MARGARET ATWOOD- POVESTIREA CAMERISTEI

 Pe măsură ce parcurgeam paginile romanului Margaretei Atwood, un sentiment de deja- vu mă stăpânea şi parcă nu mai simţeam nici o plăcere în a lectura în continuare. Povestirea scrisă la persoana întâi a primit premiul The Governor General’s Award, fapt care i-a adus şi recunoaşterea talentului autoarei dincolo de graniţele Canadei. Naratoarea, care este în acelaşi timp eroina principală a povestirii, tânăra Offred, în vârstă de 33 de ani, a pierdut absolut totul atunci când s-a schimbat regimul. Avea o mamă, un soţ, o fetiţă despre care nu mai ştia nimic, din momentul în care a ajuns în posesia Comandantului Fred.
 Acţiunea se petrece în Republica Galaad, republică nou-instalată, după ce regimul anterior fusese răsturnat. Este o nouă Americă imaginată de Margaret Atwood foarte asemănătoare regimurilor totalitare prin care ţările din Răsăritul Europei au trecut deja. Pornografia, care fusese elementul declanşator al revoluţiei, a fost scoasă în afara legii, criminalitatea eradicată, centrele universitare transformate în centre de reeducare, hrana raţionalizată, rugăciunile obligatorii, iar a gândi, imaginaţie, a te îndoi au devenit imposibile. În Republica Galaad femeia „este salvată de abuzurile” din secolul al XX-lea şi este transformată într-un simplu obiect sexual. Existau şase categorii de femei: Soţiile Comandanţilor-care nu aveau nici-o responsabilitate, decât aceea că o dată pe lună participau la ritualul însămânţării Cameristelor; Cameristele– tinere fertile care trebuiau să procreeze fiind însămânţate doar de Comandanţi; Marthele-care se ocupau cu creşterea copiilor; Mătuşile- care nu fuseseră căsătorite niciodată şi care administrau Centrele de Reeducare; Econosoţiile-femeile bărbaţilor mai săraci care aveau în responsabilitate familiile lor şi Nefemeiele-condamnate să-şi petreacă viaţa în Colonii, sclave care nu puteau procrea şi care erau considerate rebuturi umane. Fiecare categorie de femei purta o anumită culoare a veşmintelor: albastru pentru Soţii, verde pentru Marthe, iar Cameristele purtau roşu, culoarea vieţii. Şi bărbaţii republicii Galaad erau organizaţi în anumite structuri. În vârful ierarhiei erau Comandanţii,cei care guvernau-preoţii, ofiţerii. Apoi erau Gardienii care se ocupau cu paza . În sfârşit mai erau Îngerii adică, noua armată .
 Tinerele Cameriste îşi duceau existenţa într-un decor simplu, sărăcăcios „ Acest gen de lucruri le sunt pe plac: artă populară arhaică, lucrată de femei în timpul lor liber, din materiale ce nu se mai pot folosi.”
Paradoxal, singurul lucru care-o ţine în viaţă este rememorarea vieţii dinainte de instaurarea regimului totalitar, deşi gânditul nu putea decât să-i facă rău. Cei care le păzeau nu se temeau de fuga lor, ci de evadarea gândurilor, de impulsul lăuntric către libertatea spiritului. „Ca şi alte lucruri, gânditul trebuie raţionalizat acum.Gândirea îţi poate micşora sorţii de izbândă şi eu am intenţia să supravieţuiesc.”
Offred purta veşmântul roşu aşa cum purtau toate Cameristele, făpturi devenite simple receptacole. Făcea parte din grupul celor ce trebuiau să procreeze. „Marthele nu trebuie să fraternizeze cu noi.” Soţia Comandantului, Serena Joy, fusese soprană într-un cor ce cânta muzică religioasă, apoi începuse să ţină discursuri despre familie, despre sacrificiul pentru binele comun. „Acum nu mai ţine discursuri. Nu mai vorbeşte. Stă acasă dar nu pare să-i priească. Cât de furioasă trebuie să fie, acum că i s-a dat crezare.” Fusese activistă şi acum ajunsese Soţie. O femeie înfrântă, de care nimeni nu mai avea nevoie pentru că: „Galaad  se află în interiorul fiecăruia”.
„ Sunt mai multe feluri de libertate , zicea Mătuşa Lydia. Libertatea să faci un lucru şi cea de-a fi eliberat. În vremurile anarhiei exista şi libertatea de-a face diverse lucruri. Acum am fost eliberate. Să nu subestimaţi acest tip de libertate.”
 Mâncarea e pe cartelă şi se stă la rând. Apariţia unui grup de turişti japonezi, printre care şi femei îmbrăcate occidental, trezeşte amintirea vremurilor în care şi ele se simţeau femei. Offred împreună cu altă Cameristă ajung la Zidul care împrejmuie Galaadul unde sunt spânzurate în cârlige, cu saci traşi peste cap, cadavrele celor care cândva fuseseră doctori . Acum fuseseră turnaţi ori se descoperise la cercetarea arhivelor că provocaseră avorturi.
La obiecţia că unul din personajele care apar în romanul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, este supus treptat degradării, dezumanizându-se Soljeniţân răspundea: „E un lucru extrem de important. Cel care nu se tâmpeşte în lagăr, care nu-şi abrutizează sensibilitatea, piere. Eu însumi aşa m-am salvat. Mi-e groază să-mi privesc fotografia făcută când am ieşit din lagăr. Acolo sunt cu vreo 15 ani mai bătrân decât sunt acum. Şi eu am fost tâmp, stupid, mintea îmi mergea greu. Tocmai asta m-a salvat. Dacă eu, intelectual fiind, m-aş fi clătinat în sinea mea, dacă aş fi dat frâu liber nervilor, dacă aş fi exagerat tot ce mi se întâmpla, cu siguranţă aş fi sucombat.” Tot astfel şi eroina cărţii ştie că nu trebuie să se lase impresionată de nimic. Pentru  supravieţui trebuie să te străduieşti să ignori totul începând cu amintirile până la gândurile ce-ţi dau târcoale uneori.
Noaptea îi aparţine. Este singurul timp în care poate să zacă cu ochii închişi şi-şi poate aminti de zilele de altădată. Îşi aminteşte de mama cum o îndemna să ardă cărţi, reviste, orice material subversiv care ar fi amintit de libertatea de exprimare. Aşa începuse toată nebunia, cu acele manifestaţii ale feministelor. Îşi aminteşte de mirosul de pâine coaptă din bucătărie, devenit acum un miros provocator, subversiv; de alte bucătării-de bucătăria în care mama gătea, de bucătăria, în care, ea era stăpână şi gătea . Era liberă. Nu nu era bine să lase acel miros să-i răscolească amintirile.
Nolite te bastardes carborundorum”( nu-i lăsa pe ticăloşi să te doboare) este incripţia găsită pe podeaua camerei, semn că înaintea ei stătuse altă tânără şi lăsase aceste cuvinte zgâriate pe podea aşa cum puşcăriaşii din lagăre lăsau un semn zgâriat pe perete.
E dusă la control ginecologic. Medicul are putere de viaţă şi de moarte asupra lor. Îi propune s-o însămânţeze el însuşi. Trupul a devenit un element de care depinde viaţa în mod absolut- un simplu recipient în care trebuie să rodească altă viaţă. După primul şoc pe care-l simţeau în Centrul Roşu, femeile trebuia să devină letargice pentru a supravieţui. Aici s-a reîntâlnit cu Moira, prietena ei din tinereţe.
Zilnic exista Ora Depunerii de MărtuiriiOra reeducării, când era mult mai bine să inventezi, să MINŢI că ţi s-au întâmplat anumite lucruri pe care apoi să le regreţi.(să ne amintim fenomenul Piteşti) Una dintre fete, Janine, a povestit despre un viol în grup în care vinovata principală nu putea fi decât ea. Acum trebuia să regrete, să plângă aşezată în genunchi în faţa tuturor , în timp ce colegele ei o blamau.
 La prânz Comandantul se întâlnea cu Soţia, cu Marthele şi cu Cameristele în Salon pentru a face lectura Biblică:”…ni se citeau Fericirile. Fericiţi fie ăştia, fericiţi fie ăilalţi. Ni le puneau pe un disc , citite de o voce bărbătească. Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia cerurilor, Fericiţi cei milostivi. Fericiţi cei blânzi. Fericiţi cei ce tac. Ştiam că a fost inventată partea aia, ştiam că nu e aşa, dar nu aveai cum să verifici. Fericiţi cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi. Nimeni nu spunea când.”
Şi în tot acest mecanism dezumanizant eroina încearcă să-şi păstreze feminitatea. E semnul speranţei. Faptul că zilnic ascunde câte o bucăţică de unt pentru se unge pe faţă, crema şi parfumurile fiind interzise.
Gândul care-i revine obsesiv este cel care se îndreaptă către fetiţa sa de care fusese despărţită cu brutalitate. Din clipa în care Comandantul începe să încalce regulile, Offred simt că are o oarecare putere de seducţie asupra lui şi se gândeşte mai mult la propria persoană. Îşi aminteşte de hainele ei, de machiajul ei, de patul ei, de baia ei, de bucătăria ei. Lucruri şi locuri care îi dădeau stabilitate.
Un moment inedit este acela în care Offred descrie grădina Serenei, lucru rar într-o lume în care culoarea dominantă era cenuşiul. „Grădina asta a Serenei, gândea Offred, are ceva subversiv, îţi dă senzaţia că unele lucruri îngropate în pământ izbucnesc în sus, ţâşnind fără cuvinte în lumină ca şi cum ar spune: Orice e redus la tăcere va face larmă ca să fie auzit, deşi în tăcere.” Parfumurile, culorile, până şi Soarele sunt elemente subversive. Subversive sunt şi revistele de modă pe care Comandantul i le arată Cameristei .
 Galaadul e înconjurat de un zid lângă care se află Clădirile în care locuiesc Ochii. Regimul totalitar a confiscat orice urmă de libertate. Până şi pe Dumnezeu. Pe frontispiciul Casei de Rugăvaganţă scrie: „DUMNEZEU E O BOGĂŢIE NAŢIONALĂ.” Ca-n orice regim totalitar ipocrizia este principalul element pe care se sprijină atât relaţia dintre conducători şi supuşi cât şi relaţiile dintre supuşi. Toată această dezumanizare la care este supusă femeia se petrece în numele Binelui şi al protejării ei în faţa agresiunii celorlaţi, în faţa tentaţiilor.
Una dintre cele mai tensionate scene  ale romanului o reprezintă execuţia celor trei tinere care încercaseră să evadeze, urmat de linşajul paznicului. Povestirea cameristei este o parţială transcriere a lucrărilor celui de-al doisprezecelea Simpozion de Studii Galaadeene ţinut la 25 iunie 2195. La două sute de ani de la evenimentele descrise, vocea lui Offred clară şi limpede-venită dintr-un timp în care se vorbea doar în şoaptă- stă mărturie şi încearcă să reconstituie în acelaşi timp istoria trecută. În sprijinul ei vine vocea auctorială care confirmă cele petrecute pentru că:” este imposibil să relatezi un lucru exact cum a fost pentru că ceea ce spui nu poate fi niciodată exact, totdeauna trebuie să laşi câte ceva deoparte, sunt prea multe părţi, aspecte, nuanţe, tendinţe opuse; prea multe gesturi care ar putea însemna una sau alta, prea multe forme ce nu pot fi niciodată descrise complet, prea multe arome, în aer sau pe limbă, prea multe jumătăti de culoare, prea multe…“.
  
