el ,lumina amiezii transpare prin rochia  de stambă. Nările lui freamătă, ea nu observă. Se aşează pe scaun cu un picior îndoit sub ea şi soarbe cu înghiţituri mici vinul rece, dulce-acrişor. El îşi mai toarnă un deget de vin. În aer pluteşte mireasma florilor de portocal, ea îşi dă capul pe spate şi inspiră parfumul cu nările dilatate. Bărbatul nu-şi ia privirea de pe chipul ei. Se ridică şi o ia de mînă, ea nu se împotriveşte. Închide obloanele grele de lemn, lăsînd geamul deschis, închide aragazul fără să-i dea drumul la mînă. Stau unul în faţa celuilalt în penumbra camerei. Femeia îşi pune palmele pe gîtul bărbatului, el îi desface agrafa din păr.

                  Părul ei miroase a sare, a încă ceva ce el nu desluşeşte.  În odaie pătrunde murmurul  valurilor care spală neostenite ţărmul. O adiere mişcă perdeaua.

                  Afară, vîntul ridică într-un vîrtej frunzele de pe alei, foşneşte printre ramurile măslinilor ,tot mai departe, împrăştie nisipul fierbinte de pe plajă şi se năpusteşte în mare.

                  Valuri înalte cu dantele de spumă albă spală ţărmul apoi se retrag, suspinînd.

 

 

    Maria Frandos

5 octombrie 2016 Alikes, Grecia – 19 noiembrie 2016 Castle Hedingham, Anglia  

 

 

Category: PROZĂ | LEAVE A COMMENT
April 7

NICK SAVA-Asmodeu

 

 

 

Prima dată cînd s-a auzit de Eveniment, prea puţini ştiau despre el. Încă mai puţini au fost interesaţi. Doar madam Petric, de la doi, a bodogănit ceva despre „necuratu” de cîte ori bîrfea cu vecinele la intrarea în scară.

Se pare că prima dată a fost Visul. Cum el s-a întîmplat în cursul nopţii, desigur, şi cum nu toţi îşi amintesc dimineaţa visele visate peste noapte, a trecut aproape nebăgat în seamă. Doar cîteva babe, tovarăşe de bîrfă ale doamnei Petric, şi-au dat seama că mai toate au avut un vis asemănător. Avea dreptate doamna Petric să vorbească despre „necuratu”…

Nu că Visul ar fi fost un coşmar. De fapt, era despre nimic. Sau, mai nimic. Era despre încercarea de a fura de la Cineva Ceva.

„O vrajă”, spunea madam Fălcosu. De fapt, nimeni nu-i spunea aşa în faţă, să n-o supere, aşa că-i spuneau „madam Florica”.

„Nu, mai curînd o reţetă”, o contrazicea madam Burghelea (poreclită „Burghiu” datorită numelui şi a cîrlionţilor aproape cărunţi, făcuţi cu bigudiul), soţia „inginerului” de la Trei. Ea, probabil, ştia; absolvise cîndva, de mult, liceul sanitar – chiar dacă nu lucrase nicio clipă în domeniu pe motiv de căsătorie cu un soţ mai în vârstă şi cu salariu bunicel.

„Ba un pergament!” se răţoise Vasilica. Ea nu se „răţoia” la cineva anume, dar era puţin mai surdă (avea şi proteză) pe motiv de picamer, zicea ea. Lucrase ca pontatoare pe nu ştiu ce şantier, pînă se „aranjase” pensionară la nici patruzeci de ani. Femeile nu prea-i ziceau nici „doamnă”, nici „madam” – i-ar fi spus, poate, „Vasilică Tată”, aşa cum îi spunea Petric, muncitorul (şi în sensul de „harnicul”) soţ al doamnei Petric – dar Vasilica prefera să fie tutuită. „De persoanele mai bătrîne”,completa ea, privind ironic spre babe…

„Şi reţeta poate fi scrisă pe pergament.” o completa madam Burghiu. De fapt, habar nu avea ce-i ăla un pergament, dar bănuia că se poate scrie pe el. Poate un fel de „ozalid” – de care auzise.

„Am zis eu altfel?”, se răţoia (din nou) Vasilica.

 „Eu cred că era o formulă!” le contrazise pe toate tanti Tuliuc – numită de toţi chiar Tanti (nu pricepeau ce fel de nume ar fi „tuliuc”). Ea era cea mai vîrstnică femeie din bloc şi cea mai umblată. Fusese şi la Stambul, se lăuda ea (deseori).

„Aşa am zis şi eu” se bucura Fălcoasa. „Vraja nu-i tot o formulă? Poate fi scrisă şi pe pergament.”

Cu asta căzură la pace. „Formulă” putea fi şi o „reţetă”, cum se strădui să le convingă madam Burghiu. Dar ele continuară să discute încă multă vreme, cine de la cine vroia să fure „formula” – pentru că nu era deloc clar în Vis.

Cam tot atunci avură loc Petrecerile. Oamenii din bloc nu mai erau siguri dacă ele, Petrecerile, chiar avuseseră loc în fapt – şi unde anume. Unii vorbeau despre un cor mixt (femei şi bărbaţi, cu un număr de la trei pînă la opt persoane). Altele, de „o formaţie” – care părea a fi ori un taraf, ori o mică fanfară, ori chiar una „de zbînţuiţi” (cum specifica madam Cîrlig). Nu era clar ce cîntau sau de ce, dar mai mulţi erau convinşi că „formaţia” performase ori chiar la ei în apartament, ori la vecini. Ba chiar Bădilă, electricianul de la Opt, zicea că-i întîlnise în lift.

Aici, cu liftul, era cu totul altă poveste. Aproape toată lumea era convinsă că, într-un fel sau altul, liftul avusese un rol foarte important. Ori ducea oamenii la Petrecere, ori îi scotea din bloc, ori cei din lift (deşi liftul era de patru persoane, ei erau convinşi că e vorba de mult mai mulţi pasageri) aveau oarece legătură cu Furtul. Aici, se pare că bănuielile se îndreptau mai ales asupra unei fete (sau tinere femei) şi a unui bărbat („bine”, zicea Tanti, care îşi amintea de un anume Ismail din tinereţile ei, acum trăitor la Istanbul; nu, după ce părăsise Ada Kaleh, nu-l mai văzuse niciodată). Se pare că cei mai mulţi îşi aminteau, într-adevăr, tînărul (sau „bărbatul bine”) din lift, brunet, înalt şi cam slăbănog. Fata era frumoasă, îmbrăcată în rochie albă, destul de vaporoasă (asta o spunea Ciuhodaru, ceferistul de la Patru, lingîndu-se pe buzele senzuale). Singurul lucru pe care nu-l puteau hotărî era dacă cei doi necunoscuţi făceau parte sau nu din „formaţie” şi dacă fuseseră văzuţi şi la una din Petrecerile care, în noaptea respectivă, avuseseră loc într- unul din apartamente.

Dar, ca orice motiv de bîrfă, şi acesta trecu relativ repede, înlocuit de multe alte subiecte aduse de televizor, ziar sau cozile din cartier. Desigur, acum se putea cumpăra orice, de oriunde, dar pentru locatarii blocului L5 coada rămînea principalul eveniment social.

