MARGARET ATWOOD- POVESTIREA CAMERISTEI

Pentru distopia “Povestirea cameristei” Margaret Atwood a primit  premiul “The Governor General’s Award” şi recunoaşterea talentului dincolo de graniţele Canadei.
  Acţiunea se petrece în Republica Galaad, republică nou-instalată, după ce regimul anterior fusese răsturnat. Este o nouă Americă imaginată de Margaret Atwood foarte asemănătoare regimurilor totalitare prin care ţările din Răsăritul Europei au trecut deja. Pornografia, care fusese elementul declanşator al revoluţiei, a fost scoasă în afara legii, criminalitatea eradicată, centrele universitare transformate în centre de reeducare, hrana raţionalizată, rugăciunile obligatorii, iar  cuvintele”a gândi”, “imaginaţie”, “a te îndoi” au fost scoase din dicţionar. În Republica Galaad femeia „este salvată de abuzurile” din secolul al XX-lea şi este transformată într-un simplu obiect sexual. Existau şase categorii de femei: Soţiile Comandanţilor -care nu aveau nici-o responsabilitate, decât aceea că o dată pe lună participau la ritualul însămânţării Cameristelor; Cameristele -tinere fertile care trebuiau să procreeze fiind însămânţate doar de Comandanţi; Marthele –erau cele care se ocupau cu creşterea copiilor; Mătuşile – femeile care nu fuseseră căsătorite niciodată şi care administrau Centrele de Reeducare; Econosoţiile -nevestele bărbaţilor mai săraci care aveau în responsabilitate familiile lor şi Nefemeiele –condamnate să-şi petreacă viaţa în Colonii, sclave care nu puteau procrea fiind considerate rebuturi umane. Fiecare categorie de femei purta o anumită culoare a veşmintelor: albastru pentru Soţii, verde pentru Marthe, iar Cameristele purtau roşu, culoarea vieţii. Şi bărbaţii republicii Galaad erau organizaţi în anumite structuri. În vârful ierarhiei erau Comandanţii, cei care guvernau -preoţii, ofiţerii. Apoi erau Gardienii care se ocupau cu paza. În sfârşit, mai erau Îngerii adică, noua armată .
 Tinerele Cameriste îşi duceau existenţa într-un decor simplu, sărăcăcios: “Acest gen de lucruri le sunt pe plac: artă populară arhaică, lucrată de femei în timpul lor liber, din materiale ce nu se mai pot folosi.”
 
 Tânăra Offred, în vârstă de 33 de ani, a pierdut absolut totul atunci când s-a schimbat regimul. Avea o mamă, un soţ, o fetiţă despre care nu mai ştia nimic, din momentul în care a ajuns în posesia Comandantului Fred. Paradoxal, singurul lucru care-o ţine în viaţă  este rememorarea vieţii dinainte de instaurarea regimului totalitar, deşi gânditul nu putea decât să-i facă rău. Cei care le păzeau nu se temeau de fuga lor, ci de evadarea gândurilor, de impulsul lăuntric către libertatea spiritului. „Ca şi alte lucruri, gânditul trebuie raţionalizat acum.Gândirea îţi poate micşora sorţii de izbândă şi eu am intenţia să supravieţuiesc.”
Offred purta veşmântul roşu aşa cum purtau toate Cameristele, făpturi devenite simple receptacole. Făcea parte din grupul celor ce trebuia să procreeze. „Marthele nu trebuie să fraternizeze cu noi.” Soţia Comandantului, Serena Joy, fusese soprană într-un cor ce cânta muzică religioasă, apoi începuse să ţină discursuri despre familie, despre sacrificiul pentru binele comun. „Acum nu mai ţine discursuri. Nu mai vorbeşte. Stă acasă dar nu pare să-i priească. Cât de furioasă trebuie să fie, acum că i s-a dat crezare.” Fusese activistă şi acum ajunsese Soţie. O femeie înfrântă, de care nimeni nu mai avea nevoie pentru că: „Galaad  se află în interiorul fiecăruia”.
„ Sunt mai multe feluri de libertate, zicea Mătuşa Lydia. Libertatea să faci un lucru şi cea de-a fi eliberat. În vremurile anarhiei exista şi libertatea de-a face diverse lucruri. Acum am fost eliberate. Să nu subestimaţi acest tip de libertate.”
 Mâncarea e pe cartelă şi se stă la rând. Apariţia unui grup de turişti japonezi, printre care şi femei îmbrăcate occidental, trezeşte amintirea vremurilor în care şi ele se simţeau femei. Offred împreună cu altă Cameristă ajung la Zidul care împrejmuie Galaadul unde sunt spânzurate în cârlige, cu saci traşi peste cap, cadavrele celor care cândva fuseseră doctori . Acum fuseseră turnaţi ori se descoperise la cercetarea arhivelor că provocaseră avorturi.
 
La obiecţia că unul din personajele care apar în romanul “O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, este supus treptat degradării, dezumanizându-se Soljeniţân răspundea: „E un lucru extrem de important. Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Eu însumi aşa m-am salvat. Mi-e groază să-mi privesc fotografia făcută când am ieşit din lagăr. Acolo sunt cu vreo 15 ani mai bătrân decât sunt acum. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu liber nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat.” Tot astfel şi eroina cărţii ştie că nu trebuie să se lase impresionată de nimic. Pentru a supravieţui trebuie să te străduieşti să-ţi ignori amintirile, gândurile, dorinţele.
Noaptea îi aparţine. Este singurul timp în care poate să zacă cu ochii închişi şi-şi poate aminti de zilele de altădată. Îşi aminteşte de mama cum o îndemna să ardă cărţi, reviste, orice material subversiv care ar fi amintit de libertatea de exprimare. Aşa începuse toată nebunia, cu acele manifestaţii ale feministelor. Îşi aminteşte de mirosul de pâine coaptă din bucătărie, devenit acum un miros provocator, subversiv; de alte bucătării-de bucătăria în care mama gătea, de bucătăria, în care, ea era stăpână şi gătea. Era liberă. Nu nu era bine să lase acel miros să-i răscolească amintirile.
 
Nolite te bastardes carborundorum” (nu-i lăsa pe ticăloşi să te doboare) este incripţia găsită pe podeaua camerei, semn că înaintea ei stătuse altă tânără şi lăsase aceste cuvinte zgâriate pe podea aşa cum puşcăriaşii din lagăre lăsau un semn zgâriat pe perete.
E dusă la control ginecologic. Medicul are putere de viaţă şi de moarte asupra lor. Îi propune s-o însămânţeze el însuşi. Trupul a devenit un element de care depinde viaţa în mod absolut – un simplu recipient în care trebuie să rodească altă viaţă. După primul şoc pe care-l simţeau în Centrul Roşu, femeile trebuia să devină letargice pentru a supravieţui. Aici s-a reîntâlnit cu Moira, prietena ei din tinereţe.
Zilnic exista Ora Depunerii de Mărtuirii Ora reeducării, când era mult mai bine să inventezi, să MINŢI că ţi s-au întâmplat anumite lucruri pe care apoi să le regreţi. Una dintre fete, Janine, a povestit despre un viol în grup în care vinovata principală nu putea fi decât ea. Acum trebuia să regrete, să plângă aşezată în genunchi în faţa tuturor, în timp ce colegele ei o blamau.
 
