FRANZ KAFKA – PROCESUL

Eduard Munch-The Scream

 
„Când nu scriu sunt pierdut…Port în mine o lume nemaipomenită. Dar cum să mă eliberez şi cum s-o eliberez fără s-o sfâşii? Şi totuşi este de o mie de ori mai bine s-o sfâşii decât s-o înmormîntez în mine. Pentru asta trăiesc, iar acest lucru este cât se poate de clar.” (Franz Kafka)
 
 S-a născut pe 3 iulie 1883, la Praga, fiind primul dintre cei şase copii ai negustorului Hermann Kafka şi ai Iuliei, născută Lowy, familie care dăduse numeroase figuri de nonconformişti, înclinaţi către visare şi aventură. Franz va moşteni cu prisosinţă caracterul familiei pe linie maternă. Total diferit este tatăl, fire întreprinzătoare, sever şi rece care,  după o copilărie nevoiaşă, accede pe scara socială încet-încet, până părăseşte ghetoul şi se mută în centrul  oraşului. Aşa se explică lipsa lui de înţelegere faţă de copilul visător pe care-l tot constrânge să se adapteze lumii în care trăieşte, timorându-l şi inducându-i  un sentiment de culpabilitate, de teamă şi umilinţă pentru înclinaţiile sale către latura umanistă. Lucru care-l va marca pentru totdeauna: „Din fotoliul tău guvernai lumea…Părerea ta era cea justă, orice altă părere…extravagantă, anormală. Şi încrederea ta în tine era aşa de mare, încât nu simţeai nevoia să rămâi consecvent  pentru a avea dreptate… Lumea mi se părea divizată în trei: o parte în care trăiam ca sclav…supus unor legi inventate doar pentru mine; o alta care-mi era infinit foarte îndepărtată  în care trăiai tu, preocupat să guvernezi, să dai ordine, şi să supuişi te irita dacă nu erau urmate.  O a treia, în fine, în care erau oamenii fericiţi, feriţi de ordine şi de supunere. Eram mereu copleşit de ruşine fiindcă, ori mă supuneam ordinelor tale, şi asta era evident ruşinos, fiindcă erau valabile doar pentru mine, fie te sfidam, şi era mai ruşinos, fiindcă oare cum să îmi permit eu să te sfidez; fie nu mă puteam supune fiindcă nu aveam forţa, apetitul, nici firea ta…
…m-ai întrebat recent de ce pretind că mă tem de tine. Ca de obicei nu am ştiut să îţi răspund nimic…am fugit de tine din totdeauna, pentru a găsi refugiu în camera mea, lângă cărţile mele, pe lângă prietenii mei nebuni sau ideile mele extravagante: nu ţi-am vorbit niciodată cu inima larg deschisă, nu am mers niciodată la templu să te regăsesc, nu am fost niciodată să te văd la Franzensbad, în general nu am avut niciodată spirit de familie.”

 Toate aceste trăiri induse de relaţia cu tatăl său se vor remarca mai târziu în tematica scriitorului: judecătorul care întotdeauna se află în celălalt, capabil oricând să te judece şi să-ţi îndrume viaţa, sentimentul de culpabilitate al vinovatului fără vină, universul îngust al lumii în care trăim guvernată de legi făcute de oameni, pentru a supune oameni, alienarea individului.

Un alt lucru care-i va marca biografia lui Kafka a fost viaţa sentimentală, rămânînd la statutul de veşnic logodnic, cu spaima de-a se dedica unei familii şi de a face un contract pe viaţă. Şi remarc aici, gândindu-mă la masiva corespondenţă publicată, a lui Kafka, uşurinţa cu care comunică cu cei din jurul lui, inclusiv cu femeia iubită, prin intermediul scrisorilor. Acolo îl descoperim pe adevăratul Kafka, cel care, asemenea lui Proust, era fascinat de scrisori: amândoi fac „pactul  depărtatului cu diavolul sau cu fantoma, pentru a rupe proximitatea contractului conjugal. Şi el opune scrisul, căsătoriei. Doi vampiri slăbănogi, anorexici, care nu se hrănesc decât cu sânge, trimiţându-şi scrisorile-lilieci. Principiile de bază sunt aceleaşi: toate scrisorile sunt scrisori de dragoste, aparentă sau reală; scrisorile de dragoste pot fi de atragere, de respingere, de reproşuri, de compromis, de propunere, dar asta nu le schimbă cu nimic natura, fac parte dintrun pact cu Diavolul, care conjură contractul cu Dumnezeu, cu familia sau cu fiinţa iubită (Kafka. Pentru o literatură minoră Gilles Deleuze, Felix Guattari)
 
      Un alt element care ţine de biografia marelui scriitor şi care, cu siguranţă, este reflectat în tematica abordată  se referă la chinurile prin care trece atunci când  timpul pe care ar trebui să-l acorde scrisului îl sacrifică în favoarea câştigării pâinii de zi cu zi. În “Jurnal” găsim reflecţii legate de orele petrecute la birou, care-l oboseau peste măsură consumându-i toată energia. Obligat să se ocupe de afacerile cumnatului său, ajunge  în pragul sinuciderii. Nici lipsurile, foamea şi boala nu l-au ocolit. Tulburător textul “Un artist al foamei”, scris ca urmare a deselor crize de anorexie.
Bolnav de tuberculoză, în primăvara lui 1924 se întoarce printre ai săi, la Praga, fapt resimţit ca pe o înfrângere a sa în faţa vieţii. O laringită tuberculoasă îi provoacă chinuri atroce şi-l fac să-i ceară doctorului Klopstock, care-l îngrijea, morfină: „Omoară-mă, altfel eşti un ucigaş.” S-a stins din viaţă la 3 iunie 1924.
 
          Şi în Procesul, ca şi în celelalte romane kafkiene, individul trăieşte sub datul existenţial al destinului implacabil. Asemenea eroilor tragediei greceşti, eroul său rătăceşte prin labirinturile vieţii, fiind lipsit de o alternativă de-a se salva, de-a fi parte a unei rânduieli logice, indiferent ce soluţie ar alege. Nu ştie de ce se face vinovat şi ca atare nu ştie cum să se apere. Deasupra întregii societăţi guvernează legea ca o suprarealitate ce devine funcţională prin tribunalul din podul clădirii. Aceasta ar putea fi una din cheile în care poate fi interpretat romanul lui Kafka.
 
