AVANGARDA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ



 Avangarda literară îşi trage seva din nihilismele filosofice de la începutul secolului trecut şi defineşte un moment de ruptură la toate nivelurile, renegarea şi reconsiderarea tradiţiei, a gusturilor estetice anterioare, instituirea unor noi raporturi între creator şi consumatorul de literatură. De remarcat că receptorul cultural de la noi abia acum a început să capete apetenţă pentru elementele înnoitoare introduse de avangarda literară. Umberto Eco( La Biennale , 1962) stabileşte două direcţii diferite ale modernismului : avangardismul şi experimentalismul, considerând că între cele două direcţii există oarecari diferenţe. Avangardismul este considerat distructiv, prin excelenţă, demolator, în vreme ce experimentalismul are un caracter constructiv, integrativ, este « stilul culturii actuale. ».

Istoria literaturii române n-a reuşit încă să definească cu exactitate momentul avangardismului şi nici studierea autorilor de marcă ai momentului, ceea ce a dus la permanente « descoperiri » ale reprezentanţilor avangardismului. Ba, din lipsa unei culturi aprofundate mulţi din creatorii momentului consideră elementele de frondă ale creaţiilor lor drept inedite. Cert este că tendinţa avangardistă de la începutul sec.al XX-lea se prelungeşte până azi într-un postavangardism continuu

« Cât de fecundă a fost , în plan artistic ruptura produsă de avangardă (prin dislocarea structurilor tradiţionale, ameninţate de academismul ucigător) o dovedeşte cu prisosinţă dezvoltarea literaturii europene în ultima jumătate de secol…pe lângă precursorii notorii precum Macedonski şi Urmuz, noi am oferit avangardei europene promotori activi precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B. Fondane, Eugen Ionesco, Claude Sernet, Isidore Isou şi în plastică Marcel Iancu, Victor Brauner s.a. Lor trebuie să îi alăturăm pe Ion Vinea, prea puţin cunoscut în afara frontierelotr noastre, deşi mulţi din cei citaţi îi datorează enorm. După cum îi datorează, direct sau indirect, lui Macedonski, iniţiatorul căutărilor înnoitoare. Germenii româneşti ai avangardismului european merită întreaga atenţie căci, să nu uităm şampania care va exploda cu atâta zgomot la Zurich, în 1916, era făcută din mustul care fierbea la noi, în toamna lui 1922, când Ion Vinea, Tristan Tzara şi Marcel Iancu editau revista Simbolul. »(Mircea Scarlat, Invitaţie la dialog, Amfiteatru, nr.2, februarie, 1984)

Deşi întârziată faţă de modelele europene, literatura română de la începutul veacului trecut trece prin efervescenţa sincronizării în spiritul teoriei lovinesciene. Manifestul Futurismului publicat de F.T. Marinetti în 20 februarie 1909 în revista Le Figaro era deja cunoscut în cercurile literare româneşti, revista Ramuri din Craiova publicând în acelaşi an o traducere. Şi pentru exemplificarea fenomenului de sincronizare la marea cultură europeană semnificativă este prezenţa lui Constantin Brâncuşi la Paris, alături de marii sculptori ai vremii- Henry Moore, Giacometti etc. Din nefericire, scrierile suprarealist- absurde ale lui Urmuz au rămas necunoscute. Prin Brâncuşi şi Urmuz se dovedeşte că avangarda literară românească are origini autohtone. »(Mircea Scarlat, Invitaţie la dialog)

Germenii primelor manifestări novatoare din literatura română se află în grupul format din adolescenţii : Samuel Rosenstock (Tristan Tzara)-inventatorul dadaismului, Ion Iovanaki (Ion Vinea)-adevăratul promotor al avangardismului autohton, Marcel Iancu care împreună cu Tzara au scos revista « Simbolul », unde militează pentru transformările profunde de la nivelul artei. În 1915 Ion Vinea scoate revista Chemarea în care publică S. Samyro folosind pseudonimul Trsitan Tzara autor prin care avangardismul românesc, trece în fruntea celui european sub geniul tutelar urmuzian.

