March 27

RUPTURA


Cu un scrâşnet prelung, personalul se opri în halta din mijlocul câmpului. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, se întindeau lanurile de porumb ce unduiau alene în adierea vântului. Singurul semn că acolo s-ar afla o clădire era grupul celor patru plopi bătrâni cu frunza tremurătoare ce străjuiau falnic sub soarele arzător al Bărăganului. După un timp, din tren coborî o femeie ca la vreo patruzeci de ani păşind cu mare grijă pe dalele de beton năpădite de buruiană. De sub basmaua trasă pe frunte, doi ochi negri, altădată plini de viaţă, aruncau săgeţi în stânga şi în dreapta, semn că o mare supărare pusese stăpânire pe ea. În vreme ce femeia se îndrepta grăbită către banca de lemn de la umbra plopilor, în spatele ei îşi făcu apariţia o copilă care privea mirată în jur. Într-o mână avea un micuţ geamantan roşu de carton, iar în cealaltă o pungă de plastic transparentă prin care se vedeau cele câteva cărţi dinăuntru. Femeia se întoarse brusc şi smuci de mână fata, bombănind în barbă, în timp ce o săgeta cu privirile.
Soarele ajunsese aproape de amiază şi locul părea pustiu. Doar impiegatul şi-o cotarlă slăbănoagă ce dormea dusă, sub o tufă de măceş, unde-şi săpase un culcuş destul de adânc, să simtă răcoarea pământului, erau singurele suflete. După ce stătu de vorbă un timp cu mecanicul, impiegatul, cu mişcări lente, ridică paleta verde şi, cu acelaşi scrâşnet, ca un şarpe uriaş, trenul se puse în mişcare.
Cele două, mamă şi fiică, se aşezaseră la umbră, pe banca de lemn decolorată de ploile şi vânturile Bărăganului. Femeia îşi scoase pantofii aproape noi din picioare şi, cu gesturi repezite, smulse şi ciorapii, în timp ce fata privea nedumerită către tabla pe care scria cu litere de-o şchioapă: HALTA TĂCUTA. Niciodată nu coborâse aici, indiferent de unde ar fi venit cu trenul, tocmai pentru faptul că halta era în plin câmp şi la cel mai apropiat sat, aflat la vreo patru kilometri, ajungeai doar cu căruţa pe drumeagul dintre haturile de porumb.
Cu o voce pierită îndrăzni s-o întrebe pe ţăranca uscăţivă, care, fără s-o bage-n seamă, părea că se pregăteşte de drum lung:
– Mamă, de ce n-am coborât dincolo, să luăm rata?
– De-aia!, îi veni răspunsul scurt şi bolovănos. De-aia, că nu meriţi. Scoate sandalele din picioare, să nu le rupi printre bolovani, şi haide! N-am s-aştept până diseară, să te holbezi tu la poartă nouă.
Înşfăcă scurt geamantanul într-o mână şi-o-mpinse pe fată cu cealaltă, pătrunzând împreună în lanul de porumb ca într-o mare verde ce se înălţa mult deasupra capului lor. După ce orbecăiră aşa o vreme prin porumbul năpădit de tufe de ciulini porceşti şi de mohor, dădură într-o cărare şerpuitoare.