 La prânz Comandantul se întâlnea cu Soţia, cu Marthele şi cu Cameristele în Salon pentru a face lectura Biblică:”…ni se citeau Fericirile. Fericiţi fie ăştia, fericiţi fie ăilalţi. Ni le puneau pe un disc,  citite de o voce bărbătească. Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia cerurilor, Fericiţi cei milostivi. Fericiţi cei blânzi. Fericiţi cei ce tac. Ştiam că a fost inventată partea aia, ştiam că nu e aşa, dar nu aveai cum să verifici. Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi. Nimeni nu spunea când.”
Şi în tot acest mecanism dezumanizant eroina încearcă să-şi păstreze feminitatea. E semnul speranţei. Faptul că zilnic ascunde câte o bucăţică de unt pentru se unge pe faţă, crema şi parfumurile fiind interzise.
Clipă de clipă se gândeşte la fetiţa sa de care fusese despărţită cu brutalitate. Însă Comandantul începe să încalce regulile şi Offred simte că are o oarecare putere de seducţie asupra lui. Începe să se gândească mai mult   la propria persoană:  îşi aminteşte de hainele ei, de machiajul ei, de patul ei, de baia ei, de bucătăria ei. Lucruri şi locuri care îi dădeau stabilitate.
 
Un moment inedit este acela în care Offred descrie grădina Serenei, lucru rar într-o lume în care culoarea dominantă era cenuşiul. „Grădina asta a Serenei, gândea Offred, are ceva subversiv, îţi dă senzaţia că unele lucruri îngropate în pământ izbucnesc în sus, ţâşnind fără cuvinte în lumină ca şi cum ar spune: Orice e redus la tăcere va face larmă ca să fie auzit, deşi în tăcere.” Parfumurile, culorile, până şi Soarele sunt elemente subversive. Subversive sunt şi revistele de modă pe care Comandantul i le arată Cameristei când o cheamă în biroul lui.
 Galaadul e înconjurat de un zid lângă care se află Clădirile în care locuiesc Ochii. Regimul totalitar a confiscat orice urmă de libertate. Până şi pe Dumnezeu. Pe frontispiciul Casei de Rugăvaganţă scrie: „DUMNEZEU E O BOGĂŢIE NAŢIONALĂ.” Ca-n orice regim totalitar ipocrizia este principalul element pe care se sprijină atât relaţia dintre conducători şi supuşi cât şi relaţiile dintre supuşi. Toată această dezumanizare la care este supusă femeia se petrece în numele Binelui şi al protejării ei în faţa agresiunii celorlaţi, în faţa tentaţiilor.
 
Una dintre cele mai tensionate scene  ale romanului o reprezintă execuţia celor trei tinere care încercaseră să evadeze, urmat de linşajul paznicului. “Povestirea cameristei” este o parţială transcriere a lucrărilor celui de-al doisprezecelea Simpozion de Studii Galaadeene ţinut la 25 iunie 2195. La două sute de ani de la evenimentele descrise, vocea lui Offred, clară şi limpede, venită dintr-un timp în care se vorbea doar în şoaptă, stă mărturie şi încearcă să reconstituie istoria trecută. În sprijinul ei vine vocea auctorială care confirmă cele petrecute pentru că:” este imposibil să relatezi un lucru exact cum a fost pentru că ceea ce spui nu poate fi niciodată exact, totdeauna trebuie să laşi câte ceva deoparte, sunt prea multe părţi, aspecte, nuanţe, tendinţe opuse; prea multe gesturi care ar putea însemna una sau alta, prea multe forme ce nu pot fi niciodată descrise complet, prea multe arome, în aer sau pe limbă, prea multe jumătăti de culoare, prea multe…“.
  
În romanul “Negocierea cu moartea”, autoarea încearcă să răspundă la întrebarea: „Cui se adresează autorul?”Pentru cititorul care nu este El, ci eşti Tu. Pentru tine, dragă Cititorule. Pentru cititorul ideal care poate fi oricine – orişicine – deoarece actul lecturii este întotdeauna la fel de singular ca şi actul scrierii.” “Draga Tu“ spune şi Offred, pur şi simplu Tu, fără nici un nume. Dacă adaugi un nume, tu se leagă de lumea faptelor, ceea ce e mai riscant, mai hazardat: cine ştie care sunt şansele tale de supravieţuire acolo? Voi spune doar tu, tu ca-ntr-un cântec vechi de iubire.“
Evocarea  la persoana întâi  pendulează între un prezent narativ al traiului în izolare din casa Comandantului Fred şi trecutul, nu prea îndepărtat, din care eroina încă mai are amintiri. Dar gândul îi zboară către un posibil viitor în libertate către o viaţă normală: „Tânjeam după viitor”, spune Offred.
 
 
 

FLORIN FLOREA- SIMBOLUL ŞI ICOANA


 
                    

În Prefaţa cărţii, Robert Lazu spune: „Beneficiind de o bună introducere în pre-istoria noţiunii de simbol, lucrarea se configurează ca un adevărat studiu de „simbolologie”, însă, spre deosebire de lucrările de acest gen datorate lui Mircea Eliade, Jean Borella sau Jean Hani, este vorba de un studiu situat în perspectiva teologică specifică autorului. Urmându-l, vom putea înţelege mult mai profund diferenţa, nu chiar facilă, dintre „idol” şi „icoană”, diferenţă care nu rezultă atât din calitatea exterioară a obiectului de cult în cauză cât, mai ales, din prezenţa sau absenţa funcţiei mediatoare, simbolice, specifice reprezentării religioase.”
 
Cea mai simplă definiţie a semnului este de „prezenţă a unei absenţe”. Semnul pregnant al lumii post-moderne în care trăim este înlocuirea simbolurilor religioase cu „un imaginar profan şi profanator totodată”. O invazie de idoli, reprezentaţi prin forme imagistice acaparatoare – clipuri, vip-uri, reclame – saturează spaţiul imaginar al omului celui de-al treilea mileniu, invazie care vorbeşte exclusiv despre satisfacerea unor cerinţe materiale, despre fericirea terestră. Dimensiunea spirituală a cosmosului a fost înlocuită cu existenţa mundană, aici şi acum, în centrul căreia se află omul cu toate nevoile lui de zi cu zi. În acest context, cartea lui Florin Florea, “Simbolul şi icoana“, este un studiu asupra simbolului din perspectivă teologică.
 
Pentru a redescoperi dimensiunea simbolică a icoanei, autorul face mai întâi o redefinirea a semnelor şi a simbolurilor, în general, precum şi o recuperare a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acest demers are la bază faptul că Schisma de la 1054 a ocultat continuu Tradiţia intelectuală a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfânta Scriptură.
  
Semnele şi simbolurile, ca mediatori între spaţiul contemplativ moştenit din Sfânta Tradiţie şi practica vieţii morale, vin doar să semnifice realitatea ultimă. Sunt doar vehicule prin care omul poate cunoaşte prezenţa lui Dumnezeu.
Întrucât creştinismul european s-a dezvoltat în spaţiul cultural greco-roman, autorul porneşte studiul său de la definirea celui mai important simbol al religiei creştine – icoana. Icoana ca simbol al existenţei lui Dumnezeu a provocat numeroase discuţii teologice – cea mai cunoscută fiind cea dintre iconoclaşti şi iconoduli. Dar, lăsând la o parte aceste dispute şi faptul că icoana este un obiect estetic, în cultul ortodox public şi privat folosirea şi modul în care sunt dispuse icoanele în biserică ţine de aspectul liturgic al icoanei.
Mergând mult înapoi în timp şi căutând în dicţionare definiţiile date simbolului, autorul constată că sensul pe care-l dădeau vechii greci termenului de simbol era cu totul altul.

