HANNA

 “- poloneza dracului! poloneza dracului!”

s-a jucat iar cu materialele croite şi aşezate în pungi  pentru a fi cusute. mătăsuri fine, înflorate, moi, la atingere, din care adie un parfum delicat de roze. de câte ori rămâne singură acasă, Hanna se apropie cu sfială de raftul improvizat şi rămâne vreme îndelungată cu privirea pironită către pungile pline cu materiale viu colorate, parfumate. tânjea să le atingă, să-şi apropie obrazul de ele, să simtă mângâierea fină, catifelată, a mătăsurilor grele. şi Hanna era mai tot timpul singură…

Lina trebuie să muncească. Lina n-are timp de Hanna. nimeni n-are timp de Hanna…

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

s-a măritat Lina prea devreme. abia terminase profesionala şi s-a măritat. norocul ei c-o luase Gena pe lângă ea în atelierul de la Teatru. urma să iasă la pensie. şi Lina e foarte îndemânatică. învaţă repede şi-are ochi de artistă. e talentată Lina. are mâini de aur din care ies pălării, flori, voalete. vin actriţele la ea cu Nechermanul în mână şi cer modele de rochii sofisticate. şi Lina execută.

 aşa l-a cunoscut Lina pe Sebi. Sebastian Mazur. a dat-o gata Sebi cu ochii lui mari, negri, de copil mirat continuu…şi-l pasau actriţele una, alteia că era bărbat frumos. era pajul lor. şi lui Sebi nu-i păsa în patul cui avea să doarmă noaptea următoare. îl purtau după ele la bar, la croitoreasă, la cofetărie… să nu fie singure. Sebi era un domn.  fiul unui medic polonez refugiat care se oploşise-n târg cu tot cu familie.

Lina era o copilă. şi Sebi nu i-a putut rezista. s-au căsătorit în secret. Gena le-a fost martor. şi Lina muncea tot mai mult. lui Sebi îi plăcea viaţa de noapte. îi plăceau banii şi chefurile cu actriţele tinere, dezinhibate. s-a supărat Lina la început. a-nvăţat-o Gena:

„toarnă-i un copil şi-o să se-adune pe-acasă.”

 „- poloneza dracului!poloneza dracului!”

 a turnat-o Lina pe Hanna. a botezat-o Karina, sora lui Sebi. i-a pus nume de poloneză, să simtă Lina c-a intrat în neamul lor. era sămânţa lui Sebi şi purta numele familiei Mazur. aşa s-a ivit pe lume Hanna Mazur să rezolve o problemă de infidelitate. n-a rezolvat nimic. dimpotrivă. le-a-ncurcat vieţile tuturor. Lina nu şi-a dorit-o pe Hanna. Lina-şi dorea o dacie şi-o casă boierească. să vadă doctorul Mazur că poate şi ea, o croitoreasă.

Hanna  a venit  mirată de-a gata pe lumea asta. ochii mari, rotunzi şi negri ai lui Sebi se multiplicaseră pe chipul mic şi încreţit al Hannei. a-nlemnit Sebi când a văzut-o prima dată. s-a speriat, bietul Sebi.

ce să facă el cu mogâldeaţa de Hanna? era prea mult pentru el. venea Sebi, dimineaţa, rupt de oboseală de la Cazinou şi Hanna orăcăia scoţându-l din minţi. se enerva şi Lina. uitase atingerea degetelor lungi, de pianist ale lui Sebi.

„- poloneza dracului! poloneza dracului!”, spunea Lina cu plânsu-n gât.

nici casă, nici maşină, nici Sebi… doar broscoiul care mănâncă şi cacă, mănâncă şi cacă… s-au dus naibii toate visele!

într-o zi a venit Lina acasă de la muncă mai devreme.

 i s-au tăiat picioarele. goale şi imense erau cele două camere. Hanna urla din apartamentul coanei Zoica, de-alături. a plecat Sebi de-acasă. a plecat la Vanda lăsându-i Linei casa goală şi pe Hanna urlând prin vecini. în mijlocul sufrageriei îi lăsase doar butaforia în formă de buturugă primită cadou de la Brădăţan, butaforistul teatrului. şi ceasul deşteptător pus pe buturugă să sune la 5 fix. se săturase Sebi de Lina şi de croitoria ei.

 a plâns Lina de s-a umflat. a plâns fiecare lucruşor, în parte, luat de Sebi. o lăsase mai săracă decât Iov. şi cu Hanna pe cap. a luat-o Lina pe Hanna la subsuoră şi la Fântâna s-a oprit. i-a pus-o-n braţe  mamei Floarea.