Cu basmaua trasă pe ochi, într-o mână cu valijoara roşie de carton şi-n cealaltă c-o traistă plină de bolbotine, femeia înota voiniceşte prin lanul de porumb, iar gura începuse să-i turuie. Tot drumul cât fusese în tren, nu scosese o vorbă, şi acum, singură doar cu copila în mijlocul câmpului, începu să-şi verse năduful. În spatele ei, fata călca pe vârfuri, ocolind colţii babii presăraţi ici-colo, bălăbănind sandalele într-o mână şi punga cu cărţi în cealaltă.  În vremea asta, ţăranca cea negricioasă întorcea chipul ars de soare către ea şi ridica tonul acuzator:
– Uită-te la tine, îi spuse dintr-o dată, străfulgerând-o cu privirile. Uită-te la tine ce-ai ajuns! Niciodată n-ai fost ca toţi copiii oamenilor. Tot cu hârţoage după tine! Lua-le-ar dracu de hârţoage, că degeaba stai cu nasu-n ele. Că ţi-am zis de-atâtea ori: dă-le , fă, dracului, că nu te fac popă! Da’ tu parcă eşti surdă, surzire-ai! Pot să şi mor lângă tine, că tu de hârţoage nu te laşi! Şi-acuma, na! Uite ce mi-ai făcut!
Îşi luă seama şi porni din nou la drum, călcând cu ciudă pe toţi bolovanii ce-i ieşeau în cale, lovind scurt cu tăişul palmei câte un lujer de porumb aplecat, ce strâmtora cărarea. În spatele femeii, copila părea de pe altă lume. Ca şi cum nu la ea s-ar fi răstit mamă-sa. Ca şi cum i-ar fi povestit despre altcineva. Un zâmbet straniu atârna în colţul buzelor cărnoase, lăţindu-se uneori pe chipul mic şi negricios, în vreme ce, din privirile jucăuşe se iţeau sclipiri diamantine. Norocul ei că femeia nu-i vedea chipul. Chiar şi-atunci când se oprea s-o beştelească, privea mai mult prin ea. Târşind picioarele prin ţărâna fierbinte, fata încerca să intre în vorbă cu mă-sa, cu speranţa c-o să-i abată gândurile de la necazul ei.
– Nu era mai bine dacă ieşeam la drumul de căruţe? Poate ne lua şi pe noi cineva, îndrăzni ea să-şi dea cu părerea. Nici până diseară n-ajungem acasă…
Dar n-apucă să-şi termine vorba că femeia izbucni din nou:
– Ţi-e greu, ai? Dar mie cum crezi că-mi este? Că nu mai pot scoate nasul în lume de ruşinea ta? Şi asta, de ce? Pentru că nu ţi-am rupt eu oasele când trebuia. Mereu m-am lăudat că fata mea-i deşteaptă şi-o s-ajungă cineva. Şi ea? Ea, hăbăuca, s-a dus la tioretic. A lui Cutare îi la sanitară, a lui Cutare la pidagogică, numai a mea – la tioretic. Nici câine, nici ogar! Asta eşti! Nici câine, nici ogar! Mă-ntreabă râzâtoarea aia a lui Jumărică: „Ce iese, fă, fi-ta de la tioretic?” Ce să-i zic? Nimic! Aia iese: ni-mic! „Cum, ni-mic, că era dişteapta şcolii, lua numai premiul întâi. Iete-a mea-i la inergetică.”Şi m-apucă năduful, fă! Mi se pune pe inimă! Mi-am dat şi cămaşa din spate să vă fie vouă bine. Am tras sapa pe uscat şi-am băut apă clocotită şi te-am trimis să-ţi faci un viitor ca toţi copiii oamenilor! Da’ tu, ca o buiacă ce eşti, nu dai două parale pe mine! Tu, cu hârţoagele tale!
Obosită de mers şi de atâta năduf revărsat prin vorbele de ocară la adresa fetei, femeia amuţi la o vreme. Mergeau ca două momâi, împingând în stânga şi în dreapta lujerii strâmbi de porumb. La o bucată de drum au dat peste un bărbat şi o femeie ce dădeau îndârjiţi cu sapa în buruienile mari, care aproape că sufocau firele de porumb. Punându-şi mâna streaşină la ochi, gospodina le privi mirată şi nu se putu stăpâni să nu le ispitească una-alta:
– De unde veniţi pe vipia asta? De ce n-aţi ieşit la şosea să luaţi rata, că oleacă mai înainte i-am auzit huruiala?
Ca şi cum n-ar fi auzit-o, femeia îi aruncă o privire scurtă de sub basma întrebând aşa într-o doară:
– Mai e mult până la şosea?
– Ei, mai este… cam două linii de porumb. Apoi, cu un glas limpede şi aşezat: Vezi, fă, că mai încolo e un puţ să dai apă rece fetei şi să vă răcoriţi.
Femeia a tresărit, de parcă acum auzea prima dată de fată, şi a dat a lehamite din mână. După ce s-a mai depărtat puţin a răbufnit din nou, adresându-se unui personaj nevăzut :
– Să-i dau apă? Nici apă nu merită să bea! De ce să-mi fie milă? Ce, ei i-a fost milă de mine, ţipă dintr-o dată c-o voce înecată, apoi porni să bocească apăsat şi tânguitor, aşa cum făcea în fiecare duminică, în zori, când se ducea să-şi tămâieze morţii la cimitir :
«C-am avut şi eu o fatăăă, frumoasăăă, şi Dumnezeu mi-a luat-oooo… Şi-am rămas cu nătângaaa… Doamneee, de ce mi-ai luat fataaa? Să n-am io milă de la nimeneaaa… C-a plecat în funduuu lumii… Doamnee, rău m-ai blestemaat…»
În urma ei, copila păşea cu chipul tot mai transfigurat de propriile gânduri. Ceva se schimbase în privirile ei. Nu-i mai păsa, ca altădată, că era jelită cealaltă.  Simţea că, undeva înăuntru, se produsese o ruptură. În urmă, rămânea o lume-ntreagă, lumea peste care stăpânise ca o adevărată regină. În faţă, se deschidea un hău, o lume necunoscută. Bocetul mamei îi revelase tocmai această falie dintre cele două lumi… Ştia că mama ei avea dreptate, că-şi pusese în ea toată nădejdea. Că nu vrusese pentru nimic în lume să plece atât de departe de casă. Că, dimpotrivă, sperase să facă un liceu pedagogic ca „proasta lui Gică Cocoşatu”, apoi să revină în sat să aibă şi ea cu cine se mândri. În ea-şi pusese toată nădejdea…
Iar ea… făcuse cum o tăiase capul. Cu mintea ei de copil de cincisprezece ani, decisese că acela va fi noul ei drum în viaţă, că numai aşa „hârţoagele” pe care le purta cu sine aveau să-i schimbe viaţa. N-avea să se facă popă. Nici nu-i trecea prin cap. Se desprindea, pur şi simplu, de o lume, roasă pe dinăuntru de-o boală pe care, din păcate, însăşi mama ei n-o înţelegea.
S-au oprit amândouă la puţul cu ciutură aflat la marginea drumului. Femeia a apucat găleata de lemn şi i-a dat drumul cu sete către ochiul de apă ce licărea în lumina roşiatică a asfinţitului. Nu mai aveau mult până acasă. Şi-au spălat îndelung picioarele, s-au încălţat şi-au pornit pe şoseaua pietruită, fiecare cu propriile gânduri. Când au ajuns în dreptul casei, femeia a înşfăcat-o de mână şi i-a şuierat printre dinţi:
– Prin fundul grădinii intrăm, că n-o să te duc prin mijlocul satului, să se uite lumea după mine ca după urs.
Supusă, fata îşi urmă mama cu acelaşi zâmbet enigmatic în colţul gurii, gândind c-o aştepta o vară scurtă şi fierbinte. Viaţa ei avea să intre sub alte zodii…  
March 24