*

Veronica, răspunzînd la numele de Vera, folosit de colegi şi prieteni, îşi amintea destul de vag Visul. Ea nu-şi amintea de Petrecere, nici de Formaţie – ci doar de lift. Îşi amintea şi de tînărul din lift – singurul de care-şi amintea, deşi ştia că liftul fusese plin, abia de putuseră să închidă uşa. Ba chiar se gîndise că s-ar putea să nu plece, cu atîţia pasageri înghesuiţi în el. Nu ştia dacă-l văzuse şi „mai înainte”. De acea parte, de „mai înainte”, îşi amintea încă mai vag – deşi, parcă, mult mai intens. Încercase să fure un pergament, parcă. Sau să-l citească pînă la capăt. Mai ales, să-l memoreze. Îşi amintea că timpul trecea, o pendulă uriaşă bătea secundele rămase şi îşi dădea seama că nu va avea timp să termine de citit (nicicum de memorat) formula. Ba chiar, din cauza grabei, rîndurile începuseră să fugă şi, din cauza frustrării, ochii i se umplură de lacrimi. „Ai grijă, dacă nu termini, nu e bine deloc”, zicea Vocea. „O să-ţi pară rău!” Vocea aparţinea unui bărbat în vărstă, gîndea ea furioasă pe sine însăşi că pierdea timpul cu prostii, de parcă ar fi avut vreo importanţă cui aparţinea, dacă nu termina de citit pergamentul. Sau poate catastiful, cartea… Nu-şi dădea seama ce, pentru că era deschisă pe un pupitru. În mod clar, nu era un sul…

Cam acelaşi lucru îşi amintea şi Bazil. Îl chema, desigur, Vasile, şi era înalt şi slab. Unii îl credeau grec, dar el ştia că e evreu. Cum de se numea „Vasile” nu-şi amintea – deşi nici Bazil nu e nume iudeu. Dar ştia că asta e, deoarece textul pe care se chinuia să-l citească era scris cu caractere evreieşti şi i se părea că nu-i deloc normal şi drept să trebuiască, în puţinul timp avut la dispoziţie, nu numai să citească Formula, s-o memoreze, dar s-o şi descifreze într-un alfabet cu care nu era obişnuit. Ar fi trimis în Sheol Vocea hîrîită, care-i amintea de vocea rabinului Rafal, cel cu care învăţase să citească şi să scrie, neauzită de el de mai bine de un deceniu, de cînd se mutase cu părinţii în Capitală.

De cînd avusese visul se întrebase mereu cine o fi fost fata din lift. Şi de ce-şi amintea de ea şi de ceilalţi, nu, pentru că liftul era plin, cobora în scîrţîit de roţi neunse şi cabluri întinse. La un moment dat o văzuse printre ceilalţi, chiar lîngă uşă, apoi îşi dăduse seama că el era lîngă uşă şi ea dispăruse – deşi îi simţea, cumva, răsuflarea speriată în ceafă. Ştia că e speriată pentru că şi el era speriat, trecuse timpul măsurat de ticăitul sonor al pendulei uriaşe şi nu era deloc sigur că terminase de citit textul Formulei. Nici vorbă să-şi amintească ceva din cele scrise. „Too bad”, croncănise Vocea rabinului.

Cînd uşa liftului se deschise, se trezise împins afară, pe aleea din faţa scării. Aşteptă să apară fata, lăsîndu-i pe ceilalţi călători să treacă pe lîngă el –dar ea nu apăruse. Cînd se întoarse, uşile liftului se închideau încet –înăuntru nu se zărea nicio rochie albă, strălucitor de albă, vaporoasă. Fata dispăruse – apoi, Bazil se trezise. Nu-şi mai amintea nici Formula, nici chipul fetei. Nimic. Şi-i părea terbil de rău, convins fiind că pierduse un lucru extrem de important.

*

Vera ridică, atentă, capul. Luase loc în micul amfiteatru, printre alţi colegi înscrişi la cursul de Mnemotică. Nu ştia de ce se înscrisese la el, nici nu ştia ce înseamnă cuvîntul, dar era prezentă în amfiteatrul aproape gol. Vocea profesorului care abia intrase şi li se adresa îi amintea Vocea auzită în Visul avut cu cîteva zile în urmă. Şi îşi aminti Visul pe care între timp, îl uitase aproape complet. Întorcînd capul, nu avu nicio tresărire să vadă tipul negricios aşezat singur într-o bancă, mai sus de ea. Şi el ridicase capul, atent la spusele Profesorului.

„Nu o să mă apuc să vă spun despre ce este acest curs.” spunea profesorul. „De fapt, părerea mea este că cei mai mulţi nici nu aveţi ce căuta aici. Sigur nu vă va interesa, sigur veţi vrea să vă mutaţi la un alt curs. Cine doreşte să plece, să o spună acuma; o să fie ajutat să-şi găsească ceva mai potrivit. Eu zic să rămînă doar cei care au avut un vis trăznit, lipsit de perspective, dificil de împlinit, care nu le va aduce niciun fel de satisfacţii…!”

Rămaseră trei în bănci.Ea, negriciosul şi o femeie durdulie cu priviri visătoare. Ea părea să nu fi fost atentă la spusele Profesorului – dar acesta dădu a încuviinţare din cap.

„Cred că pe voi v-am mai întîlnit”, zise el. „Eu vă cunosc,voi pe mine mai puţin. Nici unul din voi nu a trecut testul, ceea ce e foarte rău. Dar aţi fost cel mai aproape, lucru care  ne da o speranţă. Nevoia e mare, deci vom defila cu ce avem, vorba comuniştilor.”

„Şi care e scopul defilării… pardon, al cursului?” întrebă bărbatul.

„El e Bazil”, îl prezentă Profesorul. „Nu că ar conta… Da, cursul are un singur scop: să facă uz de talentele voastre. V-am spus că e mare nevoie. Ar fi fost mai bine dacă aţi fi reuşit să memoraţi Formula – deocamdată numai eu o ştiu. Din fericire, fiecare din voi a memorat o parte importantă din ea. Împreună, vom învinge! – vorba comuniştilor latini.”

„Numai vorbele comuniştilor le ştii?” întrebă ironic Vera.

„Ba ştiu şi altele” o contrazise Profesorul. „Dar nu e nevoie de ele. Ceea ce aveţi de făcut este să vă amintiţi cît vă puteţi aminti din Formulă. Ia încercaţi să vă concentraţi!” Cei trei puseră capul în mîini, gînditori.

„Aşa. Acum, pe rînd, să veniţi la mine şi să puneţi mîna pe mine.”

„Adică, asta cum vine?” întrebă Vera. „Să te atingem?”

„Mai mult decît atît. Aşa cum puneau mîna preoţii iudei din vechime. Binecuvîntînd, mai precis – chiar dacă nu avem mir.”

„Dar noi nu suntem preoţi” zise Bazil. „Poate nici iudei…”

„Asta are mai puţină importanţă – deşi evrei sunteţi cu toţii. Uite, pentru că tu ai deja idee ce trebuie să faci, vino primul. Ceilalţi veniţi pe rînd, că eu nu voi mai putea să vă dau indicaţii…”

Bazil se ridcă, coborî treptele amfiteatrului şi se apropie de Profesor. Aceasta se lungise pe catedră, cu faţa în sus. Părea, dintr-o dată, foarte bătrîn. Tînărul ridică pentru un moment ambele braţe în sus, spre cer, apoi le coborî pe pieptul bătrînului, atingîndu-l cu palmele. În minte pronunţă ce -şi amintea din Formulă. Se dădu la o parte.

Urmă Vera, apoi femeia durdulie, acum cu privirile mai puţin visătoare. Cînd termină şi ea de pronunţat, în gînd, Formula, trupul Profesorului înţepeni.

„Asta ce-o mai fi?” se sperie Bazil, „Se pare că a dat ortul popii…”

„Cum zic creştinii de pe-aici”, zîmbi ironic durdulia.

„Ce facem cu el?” întrebă Vera.

„Cred că o să-şi poarte singur de grijă” spuse durdulia nepăsătoare. „Dar am făcut o treabă bună. Lăsaţi-mă să vă binecuvintez”

Fără să aştepte aprobarea lor, puse mîinile mai întîi pe Bazil, apoi pe Vera.

„Aşa, acum e gata.”

Cei doi se simţiră dintr-o dată extrem de obosiţi – cumva, mai bătrîni ca timpul. Trebuiră să se spijine de catedră. Femeia păru că se schimbă sub ochii lor: se înalţă, slăbi… Căpătă aspectul Profesorului.

„Da, era timpul. Dacă înainte trebuia să fac transformarea o dată la căteva secole, acum e nevoie neaparat de una la cîteva decenii… Ultima am făcut-o la Birkenau. Acolo, din păcate, ajutorul meu n-a contat prea mult, deşi am scăpat viaţa la mulţi evrei. Am şi consumat multă energie. Acum va fi mai uşor, am să vă salvez doar pe voi. Vă veţi pierde toată memoria, o să porniţi în viaţă ca doi tineri fără griji… şi fără prea multă minte, dar nici nu aveţi nevoie de prea multă pentru a fi fericiţi.”