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

a luat Lina viaţa de la capăt. s-a aruncat Lina ca nebuna în muncă. dormea 2-3 ore pe noapte. au început să vină clientele. şi banii. cea mai frumoasă poveste era povestea vieţii ei. o ştiau toate clientele. stătea Lina în genunchi, c-o aţă-n gură, însăila tivuri şi povestea. o admirau toate clientele pe Lina.

dar nu toţi bărbaţii sunt porci. nu toţi bărbaţii sunt fustangii şi abandonează femeile de casă. a venit Gena-ntr-o seară cu Florică. era mai tânăr cu vreo zece ani decât Lina, dar era băiat sărac şi cu frică de Dumnezeu. şi Florică visa o dacie şi-un apartament mare, aşa cum visa şi Lina. a-nvăţat Florică să coasă mărgele şi să facă flori de nuntă cot la cot cu Lina. se adunau banii pe CEC-uri. aveau patru CEC-uri de cinci mii. o groază de bănet, dar pentru dacie mai trebuia.

 şi iar a apărut ea:

 „-poloneza dracului! poloneza dracului!”

 venise vremea să meargă la şcoală. dădea peste cap planurile Linei. Hanna, piaza rea! sămânţa polonezului!

se sălbăticise Hanna în cătunul de pe malul Prutului. crescuse ca o buruiană. otova. a rupt Lina câteva nuiele până a dat-o pe brazdă. s-a cuminţit Hanna. din ochii mari şi negri curgeau lacrimi ca boabele de mărgăritar pe chipul împietrit. şi Lina turba când vedea ochii aceia care altădată i-au distrus inima. şi-au lăsat-o goală cum fusese mama Eva. doar ceasul deşteptător…şi buturuga…

 „- poloneza dracului! poloneza dracului!”

şi-a găsit Hanna un locuşor doar al ei. în dosul ghiveciului imens, cu ficus, de pe balcon. îi plăceau frunzele verzi şi cărnoase pe care Lina le ştergea la câteva zile, cu bere. să lucească. la picioarele ei un adevărat furnicar. dus-întors, dus-întors. o lume pestriţă bătea talpă pe străduţa îngustă. la prânz, servitoarele şi soldaţii. seara, lumea bună. rochii elegante, pălării, tocuri fine … tresărea Hanna de fiecare dată. poate era şi Sebi pe-acolo…uneori simţea o durere-n piept, ceva nedefinit. încercase să-i spună Linei:

– să nu-i aud numele, urlase Lina roşie ca focul. un ticălos! te-abandonat pe stradă şi-a plecat cu curvele lui cu tot! nu ţi-e tată! Florică te-a crescut! Florică e tatăl tău! s-a ascuns Hanna după ghiveci. a adormit ghemuită şi uitată de toţi.

poloneza dracului! poloneza dracului!”

 sămânţă afurisită! iar a fugit Hanna de-acasă. îşi luase o bocceluţă cu câteva haine şi-a plecat. scufiţa roşie avea o bunicuţă. alba ca zăpada îi avea pe cei şapte pitici. Hanna n-avea pe nimeni. Hanna era încurcă-lume. Hanna se hrănea cu visele tuturor.

au dus-o la psihiatru. avea „tulburări de comportament.”singura soluţie era s-o ducă la un Centru de reeducare. Hanna era needucată. Hanna fugea de lume în lume. o găseau repede, o aduceau acasă o băteau bine şi Hanna se făcea fată cuminte. o vreme. până-i venea dorul să plece în lume, să uite de lume…

a urmat acelaşi ritual, până când s-a întâmplat să-l întâlnească pe „el”. avea Hanna 12 ani. s-a-ndrăgostit biata Hanna. pentru prima dată în viaţa ei iubea pe cineva. şi era iubită… aşa credea.

Hanna era un copil. un copil care visa la iubire. dar nimic n-a fost aşa cum visase ea. noaptea aceea a rămas coşmarul vieţii ei. ştia că nimic nu va mai fi la fel ca înainte de noaptea în care iubirea n-a fost aşa cum a visat-o ea. n-a vrut să se mai întoarcă acasă. n-ar fi putut s-o mai privească pe Lina-n ochi, mustrător, aşa cum o făcea altădată. acum ea, Hanna, era cea întinată.

a găsit-o Lina după vreo două luni. nici măcar n-a atins-o. aştepta Hanna loviturile surde, cu cleştele de rufe peste ţurloaiele goale. aştepta Hanna furtunul de la maşina de spălat să i se încolăcească să-i ardă spinarea firavă. nimic din toate astea! nici măcar:

poloneza dracului! poloneza dracului!”

