September 27

UN DRUM LA MOARĂ


 
Dumitru, zis Laciu, se tot întorcea de pe-o parte pe alta şi parcă nu-şi mai găsea locul.Se trezise  năclăit de sudoare şi cu inima zbătându-se în piept, de ziceai că l-ar fi alergat cine ştie ce nazgodii în somn. Îşi pusese ceasul vechi, tip CFR, să sune la trei dimineaţa, s-ajungă-n zori la Gradiştea, la moară. Făcea cam două ore, dacă ţinea caii la trap, şi n-ar mai fi stat la rând. „Rumânii”, care erau mai de-aproape, veneau când se lumina de ziuă, însă el, trebuia să plece decunoapte, să poată prinde rând mai în faţă. Îi dete un cot neveste-si, Florica, care sforăia, de parcă pornise porcii la jir, şi-i zise încet:
– Hai, Floare, pune repede de-o mămăligă, că până-n seară numaidecât trebuie să fiu acasă. De luni începem să culegem via şi trebuie să fie şi caii odihniţi.
 
Florica îşi aruncă repede o fustă largă peste cămaşa de noapte şi se duse către bucătaria de vară, unde încă-şi mai făceau mâncarea pâna dădea frigul bine afară. O mămăligă, câteva ouă fierte şi câteva bucăţi de carne de la garniţă, le adună repede într-un ştergar,  le puse într-o traistă pe care o puse la picioarele lui Mitu, cum îi zicea ea. Lumea-n sat îl ştia mai mult de Laciu, poreclă pe care i-o pusese un cojan cu păr pe limbă, s-arate cât de încăpăţânat era omul – Laciu fiind nume de bou. Între timp, Dumitru înhămase caii, pusese scoarţele la căruţă şi mai adusese un sac gol cu câteva bolbotine pe care le aruncă la picioare, peste traista cu mâncare. Caii sforăiau şi scuturau din cozi, de parcă ştiau ce drum lung şi greu îi aşteaptă. Le mai dădu câte-o găleată de apă şi, în timp ce le mai aranja hamurile, trase puţin de ei să vadă dacă nu cumva era căruţa prea grea. Nevasta se apropie ca o umbră de caruţă şi-i zise, zorindu-l:
– Hai, omule, că acuş e ziuă . Lasă, gloabele, – le-oi mai căta în coarne cât stai la moară. N-or muri de-atât. După care se îndreptă repede către porţi şi le deschise larg.
Dumitru se aruncă din mers pe scândura din faţă şi, trap-trap, căluţii o luară din loc. Nu obişnuia să-i lovească; îşi iubea căluţii şi nu i-ar fi oropsit pentru nimic în lume cu ceva: n-aveai cai şi căruţă, în sat erai nimeni.
 
Ba, uneori, bidivii simţeau inima slabă a stăpânului şi mergeau agale fără să le pese că se grăbeşte. Atunci, îi mai îmboldea încetişor cu codirişca pe la spate şi mai trăgea de hăţuri să-i strunească; caii înţelegeau şi-o luau la trap până uitau, ca apoi să intre în ritmul lor obişnuit. Nici nu-i împovăra peste măsură – avea grijă de fiecare dată să nu încarce căruţa decât până la scoarţe, pe care le punea doar aşa, de formă. Iar ca să-i dea la vreunul cu împrumut, cum mai obişnuiau unii, nici vorba să te poţi apropia de Laciu. „E tânt şi-al dracului, ziceau sătenii. Nu i-ar cădea nici fărâmătura din barbă, darmite să vezi de la el ceva împrumut.”
 
Se făcuse ora patru, dar pe şosea nu circula nici o maşină. Rata se punea în mişcare pe la şase, când mijea de ziuă. Cu toate astea, Laciu fusese prevăzător şi agăţase un felinar aprins de oiştea din spatele caruţei. „Naiba ştie peste ce poţi da într-un drum atât de lung şi… singur, pe deasupra”, gândise el şi imediat făcu o cruce cu limba-n gură zicând un „Doamne-ajută!” în barbă.
 