Puse din nou palmele pe cei doi, pe rînd. Apoi, liniştit, păşi cu paşi mari, vioi, şi ieşi din sală. Abia cînd uşa se închise, Vera şi Bazil părură să se trezească.

„Ce-i asta?” întrebă Bazil. „Unde e profesorul?”

„Profesorul? Care profesor?”

„Rabinul… Bătrînul…”

„Dar femeia cea visătoare?”

„Era o femeie aici? Ştii, îmi place rochia ta” îi zîmbi Bazil.

„Da? Şi mie. Mă bucur” îi zîmbi înapoi Vera.

„Ai ceva program special în după-masa asta?” întrebă negriciosul.

„Nu, nicidecum. Vroiam să mă înscriu la un curs, dar cred că renunţ…”

„Vii atunci la o cafea?”

Cei doi porniră spre uşă. Din spatele coloanei, Profesorul îi privea zîmbitor.

„Doamne, e din ce în ce mai greu” murmură el. „Oamenii sunt tot mai neghiobi. La Birkenau au fost suficienţi doi să-şi amintească Formula, acum am găsit numai doi şi a trebui să mă implic şi eu. Aşa că am pierdut o treime din viaţă… Cît mă vei mai ţine pe lumea asta? Nici iudeii nu mai sunt ce-au fost… Nici chiar cei rătăcitori…

 

April 5

NICK SAVA-Ultimul balaur

 

„Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare.

               Pavel – Prima Scrisoare către Corintieni, 13.1

 

Noaptea se rostogoleşte dinspre răsărit, învăluind codrii abia bănuiţi în ceaţa amurgului. Munţii, în acea direcţie, şi-au pierdut forma, netezindu-se lipsiţi de creste ascuţite şi steiuri prăpăstioase. Sunt doar o masă de vălătuci învolburaţi de fum, ridicîndu-se înspre primele stele ce se aprind pe cerul întunecat. Spre apus, în spatele norilor joşi, chiar mai scunzi decît piscul pe care îmi odihnesc aripile, este o mare de sînge în care soarele s-a înecat deja.Umbra norilor face ca pădurile să se topească fără formă în masa întunecată ca o sepie pe fundul unui canion marin în clipe de teroare. Spre miazănoapte, întunericul s-a întins ca o hoardă de tătari atacînd în fuga cailor, în timp ce spre miazăzi creasta acoperită cu gheţuri luceşte, palid în lumin roşiatică a morţii solare.

Am ajuns şi aici. Sunt istovit, sunt bătrîn, sunt singur. Sunt ultimul balaur. E ultimul loc pe care pot să-l mai numesc „al meu”, ca o pălărie stingheră aruncată într-un cuier părăsit.Agăţat de acest vîrf de munte, prea departe de ochii altor vieţuitoare, mă simt ca un eremit ascuns în deşert de năvala păcatelor lumii: prea slab să le înfrunt din nou, prea puternic pentru a mă ascunde sub o piatră, prea plin de speranţă în iluzoriul posibil destin. Destinul meu nu poate fi decît unul singur: retragerea în alt tărîm. Alături de alţii, plecaţi înaintea mea, uitaţi de lumea în continuă schimbare. Acolo mă voi alătura zeilor , eroilor, animalelor fantastice, vracilor şi vrăjitoarelor, înţelepţilor şi bufonilor, zînelor şi prinţilor… Şi balaurilor, desigur.

Sunt ultimul balaur al acestui tărîm. Nu mai încap printre alpinişti şi fotografi, printre avioane şi maşini de teren, printre lasere şi bombe atomice şi cu napalm, printre copii pragmatici şi părinţi dezabuzaţi, printre bunici plictisiţi şi materialişti, printre afacerişti şi agenţi secreţi, printre televizoare şi computere atotştiutoare, incapabile să te informeze. Mă ucide indiferenţa, nepăsarea, ca un gîndac de bucătărie strivit sub o mătură mînuită cu pleoapele grele de lene şi plictis. Bunicii m-au uitat, părinţii nici nu mai ştiu despre mine, copiii au alte interese. Ştiinţa mă neagă, istoria nu mă pomeneşte, pînă şi literatura mă ocoleşte. A vorbi, astăzi, despre un balaur e ca şi cînd ai ţine un discurs în Hyde Park despre alchimie.

Nici nu mai ştie nimeni cum mă numesc. Unii îmi spun dragon. Alţii, zmeu. Unii chiar şarpe, hydră, zgripţor, vîrcolac… Puţini mă mai ştiu de balaur, dar şi atunci mă confundă cu zmeul. Şi, cu puţine excepţii, am fost considerat mereu un personaj malefic, distrugător, răpitor de frumuseţe şi bogăţii. Încă de la începutul veacurilor mi s-au dat tot felul de zei care m-au tăiat, decapitat, sfîşiat, îngropat pentru a salva, bineînţeles, lumea! Culmea, deseori, făurind lumea însăşi din sîngele, carnea şi oasele mele. Cine nu-şi aminteşte azi de Baal şi Tiamat, de Zeus şi Typhon, de Apollo şi Python, de Sigfried şi Fafnir, de Sfîntul Gheorghe şi Dragonul Fîntînii… Ei, sigur, întrebarea e pur retorică. Răspunsul este: mai nimeni nu-şi aminteşte de aceste întîmplări, aşa cum cerşetorul nu-şi aminteşte de primii bănuţi primiţi în ziua de duminică în faţa catedralei în urmă cu trei săptămîni.

Cei puţini, câţi mai supravieţuiam, am ales să ne mutăm pe alt tărîm – pe acesta. Este suficient de asemănător cu cel original.Este locuibil nu numai pentru noi, ci şi pentru rasele umane…Deşi, puţini şi bătrîni, sperăm într-un nou început. Şi suntem hotărîţi să schimbăm percepţia hominizilor faţă de bătrîna noastră rasă. Am venit cu ofertă de pace şi dragoste. De unde era noi să ştim? Localnicii nu numai că au puteri pe care umanii Pămîntului nu le aveau, ducînd o luptă acerbă cu noi,  luptă din care balaurii nu aveau cum să iasă victorioşi, dar aveau de partea lor această armă pe care chiar noi o pusesem în mîna lor: dragostea. Nu a lor faţă de noi, ci a noastră faţă de restul fiinţelor vii. Noi nu putem trăi fără comunitatea celorlalte fiinţe vii, mai ales, a celor înzestrate cu inteligenţă şi sentimente. De aceea am şi venit aici şi n-am căutat o planetă pustie, ferită de riscuri la adresa noastră. Acum e prea tîrziu să plec. Tot ce mă ţine este Promisiunea, poate chiar Viziunea, prororicirea: va veni, poate, Cineva care va cunoaşte dragostea. Datorită lui, sau a Ei, rasa noastră poate renaşte. Aşa că singura mea speranţă este în ajutorul Creatorului. Vrea el ca şi noi să fim o specie dispărută, ca atîtea altele, milioane, în Univers, sau va interveni în ultima clipă?

*

*  *

Privirea îmi coboară din înălţimi spre suprafaţa oceanului. Luceşte ca o piele de caşalot, întinsă cît cuprinde privirea, plutind pe hula domoală. Mă aflu la peste o mie de metri deasupra suprafeţei mării şi mă întreb, ca o străfulgerare, ce impact va avea căderea mea în acea suprafaţă lucrioasă de sub mine. Mă aflu într-un fel de paraşută-smeu care, sper, îmi încetineşte, chiar şi infinitezimal, viteza. Mă voi lăţi peste pielea unsuroasă? Mă voi face praf? O voi străbate ca o ghiulea, pentru a-mi pierde suflul la sute de metri în adînc? Animalul oceanc imens de sub mine va simţi ceva, vreo furnicătură, vreo pişcătură, poate un şoc? Va gîjîi, sau poate va urla, furios?