O CARTE CA ORICARE

 

“Şi se înşeală cel care rătăceşte prin viaţă, pentru a fi cucerit, cunoscând prin scurte fioruri gustul tumultului inimii şi visând să întâlnească marea febră ce-l va încinge odată pentru totdeauna, deşi ea nu este, în slăbiciunea inimii şi nimicnicia colinei pe care a învins-o, decât o deşartă victorie a inimii sale. De asemenea, nu te odihneşti în dragoste, dacă ea nu se transformă din zi în zi (…). Dar tu vrei să te aşezi în gondola ta şi să devii cântec de gondolier pentru totdeauna. Şi te înşeli.“( Citadela-Antoine de Saint Exupery)

 

cu o carte în mână, aşezată în fotoliul de la geam, Eva îl privea pe Gil cu coada ochiului, în timp ce prelucra o casetă, apăsând şi răsucind butoanele mixerului de la Technicsul argintiu. înregistrase cu o noapte în urmă, unplugged, o formaţie, cu un minim de aparatură şi, acum, îi făcea ultimele retuşuri. privindu-l cu ochii mijiţi, îşi sprijinise bărbia de cartea pe care o citea de câteva zile şi asculta ritmurile de blues, cu gândul la felul ciudat în care ajunsese în posesia ei. revedea imaginea lui Gil, stând în faţa uşii, cu acel aer trist pe care niciodată nu i-l văzuse pe chip, întinzându-i “Citadela” lui Exupery, o carte pe care şi-o dorise dintotdeauna. s-a uitat la el cu neîncredere şi i-a luat darul din mână, fără tragere de inimă. ştia că nu-i plăcea să citească. de ce să-i ofere tocmai cartea pe care ea şi-o dorea? în ultima vreme făcea gestul ca pe un ritual de câte ori considera el că-i înşelase aşteptările. îi oferea câte o carte, la întâmplare, cumpărându-i bunăvoinţa…

se cunoscuseră adolescenţi fiind, apoi, viaţa i-a purtat pe fiecare pe propriul drum. după mai bine de 10 ani s-au regăsit. se revăzuseră întâmplător, apoi, o vreme se căutaseră fără să ştie, de fapt, ce-i mai atrăgea unul faţă de celălalt. dispăruse acel frison pe care-l simţiseră la primele întâlniri. cel puţin pentru Eva. rămăsese doar sentimentul de bucurie cu care revezi o veche cunoştinţă. se întâlneau, tot mai des, în ultima vreme, însă fără prea mult entuziasm. acum, se redescopereau găsindu-şi prea puţine lucruri în comun…ea, despărţită de ani buni de primul soţ, cu imaginea deformată a femeii ce-şi doreşte ca bărbatul cu care traieste alături să aibă aceleaşi pasiuni, cu aceeaşi intensitate. el, trecut proaspăt printr-un divorţ, la care niciodată nu se aşteptase, prea sigur fiind pe virilitatea lui de macho, dorit de toate femeile.

nu-l mai iubea, cu siguranţă. avea, totuşi farmecul lui. îi admira mâinile foarte pricepute atunci când se îndeletnicea cu ceva anume. avea Eva o ciudăţenie a ei: primul lucru care o atrăgea la un bărbat erau mâinile. prima dragoste fusese un renumit pianist de ale cărui mâini delicate, cu degete lungi, se îndrăgostise subit. şi Gil avea mâini de bijutier. nu-i plăcea să facă prea multe lucruri, dar acele puţine câte le făcea, se străduia să le facă perfect. şi, poate că mult mai puternică era amintirea vremurilor, când, lipsiţi de griji, băteau aleile parcurilor, discutând vrute şi nevrute. el n-o găsea deloc atrăgătoare ca femeie. slăbise prea mult, (”se jigărise”, cum îi zicea în glumă) chipul i se alungise, aproape că nu mai avea forme. doar pletele lungi, întunecate, îi mai aminteau de iubita de altădată…

după atâţia ani, de când n-o mai văzuse, dobândise şi acel zâmbet ironic, din colţul buzelor care, pur şi simplu, îl descuraja. tăcerile ei îndelungate îl puneau în încurcătură: niciodată nu ştia ce gândeşte şi prea multe „porcării” din cărţi îi umblau prin cap… de când se ştia nu-i plăcuseră femeile care l-ar fi putut pune în dificultate. şi în prezenţa ei simţea acest complex de inferioritate care-l făcea să nu simtă nicio atracţie fizică.doar o simplă amiciţie.

fosta lui nevastă fusese femeia la care visase dintotdeauna: micuţă, delicată, cu chip de ingenuă, privindu-l continuu c-o admiraţie nedisimulată. avea un singur cusur. nu răspundea cu entuziasm la fanteziile lui sexuale, lucru care-l determinase s-o înşele în mod regulat. răbdase ea cât răbdase, până la urmă, după nenumărate certuri cu părinţii, care nu-l văzuseră cu ochi buni pe Gil niciodată, a decis să divorţeze. nici măcar faptul că rămânea singură cu doi copii n-a mai întors-o din drum.

divorţul îl pocnise pe bietul Gil în moalele capului, oprindu-l o vreme din aventurile lui, pentru ca, apoi, să se arunce cu frenezie în relaţii una după alta. avea câte trei-patru femei pe zi, culcându-se cu toate, într-un soi de furie, cu sentimentul că se răzbuna pe ingrata de nevastă-sa.