Symbolum (lat.) şi simbolon(gr.) este un substantiv care are 4 nuclee semantice. Primul nucleu este acela de semn de recunoaştere şi are 10 sensuri. Primul sens conservă înţelesul primitiv al cuvântului – „ un obiect tăiat în două, ale cărui două gazde conservă fiecare o jumătate pe care o transmite urmaşilor; aceste două părţi apropiate serveau la recunoaşterea deţinătorilor şi pentru a dovedi relaţiile de ospitalitate încheiate anterior.” Însă, pentru a înţelege corect sensul originar al termenului symbolon, este necesară cunoaşterea instituţiei antice a ospitalităţii. Romanii îi numeau pe oaspeţi „hostis”, cuvânt tradus prin străin”. Dar „hostis” nu era acelaşi lucru cu „peregrinus”, care era un străin ce locuia în afara limitelor teritoriului. „Hostis” era străinul căruia i se recunoşteau drepturi egale cu ale cetăţenilor romani. Astfel, instituţia ospitalităţii la romani implică ideea de reciprocitate, hostis” având obligaţia de a compensa prestaţia de care beneficia.
În lumea greacă exista o instituţie asemănătoare, numită „xenos”, care indica relaţii strict precizate de reciprocitate între oameni legaţi printr-un pact care avea în vedere şi descendenţii. Străinul care cerea adăpost era sub protecţia lui Zeus Xenios şi a Atenei Xenia, iar alungarea lui echivala cu jignirea zeilor. Străinul (xenos) venea şi cerea prietenia (philia) potenţialului prieten (philos), căpătând drepturi egale cu locuitorii cetăţii. Relaţia de prietenie întemeiată astfel este pecetluită printr-un obiect simbolic: tessera hospitalis la romani şi symbolon la greci, un obiect asemeni unui baston sau unui disc. Pe o parte şi pe alta a discului sau pe muchiile bastonului erau inscripţionate numele celor doi prieteni, apoi era rupt în două şi păstrat de urmaşi. Când urmaşii se întâlneau, potrivirea celor două jumătăţi însemna recunoaşterea moştenitorilor.

Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare. În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.
 
Tradiţia religioasă îmbogăţeşte câmpul semantic al termenului simbol, dându-i o nouă valenţă, aceea de semn al prezenţei divine. În gândirea arhaică, cele trei niveluri cosmice – Cerul, Pământul şi Lumea subterană – pot comunica şi această comunicare poate fi reprezentată printr-un simbol care poate fi: scara, coloana infinită, axis mundi. Locul de întâlnire al celor trei Lumi poartă numele de „Centrul lumii” şi este simbolizat prin „piatra de căpătâi” pe care Iacob a văzut-o în vis şi de care se sprijină scara ce duce către cer. „Centrul lumii”, numit şi „Casa Domnului” sau bethel  în ebraică, este spaţiul  în care are loc o  revelaţiae a unei realităţi absolute – revelaţia existenţei lui Dumnezeu.

În timp, la nivelul înţelegerii simbolurilor se petrec mutaţii esenţiale: deconstrucţia sensului originar începe deja din antichitate, elementele lui fiind deseori negate, ori pervertite. Şi primul element care s-a pierdut din structura piramidală a simbolului este Dumnezeu, cel reprezentat ca simbol. Fizica lui Galilei constituie momentul de cotitură al acestei mutaţii, prin faptul că oferă posibilitatea unei teofanii naturale a Cosmosului, în centrul căreia nu se mai află Pământul, ci Soarele. Astfel, prin schimbarea de perspectivă, Cosmosului îi este anulată calitatea de măreţie a lui Dumnezeu: lumea cade captivă unor legi mecanice, devenite Dumnezeu absolut. În această situaţie Dumnezeu este mai greu de întrevăzut în propria Lui Creaţie. Este momentul de răscruce în care se declanşează criza simbolismului religios, atât prin anularea calităţii de simbol a macro-Cosmosului, cât şi a micro-Cosmosului, adică omul ca imagine vie a lui Dumnezeu. Se creează o falie, simbolismul cu deschidere spre transcendent este anulat şi se deschide o nouă eră, cea a dominaţiei tehnice şi utilitariste a lumii. „Prin această ruptură epistemică, spune Jean Borella, sufletul european descoperă că ceea ce considera de obicei sursă semantică inepuizabilă, perpetuă izvorâre de semnificaţii vitale, afective, cognitive, nu-i decât un imaginar monstruos, dezordine a unei gândiri smintite, o oarbă privire ce nu va fi niciodată copleşită de lumina realităţii.”

Elementele constitutive ale simbolului sunt: semnificantul (simbolizantul) de natură sensibilă, sensul, de natură mentală (ideea pe care o avem despre simbol), referentul particular, adică simbolul, şi referentul metafizic, adică arhetipul. Singura realitate care este întotdeauna simbolizată de gradele inferioare este Dumnezeu, cel necreat, deasupra căruia nu există o altă realitate care să poată fi simbolizată. Prin ruptura epistemică de care vorbeşte Jean Borella dispare referentul metafizic, simbolul fiind redus doar la cei doi termeni ai săi, semnificantul şi sensulsubiectiv, adică cel produs de mintea umană. În societăţile arhaice simbolul avea funcţia de-a unifica, de-a aduce la un loc un referent cu un semnificant. În societatea modernă, simbolul redus doar la semnificant devine “ceea ce separă” (diabolos), având doar simplu scop utilitar sau estetic. În arta modernă abstractizarea (sustragerea sensului şi a formelor de exprimare plastică) este o consecinţă a transformării semnului „sim-bolic” în semn „dia-bolic”. În concluzie, gândirea simbolică religioasă este înlocuită cu o nouă epistemologie, în care simbolurile sfinte au fost înlocuite cu simboluri-idoli ai fanteziei omeneşti.
 
 
***
 
 
Icoana creştină este obiectul simbolic care „asigură legătura dintre închinător şi obiectul venerat”. Se pare însă că asemeni evreilor, creştinii n-au acceptat imaginile cu subiect religios în primele două secole. La formarea cultului imaginilor creştine mobile, adică a icoanelor, un rol foarte important l-a avut cultul relicvelor. Relicvele, vasele liturgice şi cartea Evangheliei fiind considerate obiecte sacre, erau păstrate în cutii-relicvar care, cu timpul, au început să fie împodobite cu imagini religioase. Toate aceste imagini erau sfinţite şi relicvarul, cât şi conţinutul său, căpătau calităţi sacre. La fel, şi imaginile de pe obiectele mobile paleocreştine au început să fie considerate sacre şi cinstite ca atare. Prima imagine a Maicii Domnului a fost pictată de Sfântul Luca, artist inspirat de harul divin.
 La început, icoanele erau considerate taumaturge, ca o consecinţă a originii lor divine, conform legendelor care le însoţeau. Până pe la începutul secolului al VI-lea, atât cei care credeau în cultul icoanelor cât şi cei care respingeau acest cult au convieţuit fără nici o problemă. Totul s-a schimbat când puterea imperială de la Constantinopol a decis să se implice în acest dezacord şi a făcut din cultul icoanei o problemă de stat.

