NEBUNUL VISĂTOR- PANAIT ISTRATI


“Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului”. (Panait Istrati)
 
Panait Istrati se numără printre puţinii scriitori români a cărui viaţă nu poate fi judecată în afara operei şi invers. Pentru că el a fost în scrierile lui aşa cum a fost în viaţa de toate zilele : cu inima curată şi cu sufletul cald, deschis tuturor celor care băteau la uşa lui. Nu s-a gândit nici măcar o clipă să scrisul i-ar putea aduce glorie şi bani, nu s-a gândit că prin scris să aducă o contribuţie la istoria literelor româneşti. Orice act al său nu poate fi judecat decât ca fiind făcut în slujba celor din jurul său. Credea că este o datorie sfântă faţă de prieteni, faţă de cei mai slabi ca el, faţă de cei care i-au fost mentori pe un drum al vieţii atât de sinuos. “Am conceput, totdeauna, frumuseţile artistice, spune Istrati, ca pe nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic. În negura vieţii arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de desăvârşire universală…în stare să poată schimba, în curgerea veacurilor, faţa urâtă a lumii. Dintre toate valorile sentimentale şi spirituale care stau la baza vieţii spirituale, arta este aceea care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate. Ea este singura care nu se înşeală niciodată.” ( Les Arts et l’Humanite d’ aujourd’hui)
 
Pornind de la această declaraţie de credinţă, Panait Istrati şi-a urmat până la capăt crezul, fiind pe rând învins de viaţă, de bani, de femei, de însăşi sublima prietenie în care a crezut până a închis ochii. Între siguranţa îndestulării materiale şi chinurile lipsurilor de tot felul mai puţin  bogăţia spirituală, Panait Istrati a ales-o pe cea din urmă :  “Viaţa animalică n-are decât să treacă pe lângă mine. Treaba ei! Eu nu mai ader la nimic. Îmi place să trăiesc pentru această scânteie de sublim, care luceşte în negurile vieţii bestiale…Nu cer nimănui să mă urmeze. S-ar putea să i se pară prea costisitor. Alegi o astfel de cale în viaţă, numai dacă simţi bucurie.”
 
Şi  o luptă susţinută a început să ducă cu fiara din om, cu lăcomia şi cu dorinţa de parvenire sub pretextul că se vrea binele celorlalţi. Până la urmă a fost învins de propria credinţă şi a înţeles că nu omenirea trebuie salvată, ci omul, aproapele. Lui poţi să-i întinzi o mână să-l priveşti drept în ochi şi să-l sprijini atunci când piciorul îi alunecă în prăpastie :  « “Numai învinşii sunt demni de simpatie. Omul devine o fiară deîndată ce i se dă în mână o fărâmă de putere, adică de însemnătate. El o întrebuinţează pe loc, ca să strivească pe aproapele său. Aşa că m-am săturat de oameni însemnaţi şi mă voi despărţi, pe viitor, de orice prieten care va deveni om însemnat”.( Panait Istrati) De fapt învinşii sunt învingătorii, ei, cei de pe urmă, ajung cei dintâi pentru că ei şi-au plătit tributul de sînge aici, pe pământ, înainte să ajungă la judecata supremă.
Însă, pentru a ajunge la o înţelegere atât de profundă a vieţii şi a omului, Panait Istrati a trebuit să treacă prin  atât de grele încercări, din care nici sfinţii nu ies triumfători, « decât săvârşind cruzimi » , mai ales împotriva aproapelui. Trădarea celui pe care l-a considerat fratele său a venit din două motive : din lăcomie şi din dorinţa de parvenire.
 
Iar ultima, suprema revelaţie, a fost Dragostea. Pentru că numai Dragostea îţi poate popula mintea cu visuri şi sufletul cu năzuinţe.  “Vai şi amar de acel ce vrea să fie practic : numai spectacolele lunare freamătă de viaţă adevărată, singur visul există, doar năzuinţele noastre contează . Să nu uitaţi că omul nu se hrăneşte cu pâine, ci cu foc. Omul, da. Nu vorbesc de viermi ! ” ( Panait Istrati)
Şi nu în ultimul rând şi-a iubit pământul pe care tălpile de copil au învăţat mersul şi graiul în care sărmana lui mamă i-a şoptit primele alinturi. A fost omul fără ţeluri, însă un singur crez i-a purtat paşii prin viaţă : să nu se lase subjugat niciunei dorinţe mărunte. Nicio muncă nu i s-a părut prea josnică numai şi numai pentru  a-şi păstra libertatea  de-a rămâne Om. « Sunt sărac şi sper să rămân sărac, pentru că în drumul meu prin viaţă sunt întovărăşit de marea familie a golanilor întâlniţi în drumurile mele. »
 
La capătul unei vieţi zbuciumate, plină de neajunsuri şi chinuri Panait Istrati a  avut revelaţia  înfrîngerii omului, creatură zice-se plămădită după chipul şi asemănarea Celui veşnic:“Nu iubim ceea ce trebuie.” Singura vinovată de cea ce ni se întâmplă este inima noastră pentru că din cauza ei orice atingem se distorsionează, se sluţeşte : şi artele, şi idealurile, şi morala, tot ceea ce omul numeşte valoare. În imensul său orgoliu, omul se iubeşte înainte de toate pe sine însuşi, femeile, copiii, prietenii, tot ceea ce îi dă satisfacţie şi sentimentul împlinirii datoriei. Chiar şi aceea faţă de Dumnezeu.
 