considera că orice femeie aflată în preajma sa îi datora veşnică recunoştinţă, el fiind piesă unică în décor. de fiecare dată, avea grijă să-i ajungă la urechi toate aceste aventuri ale lui, fiind sigur că încă-l mai iubeşte. două lucruri dispreţuia Gil, pe lumea asta, cel mai tare: femeile şi şcoala. şi, parcă, spre a-i face în ciudă, amândouă îl urmăriseră toată viaţa. pe Eva o regăsea prea serioasă pentru gusturile lui, însă faptul că era o bună prietenă îl făcea să-i caute tot mai des compania. într-un final îi propusese, într-o doară, să se mute împreună: „poate iese ceva până la urmă.” Eva i-a aruncat un zâmbet fugar şi i-a spus sec: “nu încă!”

aveau, totuşi, ceva în comun: pasiunea pentru muzică, aceeaşi pasiune care înlesnise prima lor întâlnire. undeva, în adâncul sufletului, Gil o detesta pe Eva. cândva, făcuse ceea ce nicio femeie până la ea şi nici după, nu îndrăznise: îi respinsese avansurile sexuale. o găsea vinovată pânăşi pentru eşecul lui în căsnicie şi-i reproşa mai în glumă, mai în serios „iubirea neîmplinită”, deşi nici el nu credea o iotă din ceea ce spunea. Adina, fosta lui nevastă, îi cedase din prima seară şi, în câteva luni, burta începuse să-i crească, spre disperarea lui; nici prin cap nu-i trecuse c-o să-i toarne un copil atât de repede. întâi, băiatul, apoi, fata şi n-a mai avut încotro, a trebuit să se însoare cu acte în regulă.

„lasă, îi spusese Eva, nu te mai văita atât; ai doi copii frumoşi care-ţi seamănă leit.” copiii erau punctul lui slab. mărturia vie a virilităţii lui. semnul lăsat de el pe pământ. el, un ratat de profesie, care nu dusese nimic la bun sfârşit. boem înnăscut, era convins că unica lui menire era să fie un mare şi neînţeles muzician. îşi construise singur o chitarăşi un amplificator, ore în şir scoţând sunete chinuite care nu prea reuşeau să se lege într-o melodie.
însă lucrul care-o intriga pe Eva cel mai mult era faptul că nu-i plăcea să citească. îi dispreţuia pe cei care se înconjurau de cărţi „stricându-şi” ochii şi mintea, aşa cum făcea Eva. pentru el nu exista vreo carte pe lumea asta care să-i spună ceva, în plus, faţă de ce ştia. îi spunea Evei, plin de sine, că n-are nevoie să citească: el ştia toate acele lucruri, apriori. “i le pusese Dumnezeu în cap, la naştere.” din acelaşi motiv abandonase şcoala, după finalul primelor opt clase şi, povestea plin de obidă, ce ruşine înghiţise atunci, când, fostul socru, profesor, îl obligase „să termine măcar liceul la seral” că-l face de râs printre colegi. despre cei care mergeau la facultate afirma că-s „imbecili”, din moment ce, aveau nevoie de atâta şcoală…

Eva îi privea cu atenţie mâinile dibace, gândind că ea avusese dintotdeauna „două mâini stângi”. cu ochii întredeschişi, Gil asculta cu atenţie muzica ce curgea uşor în căşti. în câteva minute caseta s-a terminat şi-a rămas cu privirile pierdute în gol… de o vreme tot mai des cădea în astfel de reverii pe care Eva le simţea străine de persoana ei. ştia că orice-ai face pe lumea asta nu poţi stăpâni gândurile celuilalt. surprins, Gil, minţea de fiecare dată. minţea senin, cu neruşinare, convins că adevărul e doar acela pe care-l spunea el. toate faptele lui aveau o justificare, indiferent ce-ar fi făcut, neavând niciun fel de mustrări de conştiinţă.

prima dată îl prinsese cu minciuna atunci când, sunase la ea, căutând-o pe-o anume Lili. când şi-a dat seama de gafă, a zis că, de fapt, Lili era bărbat. Eva nu-şi bătuse capul prea mult. nici nu înţelegea de ce-i oferea de fiecare dată o minciună consolatoare, atâta timp cât nu-şi făcuseră niciun fel de planuri împreună. era, pur şi simplu, pentru imagine. să nu scadă în proprii ochi, gândise Eva despre el.