         O alta ar fi aceea a absurdului unei lumi guvernate de legi făcute de oameni pentru oameni, în care cei care ies din tiparele impuse, neadaptaţii,  sunt supuşi  observaţiei judecăţii comune, în fiecare individ existând un judecător al celuilalt. Şi, conform principiului lansat de Eco, acela de opera aperta (opera rămasă deschisă interpretărilor), orice scriere de mare valoare are numeroase şi profunde semnificaţii a căror interpretare rămâne deschisă.
Incipitul romanului stă sub semnul incertitudinii, atmosferă ce se amplifică de la un capitol la altul până la final, când unica rezolvare este moartea personajului principal: «Pe Josef K îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău se pomeni într-o dimineaţă arestat
Lui Josef K îi este indus sentimentul existenţei unei vini nemotivate, el nefăcând nimic rău. Se trezeşte, pur şi simplu,  într-o bună dimineaţă, chiar când împlinea 30 de ani, că viaţa îi este dată peste cap, fiind arestat pentru o vină neclarificată încă. Pierde pe rând toate drepturile de cetăţean liber. Mai întâi pierde dreptul de proprietate asupra lucrurilor personale. Îi spun cei doi paznici trimişi să-l păzească: va fi deposedat oricum – la magazie se fac fraude, ori sunt vândute, indiferent de cursul procesului.
Suspansul se amplifică atunci când însuşi naratorul nu ştie ce se întâmplă exact cu personajul său :
 «Cărei autorităţi aparţineau? se întreabă naratorul. K. trăia doar într-un stat constituţional. Toate legile erau respectate. Cine îndrăznea să-l atace în propria locuinţă
 Totul părea un joc sinistru, o farsă în care picase pentru că niciodată nu dăduse importanţă amănuntelor, nu-şi luase măsuri de precauţie, nu învăţase nimic din experienţele prin care trecuse. Sentimentul de nesiguranţă se adânceşte atunci când Josef K. încearcă să arate că are o identitate sigură, că nu poate fi confundat cu altcineva, lucru care pe paznici nu-i priveşte. De fapt, indiferent ce-ar face el, lucrurile îşi au cursul lor, dinainte stabilit. Ei, paznicii, ştiu cel mai bine ceea ce l-ar putea ajuta. Ei îi vor doar binele şi trebuie lăsaţi să gândească în locul lui.
Asta era legea. Legea cea adevărată care guvernează orice societate totalitară şi pe care o simţi pe pielea ta doar când intri în contact cu ea.
Josef K. are convingerea că  vinovaţi de ceea ce i se întâmplă sunt doar cei doi slujbaşi ai statului, incapabili să  pătrundă esenţa legilor, lucru care vine în contradicţie cu realitatea. Tipic pentru orice slujbaş mărunt este şi comportamentul celor doi paznici. Trăim într-un stat birocratic şi ştim cât de important este un portar ori o secretară.
 Închis în propria cameră, K se miră că paznicii i-au lăsat la îndemână toate posibilităţile de sinucidere. Semn că nu le păsa câtuşi de puţin de persoana lui. Până şi actul sinuciderii ar fi fost de domeniul absurdului atâta timp cât nu părea să fie motivat. Obligat să se îmbrace într-o costumaţie festivă, K este trimis în faţa inspectorului. Între timp, opinia publică asistă impasibilă la ceea ce se petrece cu un concetăţean de-al lor. «Oameni agasanţi şi lipsiţi de bun-simţ, spuse K şi se întoarse cu spatele la ei.» Convins că jocul s-a terminat, Josef K întinde mâna împăciuitor către Inspector, semn că are simţul umorului şi nu pică în plasă, cu una cu două. Celălalt îi întoarce spatele, pur şi simplu, să vadă cine este de fapt autoritatea şi că el K, este la cheremul lor. Poate să meargă în continuare la serviciu, să se prefacă că  nu s-a întâmplat nimic. Ba, dimpotrivă, la primul său interogatoriu asistaseră şi trei tineri colegi de-ai lui, doar din curiozitate, fără să le pese de faptul că Josef ar fi putut avea nevoie de sprijinul lor moral.
După o zi de muncă decide să se întoarcă acasă şi are o discuţie cu proprietăreasa, d-na Grubach, care consideră că toate câte i s-au întâmplat sunt în favoarea şi pentru fericirea lui.
Josef K este anunţat telefonic (nu citat) să meargă la primul interogatoriu şi, spre binele lui, ancheta se va desfăşura doar duminica, în cursul săptămânii viaţa lui putând să-şi urmeze cursul normal.  Însă adresa tribunalului era vagă, aşa că fu nevoit să bată din uşă-n uşă. Până la urmă găseşte birourile tribunalului în podul unei clădiri cu un aspect sărăcăcios, mizerabil. Astfel intră în labirintul absurdului vieţii. Aerul din încăpere era sufocant. În plus „O mulţime de oameni, cât se poate mai feluriţi, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanţă de tavan, de-o galerie înţesată şi ea de lume, şi unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiaţi, cu cefele şi spinările lipite de plafon. […] Mulţi dintre ei îşi aduseseră perne, pe care şi le puseseră între cap şi plafon, ca să nu-şi lovească ţestele.”
La început crede că cei prezenţi în sală sunt împărţiţi în două tabere şi că o parte dintre ei ţin cu el.  Se convinge că de fapt toată lumea este complice la această mascaradă de proces. Următoarea săptămână procesul nu mai are loc. Toţi cei din jurul lui sunt convinşi că este vinovat, că trebuie să se supună legilor şi să se lase judecat. Nimeni nu se îndoieşte de vinovăţia lui: nici proprietăreasa, nici colegii de serviciu şi nici unchiul venit în grabă să afle de ce le face familia de ruşine. Sentimentul de anxietate, de alienare sporeşte pe zi ce trece şi culminează cu starea de rău care-l copleşeşte în  încăperile sufocante ale tribunalului .Avea impresia că se află pe un vapor, în mijlocul unei mări agitate, că apa năvăleşte cu furie izbind pereţii de lemn, că din adâncul gangului aude crescând un vuiet ca al unui val care, curând, o să-i treacă peste cap; i se părea că gangul se clatină şi că inculpaţii care aşteptau de o parte şi de alta se ridicau şi coborau ritmic. Din pricina aceasta calmul fetei şi al bărbatului care îl conducea părea de neînţeles. Soarta lui K se afla în mâinile lor; dacă îi dădeau drumul avea să cadă ca o scândură. Le simţea privirile tăioase aruncate ici-acolo; le auzea paşii cadenţaţi, fără să-i poată urma, căci era aproape târât de cei doi. Până la urmă observă chiar că îi vorbeau , dar nu izbuti să înţeleagă nimic; auzea doar vuietul asurzitor care părea să umple tot spaţiul şi, prin el, un fel de şuierat ascuţit ca de sirenă.”
 La fel de absurdă ca tot ceea ce se întâmplă în jurul său este bătaia cu nuiaua primită de cei doi paznici chipurile, pentru că şi-ar fi depăşit atribuţiile. De fapt, ceea ce se urmărea era puterea exemplului – teama de bătaie îndobitoceşte pe oricine, lucru confirmat de cei care au trecut prin infernul torţionar al închisorilor totalitare.
Apariţia unchiului venit din provincie, de urgenţă, în clipa în care a aflat de necazurile lui, pare să mai alunge puţin teama care deja îl cuprinsese pe Josef K. Dar unchiul nu venise din compasiune, nici să-i fie alături, să-l sprijine la necaz. Unchiul venise să apere bunul renume al familiei, să acopere, dacă s-ar putea, ruşinea de-a fi parte într-un proces, fără să-l intereseze dacă era sau nu vinovat. După zicala românească, nici el nu crede că poate să iasă fum, fără foc. Nu există prezumţia de nevinovăţie. Pentru el existenţa în sine a procesului însemna deja condamnarea nepotului. Până la urmă merg la vechiul său prieten Huld, care era avocat, să-l angajeze ca apărător.
După întâlnirea cu avocatul, K începe să aibă tot mai multe probleme, la serviciu nu se mai poate concentra şi renunţă la avocat, considerându-l sursa problemelor sale.  Un industriaş, client de-al său de la banca la care lucra, îi face cunoştinţă cu un pictor – Titorelli. Acasă la pictor, descoperă un tablou care înfăţişează Justiţia: legată la ochi şi cu balanţa în mână. Totodată posedă şi-o pereche de aripi la picioare. „E o comandă pe care a trebuit s-o execut aşa, spune pictorul; mi s-a cerut să înfăţişeze în acelaşi timp şi Justiţia şi Victoria.
– E o alianţă dificilă, spuse K zâmbind. Justiţia trebuie să stea nemişcată, altfel balanţa se dezechilibrează şi nu mai poate cântări drept.”
              Pictorul, omul din umbră care ştie toate dedesubturile justiţiei, îl pune în temă cu mecanismul acesteia. Toate detaliile reuşesc să-l buimăcească pe Josef K, întărindu-i sentimentul că este un personaj dintr-o farsă. Apariţia în scenă a preotului închisorii sugerează sfârşitul implacabil al eroului. Finalul romanului stă sub semnul tragicului. Exact în seara  zilei  în care eroul împlineşte 31 de ani este luat de doi necunoscuţi, târât într-o pădure şi ucis. Aşa cum procesul n-a fost unul exemplar, moartea este la fel de mişelească.
Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai de gât, pe când celălalt îi înfipse cuţitul adânc în inimă şi i-l răsuci de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K, îi mai văzu pe cei doi aplecaţi peste faţa lui, cum priveau deznodământul obraz lângă obraz.
Ca un câine! spuse el, şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască.”
Prin moartea eroului, labirintul legii închide uşa  pentru totdeauna în faţa lui. Există  la Kafka o parabolă a ţăranului care vine la lege şi paznicul din faţa uşii îi interzice să intre. Prinzând un moment de neatenţie al păzitorului uşii, acesta încearcă să vadă ce se află dincolo de uşă. „Dacă te ispiteşte într-atât, îi spune păzitorul, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos.” Omul de la ţară are răbdare şi aşteaptă, doar, doar va putea intra. Aproape că intră în simbioză cu obiceiurile păzitorului, pe care le învaţă pe de rost. Ajuns în pragul morţii, vrea să afle care-i motivul de-a fost ţinut în faţa uşii legii, deşi nimeni n-a mai solicitat să intre pe acolo. Răspunsul a fost năucitor: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta îţi este hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”
 „A fost un visător şi creaţiile sale sunt adesea concepute şi realizate în deplină concordanţă cu caracterul visului, ele imită până la ridicol nebunia iraţională şi înspăimântătoare a viselor, a acestor tainice teatre de umbră ale vieţii. Dacă ne gândim însă că râsul, râsul până la lacrimi din temeiuri înalte, este tot ce avem mai bun, tot ce ne rămâne, atunci veţi fi alături de mine, înclinaţi să consideraţi duioasele sale instantanee ca numărându-se printre cele mai valoroase creaţii ale literaturii universale.” Thomas Mann
Bibliografie:  J.Kafka, Procesul, Editura Minerva,1977