În romanul Negocierea cu moartea, autoarea încearcă să răspundă la întrebarea:„Cui se adresează autorul?”Pentru cititorul care nu este El, ci eşti Tu. Pentru tine, dragă Cititorule. Pentru cititorul ideal care poate fi oricine – orişicine – deoarece actul lecturii este întotdeauna la fel de singular ca şi actul scrierii. »«Draga Tu“ spune şi Offred, pur şi simplu Tu, fără nici un nume. Dacă adaugi un nume, tu se leagă de lumea faptelor, ceea ce e mai riscant, mai hazardat: cine ştie care sunt şansele tale de supravieţuire acolo? Voi spune doar tu, tu ca-ntr-un cântec vechi de iubire.“
Evocarea este la persoana întâi şi pendulează între un prezent narativ al traiului în izolare din casa Comandantului Fred şi trecutul, nu prea îndepărtat, de când eroina încă mai are amintiri. Dar gândul îi zboară către un posibil viitor în libertate către o viaţă normală: „Tânjeam după viitor”, spune Offred.

FLORIN FLOREA- SIMBOLUL ŞI ICOANA


 
                    

În Prefaţa cărţii, Robert Lazu spune: „Beneficiind de o bună introducere în pre-istoria noţiunii de simbol, lucrarea se configurează ca un adevărat studiu de „simbolologie”, însă, spre deosebire de lucrările de acest gen datorate lui Mircea Eliade, Jean Borella sau Jean Hani, este vorba de un studiu situat în perspectiva teologică specifică autorului. Urmându-l, vom putea înţelege mult mai profund diferenţa, nu chiar facilă, dintre „idol” şi „icoană”, diferenţă care nu rezultă atât din calitatea exterioară a obiectului de cult în cauză cât, mai ales, din prezenţa sau absenţa funcţiei mediatoare, simbolice, specifice reprezentării religioase.”
Cea mai simplă definiţie a semnului este de „prezenţă a unei absenţe”. Semnul pregnant al lumii post-moderne în care trăim este înlocuirea simbolurilor religioase cu „un imaginar profan şi profanator totodată”. O invazie de idoli, reprezentaţi prin forme imagistice acaparatoare – clipuri, vip-uri, reclame – saturează spaţiul imaginar al omului celui de-al treilea mileniu, invazie care vorbeşte exclusiv despre satisfacerea unor cerinţe materiale, despre fericirea terestră. Dimensiunea spirituală a cosmosului a fost înlocuită cu existenţa mundană, aici şi acum, în centrul căreia se află omul cu toate nevoile lui de zi cu zi. În acest context, cartea lui Florin Florea, “Simbolul şi icoana“, este un studiu asupra simbolului din perspectivă teologică.
Pentru a redescoperi dimensiunea simbolică a icoanei, autorul face mai întâi o redefinirea a semnelor şi a simbolurilor, în general, precum şi o recuperare a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acest demers are la bază faptul că Schisma de la 1054 a ocultat continuu Tradiţia intelectuală a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfânta Scriptură.
  