mincinos, afemeiat, snob, incult, însă plin de farmec în conversaţiile pe care le purta cu femeile: aşa era Gil! -fin psiholog al “neamului muieresc, dornic în orice clipă să-i audă urechile dulcegării ieftine”. avea succes chiar şi atunci când nu-şi dorea: afişa o faţă de milog aflat în extaz şi victima îi cădea rapid în plasă, grăbită să-i consoleze orice suferinţă. libidoul venea la pachet cu instinctul matern creînd victime sigure.
apoi, se făcuse nevăzut tocmai în seara în care procurase bilete la o piesă de teatru. să-i facă “hatârul” ei. pentru el, teatrul era precum cartea – “pierdere de timp”. actorii nu făceau nimic special, nimic din ce n-ar fi putut el însuşi să facă. a fost momentul în care Eva i-a propus să-şi vadă fiecare de viaţa lui, însă Gil a bolmojit nişte minciuni cu un prieten aflat la anaghie care l-a luat cu el acasă, şi s-au luat cu vorba…poveşti.
îl asculta mirată, cu câtă seninătate minte, fără să se poată supăra pe el, oricât de ticălos ar fi fost. Gil îi aflase călcâiul lui Ahile şi, de fiecare dată, când călca strâmb, îi bătea la uşă cu un braţ de cărţi. Eva nici nu-i mai asculta justificările. îl lăsa să-şi facă numărul de escroc sentimental.

într-unul din acele momente, când ea răsfoia cu lăcomie filele fiecărei cărţi în parte, îi observase o fugară sclipire de admiraţie în priviri. astfel, între Eva şi Gil se crease o legătură la fel de ciudată ca între doi cartofori, fiecare măcinat de propria patimă. ca orice canalie, Gil avea şi partea lui frumoasă, nu era definitiv pierdut. sau, poate, Eva şi-l imagina aşa. până ce a apărut pe uşă cu acea cărţulie mică, cu coperţi albastre, cu scris auriu…

după o absenţă de câteva zile, în uşa apartamentului stătea alt om: tras la faţă, palid, gânditor şi cu privirea tristă. ceva se întâmplase cu el. ceva serios care-i bulversase viaţa. când Eva l-a privit lung, întrebător, Gil a început să povestească cu voce scăzută: „am fost la ea. întotdeauna am iubit-o. a fost iubirea vieţii mele… recunosc, am sperat s-o găsesc singurăşi, aşa cum totdeauna am visat, să rămânem împreună. dar... şi o lacrimă, lucru nemaivăzut, a sclipit în privirile nepăsătorului, insensibilului, muieraticului Gil. …”nimic din ce-am iubit odinioară n-am mai regăsit, a continuat el cu voce stinsă. “nici urmă de ingenuitate! de delicateţe, de feminitate…am găsit, pur şi simplu, o femeie materialistă care, în cele câteva ore în care ne-am întâlnit, nu mi-a vorbit decât despre bani: cum se fac banii uşor, ce merge să vinzi să faci bani, cum poţi economisi bani…banii…banii…mi s-a făcut ruşine de mine. de anii în care n-am încetat s-o iubesc. de faptul c-am avut imbecilitatea să mă duc s-o caut şi să spulber cel mai frumos vis pe care l-am avut vreodată. am fost rănit în adâncul fiinţei mele! tocmai eu, care am avut şi pot să am orice femeie îmi doresc, să iubesc atâţia ani o umbră!? îmi este ruşine de mor! Până şi pe nefericita de Adina am ales-o pentru că-i semăna. aveau aceeaşi privire furişă, acelaşi nas cârn…”
de furie, m-am răzbunat!” şi-a continuat Gil spovedania. “i-am vorbit despre tine, cum n-am vorbit despre o femeie niciodată. ca despre un înger!” şi ea m-a privit cu milă. milă nu de mine, ci de tine. a zis „săraca, fată...”şi mi-a dat cartea asta să ţi-o aduc. a spus că sigur, te vei bucura.”