De pe patul de suferinţă, fără a fi tributar vreunei dorinţe mărunte, Panait Istrati  lasă unul dintre cele mai cutremurătoare testamente, urmaşilor : Înfăţişez aici, celor care simt nevoia , nu atât o operă, ci un om. Opera moare. Omul este etern. Operele sunt totdeauna convingătoare. Omul doar arareori. Pentru a-şi îndeplini menirea ; epoca noastră-adică cei care glăsuiesc şi care produc fără să profite- simte mai mult nevoia de oameni decât de opere. Sau mai degrabă de oameni care sunt oglinda propriei opere.”
Iată motivul pentru care Panait Istrati rămâne un reper de verticalitate într-o lume în care tentaţia duplicităţii e atât de puternică. Vrăjită am fost înainte de toate, de omul Panait Istrati, pe urmă de opera sa. Şi când întâlnesc oameni croiţi după tipare asemănătoare, nu pot să nu simt bucuria unei adevărate împliniri. Pentru că am învăţat să caut oameni, oameni adevăraţi pe care să-i iubesc şi de la care să simt că se întorc către mine aceleaşi energii  ce-mi sprijină fiece înălţare.  Restul e doar vanitate.
 

CONFERINŢELE LUI BORGES- “O MIE ŞI UNA DE NOPŢI”


 
Descoperirea Orientului a însemnat pentru lumea europeană conştientizarea existenţei unui spaţiu pe cât de misterios, pe atât de bogat, din punct de vedere cultural. Şi, acest subiect fascinant, nu putea fi ocolit de Borges în conferinţele sale, mai cu seamă că, “Nopţile arabe” titlul versiunii engleze a minunatei saga, “O mie şi una de nopţi”, i-au însoţit copilăria. Dar cum să vorbeşti despre un ţinut a cărui cultură, acoperită de mister, fascinează tocmai prin marea diferenţă faţă de cea occidentală ? Au existat, ce-i drept, întâlniri între cele două lumi, mai mult sau mai puţin dramatice. Unul dintre aceste momente  este legat de campaniile tracului Alexandru Macedon, care adormea cu sabia şi cu Iliada sub cap şi care a cucerit Persia şi India murind la Babilon.
 
 Legat de personalitatea lui circulă o legendă, conform căreia, n-ar fi murit la 22 de ani, ci s-a despărţit de armata sa cutreierând prin pustiuri. Ajunge astfel lângă un foc în preajma căruia erau câţiva soldaţi cu piele galbenă. Deşi nu-l cunoşteau, l-au invitat  alături de ei la foc şi l-au ospătat ca pe unul de-al lor. A trecut vremea şi când primeşte solda, printre monede descoperă  una cu chipul său făcută cu ocazia bătăliei de la Arbella. Privind către monedă zise:  “Ai îmbătrânit, omule, dacă asta e medalia făcută de tine. Această monedă a fost făcută pe când eram Alexandru Macedon, cu ocazia bătăliei de la Arbella, pentru a sărbători bătălia de la Arbella.” » În aceeaşi clipă şi-a amintit tot trecutul, dar a continuat să trăiască ca un simplu mercenar.
 
 Întâlnirea dintre Orient şi Occident n-a însemnat numai războaie. Pliniu cel Bătrân aminteşte în “Historia Natural” despre India, despre Persia şi despre Bactriana.  Au urmat apoi cruciadele şi marile călătorii, aşa cum a fost cea a lui Marco Polo care a adus din Orient o carte, o adevărată revelaţie a acelei lumi mai mult intuite decât cunoscute. Dar să ne amintim şi de poemul lui Samuel Taylor Coleridge- “Hanul Kubla” (Kublai Khan) :
«  În Xanadu han Kubla porunci
Un falnic domn al desfătării :
Pe-alfeu, râu sfânt, ce curge-aci
Prin peşteri tainice, sprea-a rătăci
În jos, spre-ntunecimea mării.”
 .
În secolul al XV-lea se editează şi se strâng la Alexandria, oraşul lui Alexandru Macedon, zis Bicornul, o colecţie de fabule. Spuse mai întâi în India, apoi în Persia şi Asia–Mică, fabulele au fost scrise în arabă şi compilate apoi în persană. Şi cartea era “O mie şi una de nopţi”.  “O mie de nopţi”, fiind sinonim în mintea cititorului cu “infinite nopţi”, „nenumărate nopţi”, cărora li se mai adaugă „una”. O zi. „For ever and a day.” Un timp cât o eternitate la care se mai adaugă încă o zi! „Te voi iubi etern şi chiar după aceea” spunea Heine într-o epigramă adresată unei femei.
 
În anul 1704, „O mie şi una de nopţi” este tradusă şi publicată în Normandia de către orientalistul francez Antoine Galland. Intrarea Orientului în conştiinţa Europei este strâns legată de mişcarea romantică în al cărei program  existau teme precum „visul”, „călătoriile exotice”, „ţinuturile îndepărtate”… Rudyard Kipling spunea: „Dacă ai auzit chemarea Orientului nu vei mai auzi nimic”. Traducerea cărţii în 1704, în Franţa, pentru prima dată, este cu atât mai surprinzătoare şi mai scandaloasă, cu cât, la 1711, Boileau lansa manifestul clasicismului, străbătut de la un capăt la celălalt de un cult al raţionalismului. Până şi în poezie, raţionalismul era impus. Deşi, mai târziu, Racine, discipol al lui Boileau, susţine doctrina raţionalistă, „Morgenland” , Orientul, „ţinutul în care soarele răsare”, îşi face tot mai simţită prezenţa în lumea Occidentului, uimind, fascinând, cucerind. Şi o importanţă covârşitoare în dialogul celor două lumi a avut-o exact această colecţie de fabule, numită „O mie şi una de nopţi” .
 