Şi, îndată îl trecu un fior rece pe şira spinării: îşi amintise de visul de peste noapte: se făcea, că era în  drum spre moară şi ajunsese în dreptul Movilei; caii începuseră să sforăie şi să dea din copite şi trăgeau tot mai greu la căruţă. Dintr-odată căruţa se oprise de parcă ar fi cărat o piatră de moară iar caii mergeau în gol nechezînd şi sforăind ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce fiară. Degeaba se chinuia şi îi îndemna la mers, că ei, bieţii, parcă nu mai aveau nici o vlagă. Cel din dreapta căzuse în genunchi şi necheza cu ochii măriţi de spaimă şi, deşi purtau ochelari, tot cătau sa-şi ducă privirile în spate. Laciu  a-ntors cu greu capul către fundul căruţei şi  atunci a văzut că pe sacii lui, stătea o pisică neagră căreia îi sticleau ochii în noapte. Cu mare greutate reuşise să înşface biciul şi, când îl ridică deasupra capului şfichiuind aerul, cu intenţia de-ai croi una pisicii pe spinare, simţi cum îl ţinea cineva de mână şi cum îl năpădise năduşeala. Scutură din cap şi zise: „Ce vis, mă nene! Ar trebui să mai dau şi eu pe la biserică, chiar dacă popa Ţuică nu se mai trezeşte niciodată, biserica e casa Domnului, iar popa e doar un biet slujitor”
 
Şi cum gândea aşa, iată, că ajunsese deja la Movilă. Aşa numeau sătenii o ridicătură de pământ la intrarea în satul vecin, Plăsoiu. Se credea că-i un mormânt al unei căpetenii de pe vremea tătarilor. Unii se jurau că văzuseră la miezul nopţii limbi de flăcări albastre, dansând în vârful Movilei, semn că acolo s-ar fi aflat o comoară. Doar un nebun îndrăznise odată să se suie în vârf c-o cazma şi încercase să sape. Coborâse de-acolo tot o fugă şi de-atunci nu te mai puteai înţelege cu el.  Când încercau unii să-l descoasă ce văzuse, de abandonase atât de repede  uneltele în vârful dealului şi-o tăiase la vale de-i sfârâiau călcâiele, mormăia ceva în barbă şi se făcea nevăzut.
 
Tocmai când se gândea la astea, Laciu văzu  la poalele Movilei, cum venea unul repejor la vale cărând cu picioarele bolovănişul. În faţa lui se zărea, albicioasă, cărăruia ce tăia în două tarlaua cu tutun ce  se întindea de jur-împrejurul Movilei.  Sus pe cer, o lună mare şi rotundă ca o pâine ieşise dintr-un nor şi lumina ca ziua. Doar ţârâitul greierilor se mai auzea, dar, la apariţia siluetei de pe cărare, parcă totul a încremenit. „Iete, mă, şi la ăsta, cum umblă noaptea pe coclauri”, gândi Laciu. Dar nu-şi termină bine gândul că arătarea  se şi aruncase din mers pe oiştea din spate. Caii se zmuciră deodată şi porniră să alerge de parcă n-ar fi avut nici o greutate în căruţă, fluturând din cap şi sforăind, aruncând  cu picioarele din spate ca şi cum ar fi vrut să pocnească cu copita un duşman nevăzut, aflat în dosul lor. După ce-i mai potoli puţin, Laciu se întoarse către musafirul nepoftit şi-l întrebă:
– Da’, tu de-a cui eşti mă, de unde vii şi unde te duci tu, la ora asta?
– Sunt de-a lui Pârliţeanu bre, din Plăsoiu. Am fost acasă şi mă duc acasă, şi începu să rânjească mai mult sughiţând, arătarea.
– Mă da’ tu mă crezi prost? Ce răspuns îi ăsta? Vezi, că te dau jos acum din căruţă şi, nu mai faci glume cu mine! Cum te-a lăsat tac-tu să umbli noaptea aşa pe drumuri? Ce, ziua nu vă mai ajunge?
Şi tot bombănind încerca să desluşească chipul musafirului care părea să fie  al unui adolescent, după râsetul ce-i trăda vocea în schimbare. Doar ochii îi luceau într-un fel nefiresc… Şi parcă era un şoarece murat. „Probabil trecuse prin lanul de tutun şi se udase de la roua de pe frunze”, gândi Laciu. Între timp căruţa trecuse de Movilă şi ajunsese în dreptul cimitirului, chiar la intrarea în sat. Într-un fel, se bucura de prezenţa tânărului. Abia îi trecea şi lui vremea mai repede şi avea cu cine să lege o vorbă. Se întoarse către musafirul ce-şi bălăbănea picioarele pe oiştea din spate şi-l întrebă cu glas iscoditor:
– Mă, voi nu sunteţi neam cu alde Cocoloş de la noi?
 