A doua etapă a avangardismului se manifestă începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, negativismul ca formă de manifestare fiind contracarat şi înlocuit cu noul curent, constructivismul, care se ivise în Germania în urma congresului de la Dusseldorf. Tot din spaţiul teuton difuzează în lumea literară europeană expresionismul, al cărui reprezentant de seamă în literatura română este Lucian Blaga. În acest climat de efervescenţă în care ismele apar în valuri, afirmând, ori negând ceva, ia amploare mişcarea suprarealistă condusă de Andre Breton. Unicul scop al Congresului suprarealiştilor din februarie 1922,  de la Paris, era acela de-a demonstra că mişcarea dada era deja depăşită şi nu mai corespundea realităţii momentului. Tocmai în acest moment revistele de avangardă româneşti  apar în număr mare şi diversificat acoperind întreaga gamă de atitudini. Astfel apăreau : Contimporanul (1922-1932) ; 75H.P. (1924) ; Punct(1924-1925) ; unu(1928-1932) ; Urmuz (1928) ; Meridian (1934-1936) (1941-1945) . Deşi cu tendinţe diferite, toate aceste  manifestări pun avangarda românească sub semnul unităţii de spirit, denumit şi integralism.

O primă direcţie a avangardismului românesc a fost inaugurată de revista Contimporanul care apare la 3 iunie 1922 sub îndrumarea lui Ion Vinea şi are ca program declarat constructivismul. « Constructivismul, spune Marcel Iancu, este arta abstractă, care crescută dintr-un simţ optimist al vieţii, purifică arta de orice urmă de romantism, fiind expresia dorului de construcţii al zilelor noastre. » În Manifestul activist către tinerime din 1924, Ion Vinea trasează direcţia integralistă a întregului avangardism românesc. Aşa se explică prezenţa lui Brâncuşi la expoziţia internaţională organizată de Contimporanul.

Un alt nume de rezonanţă în istoria literaturii române care va publica la Contimporanul este cel al lui Ion Barbu – aproape întregul ciclu Isarlâkapare în paginile revistei. Alţi autori avangardişti prezenţi în paginile Contimporanului au fost :Urmuz (După furtună),Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Stephan Roll. În artele plastice alături de Brâncuşi îi găsim pe Miliţa Pătraşcu, Mattis Teuch, Marcel Iancu, Victor Brauner.Fiind o revistă eclectică de avangardă, revista Contimporanulorganizează spectacole în care teatrul, muzica, poezia, şi artele plastice sunt promovate laolaltă întru educarea gustului publicului şi acomodarea lui cu noile direcţii moderniste din cultură.

 În urma unei priviri de ansamblu se poate constata spectrul larg al manifestărilor sub egida Contimporanului, lucru care va marca puternic următoarele valuri ale avangardismului românesc. La 7 martie 1925, revista Punct fuzionează cu Contimporanul. Într-unul din articole, Ilarie Voronca inventează termenul de sintetism prin care încearcă să definească cât mai cuprinzător simbioza dintre arte şi noile cuceriri ale tehnologiei. Alături de poeţii deja menţionaţi în această perioadă apar două nume noi : Scarlat Calimachi şi Ernest Cosma (Claude Sernet), iar pe plan european se remarcă nume precum : Alice Baill, Marcel Laval, Paul Eluard, Lous Emie, Liubomir Mitzich, Juliette Roche etc.

Ceea ce diferenţiază avangardismul românesc de cel european este larga lui deschidere, eliminarea nihilismului absolutizat, sintetizarea tuturor formelor artistice moderne după o dialectică proprie. S-a vorbit de un avangardism « prudent »(Marin Mincu) în care nimic nu se neagă în toatalitate, dimpotrivă, se promovează asimilarea tuturor tendinţelor într-o sinteză desăvârşită. Aşa se explică prezenţa unor modele creative precum Ion Barbu, Tudor Arghezi, Constantin Brâncuşi.Sincretismul artelor promovat de integralişti este considerat un model  al viitorului culturii europene.

În evoluţia avangardismului european, avangardismul românesc a avut o contribuţie foarte importantă, în vreme ce influenţele externe precum cea a lui Breton sau Marinetti au fost mai degrabă asimilate. Sunt relevante nume precum : Tristan Tzara în poezie, Victor Brauner în pictură, Eugen Ionesco în teatru, Brâncuşi în sculptură. Un alt element de luat în seamă în ceea ce priveşte avangardismul românesc este buna convieţuire cu toţi marii poeţi interbelici –Blaga, Barbu, Arghezi, Bacovia. Deşi fiecare dintre ei s-au manifestat pe alte paliere au fost consideraţi modele culturale, « spirite moderniste tutelare », colaborând şi publicând în spaţiul aceleiaşi reviste.