 După o lungă tradiţie de toleranţă între proiconici şi aniconici, în secolul al VIII-lea, se declanşează disputa asupra imaginilor. Iconoclasmul bizantin ia naştere ca reacţie la politica basileilor veacurilor al VI-lea şi al VII-lea, care instituiseră o politică a icoanelor, anexând imaginea lui Christos iconografiei monarhice. Primul împărat iconoclast, Leon al III-lea, a început să suprime simbolurile religioase alăturate celor monarhice, mai întâi pe monede, apoi la palat şi, la sfârşit, trecând la distrugerea însemnelor religioase din biserici. Iconoclasmul bizantin a durat aproape un secol şi s-a sfârşit la fel cum a început: printr-un act al împăraţilor. În martie 843, la un an după moartea lui Theofil, văduva sa, Theodora, s-a hotărât să pună capăt iconofobiei guvernamentale şi a aranjat ca la întrunirea Sfântului Sinod să se proclame reîntoarcerea la venerarea imaginilor. Această restaurarea a icoanei a rămas definitivă. Restaurarea imaginilor religioase a avut o censecinţă notabilă în plan uman – numeroşi artişti şi meşteşugari: pictori sculptori, argintari, şi-au reluat activitatea. Unul dintre ei a fost monahul Lazăr, autorul mozaicului absidei Sfintei Sofia.

Abordarea icoanei din punct de vedere teologic este structurată pe două planuri: „triadologic” şi „hristologic”. În plan triadologic, icoana este semnificativă şi legitimată prin teologia trinitară creştină. Dimensiunea hristologică ne arată că, aşa cum Fiul este “chip” al Tatălui, şi icoana este „chip”al Fiului. „Pentru teologia icoanei, conceptul cu totul paradoxal al unui „chip”consubstanţial şi desăvârşit rămâne fundamental.” (Christoph Schonborn) În disputa dintre iconoclaşti şi iconoduli, triumful iconodulilor are ca argument esenţial dimensiunea hristologică a icoanei. Icoana are un „trup”care-i simbolizantul, şi un suflet, care-i simbolizatul. În timpul marilor sinoade ecumenice, întreaga dezbatere triadologică porneşte de la „punerea în abis” a hristologiei lui Origen, care reprezintă punctul de plecare al iconoclasmului. Rolul şi semnificaţia icoanei în cultul ortodox sunt teme de referinţă în lucrarea părintelui Dumitru Stăniloae – “Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă”. „Noi ne închinăm Domnului Hristos şi cinstim pe Maica Domnului şi pe sfinţi, şi prin icoanele care-i reprezintă”, spune părintele Stăniloae. 


În “Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul” este descrisă pe larg dimensiunea liturgică, simbolică, a icoanei. Biserica, locul în care icoanele stau mărturie armoniei universale, este punctul de legătură dintre Cosmos, om şi divinitatea. Un rol marcant în ceea ce priveşte rostul icoanelor în biserică îl are chiar funcţia lor pedagogică. Icoana nu este un simplu obiect în faţa căruia se închină creştinii, ci are un rol esenţial în transmiterea ştiinţei sacre. Privindu-le,  creştinii cunosc istoria faptele care s-au întâmplat şi la care au participat sfinţii. Şi, în fine, aşa cum spune părintele Stăniloae, icoana este apofatică precum întreaga liturghie.E apofatică pentru că uneşte trecutul cu prezentul şi cu viitorul eshatologic etern. Icoana este un chip al eternităţii. Ea ne îngăduie să ne depăşim timpul şi să întrevedem veacul viitor în oglinda tremurândă a chipurilor.” (Pavel Florensky)

Pictarea bisericilor nu este un simplu gest decorativ. Scopul esenţial al pictării bisericii este de a-l introduce pe credincios în spaţiul sacru şi prin intermediul văzului, deşi nici valoarea estetică nu este neglijată. Se ştie că pictarea unei biserici nu se face la întâmplare, între sistemul arhitectural şi cel iconografic trebuie să fie o strânsă armonie. Principiul general care stă la baza programului iconografic se numeşte „concepţie teologică”.
Pornind de la cele ce vede în biserică, omul trebuie să-şi înalţe sufletul către contemplarea lui Dumnezeu. Având scopul de-a înfăţişa Cerul, Biserica înmănunchează prin imaginile din icoane, imaginile cereşti. Imaginea predominantă este chipul lui Hristos Pantocrator, aflată în cupola centrală a naosului, deoarece toţi suntem incluşi în El , suntem trupul şi fiecare mădular în parte. 

Iată o scurtă trecere prin interiorul unei biserici: Prima parte se numeşte pronaos şi este locul rezervat doritorilor de Dumnezeu. Această treaptă corespunde stadiului de purificare a sufletului. Aici ne întâmpină scene din Judecata de Apoi sau întâmplări din Vechiul Testament, care să ne arată măreţia lui Dumnezeu. Naosul este partea cea mai importantă: conţine cele patru zări şi pe el se sprijină Cupola Centrală, unde se află chipul lui Hristos Pantocrator (atotţiitorul) sub care se află o mulţime de îngeri, mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Pe stâlpii ce susţin bolta sunt scene din cele patru Evanghelii. Partea de jos din apropierea credincioşilor e ocupată de sfinţi, patriarhi, învăţători, care au rolul de-a mărturisi credinţa în Dumnezeu. Urmează altarul, în faţa căruia se află Iconostasul. Altarul este locul din care preotul conduce slujba.
 
Prin exerciţiul contemplării icoanei învăţăm să-l vedem şi să ne apropiem de Dumnezeu, care este totodată o adevărată şcoală a rugăciunii şi un exerciţiu al convertirii. Cartea reprezintă punctul de vedere al unui teolog  şi cu toate inadvertenţele legate de definiţia simbolului religios, precum şi de rolul icoanei în biserica ortodoxă bizantină, merită să fie citită. Mă refer la faptul că pentru credinciosul de rând icoana a devenit în ultimă instanţă un idol, pierzându-se din vedere gradul de desacralizare la care gândirea comună  a supus-o .
 
 
Bibliografie: Florin Florea, Simbolul şi icoana,1999

PANAIT ISTRATI – SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI


 
 
 
Viaţa actuală ne ucide nu numai din cauza războiului şi a exploatării omului, a teroarei şi vitezei ei, în egală măsură, ci şi din pricina elementarei dorinţe de căpătuire materială. E înspăimântător să vezi cu câtă inconştienţă animalică, cei mai buni dintre oameni îşi negustoresc sufletul (sau spiritul, dacă vreţi) pentru grajduri cât mai confortabile! De sus în jos, până la treapta celei mai umile ierarhii sociale, care mai de care e gata să abdice, să-şi încalece aproapele şi să se bucure grosolan de tot ceea ce o societate vulgară îi momeşte carnea nesăţioasă. Astfel studiul, meditaţia, contemplarea pământului devin din ce în ce preocuparea nebunilor. „Înţelepţii” se dedau goanei după americanisme, unde orice sentiment, orice morală sunt puse la zid. Automobile, sport, toalete, jazz, beţii, orgii, iată viaţa după care-i curg balele, aproape întregii lumi moderne”, concluziona cu adâncă tristeţe cel care a crezut până-n ultima clipă în forţa şi în misiunea artistului de-a da acestei lumi o faţă umană.
 
