LAUS STULTITIAE


     Pieter Bruegel the Elder – The Parable of the Blind Leading the Blind
A venit toamna. O lumină blândă invadează oraşul şi parcă mai estompează mizeria cu care paşnicii săi locuitori l-au împodobit. Mă gândesc cu groază la zilele ce vor urma. Nu peste multă vreme vor începe un fel de Saturnalii locale botezate de mai marii târgului « Zilele oraşului ». Ai putea să crezi că-n acele zile, cu mic cu mare, locuitorii cetăţii vor ieşi s-o împodobească cu flori, să-i măture aleile, să-i vopsească zidurile pe care ploi acide s-au scurs ani la rând. Nici vorbă: după sărbătorile în cauză te simţi ca după retragerea unor invadatori.
 O astfel de zi ar fi putut să fie astăzi, dar se pare că n-au prea fost amatori care să se umilească culegând gunoaiele lor şi-ale altora. Sau poate oraşul nostru e foarte curat şi n-are de ce să se fi angajat în campania naţională Let’s do it, pornită de nişte tineri inimoşi în toată ţara. Arunc o privire prin presă. Oraşul Iaşi chiar nu are niciun punct organizat. Întrebaţi de reporteri, prin Bucureşti, unii spun că merg la nuntă şi n-au timp să meargă la voluntariat. Alţii se vaită că-i doare capul după o săptămână grea de lucru. «Ajunge jobul, ce să mai muncesc şi-n weekend?» Mulţi îl trimit pe reporter : «Du-te tu, mă, dacă tot n-ai ce face. Noi am făcut muncă patriotică. Există oameni care sunt plătiţi pentru aşa ceva: la  REBU, URBAN sau mai ştiu eu cum. Au şi spor de ruşine! De ce să le fac eu munca?»
 Îmi amintesc că în urmă cu câţiva ani, când am participat la o asemenea acţiune la serviciu, cucoanele nu mai pridideau care să se dea mai sensibile, mai delicate, mai alergice. Ori, cei mai bine construiţi de Dumnezeu, se rugau de şef : «Haideţi dom’ şef, mă vede lumea, ditamai omul cu nasul prin gunoaie. Puneţi-mă lipsă mai bine.» Iar alţii plecau pur şi simplu, după ce aruncau o privire scârbită. Deh! E greu cu voluntariatul la român. Are experienţe triste cu «munca patriotică». În vremurile bune, cele care sunt acum atât de regretate de aproape 50% dintre români, alţii mergeau să-i culeagă porumbul, cartoful, sfecla, via, ţăranului, că el  avea treburi mult mai importante de făcut. «Ce vremuri, domnule! Ce bine mai era pe atunci!» Cum să nu? Când elevii , studenţii şi militarii şi «trântorii de la birouri»erau duşi toată toamna pe tarla să adune recolta. Acum, când e vorba să se implice careva, toţi strigă sus şi tare că n-au timp, că sunt bolnavi… Unii nu vor să se agaţe de muncă nici dacă sunt plătiţi: nu cum vrea angajatorul, ci aşa cum vor ei. «Păi, fără douj’ de milioane nici nu se merită să ies din casă. Să mai şi muncesc pe deasupra!? Auzi, glumă!»
 Nu mică le-a fost mirarea unor angajatori certaţi cu limba română când s-au trezit cu o armată de doritori să fie angajaţi pe postul de «cocalar» Când i-au văzut s-au crucit: «Care cocalar, domnule? Noi suntem firmă serioasă, facem produse de panificaţie şi avem nevoie de cocători!» Când li s-a arătat anunţul în care scria negru – pe alb „cocalar”, au replicat: „imprimanta e de vină!” A naibii imprimantă! Ca să vezi ce confuzii poate crea…
Şi cum începusem să spun…în câteva zile, oraşul se pregăteşte să parcurgă o perioadă efervescentă. Înainte vreme, se sărbătorea, simplu, ziua de 14 octombrie, în calendarul ortodox fiind Sf. Cuvioasă Parascheva. S-au schimbat vremurile. Se pare că Sfânta a fost cam nemulţumită doar de înghesuiala de la sicriul ei, care dura o singură zi, aşa că, mai-marii bisericii împreună cu mai-marii oraşului au pus la cale petrecere de petrecere, să simtă credinciosul că doar o dată pe an e Sfânta. Acum, cel mai important lucru nu mai este scoaterea Sfintei din Catedrala mitropolitană, ci masa care se organizează de către primărie: sarmale, mititei, vin fiert, fasole cu cârnaţi… Până la urmă s-au fixat pe sarmale.