În limba engleză cartea a fost tradusă de Andrew Lane apoi de Richard Francis Burton care citează cu admiraţie informaţia transcrisă de baronul Hammer Purgstall. Se spune în acel text  că, ajuns în Egipt, Alexandru Macedon suferea de insomnie pe care doctorii au hotărât să i-o trateze aducându-i în dormitor pe acei „oameni ai nopţii”, numiţi „confabulatori nocturni”a căror meserie era chiar aceea de a spune basme şi de a distrage atenţia de la insomnie. Băsmuirea are rol curativ dar şi pe acela  de-a crea punţi către eternitate. A povesti înseamnă a supravieţui, asemeni Şeherezadei şi, totodată,  a trece într-un alt târâm-în tărâmul visului. Tema visului este, de altfel, o temă preferată în „O mie şi una de nopţi”.
 
Surprinzător pentru cititorul occidental, Orientul nu era străin de Occident atunci când a creat fascinantele poveşti din O mie şi una de nopţi. Îl găsim acolo pe Ulise cu aventurile lui, doar că-l cheamă Sindbad Marinarul. Timpul infinit din O mie şi una de nopţi şi-a urmat calea, multiplicându-se precum şerpii din capul Gorgonei, fiecare traducător dând propria versiune diferită de cea a a originalului. Astfel, spune Borges, basmul despre Aladin nu se găseşte decât în versiunea franţuzească a lui Galland. Şi n-a fost singurul traducător care la rândul său a fost creator. Tot în această categorie intră şi Stevenson care publică Noile o mie şi una de nopţi, dar şi Chesterton. Iată că titlul O mie şi una de nopţi devine o realitatea a timpului infinit care are vaste ramificaţii şi care va contiunua să se ramifice la infinit fiind parte din memoria fiecăruia şi,în acelaşi timp, din memoria umanităţii.
La final, un scurt fragment din “Cartea de nisip” în care întâlnim aceeaşi temă obsedantă a cărţii care se multiplică :
 
.. .thy rope of sands.
 
George Herbert (1593-1623)
 