Nu ştiu cum am ajuns aici. Nu-mi amintesc nimic din clipele anterioare trezirii în sania-zmeu.Poate e un simplu vis, sper pentru o clipă. Îmi imaginez lucruri, mă voi trezi în curînd din acest coşmar. Aş mişca, dacă aş putea. Mi-aş da, poate, palme, m-aş ciupi… Aş urla, de spaimă – dar chiar şi acest simplu lucru, instinctiv, îmi este interzis. Presiunea aerului îmi lipeşte masca de faţă, zădărnicind orice tentativă de a-mi exterioriza sentimentele umane. Sunt ca o gîză răstignită, prinsă de un pietroi azvîrlit spre suprafaţa luminoasă de sub mine. Strîng puternic din ochi, întrebîndu-mă, vag: cît timp mi-a mai rămas?

Cînd deschid ochii, e întuneric. Masca nu mi se mai  lipeşte de faţă. Pot respira în voie. Pot mirosi! Aerul e răcoros, încărcat cu arome şi efluvii. E umezeală, ca sub coroana unor arbori. Deasupra mea, o bolta de ramuri înfrunzite care acoperă complet cerul, probabil, întunecos, al nopţii. Nu mai zac pe stomac, neajutorat, ci pe spate. Simt sub spinarea umedă pămîntul jilav, elastic. Zgomote neclare sub coroana copacilor îmi confirmă că sunt într-o junglă – dar, după teroarea prin care trecusem cu doar cîteva clipe (ore, zile, ani) înainte, gîndul că ar putea fi şi animale periculoase mă lasă indiferent.

M-am ridicat încet, ameţit, dar fără dureri în muşchi. M-am mai cutremurat o dată sub tensiunea clipelor de groază precedente. Cum am ajuns aici? De ce? Am simţit o prezenţă şi am ridicat privirea. În lumina puţină, palidă, se întrevedea o siluetă. Stătea la cîţiva paşi de mine. Era evident bipedă, chiar extrem de asemănătoare unui uman. Trăsăturile erau ascunse de întunecimea de sub coroana arborilor. Ne-am privit în tăcere cîteva momente, poate chiar un minut. Apoi a făcut cîţiva paşi spre mine, mişcîndu-se graţios, cu palmele întinse paşnic în faţă. Puteam vedea că sunt goale, de o formă cît se poate de normală. Subţiri, agile, zvelte, cu degete puternice şi unghii frumos scurtate. Se opri la cîţiva paşi, sub o rază de lumină care străpungea bolta. Era, cum bănuisem, destul e înalt – îmi venea pînă la umeri, probabil. Era complet gol, cu capul oval, părul scurt, urechi relativ mici, maxilarul normal. Fruntea puţin bombata cobora deasupra unor arcade puternice care ascundeau în găvane adînci doi ochi luminoşi. Pielea era arămie, chiar ciocolatie. Nu îi puteam aprecia vărsta.

Buzele i s-au arcuit într-un surîs paşnic iar una din palme atinse propriul piept, apoi se întinse spre mine. Un gest cît se poate de prietenos, mi-am zis. Poate, în definitiv, n-am ajuns prea departe, sunt totuşi pe unul din continentele sudice ale Pămîntului.  I-am imitat gestul, asigurîndu-l de prietenia mea. Am zîmbit şi eu, întrebîndu-mă dacă expresia mea de prietenie o egala pe-a lui. Nu mai zîmbisem de mult. Pe urmă mi-am dat seama că alături de el apăruseră, ca nişte năluci, alte două siluete. Feminine, evident. Mai zvelte, mai graţioase, puţin mai scunde. La fel de arămii, cu părul la fel de scurt – dar cu sînii evident mai proeminenţi pe piept. Ele purtau cercei scurţi şi cîte-o salbă la gît. Nici ele nu purtau nici-o urmă de veşmînt. După ce ne-am cercetat cîteva minute, bărbatul mi-a făcut semn să-l urmez. Fără un cuvînt, se întoarse şi porni spre adîncul junglei cu paşi elastici, nu prea grăbiţi, urmat de una din femei. Cea de-a doua aşteptă să trec pe lîngă ea, apoi mă urmă. Deşi întunericul era aproape complet, făcîndu-mă să şovăi deseori sau chiar să mă împiedic, ei păşeau fără şovăială. Avea să fie un drum lung.

Cînd am părăsit codrul, soarele sărise peste orizont. Deşi insisesizabil diferit, Soarele îmi părea altul decît cel cu care eram obişnuit. În lumina razelor, care ne cădea dinspre stînga, puteam să-mi văd mai bine tovarăşii de drum. La toţi trei, muşchi subţiri, puternici, lungi, dovedeau o mare putere fizică. Nu aveau pic de grăsime pe trup şi îmi era extrem de greu să le atribui o vîrstă. Toţi trei aveau ochii verde-pal, chiar puţin aurii, iar pielea era, într-adevăr, ciocolatie. Părul era negru. Se uitară puţin uimiţi cînd mă văzură coborînd un fermoar şi desfăcîndu-mi jacheta la piept. Probabil se obişnuiseră cu înfăţişarea mea încă din timpul nopţii, însă nu intuiseră că trupul meu este îmbrăcat în veşminte. Nu păreau a fi obişnuiţi să poarte haine. Se priviră cîteva clipe, apoi porniră mai departe. Eu, deşi destul de bine pregătit fizic, începusem să resimt orele de marş nocturn prin junglă. Ei încetiniră pasul numai cînd simţiră că am dificultăţi să ţin ritmul cu ei. În sat am ajuns abia după prînz.

Era un sat simplu, primitiv, cu locuinţe construite din lemn şi frunze. Păreau însă foarte comode, răcoroase (mi-am dat seama păşind în cea care-mi fusese desemnată) şi înconjurate de mici grădini frumos aranjate. Îmi aminteau de casele japoneze. Peste tot era o mare curăţenie, aleile erau acoperite cu nisip şi pietriş fin, deseori colorat, într-un tot armonios. Stîlpii caselor, porţile, alte obiecte din lemn, erau frumos sculptate şi cizelate. Frunzele folosite la construcţii, ca şi plantele de prin grădini, erau armonios colorate şi îmbinate, creînd o stare de bine proaspăt şi liniştitor. Oameni erau cu toţii destul de asemănători la înfăţişarea fizică. Majoritatea păreau a fi tineri. Femeile reprezentau circa jumătate din totalul populaţiei maturîă, iar copiii de diferite vîrste mai bine de-o treime . Nu am zărit niciun bătrîn, nici o persoană supraponderală sau cu handicap fizic – ceea ce mi s-a părut curios. Accidentele şi metabolismul nu puteau fi cu totul ocolite. Poate acest rai avea şi spini, mi-am zis, privind cu reticenţă în jur.

Una dintre însoţitoare ne părăsise, dar bărbatul care mă însoţise şi tovarăşă lui mi s-au alăturat în umbra lăsată de acoperişul colibei, chiar în deschizătura ei. Nu prea părea să existe intimitate în sat. La un moment dat, ni s-a alăturat un alt bărbat, probabil, mai în vîrstă. NU era mai ridat, muşchii erau la fel de elastici, dar ochii arătau mai multă experienţă, mai multă hotărîre, certitudine, voinţă. Avea un aer de autoritate, indiscutabil. I-am zis, în gînd, „Şeful”. Chiar aşa era, am aflat în curînd.

Comunicarea cu localnicii a fost un lucru destul de simplu. Şeful mi s-a adresat într-o limbă necunoscută, cu inflexiuni puţin fluierate, dar nu foarte rapidă. Am răspuns, prezentîndu-mă. A ascultat cu atenţie şi, după ce am mai pronunţat cîteva fraze, a încercat, şovăitor, să mă imite. Cu un rezultate neaşteptat de bun. Ştiam încă de pe pămînt că popoarele mai simple au dovedit deseori mai mult talent lingvistic – sau imitativ – decît europenii. Şeful şi, curînd şi ceilalţi doi, dovedeau şi o mare putere de înţelegere, chiar de intuiţie, astfel că, pînă pe seară, ajunsesem să conversăm rezonabil.

Dar n-am de gînd să vorbesc mai mult nici despre sat, nici despre civilizaţia întîlnită, nici măcar despre persoanele întîlnite. O voi face, poate, cu alt prilej – cu puţin noroc şi ajutor de la Divinitate. Voi aminti doar despre întîmplările care m-au făcut să redescopăr sentimentul uitat al dragostei.