Marcel Moreau-Farmecul şi groaza. Oscilări


Mi se va recunoaşte poate, cândva măcar acest merit: că am încercat, în felul meu, necuviincios, să nu uit nimic din om în judecata mea asupra oamenilor.”
 
  Marcel Moreau s-a născut pe 16 aprilie 1933 la Boussu, în regiunea minieră  Borinage, Belgia. La vârsta de 15 ani îşi pierde tatăl, ţiglar de meserie, într-un accident de muncă. Moartea tatălui îi provoacă primele meditaţii asupra morţii: „Mai mult decât „după-moarte” mă obseda” înainte-de- moarte”, acea nemişcare a celui viu acordată celei a mortului. Nu cadavrul îmi vorbeşte despre neant, ci mica existenţă captivă, putrezirea ivită în privire, lenta derivă a trupurilor, viermele din gând…Îmi spun atunci că aceia care nu luptă mor mai repede decât cei ce luptă . Pentru mine, a trăi înseamnă a o lua înaintea descompunerii, gâtuind-o cu străfulgerări.”
În acelaşi timp se petrece ieşirea bruscă a fiului din copilărie: „Moartea tatălui a pus capăt inconştienţei mele. Tot ce a precedat-o a fost copilăria simţurilor. Tot ce-i va urma va fi copilăria verbului”
A fost  puternic influenţat de mediul familial, acentuat puritan, în care nu l-a simţit niciodată pe Dumnezeu. În schimb, a simţit ipocrizia moravurilor impuse mai ales prin mama sa, Louise, o femeie scundă, „ca o comprimare a Teribilului”, ea însăşi fiind un caz de violenţă pasională. Practică mai multe meserii, printre care şi pe aceea de muncitor într-o robineterie unde cunoaşte o lume dezumanizată, robotizată, lipsită de moralitate.
Mai târziu, descoperă literatura rusă, spaţiul psihologiei dostoievskiene cucerindu-l pentru totdeauna. După câţiva ani se apropie de Nietzsche: „Filosofia lui atât de limpede, de heliolatră, ne vorbeşte totuşi despre obscuritatea omenească, despre lunga noapte a omului. Ne învaţă că albul se smulge negrului, soarele umbrei, spune Moreau.” În 1955  ajunge corector la Le Soir, iar în 1969, când vine definitiv la Paris, va intra corector la Le Figaro, muncă pe care o va face până la pensionare. Călătoreşte în toată lumea, e tradus în America, în Germania, în România. Începe o lungă corespondenţa cu Anais Nin, „iubita de mătase” a lui Henry Miller şi cu Emil Cioran. „Moreau este un incendiator, spune Denis Wetterwald. Scriitura sa este incandescenţă şi scrâşnet.”
        