Semnele şi simbolurile, ca mediatori între spaţiul contemplativ moştenit din Sfânta Tradiţie şi practica vieţii morale, vin doar să semnifice realitatea ultimă. Sunt doar vehicule prin care omul poate cunoaşte prezenţa lui Dumnezeu.
Întrucât creştinismul european s-a dezvoltat în spaţiul cultural greco-roman, autorul porneşte studiul său de la definirea celui mai important simbol al religiei creştine – icoana. Icoana ca simbol al existenţei lui Dumnezeu a provocat numeroase discuţii teologice – cea mai cunoscută fiind cea dintre iconoclaşti şi iconoduli. Dar, lăsând la o parte aceste dispute şi faptul că icoana este un obiect estetic, în cultul ortodox public şi privat folosirea şi modul în care sunt dispuse icoanele în biserică ţine de aspectul liturgic al icoanei.
Mergând mult înapoi în timp şi căutând în dicţionare definiţiile date simbolului, autorul constată că sensul pe care-l dădeau vechii greci termenului de simbol era cu totul altul.

Symbolum (lat.) şi simbolon(gr.) este un substantiv care are 4 nuclee semantice. Primul nucleu este acela de semn de recunoaştere şi are 10 sensuri. Primul sens conservă înţelesul primitiv al cuvântului – „ un obiect tăiat în două, ale cărui două gazde conservă fiecare o jumătate pe care o transmite urmaşilor; aceste două părţi apropiate serveau la recunoaşterea deţinătorilor şi pentru a dovedi relaţiile de ospitalitate încheiate anterior.” Însă, pentru a înţelege corect sensul originar al termenului symbolon, este necesară cunoaşterea instituţiei antice a ospitalităţii. Romanii îi numeau pe oaspeţi „hostis”, cuvânt tradus prin străin”. Dar „hostis” nu era acelaşi lucru cu „peregrinus”, care era un străin ce locuia în afara limitelor teritoriului. „Hostis” era străinul căruia i se recunoşteau drepturi egale cu ale cetăţenilor romani. Astfel, instituţia ospitalităţii la romani implică ideea de reciprocitate, hostis” având obligaţia de a compensa prestaţia de care beneficia.
În lumea greacă exista o instituţie asemănătoare, numită „xenos”, care indica relaţii strict precizate de reciprocitate între oameni legaţi printr-un pact care avea în vedere şi descendenţii. Străinul care cerea adăpost era sub protecţia lui Zeus Xenios şi a Atenei Xenia, iar alungarea lui echivala cu jignirea zeilor. Străinul (xenos) venea şi cerea prietenia (philia) potenţialului prieten (philos), căpătând drepturi egale cu locuitorii cetăţii. Relaţia de prietenie întemeiată astfel este pecetluită printr-un obiect simbolic: tessera hospitalis la romani şi symbolon la greci, un obiect asemeni unui baston sau unui disc. Pe o parte şi pe alta a discului sau pe muchiile bastonului erau inscripţionate numele celor doi prieteni, apoi era rupt în două şi păstrat de urmaşi. Când urmaşii se întâlneau, potrivirea celor două jumătăţi însemna recunoaşterea moştenitorilor.

Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare. În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.
Tradiţia religioasă îmbogăţeşte câmpul semantic al termenului simbol, dându-i o nouă valenţă, aceea de semn al prezenţei divine. În gândirea arhaică, cele trei niveluri cosmice – Cerul, Pământul şi Lumea subterană – pot comunica şi această comunicare poate fi reprezentată printr-un simbol care poate fi: scara, coloana infinită, axis mundi. Locul de întâlnire al celor trei Lumi poartă numele de „Centrul lumii” şi este simbolizat prin „piatra de căpătâi” pe care Iacob a văzut-o în vis şi de care se sprijină scara ce duce către cer. „Centrul lumii”, numit şi „Casa Domnului” sau bethel  în ebraică, este spaţiul  în care are loc o  revelaţiae a unei realităţi absolute – revelaţia existenţei lui Dumnezeu.

În timp, la nivelul înţelegerii simbolurilor se petrec mutaţii esenţiale: deconstrucţia sensului originar începe deja din antichitate, elementele lui fiind deseori negate, ori pervertite. Şi primul element care s-a pierdut din structura piramidală a simbolului este Dumnezeu, cel reprezentat ca simbol. Fizica lui Galilei constituie momentul de cotitură al acestei mutaţii, prin faptul că oferă posibilitatea unei teofanii naturale a Cosmosului, în centrul căreia nu se mai află Pământul, ci Soarele. Astfel, prin schimbarea de perspectivă, Cosmosului îi este anulată calitatea de măreţie a lui Dumnezeu: lumea cade captivă unor legi mecanice, devenite Dumnezeu absolut. În această situaţie Dumnezeu este mai greu de întrevăzut în propria Lui Creaţie. Este momentul de răscruce în care se declanşează criza simbolismului religios, atât prin anularea calităţii de simbol a macro-Cosmosului, cât şi a micro-Cosmosului, adică omul ca imagine vie a lui Dumnezeu. Se creează o falie, simbolismul cu deschidere spre transcendent este anulat şi se deschide o nouă eră, cea a dominaţiei tehnice şi utilitariste a lumii. „Prin această ruptură epistemică, spune Jean Borella, sufletul european descoperă că ceea ce considera de obicei sursă semantică inepuizabilă, perpetuă izvorâre de semnificaţii vitale, afective, cognitive, nu-i decât un imaginar monstruos, dezordine a unei gândiri smintite, o oarbă privire ce nu va fi niciodată copleşită de lumina realităţii.”

Elementele constitutive ale simbolului sunt: semnificantul (simbolizantul) de natură sensibilă, sensul, de natură mentală (ideea pe care o avem despre simbol), referentul particular, adică simbolul, şi referentul metafizic, adică arhetipul. Singura realitate care este întotdeauna simbolizată de gradele inferioare este Dumnezeu, cel necreat, deasupra căruia nu există o altă realitate care să poată fi simbolizată. Prin ruptura epistemică de care vorbeşte Jean Borella dispare referentul metafizic, simbolul fiind redus doar la cei doi termeni ai săi, semnificantul şi sensulsubiectiv, adică cel produs de mintea umană. În societăţile arhaice simbolul avea funcţia de-a unifica, de-a aduce la un loc un referent cu un semnificant. În societatea modernă, simbolul redus doar la semnificant devine “ceea ce separă” (diabolos), având doar simplu scop utilitar sau estetic. În arta modernă abstractizarea (sustragerea sensului şi a formelor de exprimare plastică) este o consecinţă a transformării semnului „sim-bolic” în semn „dia-bolic”. În concluzie, gândirea simbolică religioasă este înlocuită cu o nouă epistemologie, în care simbolurile sfinte au fost înlocuite cu simboluri-idoli ai fanteziei omeneşti.
***
Icoana creştină este obiectul simbolic care „asigură legătura dintre închinător şi obiectul venerat”. Se pare însă că asemeni evreilor, creştinii n-au acceptat imaginile cu subiect religios în primele două secole. La formarea cultului imaginilor creştine mobile, adică a icoanelor, un rol foarte important l-a avut cultul relicvelor. Relicvele, vasele liturgice şi cartea Evangheliei fiind considerate obiecte sacre, erau păstrate în cutii-relicvar care, cu timpul, au început să fie împodobite cu imagini religioase. Toate aceste imagini erau sfinţite şi relicvarul, cât şi conţinutul său, căpătau calităţi sacre. La fel, şi imaginile de pe obiectele mobile paleocreştine au început să fie considerate sacre şi cinstite ca atare. Prima imagine a Maicii Domnului a fost pictată de Sfântul Luca, artist inspirat de harul divin.
 La început, icoanele erau considerate taumaturge, ca o consecinţă a originii lor divine, conform legendelor care le însoţeau. Până pe la începutul secolului al VI-lea, atât cei care credeau în cultul icoanelor cât şi cei care respingeau acest cult au convieţuit fără nici o problemă. Totul s-a schimbat când puterea imperială de la Constantinopol a decis să se implice în acest dezacord şi a făcut din cultul icoanei o problemă de stat.