“Linia cuprinde un număr infinit de puncte; planul, un număr infinit de linii; volumul, un număr infinit de planuri; hipervolumul, un număr infinit de volume… Nu, hotărît lucru, nu acesta – more geometrico – este cel mai fericit mod de a-mi începe relatarea. A afirma veracitatea faptelor narate a ajuns să reprezinte, astăzi, convenţia oricărei povestiri fantastice; prezenta relatare este, însă, pe de-a întregul veridică.
Locuiesc singur, la etajul al patrulea al unei clădiri de pe strada Belgrano. Cu vreo cîteva luni în urmă, într-o seară, am auzit un ciocănit în uşă. Am deschis şi m-am găsit în faţa unui necunoscut. Era un ins înalt, cu trăsături incerte. Sau poate că miopia mea le-a văzut astfel. Întreaga lui înfăţişare dovedea o sărăcie plină de cuviinţă. Era îmbrăcat în cenuşiu şi avea în mînă o valiză cenuşie. Am înţeles îndată că-i străin. La început l-am socotit bătrîn; mi-am dat seama apoi că mă înşelase puţinul lui păr blond, aproape alb, de tip scandinav. În cursul convorbirii noastre, care a durat mai puţin de o oră, aveam să aflu că este din Orcade.
L-am invitat să ia loc. O vreme, necunoscutul a păstrat tăcerea. Era învăluit de melancolie, întocmai cum sunt eu acum.
Am biblii de vânzare, se hotărî în sfârşit. Nu lipsit de pedanterie, îi răspunsei:
— În casa aceasta se găsesc mai multe Biblii englezeşti, printre care şi cea dintîi, a lui John Wiclif. O am şi pe a lui Ciprian de Valera, şi pe a lui Luther, care sub aspect literar e cea mai neinteresantă dintre toate, şi am chiar şi un exemplar latin al “Vulgatei”. După cum vedeţi, nu de Biblii duc lipsă.
După o nouă tăcere, continuă:
— Nu vînd doar biblii. O să vă arăt o carte sacră despre care socot că ar putea să vă intereseze. Am dobândit-o într-o mahala a Bikanirului.
Deschise valiza şi puse cartea pe masă. Era un volum in octavo, legat în pînză. Trecuse, cu siguranţă, printr-o mulţime de mîini. Am cercetat-o; m-a surprins greutatea ei, cu totul neobişnuită. Pe cotor stătea scris Holy Writ, iar dedesubt Bombay.
— Trebuie să fie din secolul al nouăsprezecelea, am remarcat
— Nu ştiu. N-am ştiut niciodată, a fost răspunsul.
Am deschis-o la întîmplare. Caracterele îmi erau străine. Paginile, care mi-au părut uzate şi venind dintr-o modestă imprimerie, erau tipărite pe două coloane, asemenea celor ale unei Biblii. Textul era destul de strîns şi orînduit în versete. În colţul de sus al paginilor erau cifre arabe. Mi-a atras atenţia faptul că pagina pară din stînga avea numărul (să spunem) 40.514, iar cea impară, aflată în dreapta ei, 999. Am întors fila; numărul de pe verso avea opt cifre. Era însoţit de o mică ilustraţie, aşa cum se obişnuieşte în dicţionare: o ancoră desenată în peniţă, ca de mîna stîngace a unui copil.
În clipa aceea, necunoscutul spuse:
— Priviţi-o bine. N-o s-o mai vedeţi niciodată.
În afirmaţie era o ameninţare, nu însă şi în glasul care o rostise.
Am reperat bine locul şi am închis volumul. Peste o clipă, l-am deschis din nou. Am căutat zadarnic imaginea ancorei, întorcând filă după filă.
Ca să-mi ascund descumpănirea, am spus:
— E vorba despre o versiune a Scripturii într-unul din graiurile hindustane, nu-i aşa?
— Nu, replică el.
Apoi coborî glasul ca pentru a-mi încredinţa o taină:
— Am obţinut-o într-un sat din câmpie, în schimbul cîtorva rupii şi al Bibliei. Stăpânul ei nu ştia să citească. Presupun că socotea Cartea Cărţilor drept un fel de amuletă. Era din casta cea mai joasă; oamenii nu puteau să-i calce umbra fără să fie pîngăriţi. Mi-a spus că tomul lui se cheamă “Cartea de Nisip”, pentru că nici cartea, nici nisipul n-au început şi nici sfârşit. M-a îndemnat să caut prima filă.
Mi-am proptit mîna stîngă pe copertă şi am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: între mînă şi copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte.
— Acuma caută sfîrşitul.
Am eşuat din nou; abia am izbutit să îngaim cu un glas pe care nu-l recunoşteam:
— Este cu neputinţă.
În şoaptă, ca şi mai înainte, vânzătorul de Biblii îmi răspunse:
Cu neputinţă, însă totuşi este. Numărul de pagini ale acestei cărţi este de-a dreptul infinit. Niciuna nu e cea dintîi: niciuna cea din urmă. Nu ştiu de ce sunt numerotate în modul acesta arbitrar. Poate pentru a da de înţeles că termenii unei serii infinite admit orice număr.
Apoi, ca şi cum ar fi gîndit cu voce tare:
— Dacă spaţiul este infinit, ne aflăm în oricare punct al spaţiului. Dacă timpul este infinit, ne aflăm în oricare punct al timpului.
Consideraţiile lui mă iritau. L-am întrebat:
— Sînteţi religios, desigur?
— Da, Conştiinţa mea este curată. Sînt convins că nu l-am înşelat pe indigen dîndu-i Cuvîntul Domnului în schimbul cărţii lui diavoleşti.
L-am asigurat că n-are ce să-şi reproşeze şi l-am întrebat dacă se află în trecere prin locurile acestea Mi-a răspuns că peste cîteva zile are de gînd să se întoarcă în patrie. Atunci am aflat că este scoţian, din insulele Orcade.
I-am spus că şi eu îndrăgesc Scoţia, datorită iubirii ce i-au purtat-o Stevenson şi Hume.
— Şi Robbie Burns, m-a corectat
În timp ce discutam, eu continuam să explorez cartea infinită. Cu prefăcută indiferenţă, l-am întrebat:
— Aveţi intenţia să oferiţi acest curios exemplar Muzeului Britanic?
— Nu. Dumneavoastră vi-l ofer, mi-a replicat, precizîndu-mi o sumă ridicată.
I-am răspuns, cu deplină sinceritate, că suma îmi este inaccesibilă, însă am rămas pe gînduri. După cîteva clipe, îmi făurisem planul.
— Vă propun un troc, i-am spus. Aţi obţinut acest volum în schimbul cîtorva rupii şi al Sfintei Scripturi; eu vă ofer valoarea pensiei mele lunare, pe care tocmai am primit-o, şi Biblia lui Wiclif în caractere gotice. Am moştenit-o de la părinţii mei.
— A Black Letter Wiclif! şopti el.
M-am dus în dormitorul meu şi i-am adus banii şi cartea A întors paginile şi a cercetat coperta cu fervoare de bibliofil.
— Mă învoiesc, îmi spuse.
M-a mirat faptul că nu s-a tocmit. Abia după aceea aveam să pricep că venise la mine cu hotărârea fermă de a vinde cartea. A luat bancnotele fără să le mai numere.
Am vorbit despre India, despre Orcade, despre acei jarls norvegieni care le-au stăpânit. Se înnoptase de-a binelea cînd vizitatorul meu a plecat. Nu l-am mai văzut de atunci, iar numele nu i-l cunosc.
 
M-am gândit să aşez “Cartea de Nisip” în golul pe care îl lăsase “Biblia lui Wicliff”, dar în cele din urmă am optat pentru a o ascunde în spatele unor volume desperecheate ale celor “O mie şi una de nopţi”.
M-am culcat, dar n-am putut să dorm. Pe la trei sau patru dimineaţa am aprins lumina. Am căutat imposibila carte şi am început s-o răsfoiesc. Pe una dintre file am văzut gravată o mască, în colţ era o cifră, nu mai ştiu care anume, ridicată la puterea a noua.
N-am arătat nimănui comoara mea. Fericirii de a o poseda i s-au adăugat teama că mi-ar putea fi furată, iar apoi îndoiala că n-ar fi cu adevărat infinită. Aceste două nelinişti mi-au agravat vechea mizantropie. Mai aveam cîţiva prieteni; am încetat să-i frecventez. Prizonier al Cărţii, aproape nu mai ieşeam din casă. Am examinat cu o lupă copertele şi cotorul uzat, înlăturînd posibilitatea vreunei şarlatanii. Am constatat că micile imagini apăreau la o distanţă de două mii de pagini. Le-am notat, în ordine alfabetică, într-un carnet, pe care l-am umplut foarte curând. Nu s-au repetat niciodată. Noaptea, în puţinele răgazuri pe care mi le îngăduia nesomnul, visam cartea.
 