Le-am spus din start că, pur şi simplu, nu ştiam cum de-am ajuns pe planeta lor şi, mai ales, cum de sunt încă în viaţă. Am încercat să le povestesc sentimentele avute în acea clipă nebună, de vis sau imaginaţie – dar poate realitate – pe cînd pluteam deasupra unui Ocean. „Şefu” m-a ascultat în linişte – aşa cum făcea de obicei, fără urmă de interes, uimire sau chiar sentiment cît de cît uman, zîmbind doar, cînd şi cînd, angelic -, după care s-a întors spre tovarăşii lui schimbînd priviri. Aflasem deja că băştinaşii, care se numeau între ei davos, ceea ce însemna „aleşii” – comunicau prin telepatie combinată cu un limbaj non-verbal, un amestec de poziţii ale trupului, expresii şi priviri de diferite intensităţi. Apoi, Milo – bărbatul care mă întîmpinase în pădure – a spus un singur cuvînt: „Dragod”. Ceilalţi doi au încuviinţat şi m-au privit senini, tăcuţi. Şi totuşi, am simţit un sentiment de aşteptare, ca un fel de avertisment al unui posibil risc, chiar dacă nu iminent.

În timpul discuţiei cu ei, mai ales cu „Şefu”, al cărui nume era,  de fapt, Madur, am înţeles destul de greu de ce se considerau „aleşi” – davos. Nu păreau să aibă vreun sentiment religios, deci le venea greu să-mi explice cine şi în ce fel îi alesese. Nici eu nu puteam înţelege, avînd tendinţa de a lega această credinţă a „alegerii” de o zeitate. Se pare că ei se autoaleseseră singuri. Sau poate îi aleseseră nişte duşmani din vechime, ei fiind singurii care au reuşit, pînă la urmă, să se împotrivească acestora, spre deosebire de restul populaţiilor de pe planetă. Nu păreau a avea sentimente negative la adresa acelor duşmani, mai ales că încercau să mă facă să înţeleg că „davos” sunt ceea ce sunt mai ales datorită „duşmanilor”.

Un moment destul de penibil a intervenit atunci cînd i-am întrebat cum se face că în societatea lor nu există persoane în vărstă, grase, bolnave – cu alte cuvinte, neputincioase. Duşmanii sunt de vină? Nu, nici vorbă, s-au împotrivit cei trei. Doar într-o oarecare măsură – rectifică Loina, care părea să aibă o oarecare funcţie în cadrul societăţii – poate învăţătoare, ghicitoare, vindecătoare, poate chiar toate trei împreună. Nu am înţeles prea bine nici relaţiile care existau între ea şi ceilalţi doi: aveam uneori impresia că nu există niciuna, dar alteori părea a fi fiica unuia sau altuia dintre ei, sau chiar a ambilor. Ba chiar şi parteneră – un fel de soţie, tovarăşă de colibă, poate crescînd împreună un copil sau mai mulţi.

În ce măsură? Păi, datorită duşmanilor, aleşii trebuiseră să-şi adapteze modul de viaţă. Ceea ce dusese, în final, la dispariţia acestor „neputincioşi”. Sensul cuvîntului părea să fie şi cel de „nealeşi”. Desigur, cei trei nu foloseau acest cuvînt, nu avea un sens strict peiorativ, conţinea chiar o anumită doză de tristeţe şi părere de rău, dar împlinite toate şi cu un sentiment de detaşare. Ca şi cum ar fi vorbit despre cineva drag, pierit într-un accident inevitabil. Chiar şi opiniile celor trei erau cumva diferite. Şeful părea mai detaşat, vorbea ca despre o statistică. Milo, cu mare tristeţe, pe cînd Loina cu asprime şi hotărîre. Dar într-o privinţă erau perfect de acord: nu, nu duşmanii produceau dispariţia „neputincioşilor”.

Un alt lucru pe care nu l-am putut înţelege, oricît au încercat să mă lămurească, a fost modul în care ei interpretau sentimentul de dragoste. Nici măcar nu aveau un astfel de cuvînd, iar sentimentul era mult mai vag decît la pămînteni, la care putea produce pasiune, dar şi sentimente înălţătoare de altruism, comuniune. Pentru a mă face înţeles, am încercat să le explic cuvintele unui scriitor antic, extrem de îndepărtat, care scriese un elogiu dragostei, spunînd: „unde dragoste nu este, nimic nu este”. Bineînţeles, pentru ei, care nu vedeau acest sentiment aşa cum îl vedeam noi, cuvintele nu aveau sens. Să nu se înţeleagă că ei erau lipsiţi de sentimente, dar pentru ei era mult mai importantă societatea lor, a aleşilor, decît un anumit ales. Comunitatea prima chiar şi asupra copiilor, primii în ordinea sentimentului de „iubire”. Un prieten, de orice sex ar fi fost, era mult mai important decît „partenerul” (cum am spus, nu mi s-a părut că acest termen să se fi tradus exact prin soţ, sau chiar iubit, amant sau alt termen uman), dar chiar părinţi sau alt grad de rudenie. Dacă un părinte – care avea mai mult sensul de „îngrijitor” – avea un puternic sentiment, foarte apropiat dragostei, faţă de copii, acest lucru nu era deloc valabil între copii şi părinţi, sau fraţi şi surori.

Însă mai curios, se pare că, într-un oarecare fel, sentimentul de dragoste era privit cu un sentiment de jenă, ca ceva destul de ruşinos. La un moment dat, pentru a mă face să înţeleg mai bine, Loina a folosit cuvîntul misterios „dragod” – de data asta cu un sens foarte asemănător celui de „anatema”. Aşa am început să înţeleg că acest cuvînd era extrem de rar folosit şi atunci cu ruşine, jenă, scîrbă chiar. Părea a se referi la un mare păcat, murdărie, ticăloşie. Mi-au trebuit multe ore de conversaţie să înţeleg că, totuşi, prin „dragod” ei înţelegeau chiar „duşmanul”. Mult timp am avut impresia că folosirea aceluiaşi termen era mai mult o reacţie de ură la adresa „duşmanului”. Totuşi, nu era aşa, pentru că, aşa cum v-am spus deja, păreau să acorde totuşi un rol pozitiv înfruntării cu duşmanii.

Pe urmă, după vreo cîteva zile de conversaţii – ei erau, mai ales, interesaţi de civilizaţia umană, de artele, ştiinţele umane şi mai puţin de călătoria în spaţiu. Mai ales de istoria civilizaţiilor umane – pe care totuşi nu o prea înţelegeau, cu atît mai mult cu cît nu înelegeau motivele unor războaie fratricide între umani. Aşa am ajuns la discuţii despre credinţe şi religii, loc în care ei nu m-au mai putut urmări. Au evitat să mă jignească în vreun fel, dar am surprins pe chipul lor o expresie cît se poate de asemănătoare cu cea pe care o aveau cînd pronunţau cuvîntul „dragod”. Un pămîntean ar fi spus, probabil, „cîh!”. Şi aşa am ajuns să vorbesc mai pe larg despre dragostea spirituală şi cea frăţească, religioasă, despre cea trupească şi sentimentele delicate de comuniune cu prietenul, părintele, copilul, tovarăşul de activitate şi chiar faţă de persoanele din aceeaşi naţionalitate. Asta a dus la un adevărat zbucium din partea celor trei care acum conversau între ei, schimbînd gesturi, ipostaze, expresii, fulgerări de priviri şi, probabil, gînduri. Deşi nu auzeam nimic, îmi puteam da seama cît de intensă era această discuţie: părea că atmosfera întreagă se încărcase cu energie. Nu neapărat pozitiv, a trebuit să recunosc în sinea mea.