 « Anticonvenţionalismul programatic al avangardei a dat, de altfel, roade a căror valoare este deja omologată de istoria noastră literară. De la generaţia războiului, din anii 40, până la experienţele unora dintre cei mai tineri poeţi de azi, spiritul său nonconformist şi-a dovedit durabilitatea. Nu ca epigonism-cum prea rapid şi superficial se crede uneori-ci ca un factor  de catalizare, Căci, oricâtr s-ar afirma contrariul, avangarda nu se repetă. În realitate avem de-a face cu reacţii de tip avangardist, faţă de trecutul sau prezentul literaturii, reacţii perfect definite şi motivate în interiorul contextului socio-lingvistic alunui anumit moment cultural. »(Ion Pop, Spiritul polemic, Flacăra, nr16, 1984)

În spaţiul literaturii române de avangardă un prim autor care este conştient de necesitatea transformărilor din interiorul discursului literar a fost Urmuz. Este cu atât mai fascinantă contribuţia lui la reforma radicală din cadrul avangardismului, cu cât pe plan naţional erau în plină ascensiune sămănătorismul şi poporanismul. În acest climat este demn de amintit numele lui Al. Macedonski, care prin publicarea a două sonete în revista condusă de Marinetti, tocmai în numerele închinate futurismului dă un semnal că poetul român adera, chiar şi formal, la noul mers al literaturii europene. Prin proza lui bizară Urmuz deschide drumul către literatura absurdului. Mizând pe absurdul limbajului Urmuz devine promotorul noii retorici în literatura absurdului, care prin Eugen Ionesco se va impune pe plan internaţional. Scriitura lui este una de tip experimental, în care absurdul este creat prin desacralizarea vechii retorici şi răsturnarea logicii textului. Lecţia lui Urmuz va fi un model pentru toţi avangardiştii români.  Iată cum arată un portret în viziunea lui :

Ismaïl este compus din ochi, favoriți și rochie și se găsește astăzi cu foarte mare greutate.

Înainte vreme creștea și în Grădina Botanică, iar mai târziu, grație progresului științei moderne, s-a reușit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie… Alți viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreține până au împlinit vârsta de 16 ani și au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinstește rând pe rând și fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se știe unde locuiește. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinței iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă și împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ține astfel sechestrat pentru a-l feri de pișcăturile albinelor și de corupția moravurilor noastre electorale. Totuși, Ismaïl reușește să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii și apoi să se agațe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători… În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitorești… Ismaïl primește și audiențe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare bănești și lemne sunt mai întâi introduși sub un abat-jour enorm, unde sunt obligați să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiți în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei și cărați cu o iuțeală vertiginoasă până sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă și de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondență amoroasă, contrar amenință cu răsturnarea.( Ismail şi Turnavitu, Cugetul românesc, an 1 nr.3 1922)

Citind vechile poeme semnate de Tristan Tzara ( Les premiers Poemes de Tzara, publicată de Claude Sernet la Paris) nici pe departe nu poate fi făcută o legătură cu  creaţiile promotorului Dada din 1916. Marea lui contribuţie se găseşte la nivelul discursului poetic, acolo unde înregistrează mai întîi o deconvenţionalizare a limbajului, a vechilor clişee şi artificii. Primele poezii publicate între 1912-1915 în revista Chemarea sunt scrise în registru simbolist. Aşa cum Urmuz a distrus vechile convenţii la nivelul prozei, Tristan Tzara renunţă la imaginile liricii tradiţionale, trecând semnificatul şi semnificantul într-o nouă paradigmă. Vechile convenţii literare sunt înlăturate, astfel pentru prima dată Tzara descoperă prin dadaism că sensul are o natură relativă, este un produs al spiritului uman, în faţa lui subiectul creator având deplină liberatate.

Vântul plânge în hornuri cu toată deznădejdea unui orfelinat

Vino lângă mine ca o luntre în tufiş

Aşterne-ţi vorbele ca paturile albe în infirmerie

Că acolo poţi plânge nesupărat, că miroase a gutui şi a brad.

Spune-mi de ţări depărtate

De oameni curioşi

De insula cu papagali

Sufletul meu e vesel şi mirat

Ca un prieten ce s-a întors de la spital.

În glasul tău sunt femei bătrâne şi bune

Braţul tău mi-aleargă în sân ca un pârâu

Îmi plac animalele domestice

În menajeria sufletului tău.

Pe pod un om e aplecat, fluieră în apă fără gânduri

La noi e cald şi bucurie ca şi când se nasc la stână mieii

Povestea ta adoarme ca un copil legănând un elefant de lână

La noi e linişte ca şi când se-adapă caii la fântână.

Trec în şiruri lungi pe stradă fete de pensionat

Şi în fiece privire-i câte-o casă părintească

Cu mese bune cu surori mai mici

Cu ghiveciuri de flori la fereastră.