 După o lungă tradiţie de toleranţă între proiconici şi aniconici, în secolul al VIII-lea, se declanşează disputa asupra imaginilor. Iconoclasmul bizantin ia naştere ca reacţie la politica basileilor veacurilor al VI-lea şi al VII-lea, care instituiseră o politică a icoanelor, anexând imaginea lui Christos iconografiei monarhice. Primul împărat iconoclast, Leon al III-lea, a început să suprime simbolurile religioase alăturate celor monarhice, mai întâi pe monede, apoi la palat şi, la sfârşit, trecând la distrugerea însemnelor religioase din biserici. Iconoclasmul bizantin a durat aproape un secol şi s-a sfârşit la fel cum a început: printr-un act al împăraţilor. În martie 843, la un an după moartea lui Theofil, văduva sa, Theodora, s-a hotărât să pună capăt iconofobiei guvernamentale şi a aranjat ca la întrunirea Sfântului Sinod să se proclame reîntoarcerea la venerarea imaginilor. Această restaurarea a icoanei a rămas definitivă. Restaurarea imaginilor religioase a avut o censecinţă notabilă în plan uman – numeroşi artişti şi meşteşugari: pictori sculptori, argintari, şi-au reluat activitatea. Unul dintre ei a fost monahul Lazăr, autorul mozaicului absidei Sfintei Sofia.

Abordarea icoanei din punct de vedere teologic este structurată pe două planuri: „triadologic” şi „hristologic”. În plan triadologic, icoana este semnificativă şi legitimată prin teologia trinitară creştină. Dimensiunea hristologică ne arată că, aşa cum Fiul este “chip” al Tatălui, şi icoana este „chip”al Fiului. „Pentru teologia icoanei, conceptul cu totul paradoxal al unui „chip”consubstanţial şi desăvârşit rămâne fundamental.” (Christoph Schonborn) În disputa dintre iconoclaşti şi iconoduli, triumful iconodulilor are ca argument esenţial dimensiunea hristologică a icoanei. Icoana are un „trup”care-i simbolizantul, şi un suflet, care-i simbolizatul. În timpul marilor sinoade ecumenice, întreaga dezbatere triadologică porneşte de la „punerea în abis” a hristologiei lui Origen, care reprezintă punctul de plecare al iconoclasmului. Rolul şi semnificaţia icoanei în cultul ortodox sunt teme de referinţă în lucrarea părintelui Dumitru Stăniloae – “Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă”. „Noi ne închinăm Domnului Hristos şi cinstim pe Maica Domnului şi pe sfinţi, şi prin icoanele care-i reprezintă”, spune părintele Stăniloae. 


În “Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul” este descrisă pe larg dimensiunea liturgică, simbolică, a icoanei. Biserica, locul în care icoanele stau mărturie armoniei universale, este punctul de legătură dintre Cosmos, om şi divinitatea. Un rol marcant în ceea ce priveşte rostul icoanelor în biserică îl are chiar funcţia lor pedagogică. Icoana nu este un simplu obiect în faţa căruia se închină creştinii, ci are un rol esenţial în transmiterea ştiinţei sacre. Privindu-le,  creştinii cunosc istoria faptele care s-au întâmplat şi la care au participat sfinţii. Şi, în fine, aşa cum spune părintele Stăniloae, icoana este apofatică precum întreaga liturghie.E apofatică pentru că uneşte trecutul cu prezentul şi cu viitorul eshatologic etern. Icoana este un chip al eternităţii. Ea ne îngăduie să ne depăşim timpul şi să întrevedem veacul viitor în oglinda tremurândă a chipurilor.” (Pavel Florensky)

Pictarea bisericilor nu este un simplu gest decorativ. Scopul esenţial al pictării bisericii este de a-l introduce pe credincios în spaţiul sacru şi prin intermediul văzului, deşi nici valoarea estetică nu este neglijată. Se ştie că pictarea unei biserici nu se face la întâmplare, între sistemul arhitectural şi cel iconografic trebuie să fie o strânsă armonie. Principiul general care stă la baza programului iconografic se numeşte „concepţie teologică”.
Pornind de la cele ce vede în biserică, omul trebuie să-şi înalţe sufletul către contemplarea lui Dumnezeu. Având scopul de-a înfăţişa Cerul, Biserica înmănunchează prin imaginile din icoane, imaginile cereşti. Imaginea predominantă este chipul lui Hristos Pantocrator, aflată în cupola centrală a naosului, deoarece toţi suntem incluşi în El , suntem trupul şi fiecare mădular în parte. 

Iată o scurtă trecere prin interiorul unei biserici: Prima parte se numeşte pronaos şi este locul rezervat doritorilor de Dumnezeu. Această treaptă corespunde stadiului de purificare a sufletului. Aici ne întâmpină scene din Judecata de Apoi sau întâmplări din Vechiul Testament, care să ne arată măreţia lui Dumnezeu. Naosul este partea cea mai importantă: conţine cele patru zări şi pe el se sprijină Cupola Centrală, unde se află chipul lui Hristos Pantocrator (atotţiitorul) sub care se află o mulţime de îngeri, mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Pe stâlpii ce susţin bolta sunt scene din cele patru Evanghelii. Partea de jos din apropierea credincioşilor e ocupată de sfinţi, patriarhi, învăţători, care au rolul de-a mărturisi credinţa în Dumnezeu. Urmează altarul, în faţa căruia se află Iconostasul. Altarul este locul din care preotul conduce slujba.
 