 Cartea Farmecul şi groaza. Oscilări, în traducerea Irinei Petraş, aduce în faţa cititorului român un eseist redutabil, autor a peste 51 de volume. Având în mână cărţile lui Moreau nu poţi aţipi, nu poţi să cazi pe gânduri.
„E una dintre acele cărţi pe care le-ai putea sfârşi aşa cum îţi sfârşeşte viaţa, cu o împuşcătură, cu un ultim suspin. Unde s-au dus importanţele, unde sunt diferenţele? Ziua se ridică, noaptea cade într-un gest unic. De la farmec la groază, îmi pare că am alunecat,  fascinat de unul, fascinat de celălalt. Între amândouă, să exişti ori să încerci s-o faci. Nu mă supun urâţeniei morţii, scriu pentru a o preface în frumuseţe…Nu mai am decât cititul şi uitarea lui. Scriitura mă înşeală. Seamănă unei forţe şi chiar este, ea, o forţă. Dar ca şi cum eu n-aş mai fi. Sunt doar un purtător de verb. Un port-verb. Iar Verbul e greu, atât de greu…îngreunându-se fără încetare. Mă lupt ca să-l pot purta. Încovoierea mea mă iubeşte, adică îmi interzice să încerc pentru viaţa mea, pentru Viaţă, o pasiune încă verificabilă. Asta-i totul, ăsta e adevărul…E şi acesta, poate, un destin literar: lirismul şi moartea într-o singură fiinţă, pentru începuturi şi pentru încheieri.”p.106
 
Întrebări şi răspunsuri  pe parcursul întregii cărţi care te poartă de la agonie la extaz, îţi provoacă îndoieli. „Am impresia, spune Moreau, ascultând şi citind, că marea parte a activităţilor spiritului constau în a fereca existenţa. În a trudi contra împlinirii de sine. Încordările spre plenitudine au devenit lucruri de spaimă, oricum istovitoare.” Şi cum să nu devină astfel atâta timp cât oamenii nu mai ştiu să trăiască deplin, când nu mai ştiu să pună spiritul în slujba binelui general? Nu este suficient ca întreaga societate să fie guvernată, pur şi simplu, de o morală. „O  bună morală  ar trebui, de pildă, să ne îmbete, să facă să curgă în viaţa interioară un vis generos.”
               
Moreau este un nihilist în linia lui Nietzsche şi Cioran care i-au fost părinţi spirituali. „Orice religie, orice doctrină, spune el, îşi datorează expansiunea apelurilor la obscura nevoie a oamenilor de a-şi delega puterile unor instanţe care să-i ocrotească.” De la o zi la alta, omul a devenit tot mai pragmatic. Dorinţa de mântuire nu mai înseamnă nimic atâta timp cât ne simţim puternici şi nemuritori şi cât nu oferă ceea ce  ne poate oferi hedonismul vremurilor în care trăim. Se întreabă retoric, cu amară ironie: „Cum, adică, la atâta să se reducă mântuirea: să te bucuri fără atingeri, fără adulmecări, fără superba senzualitate a cărnii frământate? Fără beţia de a poseda, de a nu-ţi mai aparţine? S-a sfârşit cu gustul, cu mirosul, cu pipăitul, cu văzul şi, neîndoielnic, cu auzul, în ciuda promisiunilor de melodii celeste. Gata cu ochii în ochi, Doamnele mele, gata cu sexul nostru arzând de dorinţă în al vostru, gata cu rarele fioruri ale emoţiei care nu cutează să-şi rostească numele…gata cu suferinţele, cu „muritul din dragoste”. Nimic decât miriade de abstracţiuni adoratoare alcătuind unica adoraţie a lui Dumnezeu:”
Ei, da, cine ar renunţa la o viaţă atât de plină în favoarea unei promisiuni fără putinţa de-a fi verificată împlinirea ei. Sufletul? Cui îi mai pasă de suflet?
Legat de politică, Marcel Moreau este adeptul democraţiei, singura formă de organizare  în care-şi mai găsesc locul chiar şi solitarii, marginalii, inspiraţii, nebunii visători, inadaptaţii. Pentru el Estul încă mai este păstrătorul romantismului, al sufletului subteran, neatins de geniul distructiv al gândirii consumatoriste, occidentale. Bun prieten cu familia lui Ştefan J. Fay (autor al cărţii despre Mircea Vulcănescu, Sokrateion), Moreau a vizitat Bucureştiul imediat după căderea lui Ceauşescu: „Bucuria pe care mi-a provocat-o căderea dictatorilor e o bucurie imediată, bună pentru câţiva ani. Ea nu se împotriveşte nicidecum intuiţiei mele în legătură cu neputinţa omului de a reinventa civilizaţii glorificabile, în care fiecare să-şi găsescă locul şi un ultim sens posibil pentru această viaţă care a încetat să mai aibă vreunul.”
                
Despre Puterea care corupe, mai ales în rândul intelectualilor care-şi uită menirea şi se lasă atraşi în jocul ei, iată ce spune Moreau: „Când apare un dictator, servilitatea iese la iveală. Atunci, la anumite spirite, fie ele eminente în arta ori în ştiinţa lor, se revelează aspecte tulburi, ambigue, corupătoare ale personalităţii, atât de mare e nerăbdarea lor de-a fi sărutate de dictator la figurat, dar mai ales la propriu.”
Pentru un împătimit de carte aşa cum este Moreau este foarte greu să înţeleagă lipsa de apetit pentru citit a tinerilor de astăzi. „Tânărul care nu citeşte se condamnă de pe acum a nu fi în stare să ne alăture revoltei sale, fatalmente o nouă servitute. Nu va fi decât un agitat, ori un ratat.”  Şi nu-i suficient doar să citeşti: „Trebuie să iubeşti cuvintele, şi să le iubeşti peste măsură. Abia atunci se petrece aproape de la sine, alegerea între cuvintele pline de sens şi cele neisprăvite, care ne caracterizează epoca.
 În eseul lui Marcel Moreau poezia redevine soră a filozofiei aşa cum doar la marile spirite poţi întâlni. Ajuns la senectute descoperă cu regret -aşa cum se întâmplă cu fiecare dintre noi- că la tinereţe s-a  risipit în lucruri mărunte care, cu timpul, lasă un gol imens şi rece înăuntru şi pe  dinafară.
 „Am dat  mult dragostei, nu destul prieteniei. Azi, când pierd gustul uneia, descopăr savoarea celeilalte. Dar e, desigur, prea târziu pentru a excela în împărţirea sentimentelor care sunt ceea ce rămâne nobil şi emoţionant după trecerea Femeii. Inimile fiind deschise, n-am decât să introduc surde şi vibrante recăderi de singurătate. Singurătatea ca destin şi ca verb.”(Marcel Moreau, Farmecul şi groaza. Oscilări)
 
Bibliografie: Marcel Moreau, Farmecul şi groaza. Oscilări, Editura Libra, Bucureşti, 1994
 

André Glucksmann – DISCURSUL URII

Philippe Lavigogne- La haine
Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist.”
 