Răspunsul nu-i mai veni că ghibirdocul  se smulse de unde şedea şi se prelinse încetişor pe poarta cimitirului. Luna intrase şi ea într-un nor, iar caiii începuseră să dea semne de oboseală. Laciu coborî din căruţă şi-o luă agale pe lângă ei să-şi mai dezmorţească oasele. Începu să gândească la ale lui ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Trecu repede prin Plăsoiu şi-o luă peste câmpuri de-a dreptul, încât într-o oră ajunse la moară. Nu era lume multă. Îşi deshămă caii fără grabă şi le puse în faţă un braţ de iarbă pe care îl pusese în căruţă la plecare. Dădu cu ochii de unul din Plăsoiu, pe care-l cunoştea din vedere, şi-i zise:
– Hai noroc, mă! Ştii, în dimineaţa asta, când veneam încoace, am luat pe unul de la voi în căruţă. Zicea că-i de-a lui Pârliţeanu. Cum naiba l-o fi lăsat tac-su aşa pe coclauri, noaptea? Nu părea să aibe toţi boii acasă…
Celălalt, care pusese deja mâna pe un sac să-l  ajute la descărcat, rămase locului încremenit. Întoarse către Laciu o privire tâmpă şi-l întrebă mecanic:
– De-a cui zici bre, că era?
– De-a lui Pârliţeanu, mă, i-a răspuns Laciu în timp ce se pregătea să arunce un sac în spate! Zicea „c-a fost acasă şi se duce tot acasă”: îs daţi dracului copiii ăştia de azi, cum te mai iau peste picior!
Celălat lăsă sacul jos şi se aşeză pe vine, ducând mâna la frunte de parcă ar fi şters o sudoare nevăzută. Cu un glas pierit, ca de pe altă lume, abia reuşi să îngaime:
– Io-s văr cu Pârliţeanu, bre, şi n-a avut decât un singur băiat. Avea 15 ani şi s-a înecat acum două saptămâni în gârlă. A fost jalea de pe lume, că intrase la liceu, la Bucureşti, şi tat-su se lăuda în tot satul cu băiatul lui….
 
Dumitru simţi cum i se scurge tot sângele din vine şi i se taie picioarele. Făcu o cruce mare şi, până a terminat de măcinat, n-a mai scos o vorbă cu nimeni. De-atunci, parcă
 i-a luat Dumnezeu graiul şi a devenit cel mai credincios om din sat. Niciodata n-a putut să povestească nimănui, de ce, acel drum la moară făcuse din el alt om.
September 24

ISPRAVA DRACULUI


                                                          
 
 
 
La marginea satului Căţelu se aciuase de-o bucată de vreme o familie tare săracă. Veniseră de nu se ştie unde într-o cotigă la care aveau înjugată o junică, cu câteva bulendre şi câteva tingiri puse peste un braţ de ciocani între scoarţele cotigăi.
Lumea le zicea „alde Pulihoi”, nume care, probabil, era interpretarea celui de Polevoi.
Sărmanul Pulihoi  avea un băiat  mai răsărit pe care-l chema Mizdrache şi-o fată cam năstruşnică, Tasica. Un creştin care avea o bucată de pământ la marginea satului şi pe care o ţinea mai mult pârloagă, că mare lucru nu reuşea să adune de răul hoţilor, şi-a făcut o pomană cu Pulihoi şi i-a dat lotul de casă: „să zică bogdaproste şi să-l pomenească de câte ori s-o ruga”. Ce-i drept, săracul om nu se prea ruga şi nici la biserică nu mergea, aşa că baba Tarsiţa, tartorul babelor de pe uliţa lui Pulihoi, s-a dus peste el şi l-a întrebat scurt: dacă-i botezat şi cununat şi dacă are copiii botezaţi.
Cum nu-şi bătuse capul vreodată cu asemenea lucruri, omul nostru s-a lăsat pe mâna babei, care şi-a pus o piatră în drumul către rai, încreştinând familia „veneticilor”. Şi baba Tarsiţa deveni „Naşa”, un fel de general peste familia bietului Pulihoi. L-a ajutat să ridice două odăiţe, mai mult cu sfaturi şi cu îndemnuri. A făcut şi el ca omul sărac o căsuţă din nuiele împletite în care a înfundat vălătuci de lut cu paie şi, la urmă, a lipit-o cu lut, amestecat cu balegă de cal.
Nevasta lui Pulihoi, Dobriţa, a tras un var alb şi-un brîu gri că-ţi era mai mare dragul să te uiţi la căsuţa învelită cu stuf, c-o prispă mare pe care dormeau cu toţii vara. Aşa porni Pulihoi în noua lui viaţă din satul Căţelu, alături de Dobriţa, de cei doi copii năzdrăvani  şi de junica cea costelivă adusă-n jug.
 
