CONSTANTIN VIRGIL GHEORGHIU- CASA DE LA PETRODAVA

 Paul Klee- Cat and Bird

Constantin Virgil Gheorghiu s-a născut pe 9 septembrie, 1916 în localitatea Războieni, jud Neamţîn familia unui preot. În vreme ce studia la Chişinău şi la Cernăuţi debutase deja în Biletele de papagal ale lui Tudor Arghezi. Apoi îşi continuă studiile la Bucureşti şi la Heidelberg. În anul 1940 primeşte Premiul Regal de poezie pentru cartea Caligrafie pe zăpadă. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost reporter special pe front. După 23 august 1944 petrece câţiva ani prin lagărele din Germania în condiţii groaznice, « apocaliptice ». Odată eliberat se stabileşte în Franţa şi din 1963 până-n 22 iunie 1992 când a murit, a fost paroh al Bisericii Ortodoxe din Paria.

Constantin Virgil Gheorghiu a avut o carieră literară foarte prodigioasă însă a devenit celebru prin romanul “Ora 25″, scris în limba franceză, tradus în peste 40 de limbi şi ecranizat cu marele Anthony Quinn, în rolul principal. A fost elogiat în cronici, studii şi eseuri de mari scriitori din întreaga lume pe de o parte, iar pe de altă parte a fost acuzat pe nedrept de antisemitism. Romanul său “Ora 25″ este pus alături de “Procesul” lui Kafka, de “1984″ al lui Orwell şi de “Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley,  apariţia sa fiind salutată de Albert Camus şi de Gabriel Marcel.

Esenţială în opera lui Constantin Virgil Gheorghiu rămâne amprenta autohtonă. În “Memorii”, chiar scriitorul  se considera « poet al lui Hristos şi al României ». În 1952 publică romanul “A doua şansă”  a cărui forţă de evocare se apropie de cea a romanului “Ora 25″ În acest context în care celebritatea lui sporea izbucneşte aşa –zisă « afacere Gheorghiu ». Deşi căsătorit cu o evreică, Margareta Buber –Neumann, deşi mai multe personalităţi evreieşti semnează o scrisoare de sprijin în numele Alianţei jurnaliştilor şi publiciştilor din exil, este acuzat de antisemitism. În scrisoare se afirma : « calomniatorii domnului Gheorghiu nu sunt oameni care doresc să apere un ideal democratic şi umanitar, ci, dimpotrivă, ei sunt din rândurile acelora care au militat întotdeauna împotriva acestui ideal şi împotriva poporului evreu. » Scrisoarea n-a avut nici un efect, anatema a fost aruncată asupra scriitorului şi oprobriul public îl va urmări până la sfârşitul vieţii.

Atacul asupra scriitorului a avut ca punct de pornire notele sale din jurnalul de front cu titlul “Ard malurile Nistrului”– o carte de  reportaje în care autorul  denunţă cu violenţă atrocităţile comise de bolşevici, dintre care unii erau de origine evreiască şi, care, prin apartenenţa la partidul comunist, s-au îndepărtat de adevăratele aspiraţii ale poporului ales. Cazul lui Constantin Virgil Gheorghiu seamănă izbitor cu cazul lui Paul Goma. Unul dintre romanele sale cele mai bulversante este “Omul care călătorea singur”, publicat în 1954 şi considerat cel mai bun roman al său.

Vreme de 45 de ani cât a durat regimul comunist, Constantin Virgil Gheorghiu a împărtăşit aceeaşi soartă cu a multor dintre marii exilaţi români : Cioran, Eliade, Horia Vintilă etc. Numai că după 90 în timp ce aceştia erau recuperaţi de cultura română, C.V. Gheorghiu şi opera sa au fost plasaţi într-un con de umbră.

Începând cu nuvela “Poporul nemuritorilor” publicată în 1955,  autorul pune fundamentul unui alt ciclu, rupând-o cu istoria contemporană.De aici încolo coboară până la originile neamului strămoşilor,  acei geţi nemuritori, despre care Herodot afirmase că sunt cei mai drepţi de pe faţa pământului. În acest ciclu intră “Casa de la Petrodava” (1961), “Nemuritorii de la Agapia” (1964), “Moartea Kyralesei”(1966), şi “Condottiera” (1967). Fiecare dintre aceste cărţi având ca topos, satul românesc, avatar al satului natal al autorului.

“”Casa de la Petrodava”, spune autorul, nu este o operă de ficţiune pură, ci –mai degrabă-o cronică a lumii din care vin.”  Petrodava este numele daco-get al oraşului Piatra Neamţ, regiunea natală a lui Constantin Virgil Gheorghiu. Este romanul unor urmaşi ai nemuritorilor din neamul de altădată, cele două femei Roxana şi fiica sa Stela Roca, cu personalităţi foarte puternice, adevărate amazoane ale Carpaţilor. Trăind în strânsă comuniune cu natura şi după legile ei aspre, cele două muntence sunt eroine pline de pasiune, orgolioase şi inflexibile, intransigente apărătoare ale unei purităţi aproape sălbatice. Chiar şi numele Roca este foarte sugestiv însemnând piatră, rocă şi trimiţând către legenda Dochiei :

Între piatra fulgerată

Şi Piciorul pustnicului

E o stâncă ce odată

Fost-a fiică de împărat.”