Discursul urii nu este un eseu asupra urii în sine, ci este un eseu despre cenzura urii, despre minimalizarea ei, dar şi despre amplificarea ei. „Când arzătoare şi brutală, când insidioasă şi glacială, o ură neobosită bântuie lumea. Spectrul ei obstinat şi îndărătnic tulbură relaţiile private şi problemele publice.” Chiar dacă ne prefacem că n-o vedem, chiar dacă, aparent, nu-i găsim justificare, ura se insinuează zilnic în vieţile noastre marcând cu prisosinţă atât relaţiile particulare, cât şi pe cele publice. Iar marea noastră vină a tuturor rezidă, în primul rând, în faptul că suntem atât de „geniali” încât găsim explicaţii şi justificări la toate câte ni se întâmplă, explicaţii care frizează ridicolul uneori. Pentru ura din spaţiul particular lăsăm la latitudinea noilor psihologii, amputate de o cultură profundă, însă atinse de mondenitate, să ne justifice orice faptă a cărei vehicul este ura: pedofilul  are scuza unei copilării nefericite, hoţul este atins de şomaj, prietenul învrăjbit e lipsit de educaţie  (ura nefiind decât fructul alterat al lipsei de educaţie) crimele dintre foşti iubiţi se justifică prin pasiuni bolnăvicioase  şi aşa mai departe.
 
Chiar şi urile colective sunt tratate ca acte de circumstanţă, actele de terorism  fiind luate drept reacţii ale umiliţilor şi obidiţilor planetei. Totul are o justificare şi singura măsură ce poate fi luată este ca aceste fapte să fie înscrise în analele istoriei ca apoi să fie cu lejeritate date la spate. De fiecare dată când se întâmplă ceva ne prefacem surprinşi  pentru ca apoi să ne  consolăm  că  nu ni s-a întâmplat nouă. Nici nu ne trece prin cap să încercăm  să pătrundem în profunzimea actelor generatoare de ură. Asemenea pendulului lui Foucault ura îşi lasă dâra fumegândă de la un eveniment la altul fără să se disipeze, fără să se atenueze. De la Bombele atomice din 1945 până la bombele umane din 11 septembrie 2001 au trecut doar două generaţii. De fiecare dată uitarea şi-a intrat rapid în drepturi spre a lăsa loc unor noi şi noi evenimente. „Această neliniştitoare condiţie umană, spune Sartre în 1945 în revista Timpuri moderne, de acum încolo în mod ireversibil înzestrată cu puterea de a face lumea fărâme, este definită de capacitatea ei universală de omucidere, aşadar de sinucidere…Nu mai există specie umană… după moartea lui Dumnezeu, iată că se vesteşte moartea omului.”
 
Prima fractură în istoria modernă a omenirii, bomba de la Hiroşima a arătat cât de fragilă este pacea lumii. Şi pentru că istoria s-a scris şi s-a uitat, nici n-a trecut bine greul furtunii că ne şi grăbim să dăm fila, suntem invadaţi de iluzia schimbării mentalităţilor.” Nenumărate instincte de ură şi de violenţă sălăşluiesc în stare latentă în inimile omeneşti, spune istoricul Leon Poliakov, iar învăţămintele primite, preceptele moralei pot cu dificultate să le ţină-n frâu. De ce ravagii sunt  capabile aceste forţe elementare, din clipa în care-în loc să se opună dezvoltării lor-justificarea morală şi consacrarea ideologică vin să le dea o mână de ajutor şi mai curând le stimulează decât le frânează? Astfel, prin răsturnări descumpănitoare, oamenii au ştiut mereu să întoarcă în avantajul unor asemenea pasiuni evangheliile lor cele mai nobile.”
 
Cele două războaie mondiale care au bântuit omenirea secolului al XX-lea au reuşit să pună între paranteze însăşi ideea de umanitate. Până unde poate merge inumanul din om şi de unde începe lipsa de speranţă a individului? Iată întrebări la care nu s-a găsit încă răspuns. Şi noul tip de război ce nu cunoaşte frontiere, terorismul, justifică aceste întrebări fără răspuns, deocamdată. Terorismul de ultimă generaţie se autoproclamă nihilist-fără reguli, fără limite, departe de războinicul tradiţional care încerca să-şi înfrâneze propria ură şi s-o strunească pe-a duşmanului. Teroristul de azi este un posedat, o bombă vie care face un tot cu ura proprie. Furia sa lăsată fără zăgazuri nu cunoaşte armistiţiu şi substituie demonstraţiei forţei, de altădată, demonstraţia propriei uri.
 
În sprijinul afirmaţiilor sale, autorul argumentează cu unul dintre cele mai sângeroase atentate care a zguduit întreaga lume, cel de la Beslan, din Cecenia. Considerat a fi cea mai nebunească luare de ostatici din istorie, atât prin numărul mare al victimelor, cât şi prin cruzimea absolută pe care au manifestat-o participanţii. Şi acest atentat a fost cu atât mai tragic şi mai trist pentru omenire, cu cât n-a găsit ecou în rândul guvernelor europene care au considerat că acei copiii însemnau atât de puţin faţă de buna relaţie cu Rusia.
 
