FRANZ KAFKA – AMERIKA


Franz Kafka s-a născut la 3 iulie 1883, într-o familie de evrei din Praga. Pe linie paternă, genitorii viitorului scriitor erau oameni pragmatici, robuşti din punct de vedere psihic şi fizic, în vreme ce, din partea mamei, galeria era dominată de figuri excentrice, bizare, firi romantice şi visătoare.
După absolvirea liceului, în 1901, se înscrie la Universitate finalizându-şi studiile în 1906 cu un doctorat în ştiinţe juridice. Se formează la şcoala anticilor (Platon, Aristotel) trece prin Kirkegaard, Heinrich von Kleist, Martin Buber, Maimonides. Apoi lecturile sale se opresc la Pascal, Thomas Mann, Strindberg, Cehov, Goethe.
Are două logodnice: pe Felice Brauer şi pe Dora Dyamant însă nu se căsătoreşte cu niciuna. În vara anului 1917 îi apar primele semne de tuberculoză. Se stinge din viaţă la 3 iunie 1924, fiind înmormântat în cimitirul nou evreiesc din Praga. Firea sa hipersensibilă, introvertită, scrupuloasă, sinceră, solitară şi timidă este puternic afectată de suferinţa bolii care-i induce gândul morţii, al zădărniciei în tot ce face.
A debutat în revista Hyperion în anul 1908, unde a publicat opt texte din ciclul Contemplare (Bethrachtung). În 1915, i se decernează Premiul Fontane pentru nuvelele Fochistul şi Verdictul.
Anul 1912 marchează începutul unei perioade propice creaţiei. Astfel, consemnăm: în 1912, Sentinţa şi Metamorfoza; în 1919, Colonia penitenciară, romanul Procesul (care se va publica postum în 1925) şi Scrisoare către tata. Între 1921 şi 1922 redactează enigmaticul roman Castelul publicat în 1926. Moartea îl surprinde corectând volumul Un artist al foamei. Romanul America, la care a scris vreme mai îndelungată, rămâne neterminat. Înainte să moară, îşi distruge întreaga operă şi lasă cu limbă de moarte prietenului său, Max Brod, să-i îndeplinească dorinţa de a-i distruge toate manuscrisele. Max Brod îi ignoră dorinţa testamentară şi, la finalul unei adevărate aventuri, ajunge în Israel unde-i publică opera salvată.
Intitulat iniţial  Der Verschollene (Omul dispărut), The man Who Disappeared, romanul lui Kafka este editat în 1927 de prietenul său Max Brod şi tradus în engleză de Ritchie Robertson cu titlul America.
 
Ca şi celelalte romane kafkiene, America debutează cu un seism existenţial, care-l scoate pe individ în afara spaţiului său vital, aruncându-l într-o lume paralelă, alienată. O lume  în care evenimentele, deşi par a se înlănţui într-o ordine logică, deschide uşa către un univers absurd, straniu, generator de o perpetuă suferinţă. Este universul cunoaşterii prin suferinţă, teoretizat atât de Kirkegaard cât şi de Heiddeger, în care personajele kafkiene, în cazul de faţă tânărul Karl, agonizează până la sfârşitul acestei lumi odată cu Christ (Unamuno). Drumul lui Karl prin faimoasa Americă, tărâm al tuturor posibilităţilor reprezintă o călătorie de iniţiere sfârşită tragic, chiar dacă romanul nu are o finalitate, prin acumulările de la un eveniment la altul care demonstrează că omul nu se poate adapta în societatea supertehnologizate decât cu preţul pierderii esenţei umane- a umanismului.
 
Tânărul Karl Rossmann, în vârstă de 16 ani, este trimis de părinţii săi în America după ce fusese sedus de o servitoare care a rămas gravidă. Karl este un alt alter-ego al lui Kafka aşa cum sunt şi Josef K (Procesul), sau arpentorul K (Castelul). Romanul America diferă de celelate romane ale lui Kafka, nu prin aparentul umor pe care-l degajă, ci prin modul în care personajul principal percepe lumea plină de angoase în care este aruncat de pe orbita sa proprie. Comparat cu Mâşkin, personajul dostoievskian, Karl pare că ia tot ceea ce îi oferă viaţa, cu seninătate şi înţelegere.
 