Trece frigul pe coridoare când înserează

Ca un şarpe foarte lung târâdu-şi coada pe lespezi

Lacul e cusut cu aţă

Înecaţii ies la suprafaţă – raţele se depărtează.

La vecini, părintele-şi sărută fata, indiferent.

Îi face morală de despărţire

Balta s-a închis ca în urma unei fete porţile la mănăstire

Gâlgâitul sinucisei a speriat – broaştele au încetat un moment.

Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist şi fără talent.

 (Tristan Tzara-DuminecăContimporanul, an III, nr50-51, dec.1924)

Un alt reprezentant al literaturii avangardiste a fost Benjamin Fondane. Scrie o poezie originală în care apar privelişti fals bucolice „caligrafiind în realitate diagrama interioară a unor câmpuri tensionale specifice sensibilităţii expresioniste; expresionismul ca stare de spirit a amplificat parametrii vizioanri ai percepţiei poetice, transgresând realul într-o topografie explozivă.”(Marin Mincu)

În târg miroase-a ploaie, a toamnă şi a fân.
Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân,
şi fetele aşteaptă în uliţa murdară
tăcerea care cade în fiecare seară,
şi factorul, cu gluga pe cap, greoi şi surd.
Căruţe fugărite de ploaie au trecut,
şi liniştea în lucruri de mult mucegăieşte.
În case oameni simpli vorbesc pe ovreieşte.
Gâşte, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz;
auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,
cum învecheşte frunza în clopote de-aramă,
auzi tăcerea lungă şi gri care e toamnă
şi diligenţa care vine din Dorohoi.
Pustiu, din şes, se urcă cirezile de boi,
şi cum mugesc, cu capul întors, de parc-ar suge –
cu ochii roşii, târgul, cuprins de spaimă, muge.”

(Benjamin Fondane, Herţa I, Privelişti 1930)

Stephan Roll este poetul care intervine asupra discursului poetica în spiritul teoretizărilor făcute de Ilarie Voronca, accentul căzând pe materialul verbal (semnificatul) fără să dea importanţă aspectului comunicativ al limbii(semnificantul).



Între orele vechi flăcările întunericului foşnesc.
(Opriţi acum prăbuşirea cuvintelor în mătase!)
ţi-aminteşti fulgerele împleticindu-se grotesc,
păsări crescute peste bălţi, viori planând peste case?

Parcă se speriaseră, albi, în rădăcinile lor pomii scunzi,
printre cârtiţi vezi cum păşeşte logodnicul postum
cu pupilele arse de aşteptări, cu umerii de oboseli rotunzi,
primăvară ce treci amăruie prin oraşul de bitum.

Pot să retrăiesc, dacă vrei, viaţa ta încă netrăită,
cu punţile somnului pe care treci cu mine acum,
clipele întotdeauna în mersul vremii se rup,
mâna de suspine aburită e aici lângă mine,
scormonind neştiută în scrum
. “(Stephan Roll- Primăvară Chagalliană)

Ilarie Voronca a fost promotorul principal al manifestelor avangardiste de la 75HP. La Punct inventează împreună cu Victor Brauner pictopoezia, iar la Integralinventează termenul de sintetism . Reforma poetică a lui Ilarie Voronca se situează în primul rând la nivelul semnului lingvistic. În polemica sa cu George Călinescu este acuzat că promovează o poezie            lipsită de sens liric. « Cuvântul, îi răspunde Voronca, trăieşte indiferent de sens precum fierul, piatra, sau plumbul, rezidă deplin, înaintea formelor îmbrăcate în comerţ »Dovadă că poetul făcea diferenţa dintre funcţia de comunicare a materialului lingvistic şi funcţia lui poetică. Pentru el orice cuvânt se pretează poetizării. « Fiecare cuvânt în sine înseamnă, mai preţios decât înţelesul lui, sensibilitatea şi sonoritatea epocei. De aceea spuneam că sunt intraductibile cuvintele şi de aceea o poezie în care versul întâi ar fi ; « fumatul e interzis » şi al doilea « rauchen verboten » nu înseamnă o repetire, ci două versuri perfect distincte. »

Ca o concluzie : avangarda românească a însemnat o etapă importantă în evoluţia literaturii române prin contribuţia adusă atât pe plan naţional cât şi european. A fost un moment în care, cu adevărat, a existat o sincronizare la manifestările literare din marile culturi europene. A fost şi rămâne fundamentul pentru marea poezie postbelică.

Bibliografie : Marin Mincu, Avangarda literară românească(De la Urmuz la Paul Celan), Editura Pontica, 2006