De obicei, criminalul terorist este catalogat drept un dezaxat, găsindu-se rapid o justificare psihologică a deciziilor sale sinucigaşe. Glucksmann afirmă că doar lenea în gândireşi incultura pot trece în prim plan găselniţele psihologilor de serviciu.
Izvorul acestor porniri distructive şi neprevăzute este cu mult mai adânc, numai prostia opacă găsindu-i justificări facile şi imediate. Parcurgând o întreagă istorie a literaturii cruzimii, începând cu Homer, concluzia la care ajunge este că răul se află în fiecare din noi. Şi acest lucru se tot repetă în fiecare tragedie greacă. Conform canoanelor, acţiunea în  tragedia greacă se desfăşoară după următorul scenariu: mai întâi dolor, prima fază când eroul se întoarce în sine copleşit de suferinţă, apoi furor, când durerea se exteriorizează şi nimiceşte treptat pe cei apropiaţi şi ultima fază nefas, când prezentul şi viitorul, cele două file ale vieţii, sunt făcute tabula rasa de o crimă nemaiauzită..
„Ura este în fond arta de a conserva, spune Glucksmann, a îndopa, a îngrăşa o mânie, prevestindu-ţi istorii oribile. Dar nu oricare. De preferinţă cele care o sapă adâncind-o ca un hău în care dispare totul.”
 
Ura îmbracă diferite feţe înfăţişând fobii colective care nu de puţine ori s-au transformat în acte de o rară cruzime. Stau mărturie lagărele de exterminare naziste, precum şi lagărele totalitarismului sovietic. Antisemitismul a fost şi va rămâne o mare problemă iar confruntarea dintre evrei şi palestinieni e alimentată cu ură de ambele părţi.
Un duşman redutabil care se pune de-a curmezişul înfăptuirii păcii şi înţelegerii în lume rămâne clişeul după care este judecat celălalt.
Există în civilizaţia Occidentală trei astfel de clişee cum că răul în lume ar fi generat de evrei, de americani , ori de femei.
 
La vedere sau mai voalat, antisemitismul se manifestă încă, problema evreiască nefiind o obsesie maladivă şi aici aminteşte afirmaţia compozitorului grec Mikis Teodorakis. „Suntem două naţii fără fraţi pe lume, noi (grecii) şi evreii, ei însă au fanatismul şi cultul forţei…Astăzi putem spune că această naţiune mică constituie rădăcina răului, nu a binelui, prea multă suficienţă şi prea multă obstinaţie înseamnă răul….”
Un alt clişeu este cel în care americanii sunt demonizaţi fără să se ţină cont de faptul că până la urmă America înseamnă democraţie veritabilă, indiferent de intervenţiile sale. Nihilistul european consideră că prin cele două războaie mondiale şi-a câştigat dreptul de-a da lecţii americanilor.
Iar al treilea clişeu este considerarea femeii drept măr al discordiei.
De la Elena din Troia încoace funcţionează butada „cherchez la femme!” „ca sursă a răului şi motiv de ură.
„Ura, spune Heidegger, nu se risipeşte nicicum după ce izbucneşte, ea nu face decât să crească şi să se înăsprească, ea ne roade şi ne devorează esenţa. Dar această constantă inaccesibilitate care, prin ură, vine să se stabilească în existenţa umană nu o face nici izolată, nici oarbă, ci clarvăzătoare şi chibzuită. Mânia îl face pe om să-şi piardă direcţia. Ura intensifică conştiinţa şi reflecţia în cel pe care-l stăpâneşte, până la răutatea cea mai subtilă. Ura nu este niciodată oarbă, ci clarvăzătoare; doar mânia este oarbă. Iubirea nu este niciodată oarbă, ci clarvăzătoare; doar starea de îndrăgostit e oarbă, fugitivă şi bruscă, e un afect, nu o pasiune. Acesteia îi revine să se extindă în afară pentru a cuprinde deschizându-se; şi în ură se produce acest mod de extindere, prin faptul că ea îşi urmăreşte necontenit şi peste tot obiectul.”
 
În viziunea lui Montaigne, de la care  Glucksmann îşi recunoaşte filiaţiunea, starea de ură nu este nimic altceva decât mariajul dintre o cruzime fără margini şi discursul malefic care-i dă legitimitate urii. “Nu se poate închipui o mai urâtă înfăţişare a lucrurilor decât aceea în care răutatea devine legitimă şi îmbracă, odată ce magistratul a dispărut, mantia virtuţii.”( Eseuri, Montaigne)
În final, Glucksmann face un fel de corolar al urii:
1) Ura există, chiar dacă fidelii ei pretind că acţionează în slujba unei cauze nobile
2)Ura se ascunde sub cuvinte frumoase. Orice manifestare a ei se ascunde în dosul unor fraze pompoase.
3)Ura este insaţiabilă. Oricât ar fi de hrănită pare imposibili de satisfăcut şi pare că niciodată nu va avea o finalitate.
4 Ura promite paradisul. Misticismul paradisului pierdut susţinut de mituri şi legende care vorbesc despre existenţa unei lumi perfecte.  Apariţia diversităţii ar fi născut ura.
5 Ura se doreşte a fi Dumnezeu ziditor. Tendinţa unor societăţi occidentale către autodivinizare este concludentă în acest sens.
6 Ura iubeşte de moarte. Ura îşi iubeşte într-atât obiectul, indiferent că-i evreul, America, ori femeia, încât îi comandă să se sinucidă.
7 Ura se hrăneşte din autodevorare.
„Nimeni nu admite că urăşte fără motiv şi cu toate acestea gratuita răutate se sprijină pe ea însăşi şi se înalţă prin propriul elan.(…) Răutatea este literalmente causa sui. Nu ceea ce poate fi urât explică ura, ci ura însăşi a priori face lucrurile demne de ură şi care sporeşte mai apoi la vederea acestui lucru odios pe care ea l-a fabricat.” (Vladimir Jankelevitch, Tratat despre virtute)
 
Provin dintr-o familie de evrei care a participat la Rezistenţă în Franţa, ceea ce m-a învăţat că adevărurile sunt relative. Aşa de pildă, vorbeam germana în familie şi franceză în exterior, şi nu aveam voie să fac altfel, deoarece aş fi întâlnit oprobriul general.”(André Glucksmann)
 
 
 
 
 
 
Bibliografie: André Glucksmann, Discursul urii, Humanitas, 2006

MICHAEL ONDAATJE – ÎN PIELEA UNUI LEU


“Lion’s Head” by Eugène Delacroix

 

“And I sing this for the freaks, and for the cripples and for the hunchbacks, for the burned and for the burning, for the maimed, for the broken and for the torn…”(Michael Ondaatje)

 