doar chipul împietrit al Linei. şi boabele de sudoare de pe tâmplele albite ale lui Florică. pentru prima dată  a simţit Hanna că-i era milă de Lina. şi de bietul Florică, cel bun la toate…

s-a suit Hanna, docilă, pe masa din cabinetul de ginecologie. nu i-a zis Lina nimic. a scos două cecuri din banii pentru dacie. şi Hanna s-a simţit goală pe dinăuntru. până a venit Lina şi-a întrebat-o ce gânduri are. Hanna n-avea niciun gând. n-avea planuri. Hanna n-avea viitor.  

a apucat-o plânsul pe Hanna. plângea şi nu ştia de ce plânge. pe dinăuntru un gol imens şi atât de frig în jurul ei…ce rost avea pe lumea asta? ea n-o să aibă cui să-i spună:

„- poloneza dracului!poloneza dracului!”

 

 

O VIAŢĂ


Portrait of Guus Preitinger by Kees van Dongen

a-mbătrânit Olga. i s-a dus viaţa. s-a dus şi frumuseţea ei, ca un fum. se uită tot mai des în oglinda din holul apartamentului şi nu ştie cum să scape de privirea iscoditoare a străinei ce-o priveşte ironic din apele oglinzii.
 
nici corpul nu mai este cel de altădată. corpul ei de vedetă de holewood cu care a înnebunit atâţia bărbaţi. ce-i mai plăcea să-şi fâţâie fundul pe holurile contabilităţii de la uzina metalurgică… mai ales, când simţea privirea lui Miloreanu pironită-n picioarele ei. de-a naibii, atunci mergea mai legănat şi-i arunca  priviri provocatoare. să ştie tolomacul ce-a pierdut. nu că l-ar fi luat de bărbat. niciodată n-ar fi putut-o ea înlocui pe Mica, cea cu ochii rotunzi de viţică. gospodina perfectă, cum o lăuda Miloreanu. avea dreptate. de-aia–şi căuta el alinare prin birourile uzinei. azi una, mâine alta… taur comunal era Miloreanu. şi ghemuita de Mica nu se supara. dimpotrivă. afirma sus şi tare ca asta-i menirea barbatului. „ce, i-o smulge? tot la mine se întoarce. de mine are nevoie, nu de fufele pe care le călăreşte pe canapeaua din birou.”
 
numai pe ea n-a-nghiţit-o Mica, de cum a văzut-o. i-a cerut lui Miloreanu s-o mute, să-i dea transferul. treaba lui, dar să n-o vadă în uzina lui, că face vraişte. al naibii, Miloreanu. a liniştit-o repede: „Mico, tată, tu ştii că mie nu-mi plac curvele. iau eu ce-au tăvălit alţii? aşa mă ştii tu pe mine? să mă plătească şi nu i-aş arăta nici degetul.” a râs porcul de Miloreanu, salivând la gândul că Olga deja–i căzuse-n plasă.
 
nici Olga nu era de colo. i-a cerut funcţie: s-o facă şefă peste compartimentul contabilitate. „nu pot” i-a zis Miloreanu. „n-ai studii.” „atunci, nici eu nu pot”,  i-a zis Olga cu tupeu. „te mai  gândeşti şi hotărăşti. când am decizia în mînă, vin cu şampania la tine la birou.”
 
a făcut Miloreanu pe dracu-n zece şi-a pus-o pe Olga şefă. i-a obţinut derogare de studii de la primul secretar. „o bag la facultate la anu. să aibă şi studii.” Vergu a râs. „s-o trimiţi şi la mine, mă! să văd dacă merită derogarea. şi… ai grijă, Miloreanule, mai cu fereală, c-am auzit că-i dracu gol muierea.” măgarul de Vergu!  doar are curvele lui de la şcoala de partid. una şi una. nu fac mofturi, nu se scutură. se duc cu toţi babalîcii de la judeţeană.
 
nu era proastă Olga. era cea mai bună dintre toate contabilele. îi fusese respins dosarul la facultate pe motiv de origini nesănătoase. avea bube-n cap, cum îi zisese o secretară. era de patru ani când o luase frate-său în braţe, să facă poză cu un grup de „tineri legionari”. fusese anchetată  şi Olga. pe toţi i-a dat gata.  aşa ajunsese contabilă la uzina metalurgică. trimisă cu dedicaţie. era susţinută de un mahăr mare. toată lumea ştia.  
 
a băut şampania cu Miloreanu. şi-a aflat Mica-gospodina. o sunase baba de la registratură. numărase şi câte şampanii a băut Olga cu Miloreanu.
s-a-ngroşat gluma rău. nu numai că n-o aruncase ca pe-o măsea stricată, da’ o şi avansase. a venit Miloreanu cu-un ochi vânăt a doua zi la birou. avea comisie în control de la Bucureşti, altfel nu şi-ar fi arătat nasul.
 