 Şi pentru că primăria nu prea mai are ce face cu banii, vrea să se pună bine cu Sfânta şi-i oferă să pună pe masa pomanagiilor vreo 70000 de sarmale! Problema e că sarmalele se cer înfăşurate şi cine să facă această acţiune dacă nu vitejii urmaşi ai lui Pristanda. Şi-aşa nu prea-i vezi pe străzi, „scrofuloşi la datorie” – cred că zilele ce urmează o să le transpire cascheta înfăşurând la  sarmale. S-au oferit să participe cu 5000 bucăţi din partea Poliţiei Comunitare. Întrebarea este: de ce înalt prea sfintele feţe bisericeşti care vor face un comerţ intens în acele zile cu tămâie, lumânări, busuioc şi smocuri de vată, nu-şi primesc pelerinii cum se cuvine, oferindu-le ei masa? Dar nu-i bai, credinciosul merge oricum să atingă sfintele moaşte cu smocul de vată, pe care-l va purta un an întreg asupră-şi.
  Poate că ar fi mai bine dacă slujitorii bisericii s-ar apropia mai mult de nevinovatele oiţe care, de-o vreme, cam schimbă turma. La orizont a apărut o concurenţă imbatabilă care, pe lângă faptul că foloseşte artileria grea,  a se citi OTV-ul, întru promovare, este mult mai bine organizată şi cu rezultate imediate. Nu-i o glumă: e vorba despre Biserica Universală, care şi-a clădit o mare catedrală la Fundeni  şi la care merg „săracii” români, mai ceva ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Se pare că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti, aşa că un anume Lazăr, probabil cel sculat din morţi, este tartorul acestei mari fabrici de alinare a suferinţelor românilor.
Cum funcţionează lucrarea? Cu siguranţă, cei care deţin televizor sunt mai documentaţi decât mine. Marele Dan Diaconescu, modelul oricărui „român verde”, împreună cu un aşa-zis „preot” Lucian, fac, zi de zi, slujbe în direct la OTV: în timpul  acestor predici televizate, pe spaţiu cumpărat de la OTV (7000E pe lună) „preotul” Lucian, liderul Bisericii Universale din România, întinde mâna stângă în faţă, iar în cealaltă ţine un pahar cu apă. Vindecă orice boală!  Cei de acasă sunt invitaţi să-l imite: să bea un pahar cu apă şi să îşi pună mâna pe ecran, peste cea a  predicatorului. Convinşi de puterea miraculoasă a „preotului” şi ca să vadă cu ochii personali minunea, vajnicii români iau drumul capitalei, acolo unde se află marea Catedrală. Doar aşa pot să trăiască pe viu marea exorcizare.
 Şi pentru că banu-i ban şi la aceste vremuri de criză, credulii sunt mană cerească pentru escroci, Biserica Universală ţine zilnic slujbe: luni – pentru prosperitate (să aibe de unde da banul), marţi – pentru vindecare (toate bolile, în afară de prostie), miercuri – pentru alungarea ispitei, joi – pentru familie (cu cât mai mulţi cu atât mai bine), vineri – pentru dezlegarea farmecelor şi blestemelor (Michiduţă cred că de mult a tulit-o de pe plaiurile mioritice) iar sâmbătă, slujba slujbelor: pentru lucrurile imposibile. Nu c-ar fi ceva imposibil pe la noi, dar ce nu se rezolvă în cursul săptămânii, se rezolvă sâmbăta. Eşti bolnav de cancer sau de Sida? Iese Lazăr înviat din morţi la tribună, îmbrăcat în halat alb, şi le spune a-tot- credincioşilor să atingă locul bolnav în vreme ce el urlă la microfon: „Tu, cancer, diabet, reumatism, dambla, strabism, pleacă din trup!” Şi boala pe loc îşi ia tălpăşiţa, mai ales că Înviatul Lazăr nu-i slăbeşte şi-i întreabă cât de puternică le este credinţa, iar oiţele năzdrăvane ce-au uitat de învăţul străbunilor, luându-se cu mâinile de cap, urlă-n cor răspunsul.
 Care Iisus? care creştin? Dacă acum, la Fundeni, Acesta ar îndrăzni să li se arate şi să le spună că sunt victimele unor escroci şi că bănuţul lor merge-n yahturile lui Dan Diaconescu şi-n orgiile acelor nebuni de se cred vindecători, cu siguranţă, l-ar ucide cu pietre, ori l-ar răstigni a doua oară. Unde mai pui că Vraciul cel venit din morţi, ca să nu-i mai vadă cât sunt de lipsiţi de credinţa întru Hristos, le acoperă ţestele cu un linţoliu roşu numit „mantaua sfântă”, „adus tocmai din Israel”. La sfârşitul mascaradei, „preotesele” lui umblă printre participanţi cerându-le obolul întru perpetuarea vindecărilor televizate. Şi ca să nu cumva să existe umbră de îndoială, Vraciul îi verifică precum un profesor sever. „Cine s-a vindecat cu apă de la televizor să ridice două degete!” Şi n-o să vă vină să credeţi dar televizorul face minuni. Pot să plece toţi doctorii din ţară: orice amărât are o parabolică şi poate pune mâna pe ecran având paharul cu apă alături, spre a fi sfinţit şi vindecat cât ai zice peşte. Fapt confirmat de miile de poveşti colportate de cei vindecaţi de cele mai grave boli: cancer, Sida, diabet… Mai puţin de Prostie. Asta pentru că nu doare.
 