Philip Michael Ondaatje s-a născut pe 12 septembrie 1943, în Sri Lanka, Colombo (Ceylon) . În 1954 a părăsit ţara şi s-a stabilit în Anglia unde a stat până-n 1962, când a emigrat în Canada, devenind cetăţean canadian. Îşi face debutul în literatură cu volumul de poezie “The Dainty Monsters” (Monştrii graţioşi) în  1967. În 1970 publică un studiu despre poetul, cântăreţul şi prozatorul Leonard Cohen, intitulat “Leonard Cohen”. Începe să câştige notorietate naţională şi internaţională în anul 1970, după publicarea poemului narativ “The Collected Works of Billy the Kid” (Operele complete ale lui Billy the Kid). Primul său roman, “Coming Through Slaughter” (Prin omor) apare în anul 1976. Continuă cu proză memorialistică: “Running in the Family” (Chestiuni de familie), 1982. După ce în 1987 publică “In the Skin of Lion” (În pielea unui leu) în anul 1992 câştigă mult râvnitul premiu Booker Prize cu romanul “The English Patient” (Pacientul englez). În 1997, romanul “The English Patient” (1992) este ecranizat.  Filmul, cu acelaşi titlu, este regizat de Anthony Minghella, avându-i în distribuţie pe Ralph Fiennes, Kristin Scott Thomas, Julitte Binoche şi Willem Dafoe, câştigând nu mai puţin de 6 premii Oscar, inclusiv pe acela de «Cel mai bun film» După cum rareori se întâmplă, şi filmul,  şi cartea sunt realizări artistice majore, completându-se reciproc. Celebritatea marelui scriitor Michael Ondaatje sporeşte în anul 2000 după publicarea romanului “Anil’s Ghost” (Obsesia lui Anil), premiat cu Giller Prize, Governor General’s Award, Prix Medicis.

“The English Patient” rămâne una dintre marile cărţi ale secolului al XX-lea, nu atât prin subiectul abordat, cât prin realizarea stilistică a romanului. În limba română au mai fost traduse romanele: “In the Skin of Lion” (În pielea unui leu) 1987, “The English Patient” (Pacientul englez) 1992, “Anil’s Ghost “(Obsesia lui Anil) 2000 şi “Divisadero” (2007).

Marca scrierilor lui Ondaatje rămâne lirismul de cea mai bună calitate potenţat cu reflexivitatea şi cu elocvenţa.

Romanul “În pielea unui leu” (In the Skin of Lion)  poate fi citit pe mai multe straturi- poveste de dragoste, istorie a unui oraş, roman de aventuri, o profundă frescă socială a anilor tulburi, 1920-1930, ani în care oraşul canadian Toronto este invadat de imigranţi. Oricare ar fi cheia în care se doreşte interpretarea romanului, cititorul este acaparat încă de la primele pagini de suprarealismul imaginilor construite cu ajutorul unei fraze încărcată de poezie ce-ţi lasă, în final, acelaşi sentiment ca atunci când ai răsfoi un album cu fotografii îngălbenite. Evenimente reale se întretaie cu acţiuni imaginare dând forţă acestei evocări a vieţii primilor imigranţi -cei care şi-au sacrificat viaţa aducând civilizaţia  în  sălbăticia din Nordul îndepărtat.

Lumea este văzută prin ochii copilului Patrick Lewis, fiul unui imigrant, tăietor de lemne, născut în provincia Ontario. Pentru Patrick, tatăl său, Hazem Lewis, este un adevărat erou datorită ingeniozităţii cu care reuşeşte să facă faţă tuturor vitregiilor naturii din nordul Canadei. Primii imigranţi au fost tăietorii de lemne, cei care au defrişat pădurile pentru a face loc viitoarelor oraşe. Munca grea, copleşitoare, nu le dădea prea multe speranţe de supravieţuire. Patrick povesteşte plin de încîntare despre inovaţia tatălui său, care, pentru a uşura munca cărăuşilor de buşteni, punea dinamită şi arunca buştenii tăiaţi drept în râu, devenind astfel un personaj celebru şi foarte căutat pentru curajul său.

De o frumuseţe stranie este evocarea tabloului suprarealist în care sunt surprinşi tăietorii de lemne patinând, noaptea, cu torţe aprinse în mîini, pe râul Napanee. Născut la o fermă de vite unde ziua însemna muncă până la epuizare şi noaptea, somn, Patrick descoperă acest balet fantastic al trudiţilor muncitori ce patinau în toiul nopţii, lucru care-i schimbă viziunea asupra lumii: “Gheaţa scânteia . Pentru o clipă i s-a părut că dăduse peste vreo întâlnire a vrăjitoarelor sau peste vreunul dintre acele ritualuri druidice-ilustraţiile din manualul de istorie la care se zgâise ore-n şir…Un prilej de bucurie. Un dar. Zece bărbaţi care patinau, parte dintr-un joc. Unul dintre ei îi urmărea pe ceilalţi şi, o dată ce-l atingea pe altul, acesta devenea la rându-i urmăritorul. Fiecare ţinea în mână un snop de papură aprinse la capete. “

 Însă ceea ce l-a impresionat pe băiat n-a fost faptul că patinau cu atâta plăcere, ci bucuria de-a o face în toiul nopţii. Exact ca într-un vis. Atunci a descoperit că viaţa nu-i alcătuită doar din trudă, aşa cum văzuse la tatăl său, că sufletul îşi cere dreptul şi te poţi bucura făcând anumite sacrificii. “În această etapă a vieţii sale, mintea i-o luă înaintea trupului.”

Cu timpul, locul tăietorilor a fost luat de alţi imigranţi,  de cei care se pricepeau la construcţii. Un simbol al mărturiei în timp şi spaţiu pentru sacrificiile făcute în folosul generaţiilor care vor veni rămâne podul, construcţie ce leagă estul de vestul oraşului Toronto. Alte munci, alte mirosuri, alte pericole. “Podul se înalţă ca într-un vis. Va uni partea de est cu centrul oraşului. Va duce maşini, oameni, apă şi curent electric peste valea Donului. Va duce trenuri care încă n-au fost inventate.” Pe podul botezat “Prinţul Eduard” autorul surprinde alte imagini suprarealiste. În timp ce muncitorii ajunseseră cu construcţia aproape de final, pe pod a apărut un grup de cinci călugăriţe. Când aproape că ajunseseră la vreo treizeci de metri, un vânt iscat din senin “începu să le împrăştie care-ncotro“. “Le-a aruncat peste lopeţi, peste melanjoare de ciment. Zburau dintr-o parte în alta, la un pas să cadă peste margine.” Au fost salvate de muncitori în ultima clipă, mai puţin una dintre ele pe care a luat-o vântul, pur şi simplu . “A dispărut în beznă pe după al treilea perete de sprijin, în aerul întunecat, care nu ţinea nimic, poate doar uneori, pe zi, câte un nit sau vreun ciocan aruncat la întâmplare.” Edificiul îşi luase deja tributul în sânge, astfel că, frica celorlalţi de monstrul la care lucrau, dispăruse. Tot aici, tânărul Patrick cunoaşte un personaj la fel de curajos şi de faimos cum fusese tatăl său: Nicholas Temelcoff. Era omul care nu se dădea înapoi de la nimic. Se arunca în gol fără teamă şi făcea muncile cele mai periculoase fără nicio protecţie. Mişcările imigrantului macedonean, Nicholas Temelcoff, par a fi desprinse dintr-un alt tablou suprarealist. “Momentul era cubist“. El leagă cablurile zburând prin aer cu agilitate de la un pilon la celălalt.