deşi-i venea ceva mai sus de brâu, îl pocnise Mica în plină figură cu papucul ei roz, cu pompon. „dacă nu te laşi de curvă, direct la partid mă opresc”, a urlat roşie la faţă ca un rac fiert. s-a oprit Miloreanu. că venise şi Istrate, secretarul de partid pe uzină, cu basca pe-o ureche: „tovarăşu director, vreau să mă-nsor.” „şi cine nu te lasă, mă? păi… Olga nu prea-i liberă.” i-a dat de înţeles că trebuie să-i lase calea liberă.
 
de mult pusese Istrate ochii pe Olga. ştia că „dă cu curu-n populaţie”, cum îi zisese şobolanul ăla mic de la contabilitate. da’ ăsta era atuul ei cel mai mare! înainte să moară, aşa îl învăţase bâtu. „p-a mai curvă, tată, s-o iei.
c-o faci tu muiere de casă. îi sătulă şi nu-i mai trebuie, dacă ştii cum s-o linişteşti. iete, prostu de Victor, acum e oale şi ulcele.” Victor fusese unchiul lui Istrate. îşi luase fată cuminte, liniştită, din familie necăjită. nici nu ridica ochii din pământ şi roşea toată când auzea cuvinte mai tari.
pînă s-a văzut cu pirostriile pe cap. „văzuşi, muta?” l-a-ntrebat bîtu cu năduf. „poţi face o cale ferată pân’ la Bucureşti dacă le pui cap la cap, prin câte-a trecut. şi Victor a crăpat ca prostul de oftică. i-a trebuit fată cuminte…”
 
la-nceput n-a prea vrut Olga. da’ pe urmă şi-a dat seama că numai aşa putea să-şi păstreze funcţia. începuse să-i placă şefia. ştia că partidu-i mai mare ca Miloreanu. pe urmă, avea şi ea o vârstă… Istrate avea şanse  mari să meargă la Bucureşti, sus de tot. îi plăcea că Istrate o respecta. îi pupa mâna de fiecare dată. şi n-o privea ca dulăii ăilalţi doar de la brâu în jos.
 a avut viaţă bună cu Istrate, Olga. se dădea peste cap să-i facă toate mofturile. viaţa ei a fost ca un vis frumos. a avut noroc şi, basta !
 până când…
 a ieşit Olga la pensie. sperase să-i facă Alex, fecioru-său, un nepot.
se-nhăitase cu una de la strungărie şi i-a turnat ăleia un plod. nici n-a vrut s-audă. „să facă ce-o şti cu bitangul ei. copilul meu nu-i de însurat.”
l-a-nsurat până la urmă pe Alex cu fata profesorului Ciorăscu de la Agronomie. avea câţiva ani în plus şi-un copil din flori, dar avea ditamai vila chiar lângă Universitate.
 se simţea Olga tot mai rău în ultima vreme. a dus-o Istrate pe sus la doctor. nu i-a venit să creadă. nu era posibil. tocmai ea. nu, sigur încurcaseră ameţitele de la laborator analizele. s-a mai întâmplat.
şi totuşi…
 
când se privea în oglindă, nu se recunoştea. nu recunoştea chipul obosit al străinei, cu privirea pierdută undeva în infinit. slăbise mult în ultima vreme. şi durerile atroce din vintre o chinuiau  de-i venea să se arunce pe geam… putea fi orice altceva, dar nu tumoare epitelială, stadiul II A. „trebuie să te internezi urgent”, îi spusese Rodica, prietena ei de la oncologie, privind-o cu mare îngrijorare. „nu fi copil, Olga, încă ai şanse. histerectomie şi, pentru siguranţă, şi glandele mamare.” nici nu-i trecea prin cap. nu se va lăsa mutilată pentru nimic în lume. „până la urmă tot murim de ceva, îi spusese lui Istrate râzând forţat. altfel, ne-mpuşcă ăştia că suntem prea mulţi.” i-a promis c-o să meargă la Bucureşti. dar când o să simtă ea că trebuie.
până-n ziua în care a căzut. i s-a făcut rău, pur şi simplu. plângea Istrate ca un copil. „de ce n-ai vrut să mergi la doctor? dacă-i prea târziu?”
aşa a fost. prea târziu. n-a acceptat să fie operată. tot n-avea nicio şansă. a făcut chimioterapie. dacă-o fi să scape, scapă. aflase în spital că Mica lui Miloreanu murise cu câteva luni în urmă de–aceeaşi boală parşivă. nu-i spusese Istrate să nu-i facă rău. săracu Miloreanu, era ca un orfan fără Mica. îi fusese, biata de ea, câine credincios până-n ultima clipă.
până la urmă au trimis-o acasă pe Olga. doar Dumnezeu o mai putea ajuta. acolo-i era singura şi ultima speranţă. medicina făcuse atât cât i se dăduse voie. trei luni l-a chinuit pe Istrate, ca pe Iisus. urla ca din gură de şarpe. nici morfina nu mai avea efect. când venea şi-i mângâia fruntea, cu vocea răguşită şi cu ochii ieşiţi din orbite de durere, Olga îl ruga s-o ajute să termine mai repede. „nu mă iubeşti! nu m-ai iubit niciodată! criminalule! de ce mă laşi să mă chinui aşa?!”
 