E poate caz unic în istoria literaturii universale să fii atât de hulit, de înjurat şi totodată premiat, adulat, admirat, aşa cum a fost Panait Istrati.  Bolnav grav de tuberculoză, atacat de presa reacţionară din ţară şi acuzat când de bolşevism, când de fascism şi de antisemitism, hăituit de Siguranţă, expulzat, ori ţinut în carantină la graniţele literaturii române şi aruncat în ograda literaturii franceze, atacat de comuniştii francezi în frunte cu Henri Barbusse, prin faimosul articol “Le haidouk de la Sigouranza” („Monde”, 22 februarie 1935) se stingea din viaţă la 16 aprilie 1935 într-un apartament sărăcăcios din Bucureşti. Soarta nu l-a ajutat să-şi definitiveze opera pe care deja o scrisese în cap, aşa cum făcea de obicei. 
Şi-a dat tributul de sânge cu vârf şi îndesat în scurta-i trecere prin această lume: a fost dezamăgit de femei, de prieteni, de confraţi, dar cel mai tare a fost dezamăgit de distrugerea unicului ideal căruia îşi dedicase întreaga viaţă – lupta pentru dreptatea celor oprimaţi. „Dar asta, spunea el în a sa “Spovedanie pentru învinşi”, nu-i posibil în ansamblul unei clase. De ce? Pur şi simplu, pentru că în ea colcăie aceleaşi dorinţe şi apetituri ca în cealaltă clasă. Dacă ea este cea strivită şi nu aceea care striveşte, nu-i datorită unei oarecari purităţi sufleteşti, ci neputinţei de-a pune mâna pe maşina care striveşte.” Este concluzia pe care o trage în urma călătoriei sale în U.R.S.S. acolo unde, cândva, visase să se stabilească, acolo unde, în naivitatea lui, crezuse că aderarea la o anumită ideologie îl poate schimba pe individ, fără să ţină cont de faptul că dorinţa de parvenire este înscrisă în gena umană. Iată că mult mai adevărată se dovedea a fi zicala: „Homo homini lupus”.
 
Invitat de „VOKS” cu prilejul celei de-a zecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie prin Christian Rakovski, ambasador al U.R.S.S. la Paris, pe 20 octombrie 1927, Panait Istrati ajunge la Moscova. Participă la marea paradă din Piaţa Roşie şi-n primă instanţă se supune programului impus de oficiali alături de ceilalţi invitaţi. „Eram curat. Ca şi cum Revoluţia putea fi confundată cu urâciunea omenească. Aş fi preferat să-mi spună sincer care era situaţia, ceea ce ochii mei nu erau în stare să vadă. Dar aceşti bolşevici sunt ca nişte morminte, chiar atunci când ei vă sunt prieteni şi vechi camarazi,” spune el  dezamăgit despre prietenul său Rakovski, pe care-l cunoscuse încă din tinereţe şi alături de care participase la mişcările de stradă sindicale. Desprinzându-se de grupul de invitaţi şi lipsindu-se de ghidul care-i purta prin locuri bine determinate, Panait Istrati descoperă hidoasa faţă a comunismului. „Nimic nu rămâne, dumnezeule, nemurdărit din tot ce iese din mâna omului! Sărmană biată lume…”
 
Breşa s-a creat şi adevărul a început să iasă la lumină atunci când, în 16 noiembrie 1927, Adolph Abramovich Joffe şi-a zburat creierii în semn de protest împotriva tratamentului la care fuseseră supuşi prietenii săi, opozanţii troţkişti. Atunci avea să constate ce forţă căpătase propaganda bolşevică şi că minciuna se instituise de fapt ca politică de stat. Apoi, pentru el, cel care străbătuse atâta amar de lume şi cunoscuse omul, începând cu cel din subterană până la cel ajuns în cele mai înalte funcţii, n-a fost greu să descopere  comportamentul fals, manifestările de paradă ale celor cu care se întâlnea în mod programat. „Atunci începui să neglijez cohorta şi comandantul ei, spune Istrati. Începui să vagabondez singur sau cu o cunoştinţă simpatică.”
 
În timpul acestei călătorii l-a cunoscut pe Nikos Kazantzakis. Înzestraţi cu acelaşi suflet de vagabonzi plin de idealuri Cretanul şi Kefalonitul au pornit în călătorie prin Transcaucazia, apoi au ajuns în Grecia unde, Panait Istrati nu mai primeşte prelungirea dreptului de şedere şi este acuzat de propagandă bolşevică. Se reîntoarce în U.R.S.S.. Printre oamenii simpli, descoperă că mult mai mică valoare are viaţa unui cetăţean în statul bolşevic, atât de idealizat de el, decât în cel burghez în care drepturile şi libertăţile erau respectate. Deja G.P.U.-ul pusese agenţii pe urma lui şi iată că, nu numai Siguranţa îl ţinea sub urmărire, ci şi organele de securitate sovietice îi făcuseră deja dosar. Ca o paranteză, am descoperit pe site-ul memoria.ro o notificare a d-lui Emil Iordache în care povesteşte despre cartea lui Vitali Şentalinski, “Sclavii libertăţii în arhivele literare ale KGB-ului”, apărută la Editura Parus din Moscova, în 1995, în care sunt aduse la lumină cele 2 scrisori trimise de Panait Istrati lui Gherson, secretar al GPU în care semnalează, cu naivitate, câteva dintre relele bolşevismului, sperând că astfel va contribui la vindecarea acestuia, neştiind că era deja luat în evidenţă şi ţinut sub observaţie, cunoscându-i-se părerile. Se pare că discuţiile sale cu câţiva dintre intelectualii ruşi au fost folosite şi manipulate drept capete de acuzare pentru condamnarea acestora. Caracatiţa KGB-ului era prea versată pentru naivul şi idealistul Panait Istrati.
 
De bună credinţă fiind, la început,  a crezut că abuzurile întâlnite în călătoriile sale erau simple accidente. Cu timpul, s-a convins că mâna feroce a partidului a instituit cea mai neagră teroare gândită vreodată de om întru îndobitocirea celor mulţi. Nota, la finalul călătoriei prin Transcaucazia: „Acum, pentru mine, nu-i decât prăbuşirea credinţei. Transcaucazia, imperiul arbitrarului, îşi dă mâna cu Caucazul, imperiu al orgiei comuniste, şi amândouă completează regula generală din U.R.S.S.”
 
Sindicatele, mână-n mână cu Ohrana, poliţia politică locală, şi sub coordonarea Moscovei distrug fibra unor popoare, lucru pe care nici măcar poliţia ţaristă nu îndrăznise. Constată cu durere în suflet că, comunismul nu-i decât o sectă care-şi ţine supuşii plecaţi prin cea mai odioasă şi mai cumplită teroare inventată de om: foametea. „Tovarăşii” au intrat grabnic şi cu lejeritate în pielea foştilor burjui şi culaci susţinuţi de intelighenţia rusească avidă şi ea după un trai bun. Idolul său, Maxim Gorki, se dovedeşte a fi un supus fără coloană vertebrală care laudă fără discernământ Puterea ce-i dă zilnicul blid cu linte.
 