Vara era pe sfârşite şi am înţeles că tomul este de-a dreptul monstruos. Zadarnic mi-am tot spus că nu mai puţin monstruos sunt eu, care-l percep cu ochii proprii şi îl mângâi cu zece degete omeneşti. Am simţit că e un obiect de coşmar, un lucru nefiresc ce infestează şi perverteşte realitatea. M-am gîndit la flăcări, dar m-am temut că arderea unei cărţi infinite ar fi ea, deopotrivă, infinită şi ar îneca în fum planeta întreagă.
 
Citisem undeva – mi-am amintit – că cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea. Înainte de a mă fi pensionat lucram la Biblioteca Naţională, care conservă nouă sute de mii de cărţi; ştiu că, în dreapta coridorului, o scară răsucită se afundă într-un subsol unde se află periodice şi hărţi. Pândind o clipă de neatenţie a angajaţilor, am furişat  “Cartea de Nisip” pe unul dintre umedele rafturi. Am încercat să nu reţin la ce înălţime şi nici la ce distanţă în raport cu uşa. Simt o anume uşurare, dar nu mai vreau nici măcar să trec pe strada Mexico.”
 
Nu cred să existe scriitor care să fi scris ceva mai frumos despre carte aşa cum a scris J.L. Borges.
 
 

ALAIN BESANCON -NENOROCIREA SECOLULUI .DESPRE COMUNISM,NAZISM ŞI UNICITATEA ŞOAHULUI

 „Nazismul a durat doisprezece ani; comunismul european, în funcţie de ţară, între cincizeci şi şaptezeci de ani. Durata  are efect autoamnistiant. Într-adevăr, în tot acest imens timp societatea civilă a fost atomizată, elitele au fost succesiv distruse, înlocuite, reeducate. Toată lumea – sau aproape toată lumea -, de sus până jos a traficat, a trădat, s-a degradat moral. Mai grav, majoritatea celor care ar fi fost în măsură să gândească au fost privaţi de cunoaşterea istoriei şi şi-au pierdut capacitatea de analiză… Conştiinţa comunismului e dureroasă dar rămâne confuză.” (Alain Besancon – Discurs la Institut, rostit cu prilejul şedinţei publice anuale a celor cinci academii, 21 octombrie 1997)

 

 
O ştire apărută în presa românească m-a pus pe gânduri şi m-a dus cu 25 de ani în urmă. Multe din ziarele noastre anunţă, aproape cu o satisfacţie diabolică, reînfiinţarea partidului comunist, deşi România a fost singura ţară care a condamnat public şi explicit trecutul comunist. Şi iată finalul declaraţiei de la sfârşitul  şedinţei de reînviere a pcr-ului:
„Partidul Comunist Roman înţelege să analizeze critic toate perioadele sociale din istoria României, din dorinţa de a apăra şi promova tot ceea ce a fost bun pentru ţară şi popor. Din acest moment, orice atac la adresa comuniştilor va avea un răspuns ferm din partea noastră. Anticomuniştii nu se vor mai lupta cu himerele, ci vor avea o ripostă cuvenită faţă de orice manifestare neargumentată.”
             
În eseul „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea Şoah-ului” Alain Besancon  analizează tratamentul diferit pe care memoria istorică îl aplică nazismului şi comunismului, comparând amnezia legată de comunism cu hiperemnezia nazismului, având drept etalon crima împotriva evreilor din Europa. Besancon înlocuieşte în scrierea sa, termenul de „holocaust”, care presupune un sacrificiu, cu cel de „Şoah”, termenul ebraic pentru catastrofă.
       
 Pornind de la scandalul (de scurtă durată) declanşat la apariţia lucrării “Cartea neagră a comunismului” în care, printre altele, un bilanţ aproximativ propune o cifră între 85 de milioane şi 100 de milioane de victime ale comunismului, autorul constată că mult mai mare impact are asupra memoriei colective fenomenul nazist decât cel comunist. Amândouă ideologiile recurg la aceleaşi forme de seducţie, având doctrine care promit, prin intermediul convertirii, mîntuirea temporală, conformă cu o nouă ordine cosmică, vizând transformarea radicală a vieţii. Se pretind filantropii – ţelul lor suprem e doar binele întregii umanităţi, având dreptul, chiar datoria de a ucide pentru asta.
Raul Hilberg a publicat în 1985 un plan detaliat pe care naziştii l-au urmat în distrugerea evreilor. Besancon defalcă etapele acestui plan, adaptate la crimele provocate de comunism. Acestea erau: exproprierea, concentrarea, operaţiunile mobile de ucidere, deportarea, centrele de exterminare, la care mai adaugă, specifice doar comunismului, execuţia judiciară şi foametea.
 
 Exproprierea a fost prima măsură luată de puterea comunistă, ceea ce n-a însemnat că bogătaşii au dispărut – a apărut pătura politrucilor avuţi, a privilegiaţilor răsplătiţi pentru fidelitatea lor faţă de regimul totalitar. În mod similar au procedat şi naziştii cu evreii: au fost expropriaţi, doar arienii păstrându-şi dreptul la proprietate.
 
Concentrarea a funcţionat diferit în cele două regimuri: nazismul îi izola pe evrei ca pe un soi de focare de infecţie, în vreme ce comunismul trebuia să distrugă „duşmanul poporului”. Acesta putea fi bogătaşul, nobilul, capitalistul, ţăranul înstărit… Apoi erau oponenţii regimului, cei care aveau vederi neconforme cu linia partidului.  Duşmani ai comunismului au fost descoperiţi până şi în armată, în poliţie şi printre propriii membri. Dacă naziştii au avut un singur organ de represiune – Gestapoul -, care a lucrat doar câţiva ani, în comunism  a  fost creat un întreg sistem de represiune a cărui sarcină s-a prelungit până în zilele noastre.
      