Prin exerciţiul contemplării icoanei învăţăm să-l vedem şi să ne apropiem de Dumnezeu, care este totodată o adevărată şcoală a rugăciunii şi un exerciţiu al convertirii. Cartea reprezintă punctul de vedere al unui teolog  şi cu toate inadvertenţele legate de definiţia simbolului religios, precum şi de rolul icoanei în biserica ortodoxă bizantină, merită să fie citită. Mă refer la faptul că pentru credinciosul de rând icoana a devenit în ultimă instanţă un idol, pierzându-se din vedere gradul de desacralizare la care gândirea comună  a supus-o .
Bibliografie: Florin Florea, Simbolul şi icoana,1999

PEDEAPSA(o posibilă poveste)

               O linişte grea se aşternuse peste sala de şedinţe. Din stânga îşi făcu apariţia completul de judecată în frunte cu Preşedintele. Acuzatul, cu privirea în pământ, s-a ridicat în picioare. Palmele i se umeziseră şi tot încerca să le usce cu un şerveţel de hârtie, iar de pe fruntea încruntată se scurgeau alene câteva bobiţe de sudoare. Privirea-i îndobitocită se fixase cu obstinaţie  pe o porţiune de parchet puţin mai închisă la culoare, de parcă  ar fi căutat o cale  să se prelingă către o altă lume

Preşedintele completului de judecată se ridică în picioare, cerându-i în acelaşi timp şi acuzatului  să rămână în picioare cât se citea sentinţa.

– În baza articolului… din legea… aliniatul… pentru nerespectarea liniştii şi-a ordinii publice, acuzatul Librescu Norel este condamnat la 3 luni cu executare. În cazul în care va arăta bunăvoinţă şi va citi înainte de termen cartea care-i va fi indicată, i se va arăta clemenţă şi va fi eliberat în momentul completării, ca semn de bună purtare civică.

 Fără drept de recurs! Aveţi ceva de adăugat?

– Onorată instanţă… încercă Arvinte să îngaime, înghiţind aerul precum peştele pe uscat, nu se poate, onorată instanţă… orice… prefer ocna…dar nu carte… onorată instanţă… dacă e carte, viaţa mea nu mai are rost… onorată instanţă… mai bine moartea…

Dintr-o dată, acuzatul  simţi că-i alunecă pământul de sub picioare, privirea i se înceţoşează şi, înotând cu mâinile în aer de parcă s-ar fi aflat în pragul înecului, se prăbuşi într-o parte ca un sac de cartofi. Neînţelegând nimic din bâiguiala lui, Înalta Curte se retrase, făcând semn gardienilor să-l scoată din sală.

În rumoarea sălii, cei doi gardieni care-l însoţeau pe bietul Arvinte îl luară mai mult târâş, cărându-l către duba ce-l aştepta în spatele tribunalului.

           Să tot fi trecut vreo oră de când se afla singur în celula în care, deocamdată, fusese mai degrabă aruncat. Încă sub efectul anesteziant al proclamării sentinţei, se târâse cum putuse spre patul de fier şi începu să deruleze filmul  întâmplărilor în care fără voie se trezise protagonist.

              Se vedea cu ani în urmă, când, copil fiind, mersese la şcoala din sat. Încă de pe atunci lumea căpătase mare scârbă faţă de acele obiecte numite cărţi. Până şi preotul la biserică le spusese enoriaşilor, la slujba de duminică, cum să se ferească de Satana aruncându-i uneltele, în caz că s-ar mai fi rătăcit vreuna prin casă.
Arvinte, fiind copil ascultător, nu trebuia să i se spună de două ori acelaşi lucru. După doi ani de şcoală, când deja prinsese buchiseala literelor, părinţii îl consideraseră suficient de şcolit; nu-i trebuia mai mult de-atât să se descurce în lume. Iar în aceşti doi ani, singura carte pe care  a avut voie s-o citească conţinea doar o poveste: „Făt-Frumos născut cu cartea-n mână.” Ei, dar cine nu ştia povestea acelui fecior de împărat pe care Ursitoarele l-au blestemat să se nască cu o carte în mână şi să aibe parte de toate belele din lume? Aşa aflau de mici câte nenorociri se pot abate pe capul omului când cată tovărăşia acelui scârbavnic lucru cuprins între două coperţi.

          Anii au trecut, Arvinte a crescut, şi-a făcut familia lui, tovarăşii lui, cu care
zilnic se întâlnea şi stăteau la un pahar de vorbă. Acum ajunsese la venerabila vârstă de 60 de ani. Şi o lacrimă i se prelinse pe obrazul ars de soare. „60 de ani şi să păţească asemenea ruşine”, gândea el, înghiţindu-şi lacrima cu obidă. Poate se vor gândi la vârsta lui, poate li se va face milă şi nu-l vor supune unei asemenea umilinţe. Să citească o carte! Nici părinţii lui nu mai apucaseră vremurile când acele spurcăciuni umpluseră pământul. Uneori îi mai povestea bunicul de vremea când Diavolul împânzise lumea şi-şi lăsase mesagerii în cel mai ascuns ungher. Erau atât de multe, încât lumea se scârbise de ele şi, încet-încet, oamenii au început să le distrugă, arzându-le într-un fel de ruguri ritualice. Oricum, nu mai erau de niciun folos. Pe deasupra, cititul unei cărţi însemna stricare de minte şi pierdere de timp. Şi, dacă şcoală tot nu se mai făcea, la ce bun atâta hârţogăraie? Până la urmă au înţeles şi noii stăpâni ai ţinutului că, cei care mai pierdeau vremea citind, erau mai cârcotaşi. Ba, îi mai stricau şi pe cei buni. Aşa că, au dat ordin să se strângă toată hârtia din ţinut, să se desfiinţeze tiparniţele şi  tot ceea ce se chema carte să fie ars. Din acel moment, lumea se schimbase în bine. Toate grijile zilei de mâine fuseseră lăsate pe umerii celor care conduceau ţinutul.
          Dar cum Scaraoţchi n-are astâmpăr în Hăul lui  întunecat aduse în ţinut lifte spurcate, venite din alte lumi, care  se amestecaseră printre cei care conduceau ţara. Şi, odată cu venirea lor, începuseră din nou să circule acele blestemăţii de cărţi. S-au schimbat şi legile… Deşi nimeni nu simţea nevoia să citească o carte, tot mai mulţi judecători îi umileau pe cei care încălcau legile, obligându-i să citească.

         Cine nu ştia cum îl primea societatea pe cel care avea parte de asemenea umilinţă? Era ocolit mai rău decât un ciumat. Nu i se dădea şi nu i se răspundea la bună ziua, ba, când era zărit pe drum, era ocolit şi privit cu scârbă. Se încrâncena carnea pe bietul Arvintecând se gândea ce nenorocire se abătuse asupra lui.
Şi pentru ce? Doar pentru faptul că îşi bătuse nevasta şi ieşise cu ea în mijlocul uliţii,
unde proasta, cu toată chirăiala ei, trezise toţi vecinii din somn. Arvinte, făcuse dintotdeauna treaba asta cu temei şi regulat, ca să nu uite toanta cine-i stăpânul casei. Aşa era obiceiul locului şi nu pricepea cum de ajunsese acum, în sala de judecată.

Dacă n-o bătea, lumea intra la idei: ba că n-o mai iubeşte, ba că poate-i place de alta- naiba mai ştie cum l-ar mai fi judecat. Şi nu s-ar fi întîmplat nimic, dacă noii conducători nu s-ar fi amestecat în treburile familiei şi n-ar fi făcut lege pentru condamnarea celor ce nu respectau „liniştea şi ordinea publică”.
Tot gândind la necazul său, Arvinte adormi, căzând într-un somn mai adânc decât moartea. Măcar atât avusese noroc, că-l puseseră singur în celulă. Şi astfel trecu prima noapte dintr-un şir lung de nopţi în care umilinţa la care Arvinte avea  să fie supus nu va cunoaşte limite.