 
Iaşi,
Septembrie, 2011

RITURI DE TRECERE-MOARTEA LA ROMÂNI



„Doamne, doamne!

Şi de la o vreme îi terminaseră biografia

Istoviseră lacrimile şi

Jalea şi aşteptau să vină Leana,

Fie-sa, din casă cu buletinul.

Că popa nu voia să o-ngroape fără buletin,

C-aşa avea şi el ordin.

(Ordin şi pe linie de popă

Şi pe linie de provizoriu…) „

(Actul, Marin Sorescu, din vol. La Lilieci)

 Se spune că oricâţi prieteni şi oricâte rude ai avea, iubit sau detestat pe lumea asta, pragul către lumea celor drepţi îl păşeşte fiecare singur-singurel, nici măcar însoţit de propria umbră. Cum românul e om prevăzător, îşi face iarna car şi vara sanie, n-a lăsat nici acest moment cât se poate de tragic şi de solemn pentru alţii, să treacă aşa fără nici o adaptare care de fapt se cheamă tradiţie. În tradiţia populară nu s-a crezut nici măcar o clipă că „morţi sunt cei muriţi,”ci, dimpotrivă, încă de pe vremea dacilor ne-a rămas credinţa că cel care moare, pleacă de fapt şi de drept într-o altă lume în care, mai mult sau mai puţin, poate să-şi continuie viaţa şi activităţile începute aici, pe pământ

  

Deşi, popor ortodox încă din zorii creştinismului, românul şi-a perpetuat riturile de trecere, un amestec de elemente creştine cu cele păgâne, pe care le-a adaptat şi le-a îmbunătăţit, după cum au fost vremurile. Şi nu creştinul a fost cel care să se supună canoanelor bisericii, ci biserica s-a dat  după nevoile lui străduindu-se pe cât posibil să nu-l lase pe păcătosul drept-credincios să plece de unul singur, fără să-i pună un cuvânt bun la Cel de Sus.
 La vremuri noi, obiceiuri noi, după cum se ştie, aşa că moartea a devenit un eveniment foarte important în care cei apropiaţi caută să se implice astfel încât comunitatea să rămână cu amintiri de neşters legate de acest moment, indiferent cât de multe bune sau rele a lăsat răposatul în urma lui.

Ei, aici e aici! dacă cel plecat la loc cu verdeaţă a fost cine ştie ce persoană publică, din start lucrurile capătă oarece greutate. Se spune că prin redacţiile jurnalelor, căzute în amorţeala şi-n plictiseală, e suficient să intre unul şi să strige: „mortăciune!”Automat li se ridică adrenalina şi se reped care mai de care să-i ia ultimul interviu defunctului, rudelor, amantelor, să afle picanterii despre viaţa aventuroasă a acestuia, să-i facă poze din toate unghiurile…Ce mai! Nici „furăciunile”, evenimente aproape de normalitate din viaţa românului, nu mai trezesc atâta vervă şi atâta imaginaţie la „presarul” român. Pentru „însoţitorii de pe ultimul drum”, căci există şi aşa o meserie în nomenclatorul românului, apariţia presei la catafalcul mortului, e mană cerească. Stau cu ochii ţintă pe aparatele de filmat şi de fotografiat, străduindu-se pe cât se poate să fie cât mai aproape de chipul celui dispărut, pentru a fi imortalizat alături de el pentru eternitate. Va decupa poza din ziar şi cu mândrie o să le arate nepoţilor-„Uite, vezi, aici sunt eu la căpătâiul lui Xulescu. A ţinut să facem o poză împreună, înainte să plece pe ultimul drum. N-am fost un oarecine la viaţa mea …