 Operaţiunile mobile de ucidere au fost îndeplinite, în opinia lui Raul Hilberg, doar de unităţile speciale – Einsatzgruppen şi Kommandos, în cazul evreilor. Regimurile comuniste au practicat în masă şi sistematic „uciderea în aer liber”: în Ucraina, în Siberia, în Asia Centrală. Pot fi amintiţi aici milioanele de executaţi din perioada colectivizării şi din „vremea marii epurări”, când erau utilizate camioanele cu instalaţii de gazare, execuţiile masive din China în epoca „Marelui Salt înainte”, din Coreea, Vietnam, Etiopia… Dar cele mai abominabile crime s-au petrecut în Cambodgia, mărturie stând marile osuare de pe vremea lui Pol Pot.
 
Deportarea în lagăre de muncă a fost inventată şi sistematizată de sovietici. „Cuvântul Lager” este comun în rusă şi germană.” În Rusia, primele lagăre au apărut încă din 1918. Dacă pentru rememorarea experienţei naziste trebuie rostite doar şase nume – Auschwitz, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor, Treblinka -, deportările din regimurile comuniste au fost un fenomen mult mai amplu, atât în spaţiu cât şi în timp. Au început sovieticii deportând popoare întregi: tătarii, nemţii de pe Volga, cecenii, precum şi anumite categorii sociale, cum au fost „culacii”. În timp, Gulagul a devenit o imensă construcţie administrativă în care deportaţii au devenit sclavi munciţi până la epuizare urmată de moarte. Deţinutul aflat în ultima fază, care urma să moară, era numit în lagărele naziste musulman, iar în cele sovietice dokhodiaga. Regimul a devenit atât de diabolic încât zona de muncă forţată s-a exstins cu mult în afara Gulagului. În România, întreaga elită intelectuală a fost ucisă la canalul Dunăre-Marea Neagră, aproximativ 200 de mii de oameni.
 
 Execuţia judiciară a fost utilizată doar de comunişti, naziştii considerându-i pe evrei suboameni, deci nu meritau un proces. În România, putem aminti dintre zecile de simulacre de procese pe cel al intelectualilor Noica-Pillat şi pe cel al clericilor căruia i-a căzut pradă şi scriitorul Vasile Voiculescu. Multe dintre aceste judecăţi rapide erau urmate de execuţii sumare, ce urmăreau anihilarea „duşmanului poporului”. De aceea fraza de încheiere din declaraţia citată mai sus, m-a pus pe gânduri. „Marea teroare”, epocă pe care au traversat-o toate regimurile comuniste, s-a inspirat din „Noaptea cuţitelor lungi”(1934), când naziştii au ucis în jur de 800 de mii de evrei. La comunişti suma este de o mie de ori mai mare.
 
  Foametea a fost, în primul rând, o metodă de ţinere sub control a populaţiilor, instituită de regimurile comuniste, însă au fost şi situaţii când a fost pur şi simplu o metodă de exterminare. Aşa s-a întâmplat în Ucraina între 1932-1933 şi anexăm în final documentarul „Story Soviet”
Dacă numărul şi numele evreilor exterminaţi de nazism este cunoscut cu precizie, datorită cercetărilor asidue ale supravieţuitorilor, evaluarea numărului şi numele victimilor comunismului este cât se poate de nesigură. Cartea neagră, aşa cum am spus, acreditează între 85 şi peste 100 de milioane de victime.
 
Deşi exterminaţi ca animalele, spune Besancon, evreii sunt onoraţi în moarte ca oamenii, în vreme ce victimile comunismului, chiar dacă, aparent, au avut parte de o judecată ce le atribuia statutul de om „duşman al poporului”, sunt uitaţi ca nişte animale, anchetele fiind încă imposibile ori interzise de comuniştii care se află încă la putere sub alte stindarde. Astfel, sunt puse faţă în faţă hiperemnezia nazismului cu amnezia comunismului, deşi moartea a fost aceeaşi atât pentru copilul care a inhalat gazul Ziklon B cât şi pentru cel care se stingea lent de foame, într-o izbă ucraineană. „Însă cum exterminările secolului au fost străine ideii de onoare, este imposibil şi indecent să clasificăm supliciile”.
 
 Distrugerea fizică provocată de cele două regimuri a fost însoţită şi de o distrugere morală – cea a minţilor şi a sufletelor -, deşi nazismul îşi căuta rădăcinile în tragedia greacă, în Herder, Novalis, Hegel, Nietzsche, iar comunismul se arăta moştenitorul direct al unei tradiţii ce venea încă de la Democrit, Lucreţiu, Hegel. Acest simulacru de imagine se disipează atunci când te apropii de ideologia celor două isme care este dominată de un sistem de interpretare a lumii extrem de sărac, în care esenţa o reprezintă lupta dintre clase sau dintre rase. Este clar că cel ce vrea să domine trebuie neapărat să-l extermine pe cel care i se opune. Şi în acest context este de neconceput atracţia unor mari spirite în jocul ideologic al naziştilor sau al comuniştilor. „Nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologiei”, spune Besancon.
Atât omul nazist cât şi omul comunist sunt cazuri demne de studiul psihiatric. E rupt de realitate, închis în universul lumii lui lipsită de raţionalitate, dar care tot încearcă la nesfârşit să argumenteze că este raţional în ceea ce face. E un soi de schizofrenie care dispare odată cu presiunea ideologică. Grav este că maladia în sine este epidemică şi contagioasă, drept dovadă stând extinderea sistematică pe arii întinse şi în timp.
 