         Nici nu se luminase bine de ziuă că uşa celulei fu deschisă cu un scrâşnet puternic şi o namilă de gardian pătrunse în celulă purtând o tavă pe care se aflau numai bunătăţuri alături de care se lăfăia un obiect ciudat, învelit în piele de culoare roşie şi pe care erau încrustate nişte  litere aurii.  Arvinte sări ars în sus şi holbă ochii cât cepele către tava pe care gardianul o aşeză “cu delicateţe”, pe un scăunel, într-un colţ al celulei. Acesta îi făcu vesel cu ochiul, şi-i spuse pe un ton sarcastic: „Poftă bună şi lectură plăcută!”  Pe urmă ieşi hohotind batjocoritor şi zdrăngănind cheile. Arvinte rămase privind cu ură către tava pe care fripturi aromitoare, căteva plăcinte aburinde şi-un coltuc de pâine îi făceau nările să freamăte ca două aripi de pescăruş. Dar toate aceste arome i se proţăpiră-n gât când dădu cu ochii de carte. Bietul de el nu văzuse în viaţa lui atâtea bunătăţi la un loc şi pe deasupra îi ghiorăiau maţele de parcă se ducea un adevărat război în vintrele lui. Şi o durere cruntă îl săgetă prin stomacul ce măcina în gol de câteva zile. Se întoarse cu spatele şi începu să se roage de izbăvirea păcatelor, cerând îndurare la Dumnezeu să nu mai fie pus faţă în faţă cu aşa ispită. Decât să pună mâna pe spurcăciunea de carte, mai bine să moară. Dacă aşa i-a fost lui soarta…

              Şi pe când în sufletul lui chinuit de om flămând şi umilit se dădea o adevărată luptă, iată că zdrahonul de gardian se întoarse împreună c-o pocitanie de om care-i venea până la brâu şi,care târa după el o ditamai servieta jerpelită de-o culoare nedefinită, mai bine–zis pe care jegul se lăfăia în voie. Pe nas purta nişte borcane de ochelari cu lentile groase, iar în picioare avea nişte pantofi de lac ce scârţâiau la cea mai mică mişcare. După ce-i făcu semn gardianului, să ridice tava smulse cu un gest scurt cartea şi se îndreptă către Arvinte, întinzându-i o mânuţă de copil:
– Sunt avocatul din oficiu Doinel Pupăzică şi am fost desemnat să te supraveghez şi să te îndrum să alegi calea cea dreaptă prin care să-ţi scurtezi suferinţa. Şi cu un gest de prestidigitator, aproape că-i băgă sub nas obiectul cel spurcat. Arvinte se trase doi paşi înapoi rămânând cu ochii holbaţi pe lucrul dracului.

-Domnule Arvinte, pe scurt, că n-am vreme de pierdut: ceea ce vezi aici în mâna mea este o carte. A fost scrisă de  unul, Mihail Sadoveanu şi are titlul Baltagul. Mai mult nu-ţi spun, îţi las plăcerea de-a o parcurge aşa cum spune recomandarea domnului judecător. Cu cât termini mai repede cartea, cu atât mai repede vei scăpa din acest spaţiu sufocant. Şi încă ceva: zilnic vei primi un mic dejun cât se poate de consistent, pe care-l vei putea  savura doar după ce parcurgi cel puţin zece pagini din carte. Gardianul va sta cu ochii pe tine, aşa că nu încerca să trişezi, că nu ţine. Citind zece pagini pe zi, ar trebui să o termini într-o lună. Cînd o termini, eşti liber! La o lună, nu la trei! – semn de bună purtare civică. Dacă o termini mai repede, cu atît mai bine… pentru dumneata. Dacă însă nu arăţi înţelegere, vei trăi doar cu pâine şi apă… cel puţin trei luni. În caz contrar, judecătorul ar putea să le prelungească… Să nu-ţi treacă prin cap că ai să mă poţi trage pe sfoară: la finalul lecturii vei da o probă de a cărei trecere depinde grabnica ta eliberare – îmi vei povesti cartea. Şi ca să fie mai convingător îl fixă pe Arvinte, preţ de câteva secunde, cu privirea-i bulbucată ce se iţea din dosul lentilelor groase.

          Apoi, arătarea făcu stânga-mprejur, lăsă uşurel cartea pe scăunel şi se strecură afară din celulă. Matahala de gardian izbucni iar într-un hohot de râs care-l pocni pe Arvinte drept în plex. „Ce om fără suflet”, gândi în sinea lui. Se aşeză uşurel pe marginea patului şi şterse cu dosul palmei broboanele de sudoare ce-i umpluseră fruntea şi pe care abia acum le simţea. Trăia un adevărat coşmar şi nu vedea nici o ieşire. Maţele-i ghiorăiau din ce în ce mai tare şi începu să se gândească cu părere de rău la tava care-i fusese luată de sub nas. Dar îşi aduse aminte de scârnăvia de carte pe care trebuia s-o atingă, s-o răsfoiască, ba, unde mai pui, să înceapă s-o citească! Şi se tot chinuia Arvinte şi se tot frământa, fără să găsească ieşire din nenorocirea care dăduse peste el. Iar foamea îl chinuia tot mai tare. Se apropie prânzul şi, aşa cum fusese informat de pocitanie, iar i se puse dinainte tava cu bunătăţi, de care însă n-avea voie să se atingă decât cu condiţia să citească măcar câteva pagini. Până la urmă, gândi Arvinte, decât un leu mort, mai bine un câine viu. Ce-o fi, o fi…

          Cu gândul la copanele care-i treceau tot mai des prin faţa ochilor, simţind saliva cum îi inundă gura, Arvinte se ridică hotărât în picioare şi se apropie de masa pe care se lăfăia spurcăciunea de carte. Întinse mâna şi sub buricele degetelor simţi o fierbânţeală, de parcă ar fi atins o plită încinsă. Şi-o furnicătură se ridică pe braţ în sus până la creier. O înşfăcă cuprins de ură şi se duse cu ea către pat, cu gândul doar  s-o răsfoiască poate-poate înşală vigilenţa gardianului. Se vede treaba că acesta-l urmărea- în aceeaşi clipă auzi şi zdrăngănitul cheilor pe hol. Aşa că lui Arvinte nu-i rămase decât  să se supună torturii şi să înceapă să citească. Literele îi jucau în faţa ochilor şi-l năpădiră lacrimile. Plin de obidă începu să silabisească, până ce dădu gata vreo câteva pagini. L-au oprit glasul gardianului şi mirosul ameţitor al mâncării. După ce a înfulecat aproape pe nemestecate tot ce era pe tavă, s-a suit în pat şi s-a aşezat cu faţa la perete.