Din acel moment, atmosfera între noi a început să se schimbe, insesizabil. Probabil, dacă n-aş fi fost o persoană extrem de sensibilă la sentimentele celor din preajma mea şi n-aş fi privit cu foarte mare atenţie comportamentul lor, n-aş fi sesizat nimic. Părea ca persoana mea să le fi produs o mare dezamăgire. Într-un anumit fel, simţeam că mă priveau, cumva, la fel ca pe „neputincioşi”. Cu puţină milă, mai multă indiferenţă şi răceală, plictis, atenţie cercetătoare, precauţie… Părea să se aştepte din partea mea la lucruri rele, neaşteptate, faţă de care ar fi fost bine să stea pregătiţi. Şi-am mai observat ceva: copiii care, pînă în acel moment păreau să fi roit în jurul nostru, se răriseră foarte mult. Cumva, păreau să mă ocolească. Chiar şi cei trei începuseră să vină mult mai rar să mă caute. Iar cînd porneam în plimbările mele zilnice, ca din întîmplare, un localnic – femeie sau bărbat – apărea prin preajmă. Nu c-ar fi dorit neapărat să intre în vorbă cu mine.

Singura care nu părea a fi atinsă de această neaşteptată neîncredere era Linua, probabil,una din surorile Loinei. Zic probabil, pentru că observasem modul în care numele unor persoane care păreau înrudite făceau parte din aceeaşi familie – măcar ca sunete. La înfăţişare semănau, desigur, ca mai toate femeile satului. Păreau a fi şi de vîrste destul de asemănătoare – oricum, era greu de crezut că una din ele ar fi fost mama sau fiica celeilalte. Dar poate erau verişoare, sau surori vitrege. Aceste grade de rudenie nu erau prea importante în sistemul lor de valori.

Linua începuse să vină să mă viziteze, să schimbăm unele vorbe, atunci cînd îi vedea pe cei trei plecînd. Avea şi ea un talent deosebit de a comunica, astfel că în curînd ajunsese s-o depăşească chiar şi pe Loina, care petrecea mai mult timp cu mine. Poate unde principalul comunicator era Şefu. Din subiectele atinse, am înţeles că, prin telepatie, Linua împărtăşise cunoştinţele acumulate de cei trei. Avea însă, deseori, opinii proprii – nu o dată chiar destul de diferite de-ale „surorii” ei. Părea să fie mai puţin scîrbită de „dragod”. Şi, am observat, mai deschisă conceptului de dragoste, iubire, agape. Întreaga experienţă trăită alături de Linua o voi povesti însă cu altă ocazie. Aici voi continua să prezint urmarea întîlnirilor dintre noi.

Vorbind despre felul în care umanii pămînteni erau interesaţi de sentimentul de iubire, am început să simt cum între noi se infiripează mai întîi o idilă care, curînd, deveni tot mai puternică. Cu cît atitudinea celorlalţi era mai rece, cu atît noi ne simţeam mai legaţi. E drept, Linua încerca să mă facă să înţeleg cumplita angoasă prin care trecea, încălcînd tradiţiile şi credinţele neamului ei, devenind chiar ea tot mai „dragod” – aşa cum eu începusem să fiu privit de tot mai mulţi băştinaşi. Asta era şi un pericol latent, care devenea tot mai iminent: putea genera violenţe la adresa noastră. Aşa am aflat că, în general, „neputincioşii” erau pur şi simplu eliminaţi din comunitatea în cadrul căreia nu mai puteau funcţiona „normal”. Era un mod prin care localnicii se apărau împotriva „duşmanilor”, chiar dacă numai a influenţei lor. Linua recunoştea că, de-a lungul timpului, se văzuse că „neputincioşii” cădeau mult mai uşor sub influenţa „dragod”, lucru care făcuse ca alte comunităţi să piardă războiul cu „duşmanii”. Comunitatea lor, care purta numele de Aleşii de la Izvor, nu putea accepta acest risc. Deci, ne puteam aştepta să fim cît de curînd eliminaţi.

„Or să ne alunge?” am întrebat, stresat de perspectiva de a intra în conflict cu populaţia unei planete străine.

„Nu. Cei alungaţi cad total sub influenţa „dragod”, iar asta duce la întărirea duşmanului. Aşa că „neputincioşii” sunt eliminaţi fizic.”

„Atunci,va trebui să fugim”, am spus eu hotărît.

„Nu va fi uşor” mă avertiză ea. „Suntem telepaţi şi permanent conştienţi de fiecare dintre noi. Vor ştii ce fac, ce gîndesc, unde mă aflu…”

Am luat decizia într-o clipă. Cu o lovitură puternică, am făcut-o pe iubita mea să-şi piardă cunoştinţa. Am luat-o apoi în braţe şi m-am strecurat în noapte. Ştiam că pe mine nu aveau cum să mă depisteze – şi profitam de ploaia zilnică nocturnă care cădea în jungla ce înconjura satul. Am mers ore şi ore, îndepărtîndu-mă cît mai mult. La un moment dat, cînd am simţit că tînăra dădea semne că s-ar trezi, am adus-o din nou în stare de inconştienţă. Trupul ei slăbuţ şi uşor nu era o povară prea mare pentru trupul meu muşchiulos, întărit în ani de zile de exerciţii fizice. Am mers toată noaptea, toată ziua şi noaptea următoare. Mă apropiam de munţi.

În sfîrşit, prea obosit ca să mai pot merge, am lovit-o din nou pe Linua – regretînd lipsa unui drog sau medicament anestezic – şi am adormit. Bineînţeles, am dormit mai mult decît îmi propusesem, astfel că ea s-a trezit înaintea mea. A fost atunci un moment de cumpănă – urmăritorii noştri îi simţiră imediat gîndurile şi porniră rapid în direcţia noastră. Erau totuşi destul de departe. Am scăpat pentru că, simţind sentimentele care ne legau, acum deosebit de puternice, a intervenit… „duşmanul”. El ne-a luat şi ne-a dus de acolo departe, în vîrful unui munte unde, ne-a spus, umanii nu ne vor putea găsi pentru o lungă periopada de timp. Se pare că, dincolo de o anumită distanţă, nu mai erau în stare să-şi simtă semenii.

„Nu vor renunţa” ne avertiză Duşmanul. „Ei ştiu că voi îmi daţi putere, nu pot permite acest lucru. Ei nu ştiu cîţi mai suntem, dar ştiu că exist măcar eu. Şi vor căuta să se folosească de Linua pentru a mă găsi.”

În lumina soarelui, puteam vedea „duşmanul”. Era un dragon! Exact aşa cum rămăsese în puţinele amintitiri ale umanilor pămînteni: lung de circa opt metri, înalt pe picioarele din faţă de circa patru metri, cu un corp cilindric continuat de o coadă lungă şi tot mai subţire, cu solzi mari deasupra, solzi care continuau pe spinare pînă pe gîtul şerpiform, lung de circa doi metri. Avea capul „ca de vacă”, cu nări mari, şi ochi imenşi, frontali, rotunzi, asemănători celor umani. O pieliţa nu foarte transparentă cobora, din cînd în cînd, asupra lor. Nu avea colţi, ci un fel de plăci care indicau că hrana lui predilectă era vegetală. Nu scotea fum sau flăcări pe nări, desigur. Cea mai impresionantă trăsătură a lui erau cele două aripi care, desfăşurate, atingeau aproape opt metri în avergură. Pielea era groasă, cu solzi lucitori ca de metal, coloraţi în albastru. Era telepat – putea conversa nu numai cu Linua ci şi cu mine.

Am trăit destulde mult alături de el. Îl chema Dirceus şi recunoştea că e ultimul din rasa lui. Îşi amintea de locuri pămîntene – trăise mai bine de cinci mii de ani. Pe unele le văzusem şi eu. Se pare că pe Pămînt, dragonii fuseseră mult mai mici ca dimensiune, nu aşa cum îşi imaginaseră oamenii, pornind de la o realitate care, în cea mai mare parte a timpului, le scăpa. Nu au fost niciodată în conflict cu umanii, nici cu alte fiinţe . Erau urmaşi îndepărtaţi ai reptilelor prediluviene, evoluînd într-o nişă care le permisese dezvoltarea. Erau înzestraţi cu raţiune, dar nu formaseră niciodată o civilizaţie materială.

A recunoscut că au venit de la început în conflict cu religiile organizate umane din toate timpurile, care au văzut în ei, în dragoni, o ameninţare. Încă de la început au fost etichetaţi drept malefici. Toţi liderii religioşi ai diferitelor credinţe au luptat şi i-au învins pe dragoni. Aportul lor la cunoaştere, la ridicare umanilor din ţărîna animalică se manifesta în miturile despre creaţia lumii prin ei.