 Paradoxal, distrugerea fizică şi morală s-a  înfăpuit sub semnul celor două ideologii în numele Binelui, sub acoperirea unei morale care nu are nimic de-a face cu istoria. În discursurile sale, Himmler făcea constant apel la eroism, la datoria faţă de strămoşi, la fericirea poporului german: „trebuie să avem mereu conştiinţa faptului că ne aflăm într-o luptă rasială, primitivă, naturală şi originară”, rostea el într-un discurs. Ca să vedem până unde mergea perversitatea acestora, marii călăi nazişti erau taţi de familie şi soţi tandri, în vreme ce guvernau lagărele morţii. Spre deosebire de nenorocirea nazistă, care a durat doar câţiva ani, comunismul încă mai supravieţuieşte şi azi, susţinând ca principiu de bază al ideologiei sale Binele umanităţii. Acest bine care nu poate fi înfăptuit decât prin distrugerea oponenţilor, spiritul de distrugere echivalând pentru ei cu spiritul de creaţie. Pentru instituirea noii morale, comunismul se slujeşte de cuvinte care de fapt aparţin regimului pe care vor să-l distrugă: egalitate, dreptate, libertate. Ideea de dreptate pentru ei nu înseamnă împărţirea dreaptă, ci anularea oricărei împărţiri.
 
Raymond Aron afirma: „Regimul sovietic s-a născut dintr-o voinţă revoluţionară inspirată de un ideal umanitar” dar, potrivit doctrinei, „doar violenţa putea crea o societate desăvârşită.” De fapt, „umanul” şi „umanitarul” promovat şi de ideologia comunistă nu poate fi echivalat decât cu supraumanul şi supraumanitarul. La finalul acestei lupte ideologice, în ambele situaţii exista drept unic ţel crearea „omului nou”. Interesant este că fostul comunist este mult mai uşor de iertat decât fostul nazist, deşi ascensiunea la putere s-a înfăptuit şi într-un caz şi în celălalt printr-o exterminare masivă. Atunci când visul utopic nu s-a înfăptuit şi când decimarea rituală n-a servit la nimic, comunismul recurge la un nou val de teroare pentru a menţine şi conserva puterea obţinută. Teama devine universală şi toată lumea, simţindu-se în primejdie, începe să denunţe pe toată lumea – trădările se ţin lanţ. Minciuna deja întronată nu poate fi susţinută decât prin crearea unei caste ideologice, prin generalizarea corupţiei, prin angrenarea întregii populaţii într-un mod de viaţă de domeniul absurdului. Nu trebuie să-şi cunoască trecutul, nu trebuie să cunoască prezentul, nu trebuie să ştie ce se petrece în lume, ci trebuie să se concentreze doar pe un viitor strălucitor. Pseudorealitatea se substituie realităţii, un rol important având mijloacele de informare. Un întreg sistem specializat în falsificare produce falşi istorici, falşi jurnalişti, falşi creatori şi o falsă economie. Mare parte a populaţiei începe să primească cu bună credinţă pedagogia minciunii, semn că „omul nou” e pe cale să se nască. El îşi iubeşte conducătorii care îi promit fericirea, consideră că dreptatea este cea care guvernează relaţiile interumane, îi detestă pe „duşmanii socialismului”, îi denunţă fiind de acord să fie spoliaţi, ucişi – într-un cuvânt se asociază exterminării, le dă o mână de ajutor călăilor, cu conştiinţa îndeplinirii unei datorii sacre. Totodată, se abrutizează din cauza ignoranţei, a dezinformării, a judecăţii false, pierzând orice urmă de repere morale sau intelectuale. În timp, homo comunistusdevine servil, imbecil trândav şi, aşa cum Zinoviev l-a descris în romanele sale, ajunge să capete dezgust faţă de sine, profitând doar de plăcerile pe care regimul i le oferă din plin: pasivitate vegetativă, iresponsabilitate, lene, sentimentalism lacrimogen. E lumea subteranei, „lumea şobolanilor” total aservită puterii.
 
 Dacă nazismul a produs o alienare temporară la nivelul unui popor, comunismul a mers până la capăt, lăsând în urmă o omenire distrusă, lipsită de repere, ce poartă încă în suflet otrava minciunii totalitare. Într-o discuţie pe marginea Cărţii negre, un editorialist al ziarului L Humanite declara la televizor că cele 85 de milioane de morţi nu afectau prin nimic idealul comunist, fiind doar „o regretabilă rătăcire”. „După Auschwitz, afirma el, nu mai poţi fi nazist, dar după lagărele sovietice, poţi rămâne comunist.” De aici se vede faptul că ideologia comunistă e mult mai perversă decât nazismul pentru că se insinuează ca un act de dreptate şi bunătate pentru a răspândi răul pe întreg pământul.
Pe lângă distrugerea fizică şi morală a individului, cele două ideologii au reuşit să distrugă şi capacitatea acestora de-a stabili relaţii familiale, sociale, raporturi între guvernanţi şi guvernaţi, strict necesare funcţionării statului, cetăţii. Pornind de la un trecut mitic, ele ofereau un viitor utopic. Nazismul a preluat puterea mascând obiectivele reale, înregimentând apoi populaţia în noi organizaţii supuse Reichului şi atrăgând-o într-o conflagraţie mondială. Hitler ajunsese să se creadă, în demenţa sa, un demiurg prometeic, de aici şi iraţionalitatea mersului războiului.
 