Pe scurt subiectul cărţii este unul de tip romantic, trezind nostalgii faţă de vremuri care, poate, doar în închipuirea urmaşilor au existat. Domniţa  Roxana, fiica lui Petrache Roca, crescător de cai de rasă pursânge de la Petrodava este cerută în căsătorie de învăţătorul satului, Lucian Apostol. Deşi îndrăgostită de el, Roxana ezită să accepte cererea în căsătorie pentru simplul motiv că învăţătorul era om de la câmpie, venetic în acele pustietăţi de munte  şi imposibil să le simtă şi să le înţeleagă aşa precum cei născuţi din piatra muntelui. “…însă eu sunt o femeie din neamul Roca, spune Roxana. Eu sunt o piatră tare de munte. Nu pot fi înţeleasă, iubită, preţuită, judecată şi condamnată decât de un om de munte, de un om care cunoaşte muntele. Un om de la câmpie, oricât de bune i-ar fi intenţiile, nu ar şti ce să facă cu o piatră.” Până la urmă acceptă, cu condiţia să-i fie credincios până la capăt. Jurământul de credinţă este cel mai grav jurământ din lume în mintea Roxanei şi încălcarea lui nu poate fi răsplătită decât cu moartea.

Anii au trecut, Părinţii Roxanei Roca s-au stins şi Lucian Apostol a devenit stăpânul casei şi al hergheliei de la Petrodava. Aşa cum tânăra lui soţie presimţise, Lucian Apostol îşi calcă jurământul şi sfârşeşte tragic, ucis de propriii cai, judecătorii drepţi şi curaţi ai Petrodavei. Roxana rămâne văduvă şi-şi dedică întreaga viaţă hergheliei, continuând opera părintelui său, şi fiicei sale Stela, unica urmaşă a clanului Roca. Începe primul război mondial şi Roxana se retrage cu Stela şi cu hergheliile în munţi.

În casa ei de la Petrodava îşi stabileşte cartierul general Prinţul Illiyuşkin, care se îndrăgosteşte mai întâi de un portret al Stelei apoi de ea în carne şi oase şi-o cere de nevastă. Prinţul Igor Illiyuşkin îşi ia tânăra nevastă şi pleacă cu ea către Sankt Petersburg s-o prezinte Prinţesei  mame. La Prut sunt atacaţi de o hoardă de bolşevici şi prinţul este ucis. Tânăra văduvă se întoarce alături de mama sa trăind amândouă precum două eroine din tragedia greacă. O vreme, Stela pleacă la soacra sa şi călătoresc prin Europa, dar după moartea Olgăi Illiyuşkin decide că rostul său este la Petrodava, alături de mama sa şi de herghelia de cai nobili. O atrage Rodina maia, tărâmul minunilor, Paradisul pierdut al copilăriei sale.  “În Rodina Maia, spune Stela, orice tânără este o prinţesă. Toţi oamenii sunt prinţi pe pământul lor natal.”
Înainte de-a ajunge acasă se opreşte o vreme în Bucureşti unde participă la întâlnirile lumii mondene. Aici îl cunoaşte pe tânărul locotenent Mihail Basarab, rănit pe front, de care se îndrăgosteşte. 

Se întorc amândoi la Petrodava, însă de astă dată, Stela este cea care provoacă destinul. Având în minte povestea părinţilor săi, ea încearcă să-i impună propria conduită, tânărului locotenent, om de onoare şi de caracter. Lipsa de încredere a prinţesei Stela în soţul său duce la finalul tragic al romanului. Intransigenţa şi duritatea sunt duse la extremă şi nu-i permit eroinei să vadă adevăratul chip al soţului său. Mihai Basarab se afundă în noaptea neagră a nebuniei, fiind purtător al unei boli genetice, iar Stela se sinucide pentru a nu da naştere unui urmaş malformat. Această sinucidere simbolică pare să fie soluţia în lupta cu destinul nemilos. “Logica nu are nimic de-a face cu moartea fiicei mele spune Roxana, în finalul romanului. Ceea ce a făcut Stela este eroism. Asta-i totul. Vitejie curată. Eroul este omul cinstit, care, nemai aflând o rezolvare demnă pentru om, aruncă în luptă cinstită ultimul capital pe care-l mai are : aruncă la fel ca pe un pumn de monede, ultimii ani care i-au mai rămas de trăit. “

Oameni ai stâncii, născuţi din stâncă având caractere neclintite precum roca de munte sunt asemeni brazilor ce-şi au rădăcinile adânci în piatra muntelui şi se înalţă drepţi şi semeţi în faţa destinului, fără să poată fi înclinaţi. Ei se frâng, o dată şi definitiv.