„Hmm. Ne-au furat mesajul de iubire” le povestise Dirceus. „Activitatea noastră cerebrală este potenţată de sentimente, mai ales cele de iubire, bunătate, altruism. Nu putem trăi fără umani. Dar încă din vechime se observase că noi eram întăriţi de sentimentele umane. Am fost făcuţi malefici, pentru a fi ocoliţi. Umanii au dezvoltat sentimente rele, negative, de ură, duşmănie, cruzime, invidie, indiferenţă… Toate acestea sunt ca otrava pentru noi. În final, au învăţat că indiferenţa fată de noi ne poate distruge. Ajunseseră umanii să stea în faţa noastră şi să nu ne vadă, să nu ne audă, să nu ne simtă chiar. Pur şi simplu, nu existam. Eram ca un fel de „tabu”: nu vezi ceea ce nu vrei să vezi. Şi noi nu eram în stare să le facem rău, nu puteam să ne impunem simţirii lor fără ca ei să dorească să ne simtă. A trebuit, într-un final, să plecăm.”

„Cum de te vedem noi?” întrebă Linua.

„Voi încă nu aţi dezvoltat starea de „tabu”, de orbire spirituală. Ne urîţi – ceea ce e rău, dar existăm pentru voi. Din păcate pentru noi, telepatia vostră este o armă redutabilă, pe care noi nu am învăţat s-o contracarăm. Refuzaţi sentimentele de dragoste, iar cel de conservare a speciei nu este suficient pentru noi, e la limita animalităţii. Conştient, refuzaţi dragostea, pentru a nu ne da o armă. Voi doi sunteţi ultima mea speranţă! Altfel, voi pieri şi eu – ultimul dragon.”

„Cu ce te putem ajuta?” am întrebat eu.

„O, foarte mult. Iubiţi-vă. Iubiţi-vă copiii. Iubiţi Lumea şi pe semenii voştri. Iubiţi-mă pe mine. Iubiţi natura. Învăţaţi-vă urmaşii să iubească şi ei. Nu este nimic rău în iubire. Într-adevăr, dacă dragoste nu e, nimic nu e! Asta mă va ajuta să trăiesc – poate, chiar să mă înmulţesc.”

Dragonii sunt asexuaţi. Naşte cel ce poate depune ouă. Embrionul apare sub o puternică trăire de iubire. Singur îşi cloceşte oul – cu dragoste. Nu îl lasă să se dezvolte singur, aşa cum procedează reptilele. Nu trebuie să stea pe el, încălzindu-l, dar trebuie să fie permanent în preajma lui. Adevărul este că oul lui Dirceus s-a dezvoltat mult mai repede decît de obicei, atingînd stadiul de naştere în cîteva luni – deşi în mod normal lua ani de zile. Stînd pe piscul de munte, noi nu ne prea mişcam – ne mai ducea dragonul în zbor să facem plimbări. Iubirea noastră l-a vegheat permanent, chiar şi cînd dragonul pleca să ne caute de mîncare. Ţineam oul alături de noi, în pat. Cînd Linua a rămas însărcinată, şi ea şi oul vibrau în sentimentele mele puternice. Părea că dragostea mea creştea în prezenţa dragonului. Iar după ce Linua a născut, dragostea parentală a adus un adaos de sentiment asupra oului. Ultimul dragon – dragonul unui nou eon – a apărut în acest leagăn de iubire. Ultimul născut – dar, poate, primul dintr-un şir lung de nou-născuţi. Pînă să părăsim piscul, Dirceus mai născuse un ou. Acesta era auriu, spre deosebire de primul, Alutus, alb. Dragonul era extrem de fericit, dragonii aurii sunt foarte rari. Ne înmulţeam şi aveam nevoie de un spaţiu mai generos. Dragonul spunea că simţea tot mai des umanii apropiindu-se de munţi. Era timpul să plecăm.

Dar despre viaţa mea alături de Linua, de copiii noştri, de familia tot mai numeroasă a prietenilor noştri dragoni, despre reîntîlnirea cu umanii pămînteni, o să povesc cu altă ocazie. Cu voia Creatorului.

 

April 4

NICK SAVA- EL DORADO

 

 

 

Privesc spre străinul din faţa mea. Profit de faptul că, în colibă, e întuneric. E noapte şi lumina sîngerie a focului aprins în faţa deschizăturii joase abia reuşeşte să arunce asupra noastră o pată brună de culoare, care mai mult ne ascunde. Forma lui e abia sesizabilă, aşa cum zace întins pe patul de crengi şi iarbă. Ştiu că tot ce poate el discerne din mine este o siluetă.

„Cum am ajuns aici?” întreabă cu glas răguşit. Vorbeşte una din limbile romanice.

„Băştinaşii te-au adus. Erai pe moarte… Ai avut noroc că au dat peste tine. Şi că sunt în relaţii bune cu mine.”

Dădu din cap. Puţea groaznic – băştinaşii miroseau mult mai frumos, deşi îşi ungeau pletele cu lut amestecat cu seu de caiman. Mă obişnuisem cu multe lucruri pe lumea asta, dar mirosul…

„Eşti portughez?”, întrebă din nou, sesizînd accentul puţin străin.

„Da. Padre Costa da Silva.”

„Aşa mi s-a părut şi mie. Dominican… Ai ars mulţi păgîni de vii?”

Mda, dominicanii sunt oastea Inchiziţiei. Are ochii neobişnuiţi de buni, dacă a putut distinge culoarea cenuşie, albită de soare, a rasei.

„Nu toţi ne ocupăm cu păstrarea sfintei credinţe. N-am ars pe nimeni. Nici cărţi… Tu ce cauţi pe aici? Eşti pe teritoriu portughez.”

„Da? Probabil… Am coborît din Anzi spre Marele Rîu. Au murit aproape toţi. Cei ce n-au avut putere să meargă mai departe l-au însoţit pe Gonzalo Pizzaro înapoi, spre Quito. Noi, cincizeci, am construit o corăbioară şi.am coborît în continuare. Doream să ieşim la Ocean.” Se opri să-şi tragă sufletul. Obosise.

„Aici nu eşti pe Mare Dolce.”

„Da… Bănuiesc că nu sunt.” Rămase tăcut, îngîndurat. Era groaznic de murdar, cu hainele în zdrenţe. Fusese muşcat în trei locuri de pirana, rănile puroiau. Avea şi două căpuşi otrăvitoare în trup, dacă nu i le scot va muri cu siguranţă într-o zi, două. De friguri şi holeră îl scăpasem, altfel acum era mort. De mirare cîtă rezistenţă are uneori trupul unui om. Şi cîte vietăţi, de la cele mari, carnasiere, pînă la cele mici, microscopice, atentează la viaţa lui. Dar nici una din aceste vietăţi nu se poate compara cu cel mai periculos duşman al omului – semenul lui.

„M-am certat cu căpitanul.” recunoaşte străinul. „Orellana. Am fost de mai multe ori cu el, şi în Ţara Muisca, şi la incaşi… Cînd a vrut să se întoarcă, la confluenţa cu Napa, am răzvrătit oamenii. Acum s-a răzbunat, oamenii erau cu el, chiar şi Carbajal. Aşa că m-a pus într-o bărcuţă, cu ceilalţi doi care au fost de partea mea… Ei au murit.”

„De ce te-ai răzvrătit?”

„Aflasem că omaguas trăiesc pe aici. Dar nu i-am întîlnit. Ei ştiu unde este El Dorado! Dar lui Orellana îi era teamă de ei, vroia să scape cît mai repede din iadul ăsta verde…”

„Aşadar, de aceea aţi venit aici? Acum vreo patru ani a venit un inglese, anul trecut un flamand. Nu au găsit aur. Au găsit, în schimb, moartea…”

Am înţeles multe lucruri de cînd sunt aici, dar foamea asta pentru aur, care-i devorează pe oameni, nu. E plină lumea de lucruri şi materiale mult mai preţioase, dar oamenii sunt în stare să se ucidă între ei pentru metalul galben. Cînd te gîndeşti că, în afară de flecuşteţe de podoabă, nu-l ştiu folosi la nimic…

„Tu de cît timp eşti aici?”