 Spre deosebire de nazism, care la început avea în vedere binele rasei germane, comunismul vizează o extindere mondială. Prin viclenie, răbdare şi mult profesionalism, atrage celelalte forţe politice în crearea unor alianţe pentru a le distruge mult mai uşor. Cert este că nazismul a oferit legitimitate comunismului în Europa.
Una dintre urmările dezastrelor naziste şi comuniste a fost debusolarea populaţiei, care nu de puţine ori şi-a găsit alinare doar ridicând ochii către cer: unii n-au primit nici un răspuns, alţii mai aveau încă o nădejde. Citindu-i pe Orwell, Platonov, Ahmatova, Maldestam, descoperim că şi creatorii pendulează între sfidarea metafizică şi ruga fierbinte către Dumnezeu. Ceea ce impunea comunismul şi nazismul omenirii erau acte împotriva naturii care nu putea decât să semene groaza şi dezorientarea. Şi toate aceste crime enorme comise în numele binelui erau înfăptuite de oameni simpli, obişnuiţi, cât se poate de banali în existenţa lor.  Un fapt relevant este ura pe care aceste regimuri o practică faţă de toate religiile care venerau o divinitate distinctă de cea stabilită de oameni. Mântuirea nu putea să vină decât de la ideologiile înseşi. Nazismul făcea apel la supraom, cel care învinge întotdeauna. Comunismul propune un mijlocitor între mântuitor şi omenire: „exploatatul”, „proletarul”. Dacă nazismul nu acceptă existenţa „poporului ales” comunismul îl eliberează de povara evreităţii, suprimând toate cauzele opresiunii suferite în întreaga istorie şi asigurându-i intrarea într-o nouă lume în care numele de evreu nu mai era stigmatizat.
 În schimb creştinii au fost somaţi să-şi renege credinţa în Dumnezeu – religia fiind „opiu pentru popor.”
La finalul acestei scurte incursiuni în lumea celor două ideologii, Alain Besancon pune faţă în faţă memoria publică a acestora, analizând-o mai cu seamă din punct de vedere religios.
Primul exemplu e China, ţară în care comunismul supravieţuieşte încă. Având o tradiţie filozofică şi religioasă centrată pe un Cosmos impersonal, guvernat de armonie la modul ideal, dar susceptibilă continuu de dezordine şi, având totodată o istorie cât se poate de zbuciumată, dublată de cataclisme extraordinare, un conducător charismatic, un partid fanatic care să asigure ameliorarea acestor nenorociri nu pot decât să anihileze memoria colectivă.
Paradoxal, nici lumea creştină nu stă mai bine cu memoria. La îndemnul preoţilor, care consideră uitarea o operă pioasă, masa creştină reacţionează mai degrabă ca o masă păgână, o taină precum botezul devenind formală. Între o vineri şi o duminică, între două spovedanii, cuvântul lui Dumnezeu e învins, creştinului i se tot iartă păcatele, astfel încât graniţa dintre bine şi rău dispare. Iertarea acordată atât de uşor n-are nimic de-a face cu justiţia morală, dar ne îngăduie să ne lăudăm cu un suflet mare. „Poate porni dintr-o simplă lene de a examina faptele sau dintr-o lipsă de curaj în faţa exigenţelor justiţiei; sau dintr-o repulsie de a ne cerceta complicitatea activă ori pasivă cu cei pe care-i iertăm cu atât mai uşor cu cât ne absolvim nouă înşine, într-un mod nemărturisit, păcatele.” (pg.112)
           Deşi în comunism au existat mai mulţi martiri ai credinţei decât în oricare altă epocă, Biserica prezintă martirajul acestora ca pe nişte simple rătăciri, deseori provocate de intenţii lăudabile. Astfel, comunismul s-a întărit printr-o masivă apostazie a creştinilor.
Comunismul n-a fost o invenţie a evreilor, însă mulţi i s-au alăturat având convingeri de nezdruncinat şi abandonând astfel comunitatea. Dacă la început majoritatea evreilor nu au urmat partidul bolşevic, este incontestabil faptul că indivizi precum Iagoda, Kaganovici, şi mulţi alţii din restul Europei au rivalizat cu marii criminali ai secolului. Dar, ca şi în lumea creştină, şi în lumea evreiască amnezia comunismului funcţionează.
 Faptul că nazismul s-a proclamat duşmanul declarat al democraţiei şi a ofensat în mod direct rasa evreiască precum şi banalizarea Şoah-ului a dus la hiperemnezia faţă de această ideologie. Pe de altă parte, în Franţa se manifestă o atitudine de exacerbare a unicităţii Şoah-ului, ceea ce dă impresia că o crimă e mai crimă decât alta, adică crimele nazismului ar fi deasupra celor ale comunismului.
Distrugerea regimului nazist n-a adus cu sine o amnistie, criminalii fiind judecaţi şi condamnaţi, în vreme ce examenul de conştiinţă privind comunismul nici măcar n-a început.
„Una din trăsăturile secolului  al XX-lea este nu numai că istoria a fost oribilă în ce priveşte masacrarea oamenilor de către alţi oameni, ci şi că de fapt conştiinţei istorice – şi una se explică prin cealaltă – i-a venit extraordinar de greu să se orienteze corect.” Aşa cum nazismul părea la început neplauzibil, incredibil, inimaginabil, comunismul încă mai are o imagine falsă în mintea maselor, drept dovadă stând capacitatea de a se reface precum capul Meduzei. Să sperăm că  va veni şi vremea când memoria maselor se va revitaliza şi va reintra în normalitate şi, chiar dacă suntem contemporani unei falsificări istorice pe cale de a se naşte, să sperăm că timpul va scoate la lumină Adevărul.
 
 
Bibliografie: Alain Besancon, Nenorocirea secolului Despre comunism, nazism, şi unicitatea „Şoah”-ului, Editura Humanitas, 2007