Şi pentru că democraţia înseamnă egalitate pentru tot poporul, indiferent de starea în care se află, nu de puţine ori concetăţeanul plecat la odihna veşnică a fost chemat în sprijinul celor vii şi pus să-şi exercite dreptul la vot. Se pare că cei cu urna volantă au luat la rând toate aşezămintele, printre care şi cimitirele, astfel încât de cele mai multe ori, dacă s-ar fi adunat pe bune procentele votanţilor, cu siguranţă, ar fi ieşit de fiecare dată peste 100%. Mai cu seamă că ştiau  de fiecare dată cu cine să voteze! 
La urma urmei ce mi-e Strada Libertăţii, ce mi-i  Aleea Adormiţilor?  
 Şi atâta vreme cât unii dintre locatarii cavourilor continuă să ia pensie, alţii să umble prin lume aşa hai-hui, alţii să-ţi vină la masă neinvitaţi, de ce n-ar pune şi ştampila de vot acolo unde trebuie? Ţinând cont de aceste evenimente, aproape normale, şi de credinţa că n-a venit nimeni să spună cum e prin lumea umbrelor, cei dragi bucuroşi nevoie mare de conturile grase, de maşini şi de tot ce primesc moştenire au decis că nu-i drept să nu le împartă cu autorul testamentului.

Însă nu toţi urmaşii sunt atât de binevoitori cu genitorii lor şi nu-i lasă inima să dea banul pe cele trebuincioase de ultimul drum . Ba, sunt atât de egoişti încât  spun cu glas tare: „Şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul! Acum e rândul meu.” Aşa că banul strângătorului, face minuni în viaţa cheltuitorului. Şi pun de chiolhanuri, de plimbări prin lumea largă sau cine ştie ce le mai dă cel cu coarne, prin cap dar nu se îndure să dea măcar un covrig de pomană mortului.  
 Şi-atunci, ce-şi face omul cu mâna lui, e bun făcut aşa că rumânul nostru a inventat „pomana de viu”. Adică, un fel de repetiţie a acelui eveniment care se va petrece mai devreme sau mai târziu în viaţa lui. Şi-o face omul aşa cum scrie la carte. Undeva într-un sat de prin Oltenia, cei ajunşi la vârsta de 40 de ani încep să-şi facă socotelile şi să ducă o viaţă dublă -de viu şi de virtual mort. Primul lucru pe care-l fac e groapa în cimitir. Cine ştie ce potop ar putea fi când s-o întîmpla să închidă ochii, s-ar putea îmbăta groparii sau, Doamne fereşte! n-or mai fi locuri în cimitir. Aşa că se umple cimitirul de gropi în aşteptarea locatarilor.

 Se începe primăvara, când gospodarul dă un acatist la biserică, plăteşte bine, iar preotul se prinde în horă şi vreme de patruzeci de sâmbete pomeneşte mortul-viu. Din acest moment cel ce-şi pune la cale înmormântarea are în vedere organizarea unui eveniment care să-i lase cu gura căscată pe ceilalţi. Zic unii:”suntem săraci, da de-ai dracu ne facem fala, ne împrumutăm şi tot rupem gura târgului.” Aşa că, merge mortul la oraş cumpără pe puţin trei rânduri de haine, chit că el pe aici dacă a rupt un rând, şi cam tot ce crede el că i-ar folosi în lumea cealaltă că trebuie dat de pomană. Angajează lăutari, face meniul după tipicul unei nunţi şi îşi cumpără şi tronul (sicriul)să aibă timp să-l probeze.
 În ziua stabilită vine preotul, citeşte bucatele şi se porneşte petrecerea care ţine câteodată mai mult de trei zile. Nici vorbă să pară cuiva ceva neobişnuit. Din contră, eşti un nimeni în sat dacă nu-ţi organizezi petrecerea de adio şi nu investeşti măcar un 5000 de lei acolo. Nici nu ştii cum să numeşti asemenea eveniment în care moartea şi nunta sunt amestecate într-atât încît totul frizează absurdul. Aşadar, iată că inventivitatea românului şi-a găsit aplicabilitate chiar şi acolo unde hazardul şi neprevăzutul ar trebuie să fie normalitatea.