Desigur, nu-i pot spune adevărul. De mult nu mai am scrupule, am învăţat că şi minciuna este o vorbă. Oricum, adevărul ar fi luat drept minciună – sau neînţeles.

„De cîţiva ani.”

„Cum de n-ai pierit?”

„Băştinaşii m-au ajutat. Umaguas. Eu le spun Humanas.”

„Nu sunt setoşi de sînge? Aşa se zvonise.”

„Nu, doar faţă de duşmani. Folosesc săgeţi înmuiate în curara, mori în cîteva clipe – dar fără chinuri. Eu nu sunt duşmanul lor. Nici nu caut aur…”

„Padre, toată lumea caută aur!”

„Eu nu. Cînd te-au găsit, pe jumătate mort, nici tu nu căutai. De aceea nu te-au ucis…”

„Există aur pe aici, cum se zvoneşte?” mă întrebă, cu ochii sticlind lacomi. Îl privesc cu milă. Da, cunosc această foame… Ar fi în stare să-şi taie o parte a trupului, în schimbul unei bucăţi de aur. Deşi, fără intervenţia mea, precis va muri. Poate chiar mîine.

„Nu, nu există. Aici nu este nimic – doar jungla. Trăiesc cum se zice că trăiau strămoşii în Eden. Nu au piatră, nu au metale…”

„Cu ce se hrănesc?”

„Jungla le dă tot ce au nevoie.”

De mirare, ce repede s-au adaptat. Cred că asta este principala calitate a omului. Se adaptează rapid oricărui mediu – dar se şi pricepe să folosească mediul pentru nevoile lui. Chiar să-l modifice, adapteze, dacă e nevoie. Acum îşi spun humanas, aşa cum le spun eu. Umani. Au lăsat în urmă două treimi din trib şi un obicei: căpetenia se pudrează cu pulbere de aur, o dată pe an, şi se scufundă în apa lacului sfînt, Guatavita, aducînd aurul prinos zeilor. De parcă ei ar avea nevoie de aur… Da, el este adevăratul El Dorado, Uomo d’Oro, şi din pricina lui muisca sunt decimaţi, robiţi… Humanas au scăpat şi vor face totul să nu ajungă în astfel de situaţie.

„Dar de Cetatea de Aur ai auzit?”

„Nu există cetate de aur, spaniolule.”

„Trebuie să existe! Sunt prea multe poveşti despre ea. Am căutat-o peste tot, vreme de douăzeci de ani, de cînd sunt în Lumea Nouă. În Panama, în Honduras, în Nicaragua, în Noua Granada, în Piru… Acum o caut pe Rîul Scorţişoarei. Trebuie să fie! Numai spre cele şapte cetăţi de aur ale Cibolei nu am pornit. Dacă scap cu viaţă de aici, dacă voi găsi El Dorado, voi pleca şi-întracolo! Pentru că Madre Dios e cu mine, a fost mereu cu mine. Au pierit mii de conquistadores, dar don Miguel Pareiras, nu! Nu va pieri nici acum.”

Îl privesc în tăcere. Ştiu ce are pe suflet. Pînă în acest moment, ucisese opt sute patruzeci şi şapte de oameni, de toate naţiile. Ultimii doi, tovarăşii alături de care pornise spre nord şi nord-vest pe Japura, după ce fuseseră debarcaţi împreună cu o flintă, un corn cu praf de puşcă, o pungă cu plumbi, o sabie, trei cuţite şi-un topor. Şi un săculeţ de mîncare, de le ajunsese doar două zile… Au băut apă infestată din rîu. Cînd au fost prea slabi, don Miguel le-a tăiat gîturile şi i-a mîncat. Nu era prima dată, aşa supravieţuise pe Magdalena şi Suarez, în drum spre Ţara Muisca. A mîncat pielea tecii şi centironul, calul, apoi nativi şi tovarăşi – dar a scăpat!

„Ţi-am spus, pe aici nu e un fir de aur. Băştinaşii au aruncat absolut toate obiectele din aur, cînd au pornit încoace. Ajunsese vestea din Noua Granadă, din Guyane, din Noua Spanie, despre ce păţeau băştinaşii de la străinii albi şi bărboşi, hămesiţi de aur. Ştiau că blestemul aurului îi va ajunge şi pe ei, pînă la urmă…”

„Unde este aurul? Unde l-au aruncat? Asta trebuie să-ţi fi spus. O să atîrn unul cîte unul pe cruce, pînă cînd unul dintre ei va vorbi!”

Ştiu că ar face-o. Dacă l-aş vindeca. E datoria mea să-i ajut pe oameni – fără să intervin în destinul normal al acestei lumi. Dar de cînd sînt aici, am înţeles că sînt lucruri mai rele decît moartea. Şi că datoria mea nu este către toţi umanii. Humanas îmi sunt de ajuns.

„Părinte, tu ai făcut jurămînt să te lepezi de lume. Tu poate ai alte dorinţe, alte nevoi. Eu nu am decît una: aurul! Fără avere eşti un nimeni. Am fost un nimeni cît am trăit în vechea Granadă. Am fost şi cînd am ajuns aici, deşi sunt văr cu Balalcazar. Am mîncat viermi şi şerpi, curelele de pe mine şi calul, şi la urmă am mîncat şi sălbatici… Dar voi găsi El Dorado! Atunci  voi fi Om!”

„Deci, vrei să fii om… Bine. Pentru asta îţi voi îndeplini dorinţa: îţi voi arăta El Dorado.”

„Părinte, nu glumi cu mine. Sunt slăbit – chiar mi-arăţi?”

„Da. Trebuie să mă urmezi.”

M-am ridicat şi am ieşit din colibă. Nu-mi e teamă să-i întorc spatele – deşi gîndurile ucigaşe se tîrăsc prin mintea lui ca miriapozii veninoşi. Nu, nu acum, are nevoie de mine. Apoi… Se tîrăşte prin deschizătura boltită. E slăbit şi efortul îl sfîrşeşte. Otrava căpuşelor se răspîndeşte mai repede, febra creşte, cangrena se întinde rapid… I-aş spune, dar ce folos? De i-ar cădea o mînă, ar continua să mă urmeze. O mînă i-ar fi de ajuns: cea în care strînge prăselele cuţitului pe care mi-l va înfige în spate, cînd va ajunge la El Dorado. Pornesc spre nord.

Cînd ieşim în micul luminiş e deja ziuă. Străinul se clatină. Horcăie. Miroase îngrozitor – nu numai a murdărie, ci a puroi, a putreziciune. Nu a observat că fecalele i se scurg pe picior, pe sub cracul pantalonilor, lăsînd pete urîte în urma lui.

„Cetatea!” icneşte, privind cu ochi tulburi, holbaţi, construcţia din partea opusă a luminişului. Un zid de aur, cu o deschizătură. În semiîntunericul din dosul ei, se întrevăd luminiţe colorate. „Aur! Şi pietre preţioase!” Mîna strănge cu nouă putere mînerul pumnalului. Privirea i se înfinge în spatele meu.

„Lasă prostiile!” spun, întorcîndu-mă. Cu o mişcare, las rasa cenuşie să cadă de pe mine. Pielea sintetică străluceşte puternic în soarele aflat deasupra noastră, ca de aur. Omul duce mîna la ochi, orbit, scăpînd cuţitul din mînă.

„Homo doratus!”

Îl privesc fără milă. O fiinţă bipedă, dotată cu inteligenţă, moare. Vor muri miriade ca el, înainte ca Humanul să poată fi contactat oficial. Deocamdată, rolul meu este să-l observ. Aici, în jungla fără sfărşit, atotputernică, printre humanas, pot aştepta. Povestea despre El Dorado va trece în uitare, reînviind cînd şi cînd – fără ca cineva s-o mai creadă. Şi nimeni nu va bănui că miezul real al mitului este un cyborg în capsula lui spaţială…

Liniştit, apăs pe butonul de la centură care camuflează naveta. Îmi pun rasa, ascunzînd strălucirea trupului şi trăsăturile prea puţin umane. Şi, în timp ce funcţiile vitale ale umanului se sting, mă îndrept spre coliba unde-mi duc existenţa.