               Cuprins de remuşcări , gândurile i-o luară razna. Prin faţa ochilor au început să-i joace cuvinte pe care le citea pentru prima dată. Încet-încet au început să se lege între ele şi s-a închegat începutul unei povestiri. Ceva îi lipsea. Şi tot gândind la paginile citite, simţi cum i se trezeşte  un soi de curiozitate să afle ce s-a mai petrecut cu femeia aceea atât de chibzuită. S-a ridicat mecanic din pat a luat cartea-n mână şi-a continuat să buchisească , dând foile una după alta. Până a căzut într-un somn adânc. În vis i-a apărut munteanca călare, alături de feciorul său urcând şi coborând prin văgăuni să-şi caute bărbatul. Straşnică femeie! îşi spuse Arvinte în vis. Şi se trezi dis de dimineaţă cu gândul să mai citească despre drumul femeii. De la o zi la alta Arvinte deveni tot mai curios şi până la urmă reuşi să dea gata cartea înainte de-a se împlini săptămâna.
Şi iar îşi făcu apariţia pocitania de avocat( îl anunţase probabil gardianul) şi începu să-l descoasă despre întâmplările Vitoriei, femeia care pornise să-şi caute bărbatul ucis de lotri. La sfârşit, spuse:
-Mda, ai citit-o. Acum ce facem? Mai ai de stat pînă se face luna…
Cu jumătate de gură aproape, Arvinte-l întrebă pe avocat:
-Nu mai ai… una la fel?
– Ba da, îi spuse acesta. A doua zi îi aduse altă carte.

Când s-a împlinit luna Arvinte a fost  eliberat. În poarta închisorii îl aştepta nevasta. Pe chipul ei se citea o undă de dispreţ: se aflase cum reuşise bărbatul ei să iasă mai devreme şi toţi prietenii o ocoleau deja, iar cunoscuţii începuseră să facă glume despre „filosoful” Arvinte.Cum stăteau lucrurile cu adevărat, avea să afle Arvinte singur când s-a dus la cafenea, acolo unde veneau toţi prietenii lui. În zadar încercă el să le explice că ceea ce făcuse nu era chiar atât de grav. Că, de fapt, acele cărţi nu-i făcuseră nici un rău, dimpotrivă, parcă se simţea mai împlinit. Îl priveau cu un soi de regret aşa cum priveşti către un mort.

 Sătul să tot explice, fără să fie băgat în seamă, Arvinte se retrase din grupul lor.Nu-i erau prieteni şi nici nu le păsa de noua lui pasiune. Aşa că eroul nostru putea fi văzut tot mai des în locul în care doar cei catalogaţi drept „nebuni”, mai intrau.  Acel loc era Biblioteca.

                                                                  

PANAIT ISTRATI – SPOVEDANIE PENTRU ÎNVINŞI


 
 
 
Viaţa actuală ne ucide nu numai din cauza războiului şi a exploatării omului, a teroarei şi vitezei ei, în egală măsură, ci şi din pricina elementarei dorinţe de căpătuire materială. E înspăimântător să vezi cu câtă inconştienţă animalică, cei mai buni dintre oameni îşi negustoresc sufletul (sau spiritul, dacă vreţi) pentru grajduri cât mai confortabile! De sus în jos, până la treapta celei mai umile ierarhii sociale, care mai de care e gata să abdice, să-şi încalece aproapele şi să se bucure grosolan de tot ceea ce o societate vulgară îi momeşte carnea nesăţioasă. Astfel studiul, meditaţia, contemplarea pământului devin din ce în ce preocuparea nebunilor. „Înţelepţii” se dedau goanei după americanisme, unde orice sentiment, orice morală sunt puse la zid. Automobile, sport, toalete, jazz, beţii, orgii, iată viaţa după care-i curg balele, aproape întregii lumi moderne”, concluziona cu adâncă tristeţe cel care a crezut până-n ultima clipă în forţa şi în misiunea artistului de-a da acestei lumi o faţă umană.
 
E poate caz unic în istoria literaturii universale să fii atât de hulit, de înjurat şi totodată premiat, adulat, admirat, aşa cum a fost Panait Istrati.  Bolnav grav de tuberculoză, atacat de presa reacţionară din ţară şi acuzat când de bolşevism, când de fascism şi de antisemitism, hăituit de Siguranţă, expulzat, ori ţinut în carantină la graniţele literaturii române şi aruncat în ograda literaturii franceze, atacat de comuniştii francezi în frunte cu Henri Barbusse, prin faimosul articol “Le haidouk de la Sigouranza” („Monde”, 22 februarie 1935) se stingea din viaţă la 16 aprilie 1935 într-un apartament sărăcăcios din Bucureşti. Soarta nu l-a ajutat să-şi definitiveze opera pe care deja o scrisese în cap, aşa cum făcea de obicei. 
Şi-a dat tributul de sânge cu vârf şi îndesat în scurta-i trecere prin această lume: a fost dezamăgit de femei, de prieteni, de confraţi, dar cel mai tare a fost dezamăgit de distrugerea unicului ideal căruia îşi dedicase întreaga viaţă – lupta pentru dreptatea celor oprimaţi. „Dar asta, spunea el în a sa “Spovedanie pentru învinşi”, nu-i posibil în ansamblul unei clase. De ce? Pur şi simplu, pentru că în ea colcăie aceleaşi dorinţe şi apetituri ca în cealaltă clasă. Dacă ea este cea strivită şi nu aceea care striveşte, nu-i datorită unei oarecari purităţi sufleteşti, ci neputinţei de-a pune mâna pe maşina care striveşte.” Este concluzia pe care o trage în urma călătoriei sale în U.R.S.S. acolo unde, cândva, visase să se stabilească, acolo unde, în naivitatea lui, crezuse că aderarea la o anumită ideologie îl poate schimba pe individ, fără să ţină cont de faptul că dorinţa de parvenire este înscrisă în gena umană. Iată că mult mai adevărată se dovedea a fi zicala: „Homo homini lupus”.
 
Invitat de „VOKS” cu prilejul celei de-a zecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie prin Christian Rakovski, ambasador al U.R.S.S. la Paris, pe 20 octombrie 1927, Panait Istrati ajunge la Moscova. Participă la marea paradă din Piaţa Roşie şi-n primă instanţă se supune programului impus de oficiali alături de ceilalţi invitaţi. „Eram curat. Ca şi cum Revoluţia putea fi confundată cu urâciunea omenească. Aş fi preferat să-mi spună sincer care era situaţia, ceea ce ochii mei nu erau în stare să vadă. Dar aceşti bolşevici sunt ca nişte morminte, chiar atunci când ei vă sunt prieteni şi vechi camarazi,” spune el  dezamăgit despre prietenul său Rakovski, pe care-l cunoscuse încă din tinereţe şi alături de care participase la mişcările de stradă sindicale. Desprinzându-se de grupul de invitaţi şi lipsindu-se de ghidul care-i purta prin locuri bine determinate, Panait Istrati descoperă hidoasa faţă a comunismului. „Nimic nu rămâne, dumnezeule, nemurdărit din tot ce iese din mâna omului! Sărmană biată lume…”
 
Breşa s-a creat şi adevărul a început să iasă la lumină atunci când, în 16 noiembrie 1927, Adolph Abramovich Joffe şi-a zburat creierii în semn de protest împotriva tratamentului la care fuseseră supuşi prietenii săi, opozanţii troţkişti. Atunci avea să constate ce forţă căpătase propaganda bolşevică şi că minciuna se instituise de fapt ca politică de stat. Apoi, pentru el, cel care străbătuse atâta amar de lume şi cunoscuse omul, începând cu cel din subterană până la cel ajuns în cele mai înalte funcţii, n-a fost greu să descopere  comportamentul fals, manifestările de paradă ale celor cu care se întâlnea în mod programat. „Atunci începui să neglijez cohorta şi comandantul ei, spune Istrati. Începui să vagabondez singur sau cu o cunoştinţă simpatică.”
 