şi Istrate ieşea, săracul, dezbrăcat aşa cum era, şi se plimba de nebun, cu mâinile la spate, prin cartier. îi curgeau lacrimile pe obraz şi-o certa pe Olga că fusese o îndărătnică. până-ntr-o dimineaţă. s-a trezit Olga veselă, vioaie. „mă simt ca un nou-născut.” a cerut o friptură şi-un pahar de vin roşu. ciripea Olga ca-n vremurile bune. şi-a făcut cruce Istrate. o privea şi nu se mai sătura de chipul ei care, parcă, întinerise. ochii îi străluceau nefiresc. „poate-i de la morfină”, se gândise Istrate. s-a dat Olga jos din pat şi s-a dus la fereastră. afară ploua cu găleata. o clipă a fixat privirea pe stropii ce se scurgea pe geam. „mi-e frig” a apucat să spună. după care a căzut în dreptul ferestrei. i-a rămas un zâmbet agăţat în colţul gurii. a  mai dat un oftat puternic şi s-a stins pe loc.
 în capelă, Olga stă întinsă în sicriu şi pare că doarme. doar florile, multe, multe flori cu care a fost acoperită stau mărturie ultimului ei popas în această lume. Istrate se plimbă de colo colo şi primeşte condoleanţe. nu mai plânge. pare să-şi fi acceptat situaţia. l-a ajutat şi sticla de vin golită la prima oră. lângă sicriul Olgăi stă Roxana, noră-sa.
 un singur lucru iubea Roxana pe lumea asta: banii. nici copilul, nici pe Alex. pe Olga nici atât. mergea în vizită la ea doar când o chema să-i mai dea bani. altfel, “îi făcea rău” boala Olgăi. acum stătea lângă sicriu cu ochelarii de soare pe faţă şi cu pălăria roşie de care prinsese ditamai voalul negru. când Alex încercase să-i zică să se schimbe i-a răspuns scurt: „port doliul în suflet. destul că port voal negru.”
 stătea Roxana la capul Olgăi şi c-o mână strângea poşeta la piept, iar cealaltă-i aluneca într-un straniu balet, culegând bancnotele de pe pieptul moartei. venise lume multă şi, care mai de care îi dăduse Olgăi bani de drum. să-şi plătească luntraşul.
 l-a un moment dat, s-a făcut linişte. cu pălăria într-o mână şi cu un buchet de trandafiri albi în cealaltă, a intrat Miloreanu, târşind greoi picioarele. de când se-nsurase cu Olga, Istrate îl ocolise. însă Miloreanu, când se-mbăta, îşi amintea de Olga. o iubise cu adevărat. fusese marea lui dragoste. şi lucrurile astea ajungeau la urechile lui Istrate care se prefăcea că nu le înţelege. când l-a văzut pe Miloreanu s-a desprins Istrate dintr-un grup şi s-a proptit băţos în faţa lui :
 
– ai venit, mă? l-a întrebat strâpungându-l cu privirile lui albastre, apoase.
– am venit, i-a zis Miloreanu, cu lacrimile curgând de sub ochelarii fumurii. am venit c-am iubit-o, cum tu n-ai fost în stare s-o iubeşti.  a fost femeia vieţii mele.
– a fost, i-a răspuns Istrate cu condescendenţă. a fost, cum nu. da’ s-a măritat cu mine, mă! ai auzit? a fost nevasta mea! să-ţi intre bine-n cap! şi s-a dat uşor la o parte făcându-i loc lui Miloreanu cu florile lui cu tot.
 
pe chipul împietrit al Olgăi, parcă, apăruse un zâmbet ironic. părea că stă cu ochii închişi, gândind în sinea ei:
 
– certaţi-vă, cocoşi nătărăi! ehe, pe cine-am iubit eu…