Află fapte după fapte, întâmplări după întâmplări, care de care mai abominabile care-i dovedesc cât de jos poate coborî individul în abjecţia sa, drapat cu lozinci patriotarde. Întreaga Rusie se dovedeşte a fi un abces încărcat de puroi, cu instrumente de propagandă şi opresiune bine puse la punct şi de neclintit. Constată cu stupoare că despre libertăţile care existau în statele burgheze nici nu se putea discuta în statul totalitarist sovietic, în care pâinea se transformase din hrana lui Iisus într-un simplu obiect de şantaj. Afacerea Rusakov îl convinge pe deplin asupra adevăratei feţe a comunismului şi este decis s-o dezvăluie lumii întregi alături de strigătul său faţă de nedreptăţile întâmpinate. Pe 15 februarie 1929 se întoarce la Paris, un mare învins, edificat asupra tot ceea ce înseamnă organizaţie şi ideologie pe lumea asta. „Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai săi.” Şi el, Panait Istrati, se considera un învins şi declara: „Nu voi mai crede într-un viitor mai bun, decât în ziua când revoluţia va fi făcută sub semnul copilăriei”, pentru că „orice organizaţie nu foloseşte decât organizatorilor, nicidecum celor organizaţi.
 Şi toate aceste dezamăgiri le dezvăluie celui pe care-l credea marele şi adevăratul său prieten, Romain Rolland. De unde să ştie că prin gura bătrânului său prieten care-l îndemna: „Zăvorăşte-te!” vorbea soţia lui, agenta KGB, Maria Pavlovna Kudachova, aşa cum prin gura multor intelectuali remarcabili ai Occidentului vorbeau doamnele secrete ale Kremlinului. Prietena sa, Madeleine la Paz, care-i făcuse recenzia cărţii “Casa Thuringer”, îl considera nimic altceva decât purtătorul de cuvânt al burgheziei „reacţionare” şi-l îndemna: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!” „Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici”, spune Panait Istrati în articolul, „Omul care nu aderă la nimic”. Iar răspunsul lui a fost clar şi răspicat: „Şi totuşi, nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire zilnic pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o!”
 
Nu ştiu câţi au înţeles sau câţi vor înţelege arderile acestui adevărat intelectual, chiar dacă în CV-ul său nu figurează decât cele patru clase primare urmate în cătunul Baldovineştilor. Câţi dintre contemporanii noştri vor înţelege că pentru el arta fără morală şi fără caracter e o artă barbară, prejudecată şi egoism sterp?
 
Închei cu citatul folosit de Alexandru Talex pentru a-i completa portretul de scriitor: „...Am trăit decent, am contribuit şi eu, cu puţinul meu, la luminarea omenirii, la ameliorarea omenirii. N-am fost doar un lemn nesimţitor, nu m-am mărginit să fiu un consumator de servicii. Am fost un scriitor serios. Mi-am pus marile întrebări ale vieţii. Le-am înfruntat în mod serios şi decent. Nu am trecut pe lângă stupidităţi, grosolănii sau vulgarităţi, pe lângă amărăciuniea răului. Le-am făcut faţă, dar în acelaşi timp am încercat să descopăr, prin propriile mele mijloace, unde se află bunătatea, unde se află înţelesul vieţii şi ţelul ei.” (Irving Stone)
Retoric mă întreb: în lumea hedonistă în care trăim, cine-şi mai asumă marile înţelesuri ale vieţii?
 
Bibliografie: Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, 1990

PANAIT ISTRATI, “PELERINUL INIMII”


 
 Înmormântarea lui Panait Istrati
 
Pe petecul de pământ ce se cheamă România, eu am rădăcini adânci. O fi frumos să scrii franţuzeşte, fără să fi deschis o gramatică; o fi frumos să ai cu tine toată presa pariziană…Dar mult mai frumos este să rămâi ceea ce te-ai născut, când te-ai născut iubind. Pentru  acest românism am refuzat să devin cetăţean francez, să primesc premii, să port Legiunea de onoare, să-mi uit limba, să nu-mi mai revăd meleagurile copilăriei să mă procopsesc şi să mă îngraş.” 
 
Panait Istrati, fiul Joiţei Istrati şi al grecului Ghiorghios (Gherasim) Valsamis, s-a născut la Brăila pe 10/22 august 1884.  Fire aventuroasă şi pătimaşă, Gherasim Valsamis, născut la Faraclata în insula Kefalonia, îşi părăseşte familia când Panait împlinea doar 9 luni şi se întoarce în Grecia unde moare de tuberculoză. Joiţa Istrati se trăgea din cătunul Baldovineştilor.  
Panait a trăit până la vârsta de şapte ani în casa bunicilor la Baldovineşti. Acolo a cunoscut nemărginirea Bărăganului, „ţinutul pe care Dumnezeu l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie.” Ţinut aflat într-o continuă şi „violentă luptă cu omul harnic, pe care el nu-l iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de-a hoinări şi de-a urla în toată voia.” Aici, în Bărăgan, a simţit pentru prima dată revolta când, într-un asfinţit de soare, un ţăran încovoiat deasupra gliei era şfichiut cu gârbaciul de un om călare.
La vârsta de şapte ani a fost adus în oraş unde a urmat cursurile şcolii primare. La finalul acestora a fost angajat la stăpân cu o sută de lei pe an, un rând de haine, o pereche de ghete, o pălărie – aceasta fiind  toată simbria.  Pentru a face faţă cheltuielilor, se mută împreună cu mama din mahala în mahala.  „Alături de mama, povesteşte Panait Istrati, am cunoscut mai târziu, trambalatul de două ori pe an prin mahalalele Brăilei, una mai săracă decât alta…Am cunoscut astfel mahalalele şi uliţele cele mai caracteristice ale oraşului nostru: pe cea rusescă, pe cea evreiască, grecească, ţigănească.” În cele din urmă, din sărăcie, în tot mai grea sărăcie au ajuns să se mute în Comorofca, mahalaua cea mai rău famată a oraşului. Aici îi prinde epidemia de holeră şi Joiţa cade bolnavă de moarte. Este salvată de Călin un celebru cuţitar din mahalaua Comorofca,  model pentru eroul principal din romanul “Codin”.
 