Uneori auzeai glasul dogit al babei Tarsiţa cum striga din uliţă : „bă, mai dormiiiţi? Dormire-aţi somnul de veci! Moare vaca-n coşar de foame şi sub voi putrezeşte patul! La muncă, măgădăilor!”
Pulihoi ieşea primul fuga din casă-  ştia  omul ce-i armata – arunca o privire spre cer şi-şi îndesa pe ochi căciula neagră şi miţoasă pe care nici vara n-o lepăda din cap. Zicea că-i ţine răcoare… Se uita lumea la el ca la urs, dar jos tot n-o dădea. Aşa i-a urnit baba Tarsiţa de pe vatră şi i-a trimis “la muncă, la dat cu sapa, nu la pomana satului ca milogii”.
Pe Mizdrache, băiatul cel mare, l-a trimis Pulihoi în cel mai apropiat oraş, la profesională şi-a rămas doar cu viţica şi cu Tasica, care era cam tută de felul ei. O ţinuseră la şcoală tot repetentă, numai în clasa a doua, până pe la 14 ani. Pe urmă au lăsat-o-n pace, că râdeau dracii de băieţi de ea şi-o porecleau în toate felurile.
Să mai crească oleacă, se gândea Pulihoi, şi-oi mărita-o. Ce-i trebuie carte? N-are popa destulă carte-n sat?”
 
Aşezată în propria albie, viaţa familiei Pulihoi curgea lin, precum o  apă la şes, până-ntr-o zi de joi, când, căzu sărbătoarea Ispasului. Baba Tarsiţa, credincioasă până la Dumnezeu, i-a trezit cu noaptea-n cap şi i-a trimis să-i prăşească lotul de pământ dintre haturi că nu i se mai vedea săracul porumb din buruiană. “Mâine-poimâine veniţi la uşa mea cu ciurul după mălai! De unde, dacă nu munciţi? N-oţi aştepta să-mi rup eu oasele pentru voi!
 
Să nu se pună rău cu Naşa, s-au dus alde Pulihoi şi i-au lăsat Tasicăi  în grijă să meargă la câmp s-adune buruiană pentru junică. Era multă udeală, ca după ploaie, şi iar putea să scape boala de vacă-n porumbul oamenilor şi să se umfle.
Către prânz, după ce bietului animal i se uscase limba-n gură cerând măcar un dram de apă, Tasica cea netoată a luat un sac de cânepă, a mai chemat vreo două fete din vecini, şi-au plecat după iarbă. Soarele era în crucea amiezii şi se făcuse o căldură de te lovea în moalele capului, chiar dacă era pe la sfârşitul lui mai. Au jumulit ele de ici de colo câte un smoc de pir, l-au îndesat iute în sac şi  au făcut cale-ntoarsă către sat.
Când au ajuns în dreptul casei lui Pulihoi, s-au oprit pe marginea şanţului  de la vecinul de peste drum, să se odihnească. S-au aşezat gospodăreşte pe podişca omului şi-au început să dondănească verzi şi uscate cum văzuseră că făceau mamele lor în zilele de sărbătoare. Şi, cum chicoteau ele întrecându-se în poveşti de groază auzite de pe la câte o babă atoateştiutoare, aruncă Tasica o privire către căsuţa lor. Rămâne cu gura căscată şi nu poate articula nici măcar o vorbă. În cele din urmă, îngaimă cuprinsă de spaimă: „D…d…dracul! Uite dracul cum se plimbă la noi prin casă c-o lumânare-n mână!”
Celelalte două surate au holbat ochii mute de spaimă, nevenindu-le să creadă ce spune Tasica. Şi, tot scrutând cu privirea, au zărit până la urmă flacăra unei lumânări ce pâlpâia pe masa din tindă, când mai mare, când mai mică, după cum bătea vântul. Le-a apucat tremuriciul de frică şi-au rămas câteştrei înlemnite locului până ce a apărut o babă din vecini. Cu ochii măriţi de groaza vedeniei ce li se arătase, au îndemnat-o  pe babă să se uite cum se plimbă Satana prin casa lui Pulihoi, c-o lumânare aprinsă-n mână. Baba s-a uitat la ele neîncrezătoare, ştiindu-le cât erau de zălude, şi a dat să plece-n treburile ei. Însă cine a văzut vreodată babă să nu fie curioasă? Să nu ştie ea tot ce mişcă pe o rază de un kilometru? Şi dacă tutele aveau dreptate, ea să piardă un astfel de moment? S-a dus mai aproape, a pus mâna streaşină la ochi şi, pe loc a dat un chiot luând-o la fugă pe uliţă şi urlând cât o ţineau plămânii: „Dracu’ la Pulihoooi!”
 