În timpul acestei călătorii l-a cunoscut pe Nikos Kazantzakis. Înzestraţi cu acelaşi suflet de vagabonzi plin de idealuri Cretanul şi Kefalonitul au pornit în călătorie prin Transcaucazia, apoi au ajuns în Grecia unde, Panait Istrati nu mai primeşte prelungirea dreptului de şedere şi este acuzat de propagandă bolşevică. Se reîntoarce în U.R.S.S.. Printre oamenii simpli, descoperă că mult mai mică valoare are viaţa unui cetăţean în statul bolşevic, atât de idealizat de el, decât în cel burghez în care drepturile şi libertăţile erau respectate. Deja G.P.U.-ul pusese agenţii pe urma lui şi iată că, nu numai Siguranţa îl ţinea sub urmărire, ci şi organele de securitate sovietice îi făcuseră deja dosar. Ca o paranteză, am descoperit pe site-ul memoria.ro o notificare a d-lui Emil Iordache în care povesteşte despre cartea lui Vitali Şentalinski, “Sclavii libertăţii în arhivele literare ale KGB-ului”, apărută la Editura Parus din Moscova, în 1995, în care sunt aduse la lumină cele 2 scrisori trimise de Panait Istrati lui Gherson, secretar al GPU în care semnalează, cu naivitate, câteva dintre relele bolşevismului, sperând că astfel va contribui la vindecarea acestuia, neştiind că era deja luat în evidenţă şi ţinut sub observaţie, cunoscându-i-se părerile. Se pare că discuţiile sale cu câţiva dintre intelectualii ruşi au fost folosite şi manipulate drept capete de acuzare pentru condamnarea acestora. Caracatiţa KGB-ului era prea versată pentru naivul şi idealistul Panait Istrati.
 
De bună credinţă fiind, la început,  a crezut că abuzurile întâlnite în călătoriile sale erau simple accidente. Cu timpul, s-a convins că mâna feroce a partidului a instituit cea mai neagră teroare gândită vreodată de om întru îndobitocirea celor mulţi. Nota, la finalul călătoriei prin Transcaucazia: „Acum, pentru mine, nu-i decât prăbuşirea credinţei. Transcaucazia, imperiul arbitrarului, îşi dă mâna cu Caucazul, imperiu al orgiei comuniste, şi amândouă completează regula generală din U.R.S.S.”
 
Sindicatele, mână-n mână cu Ohrana, poliţia politică locală, şi sub coordonarea Moscovei distrug fibra unor popoare, lucru pe care nici măcar poliţia ţaristă nu îndrăznise. Constată cu durere în suflet că, comunismul nu-i decât o sectă care-şi ţine supuşii plecaţi prin cea mai odioasă şi mai cumplită teroare inventată de om: foametea. „Tovarăşii” au intrat grabnic şi cu lejeritate în pielea foştilor burjui şi culaci susţinuţi de intelighenţia rusească avidă şi ea după un trai bun. Idolul său, Maxim Gorki, se dovedeşte a fi un supus fără coloană vertebrală care laudă fără discernământ Puterea ce-i dă zilnicul blid cu linte.
 
Află fapte după fapte, întâmplări după întâmplări, care de care mai abominabile care-i dovedesc cât de jos poate coborî individul în abjecţia sa, drapat cu lozinci patriotarde. Întreaga Rusie se dovedeşte a fi un abces încărcat de puroi, cu instrumente de propagandă şi opresiune bine puse la punct şi de neclintit. Constată cu stupoare că despre libertăţile care existau în statele burgheze nici nu se putea discuta în statul totalitarist sovietic, în care pâinea se transformase din hrana lui Iisus într-un simplu obiect de şantaj. Afacerea Rusakov îl convinge pe deplin asupra adevăratei feţe a comunismului şi este decis s-o dezvăluie lumii întregi alături de strigătul său faţă de nedreptăţile întâmpinate. Pe 15 februarie 1929 se întoarce la Paris, un mare învins, edificat asupra tot ceea ce înseamnă organizaţie şi ideologie pe lumea asta. „Învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai săi.” Şi el, Panait Istrati, se considera un învins şi declara: „Nu voi mai crede într-un viitor mai bun, decât în ziua când revoluţia va fi făcută sub semnul copilăriei”, pentru că „orice organizaţie nu foloseşte decât organizatorilor, nicidecum celor organizaţi.
 Şi toate aceste dezamăgiri le dezvăluie celui pe care-l credea marele şi adevăratul său prieten, Romain Rolland. De unde să ştie că prin gura bătrânului său prieten care-l îndemna: „Zăvorăşte-te!” vorbea soţia lui, agenta KGB, Maria Pavlovna Kudachova, aşa cum prin gura multor intelectuali remarcabili ai Occidentului vorbeau doamnele secrete ale Kremlinului. Prietena sa, Madeleine la Paz, care-i făcuse recenzia cărţii “Casa Thuringer”, îl considera nimic altceva decât purtătorul de cuvânt al burgheziei „reacţionare” şi-l îndemna: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!” „Ordin ce mi-a fost dat de toţi prietenii mei politici”, spune Panait Istrati în articolul, „Omul care nu aderă la nimic”. Iar răspunsul lui a fost clar şi răspicat: „Şi totuşi, nu vreau să cedez morţii nedrepte, morţii care-ţi închide gura, în timp ce trebuie să vorbeşti. Să vorbeşti fără cruţare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domneşte în toate clasele şi pune stăpânire zilnic pe minţile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om, care nu şi-a construit vile cu banii de pe cărţile sale şi căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face faţă datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o!”
 
Nu ştiu câţi au înţeles sau câţi vor înţelege arderile acestui adevărat intelectual, chiar dacă în CV-ul său nu figurează decât cele patru clase primare urmate în cătunul Baldovineştilor. Câţi dintre contemporanii noştri vor înţelege că pentru el arta fără morală şi fără caracter e o artă barbară, prejudecată şi egoism sterp?
 
Închei cu citatul folosit de Alexandru Talex pentru a-i completa portretul de scriitor: „...Am trăit decent, am contribuit şi eu, cu puţinul meu, la luminarea omenirii, la ameliorarea omenirii. N-am fost doar un lemn nesimţitor, nu m-am mărginit să fiu un consumator de servicii. Am fost un scriitor serios. Mi-am pus marile întrebări ale vieţii. Le-am înfruntat în mod serios şi decent. Nu am trecut pe lângă stupidităţi, grosolănii sau vulgarităţi, pe lângă amărăciuniea răului. Le-am făcut faţă, dar în acelaşi timp am încercat să descopăr, prin propriile mele mijloace, unde se află bunătatea, unde se află înţelesul vieţii şi ţelul ei.” (Irving Stone)
Retoric mă întreb: în lumea hedonistă în care trăim, cine-şi mai asumă marile înţelesuri ale vieţii?
 
Bibliografie: Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Editura Dacia, 1990