Încă din copilărie, spiritul de vagabondaj, dorinţa de libertate şi de cunoaştere îl fac să fie nestatornic, neajuns care îi pricinuieşte mari suferinţe mamei sale. A fost un Mâşkin autohton, născut pe malul Dunării, care a crezut până la ultima suflare în  frumuseţea sufletului omenesc. S-a înşelat amarnic. A avut un cult pentru prietenia adevărată şi dezinteresată: astfel, între el şi vagabondul plin de păduchi care-l citea pe Alphonse Daudet în original, Mihail Kazanski, se leagă o prietenie până la moarte. Prietenia cu acest enigmatic personaj este evocată în romanul “Adrian Zografi”. Împreună pornesc să cunoască lumea şi pe 12 decembrie 1906 începe prima sa călătorie în Egipt. Era pentru prima dată când pleca atât de departe de iubita sa mamă. Rareori între o mamă şi un fiu a existat o dragoste atât de profundă. Chiar dacă Joiţa Istrati nu ştia carte, între mamă şi fiul vagabond a existat o continuă legătură şi prin intermediul scrisorilor: o vecină îi scria şi-îi citea mesajele. Iată unul din mesajele fiului către mamă : „Am primit cei cinsprezece lei pe care mi-ai trimis. Eşti mereu bună cu mine, cu toate greşelile mele. Dar poţi spune matale că din răutate fug de-acasă? Nu, mamă, aşa e soarta mea. Şi soarta e inima noastră căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate şti? De dimineaţă până seara nu mă gândesc decât la lucruri mari şi frumoase. Aş vrea să fiu folositor omenirii acesteia care suferă din vina ei, datorită egoismului ei.” Iar mama l-a însoţit cu sufletul şi cu povaţa blândă oriunde i s-au pierdut paşii prin această lume: „Caută să fii bun cu oamenii, pe acolo pe unde te duci. Nu te lăsa prins de mânie şi iubeşte pe om, oriunde te-ai afla. Numai aşa viaţa ta va fi ferită de primejdii, iar eu o să am fericirea de-a te vedea şi săruta încă o dată, înainte de-a închide ochii!…”
 
În Egipt, la Cairo, îşi cunoaşte unchiul bogat, fratele lui Gherasim Valsamis, care-i oferă o nouă viaţă cu condiţia să renunţe la iubitul său prieten, Mihail, lucru pe care-l refuză. Pleacă apoi în Siria  unde îl cunoaşte pe tânărul evreu Hună pe care-l imortalizează în schiţa “Mântuitorul (Amintire de un Crăciun)”, publicată în „România muncitoare”, sub pseudonimul Istrian. Hună, evreul cu cu suflet mare, mărinimos cu toţi goii ce  vagabondau pe străzile Damascului şi mâncau doar de trei ori pe săptămână, instituie ad-hoc un Babilon al flămânzilor lumii într-o magazie a tatălui oferindu-le o masă de Crăciun.
 
Moartea bunului său prieten Mihail Kazanski îl aduce în pragul disperării. Pentru cititorul de azi inapt să pătrundă sensul unei prietenii adevărate este destul de greu să înţeleagă profunda relaţie dintre cei doi mari vagabonzi. Panait Istrati spunea în memoriile sale: „întreabă-l pe cel de alături cât este dispus să sacrifice pentru dragostea sa şi atunci vei şti care-i sunt adevăratele sentimente”. Şi el şi-ar fi dat oricând viaţa pentru cei pe care i-a iubit cu adevărat: „Nu convorbirea era motorul care hrănea cu dragoste prietenia dintre mine şi Mihail, ba chiar nici prezenţa noastră materială, ci numai faptul că fiinţam unul în sufletul celuilalt… Odată cu dispariţia lui Mihail pieiră şi mijloacele mele de-a iubi un om, aşa cum iubeşti un Dumnezeu”  Va mai cunoaşte multe prietenii de-a lungul peregrinărilor sale dar nici una n-o va egala în intensitate pe cea cu Mihail.
Format la şcoala Frumosului- prin zecile de cărţi citite pe apucate, unit cu nevoia de Dreptate-dorinţa de-a se lupta pentru cauza obidiţilor sorţii, Panait Istrati consideră că rolul esenţial al artei este acela de-a se pune în slujba adevărului. „Arta este un Dumnezeu, aidoma celui la care se roagă credincioşii. Şi unul şi celălalt sunt născuţi din inima omului. Ca să existe real, amândoi cer fiinţei umane dragoste totală. Cu alte cuvinte, ei sunt însăşi dragostea noastră, imensa noastră nevoie de Frumos şi Credinţă.” Dar această dragoste de Frumos şi pentru Dreptate îşi are preţul ei şi acest preţ este „cea mai tragică singurătate” care-l însoţeşte până la moarte în cele mai grele clipe.
 