În scurt timp, în faţa curţii lui Pulihoi s-a adunat o armată de babe şi toată plodăraia satului iscând o chilomăneală, cum nu văzuse bietul sătuc de când era el. Tasica devenise dintr-o dată cea mai importantă persoană din sat: dădea explicaţii, povestea, râdea, o mai apuca şi plânsul – nu mai prididea cu atâta lume pe capul ei. În jurul ei se discuta aprins: unii chiar îl văzuseră pe Satana cum urca pe scară în podul casei, alţii, cum zdrăngănea prin oalele de pe plită, iar alţii jurau că i-au văzut coarnele în geam şi-o limbă mare şi roşie cum se scălămbăia la ei. În acel moment, nu se ştie de unde, veni un îndemn scurt: „Să-l omorâm cu pietre!” Ce-i drept, îndemnul fusese stimulat şi de grămezile de pietriş răsturnate pe uliţă pentru  asfaltarea promisă de vreo 10 ani de primarul Toderică. De fiecare dată, când reuşea el să aducă utilajele spre a-şi ţine promisiunea, nu mai găsea nici măcar un fir de nisip. Harnicii săteni cărau tot pietrişul în propriile ogrăzi, ştiind că o să-i beştelească bietul Toderică şi-o s-aducă alt pietriş.
După o mobilizare generală, mai ceva ca la Posada, casa lui Pulihoi fu asediată în toată legea. I-au stricat gărduţul de la drum, poarta i-au făcut-o praf, geamurile au fost făcute zob şi de-acum pietroaiele zburau către acoperişul de stuf să nu cumva să-i vină-n cap Necuratului s-o taie pe horn.
În toiul bătăliei, când armata de babe, aflată în avangardă, era mai înfierbântată de la aruncatul pietroaielor, s-a auzit un ţipăt şi, în mijlocul mulţimii, a apărut  cu basmaua căzută pe ochi, baba Tarsiţa:
Huoo! Lua-v-ar dracu’ de nenorociţi! Ce-aveţi mă, cu casa creştinului?”
Din spatele unor babe s-a iţit Tasica şi-a început să-i povestească năşicăi de nenorocirea ce dăduse peste casa lor. Baba a început să se holbeze şi nu-i venea a crede ce aude:
Care drac, zăludo? Unde-ai văzut tu drac la voi în casă?”
„Păi, zice Tasica, uite, năşică, se vede lumânarea-n tindă.”
Lumânare, întreabă baba icnind din greu? Lumânare, zici?  am pus-o eu, trăznite-ar, de toantă ce eşti!
Am venit dimineaţă cu pomană, am luat cheia de la streaşină şi-am intrat în tindă de-am pus pomana pe masă.
Am lăsat să ardă lumânarea de sufletul morţilor.”
 
Roşie ca racul şi cu mâinile-n şolduri, baba s-a năpustit pe uşă să arate că nu Dracul fusese în casă, în lipsa stăpânilor, ci ea, Naşa, cu depomană.
În spatele ei, apăruse, nu se ştie de unde, şi săracul Pulihoi.  Zâmbea straniu şi avea un licăr ciudat în priviri. Rotea capul de jur împrejur, parcă admirând grămezile de bolovani ce crescuseră în tinda lui. Cu un gest aproape firesc şi-a scos căciula miţoasă din cap.
În aceeaşi clipă, în jurul lui s-a făcut gol, spectatorii de ocazie rupând-o la fugă care-ncotro: pe creştetul scăfârliei lui Pulihoi se lăfăiau două umflături care de la o clipă la alta tot creşteau precum coarnele unui melc proaspăt trezit de ploaia blândă de vară.