Munca, aparent măruntă, a celor care trudesc la înălţarea oraşelor canadiene este imortalizată pe peliculă. Era perioada când apăruse filmul sonor. Eroul celebru care le va lumina chipul de bucurie acestor personaje de sacrificiu fiind vagabondul cu pălărie şi baston al cărui mers de raţă, legănat, va deveni celebru. Amuzamentul provocat spectatorilor de filmul mut este înlocuit cu fascinaţia peliculei sonore. Lumea evoluează, Canada devine un loc prosper în care imigranţii din Europa vin să strîngă bani pentru a se întoarce acasă să-şi deschidă propria afacere.

Romanul lui Ondaatje este populat cu o lume cosmopolită. Pe lângă imigranţii care făceau muncile cele mai dificile apar personajele autohtone, precum rechinul imobiliar, Ambrose Small, îmbogăţit peste noapte din administrarea teatrelor. Apoi, amanta acestuia, actriţa de duzină Clara Dickens, de care Patrick se îndrăgosteşte. Povestea de dragoste dintre Patrick şi Clara sfârşeşte brusc, ea părăsindu-l pentru milionarul Ambrose care se retrăsese în sălbăticie, obosit de notorietate.

Abordând un ton uşor ironic, naratorul recurge la un procedeu narativ foarte modern: îşi exprimă punctul de vedere legat de diegeza romanului tradiţional, autorul omniscient şi omnipotent făcându-şi simţită prezenţa pe tot parcursul acţiunii. “Patrick Lewis a trăit toată viaţa lângă romane, lângă poveştile lor clare. Autorii care însoţeau personajele I-au clarificat întotdeauna motivele. Evenimentele lumii au ridicat întotdeauna eroii din mizerie. Cărţile se terminau cu testamente rectificate şi poveşti de dragoste solvabile. Chiar şi amantul izgonit accepta că, în cele din urmă, conflictul s-a încheiat.”

Construcţia oraşului Toronto se continuă şi în adâncime: tunelul care trece pe sub lacul Ontario, uzina de apă a oraşului sunt alte edificii care-şi primesc tributul în sânge de imigrant. Cu această ocazie începe să prindă viaţă mişcarea sindicală. Patrick o cunoaşte pe Alice Gull şi se angajează la tăbăcăria Wickett şi Craig. Povestea lor de dragoste capătă noi sensuri. Niciuna din muncile de până acum nu fusese ca aceea din tăbăcărie unde, măcelarii, cei care omorau vitele lovindu-le cu un baros în cap, tăietorii de piele şi vopsitorii deveniseră nişte brute care încercau să supravieţuiască. Remarcabile în romanul “În pielea unui leu”, ca de altfel în toate romanele lui Ondaatje, sunt scenele de dragoste, încărcate de lirism şi pasiune. Scene pline de senzualitate, în care toate simţurile personajelor intră în alertă, gestica simplă de zi cu zi  capătând semnificaţii de ritual: “Tot ce le rămânea în piele era mirosul de care nici o femeie nu se putea apropia în pat. Alice se întindea lângă trupul vlăguit al lui Patrick, atingându-i gâtul cu buzele, şi ştia că e lângă mirosul lui, ştia că soţiile vopsitorilor nu vor mai avea niciodată parte de mirosul neîntinat al bărbaţilor lor. Chiar dacă şi-ar fi smuls din trup pigmenţii şi cristalele de sare, tot ar fi mirosit a îngerul cu care se luptau în bazine, în gropi. De culoarea cărnii.

Un personaj la fel de pitoresc, cum sunt toate personajele romanului, este hoţul Caravaggio (pe care-l vom reîntâlni în Pacientul englez, împreună cu Hanna, fetiţa lui Alice Gull), iubit de frumoasa Giannetta cu care se şi căsătoreşte. Trebuie să recunoaştem în toată ţesătura acestui roman măiestria cu care autorul croieşte  destinele personajelor, astfel încât să se întretaie cu cel al eroului principal, Patrick Lewis.

Pe sânge de imigrant se înalţă metropolele Canadei, pe a cărei întindere şerpuiesc şoselele podurile, viaductele şi toate edificiile celelalte, semne ale apariţiei civilizaţiei. O lume înnoită, mult mai sofisticată o înlocuieşte pe cea simplă şi veche. Viaţa începe să pulseze pe alte coordonate şi nimeni nu-şi mai aminteşte nici de Hazen Lewis, care arunca copacii direct în apă râului, dinamitându-i, nici de curajosul Nicholas Themelcoff care zbura de la un pilon la celălat al podului întinzând reţeaua de cable, nici de rechinul Ambrose, nici de hoţul Caravaggio, nici de Harris, primarul cel nebun, care supraveghease construirea tunelului de sub lacul Ontario, cu orice preţ. Moartea iubitei sale, Alice Gull, într-o confruntare a sindicaliştilor cu anarhiştii l-au determinat, în final, pe Patrick Lewis să încerce să se răzbune pe acest imens malaxor care devenise societatea de consum canadiană şi să arunce-n aer cea mai măreaţă construcţie a sa: tunelul. N-are suficientă putere de decizie şi finalul romanului rămâne sub semnul normalităţii. “Nici o poveste nu va mai fi vreodată spusă ca şi când ar fi singura.” (John Berger)

Poveştile despre curajul imigranţilor al căror sacrificiu a stat temelie viitoarei societăţi de consum canadiene, vor fi înlocuite cu alte poveşti lipsite de ineditul celor care au marcat pionieratul. Pentru că lucrurile trainice, cu adevărat importante, se petrec departe de ochiul iscoditor al publicului, în locuri în care puterea nu-şi are locul. Cartea lui Ondaatje este un seducător imn închinat marginalităţii, acolo unde se poate învăţa, în primul rând, lecţia umilinţei, a fragilităţii şi  a perisabilităţii vieţii în mijlocul naturii virgine.

                         

 
Bibliografie: Michael Ondaatje, În pielea unui leu, Editura Polirom, Iaşi, 2004