Un alt personaj care i-a marcat tinereţea lui Panait Istrati a fost Moş Popa, doctorul în matematici ajuns hamal în portul Brăila din cine ştie ce tragice neîmpliniri. „Moş Popa îşi îngropase adevăratul nume şi tinereţea, a doua zi după ce-şi luase doctoratul în matematici. Venise la Brăila, acum treizeci de ani, ca să care saci cu spinarea. De ce? Nu l-am întrebat şi nici n-a adus vorba.” El e cel care l-a învăţat că nu arta este aceea care trebuie să fie slujită de Frumos, ci Binele. ”Viaţa, spunea moş Popa, este alcătuită din două părţi: Frumosul şi Josnicia. Ultima a cotropit aproape întreaga omenire, deoarece nu cere de la om nici un sacrificiu.” Adolescent fiind, ia contact cu mişcarea muncitorească şi începe să considere că noua lui religie şi ţelul ultim al vieţii este să lupte pentru „dezrobirea omului îngenuncheat de om”. Cruntă dezamăgire va cunoaşte şi va recunoaşte cu candoare: „în mişcarea socialistă am fost un diletant pasionat, uneori impetuos.” În 1909, la sediul mişcării sindicale, îl cunoaşte pe tapiţerul Alecu Constantinescu, om cult, cu experienţă de viaţă, care-i zdruncină credinţa că prietenia este o abstracţiune ce rezistă tuturor încercărilor la care este supusă. Mai presus de aceste idealuri – dragoste, prietenie- există realitatea imediată a lucrului îndeplinit cu conştinciozitate, îi spunea Alecu Constantinescu. Omul e om şi-i nevolnic şi trebuie să faci abstracţie de căderile lui. „De-acolo, spune Panait Istrati, m-am înapoiat convins că… pentru omul conştient nu există decât o singură cale de-a rezista vieţii pustiitoare: să-şi facă datoria şi să nu aştepte nimic de la oameni.”
Însă această încredere oarbă doar în propria conştinciozitate n-a ţinut la el după ce a cunoscut ipocrizia multor aşa-zişi revoluţionari, ideologi de serviciu, patrioţi de ocazie, luptători de mucava, porniţi să parvină. Şi s-a convins tot mai mult că „elita mişcării socialiste” care se autoproclamase apărătoarea drepturilor celor mulţi avea cu totul şi cu totul alte legi după care trăia. Fiecare, cum se ajungea într-o funcţie, nu mai călătorea la clasa a III-a, nu mai mânca la un loc cu tovarăşii, nu mai locuia în aceeaşi mahala cu ei şi promisiunile lor erau doar vorbe goale puse în slujba luptei electorale. Mare dezamăgire a trăit atunci când prietenul său Ştefan Gheorghiu, cel care nu-şi lua nicio măsură de apărare atunci când se aşeza în fruntea tovarăşilor de suferinţă, a fost abandonat de toţi, doborât de boală şi însingurat. A murit crezând într-un ideal, trădat de cei în care crezuse.
Tot mai dezamăgit de oameni şi de viaţă, Panait Istrati pleacă în Elveţia în momentul în care România intră în război. Viaţa de vagabond îl aduce în pragul disperării, fiind internat în cele din urmă în Sanatoriul Sylvana-sur- Lausanne. Nota în “Vântură lume sau Lenin şi omul străzii”, articol apărut în “Amintiri, evocări, confesiuni”, Ed. Minerva, 1985: „Omul străzii este o fiinţă pe care viaţa n-o mai încălzeşte. N-are decât două mâini, două picioare şi capul. Dacă-şi foloseşte sau nu braţele, inimii lui îi e totuna. Picioarele-mai de folos, mai legate de inimă-îl poartă departe de viaţă, adică departe de orice realitate indiferentă dorinţei sale de a trăi. Şi ar fi aproape fericit să se găsească acolo unde ele îl conduc, dar atunci intervine capul său groaznic, această „cutie” plină de întrebări, de năluciri, de planuri, speranţe, nelinişti, nostalgii, amintiri,-o învălmăşală de imagini cumplite care se străduie să-i dovedească, iar şi iar, că nu-i decât un om de pe stradă, un om pe care viaţa nu-l mai încălzeşte. Am fost un asemenea om. Şi poate că mai sunt încă. Din fericire îmi găseam totdeauna soţi: sunt destui pe străzi. Fireşte trebuie să aleg, căci oricât ar fi fost de oameni ai străzii, nu erau decât rareori posesori ai acelei „cutii”străbătute de necruţătoare sclipiri, care să-ţi amintească mereu cine eşti.”
Unul din colegii lui de la sanatoriu îl recomandă lui Romain Rolland căruia îi scrie o scrisoare confesiune pe care nu îndrăzneşte să i-o trimită. În acelaşi an, 1919, moartea mamei sale îi împovărează sufletul şi-aşa măcinăt de boală şi lipsuri. Pe 3 ianuarie 1921, lipsit de prieteni, fără un scop în viaţă, cu o existenţă la limita umanului încearcă să-şi pună capăt zilelor tăindu-şi gâtul cu un brici. În buzunar i se găseşte scrisoarea către Romain Rolland pe care poliţia o trimite la redacţia ziarului „L’Humanite”. Fernard Depres aduce scrisoarea la cunoştinţa lui Romain Rolland care-i răspunde celui care nu mai găsea nici un sens vieţii. Printre altele îi scria: „Conştiinţa acestui suflet cosmic (care se află în dumneata; o văd din scrisoare) dă un mare calm gândirii. Oricare ar fi rezultatul luptei omeneşti, nu există înfrângere pentru cel care a simţit-fie şi-n răstimpul unei singure clipe-atingerea cu eternul.” Viaţa lui se schimbă radical . Se stabileşte la Nisa, unde începe să-şi câştige existenţa făcând fotografii şi începe să scrie aşa cum îl sfătuise Romain Rolland. Notează: „Am crezut orbeşte în Ideal. Al meu ca şi al altora. Şi multă vreme n-am fost înşelat. Vina mea: am luat o floare drept primăvară. Cu preţul suferinţelor, ştiu astăzi că arta este o minciună, câtă vreme artistul nu-i un apostol, un preot ce slujeşte în faţa unui altar, -apostol şi preot modern…”
Anul 1923 îi aduce lui Panait Istrati consacrarea ca „scriitor francez contemporan” prin prefaţa lui Romain Rolland la “Kyra Kyralina”, publicată în revista „Europa” în care-l numeşte noul „Gorki balcanic”. Scrisese deja “Moş Anghel” şi “Adrian Zografi”. În februarie 1924, apare “Kyra Kyralina! în volum, la editura Rieder în colecţia „Prozatori francezi contemporani”. Are un succes fără precedent. În 1925 i se atribuie „Le Prix sans nom”, înfiinţat de Henry Poulaille. Începe traducerea în limba română a volumului “Moş Anghel“. Face, totodată, o călătorie în ţară pentru a se reculege la mormântul mamei, dar şi pentru a se întâlni cu confraţii scriitori. La Iaşi se înfrăţeşte cu Sadoveanu, Topârceanu, Demonstene Botez, Ibrăileanu. Este atacat de presa reacţionară şi urmărit de Siguranţă. Declarat „periculos ordinei de stat” şi învinuit de „defăimarea ţării”, Panait Istrati este urmărit pas cu pas până la plecarea din ţară.
Anii 1925, 1926, 1927 au fost cei mai fecunzi din viaţa scriitorului, devenit „grand poete romancier”- scrie şi publică şase cărţi, în paralel desfăşurând şi activitatea de publicist. Este invitat în U.R.S.S. la cea de-a X-a aniversare a Marii revoluţii din Octombrie, unde ajunge pe 19 octombrie 1927. Aici se întâlneşte cu Nikos Kazantzakis cu care porneşte  către Grecia intenţionând să viziteze Kefalonia. Din cauza convingerilor sale de stânga devine indezirabil şi nu i se mai reînnoieşte permisul de şedere. În 1929 părăseşte definitiv U:R.S.S. şi la 20 mai 1929 termină de scris „Spovedanie pentru învinşi”- primul document în care este demascată mascarada comunistă şi care-i va aduce cele mai mari necazuri. Dar cel mai important va fi conflictul de idei pe care-l va deschide cu Romain Rolland. În 15 octombrie 1929 apare în librării, editată de Rieder, în colecţia „Temoignages”, “Spovedanie pentru învinşi”. Un atac de o virulenţă fără precedent,  orchestrat de Partidul Comunist Francez, a pornit toată presa de stânga din Occident. ”Cu sacrificiu de sine, scrie Alexandru Talex, marele său biograf, el a dezvăluit- printre primii- opiniei publice mondiale, cangrena care rodea dictatura comunistă, pusă în slujba unei caste-„nomenclatura”- ce trăia în opulenţă, în timp ce poporul era asuprit, înfometat, exploatat.  Acuzat că ar fi aderat la fascism, răspunde prin articolul “Omul care nu aderă la nimic” arătând că atât cât a trăit şi-a scris nu s-a îregimentat nici unei ideologii fiindu-şi sieşi propriul stăpân. „Frumosul înseamnă lupta, spunea el, împotriva mârşăviilor şi crimelor epocii. Nu se poate vorbi despre Frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâşie. Nu mai cred în nici un „crez”,în  nici o idee, în nici un partid, în nici un om. Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci la ceea ce fac oamenii.”  Henri Barbusse a pornit împotriva lui o campanie  de denigrare furibundă. Singur, părăsit de toţi prietenii, bolnav de tuberculoză se întoarce în ţară în 1933. Moare pe 16 aprilie 1935 şi este înmormântat la Bellu fără serviciu religios. La sfârşitul vieţii s-a considerat un învins al propriei sale victorii, aceea de-a fi descoperit adevărata faţă a omenirii. „Învinşi sunt toţi oamenii care se află către către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor”, scria el în “Spovedanie pentru învinşi”. Numai învinşii sunt demni de simpatie. Omul devine o fiară de îndată ce i se dă în mână o fărâmă de putere, adică de însemnătate. El o întrebuinţează pe loc ca să strivească pe aproapele său.” Dar până să ajungă la această înţelegere a vieţii  a trebuit să cunoască Purgatoriul unei existenţe de neegalat. Închei , parafrazându-l: am încercat să prezint un om, nu opera sa. „Căci  opera moare. Omul este etern. Operele sunt totdeauna convingătoare. Oamenii doar arareori. Pentru a-şi îndeplini menirea, epoca noastră-adică cei care nu glăsuiesc şi care produc fără să profite-simte mai mult nevoia de oamenidecât de opere. Sau mai degrabă de oameni care sunt oglinda propriei lor opere.”
 
Bibliografie:  Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985
                      Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Editura Minerva, 1985
                       Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, 1991