Zeiţa Libertăţii care, “ parcă acum îşi ridicase  braţul cu spada, iar în jurul ei adiau vânturile puternice”, îl întâmpină pe pământul american, semn că a ajuns în ţara tuturor posibilităţilor. Înainte să coboare pe ţărm, tânărul Karl constată că şi-a uitat umbrela şi se întoarce s-o ia. Captiv, zile la rând, la etajul inferior, la clasa a doua, rătăceşte drumul, ajungând într-un labirint de coridoare şi uşi în care nu ştie ce cale să aleagă spre a ajunge la propria cabină. 
Este prima lui ieşire în afara spaţiului consacrat. Alegerea unui anume drum nu are nicio legătură cu discernământul, vine de undeva de deasupra, astfel încât eroul e împins fără voie într-o altă lume. Pentru cititorul neavizat aceste ieşiri ale personajului din decorul lumii obişnuite şi amplasarea lui într-un spaţiu absurd şi ridicol pare să nu aibă sens. Opera lui Kafka este stratificată pe paliere hermeneutice şi semiotice multiple astfel încât aceste deplasări ale personajului în lumi labirintice sunt motivate prin ispăşirea unei vini existenţiale, vina adamică cu care fiecare din noi se iveşte în lume, prin suferinţă.
 
Aşa ajunge Karl să-l cunoască pe Franz Butterbaum, fochistul vaporului. De la el află că postul de fochist de pe vas era liber şi că prima barieră dintre oameni e rasismul. German ca şi el, fochistul se vaită de maşinistul şef, care e român şi care îl storsese de vlagă pe parcursul călătoriei. Pe un vapor german, cu personal german, iată că maşinistul şef nu era german şi-şi permitea să le ordone tocmai lor, germanilor, şi să-i pună la treabă. Din confident, Karl se transformă în îndrumător şi chiar îl sfătuieşte pe fochist să-şi caute dreptatea la căpitan. Pe Karl atât de mult l-a impresionat drama fochistului, încât şi-a amintit că tatăl său în astfel de situaţii, pentru a câştiga încrederea funcţionarilor mărunţi subalterni, le oferea ţigări. Karl i-ar fi oferit fochistului bucata de salam rămasă la capătul călătoriei în geamantanul pe care mai spera să-l mai găsescă pe punte. Cinci zile, cât durase călătoria, Karl îşi păzise geamantanul cu sfinţenie, iar acum când ajunsese la destinaţie, fără să gândească prea mult îl lăsase în grija unui necunoscut. În cele din urmă, îl însoţi pe fochist în cabina căpitanului pentru a-şi căuta dreptatea aşa cum îi sugerase. Fără să stea prea mult pe gânduri Karl intră în pielea unui avocat versat şi-şi prezentă clientul de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Surprins şi contrariat de prezenţa inedită şi inoportună a celor doi în cabina sa, căpitanul s-a arătat dispus să asculte plângerea fochistului
 
În timp ce fochistul căpătase curaj şi îşi spunea oful către căpitan, Karl rămăsese surprins de imaginile care se perindau dinaintea ochilor prin hublourilor din cabina căpitanului.Un décor aflat într-o mişcare continuă care, pur şi simplu, îl fascina şi-l făcuse să uite de ce venise în cabina căpitanului. Între timp, fochistul se pierduse în explicaţii, iar Karl găsi de cuviinţă să-i susţină demersul chiar şi c-o minciună: „Dacă în America se pot fura geamantane, atunci se poate spune şi o mică minciună, gândi el”, ca o scuză.” În cabină intră şi acuzatul, însuşi  maşinistul sef, Schubal, şi discuţia capătă o altă turnură când unul din domnii prezenţi, îmbrăcat la patru ace, auzind numele lui Karl Rossmann se prezintă drept unchiul lui Karl, Jakob. Şi pentru a-şi întări identitatea, unchiul Jakob începe să spună povestea lui Karl şi motivul pentru care fusese nevoit să plece în America. Servitoarea care-l sedusese şi care trebuia să nască îi scrisese unchiului despre sosirea lui în America. Ca într-o comedie bufă, lucrurile iau subit o altă întorsătură, Karl devine personajul principal al momentului şi fochistul se resemnează. Apare şi Schubal cu întreaga echipă de marinari care-l susţineau. Karl părăseşte vasul împreună cu unchiul Jacob lăsând în urmă pe căpitan, ca pe un fel de Dumnezeu, să judece conflictul dintre neamţul Franz Butterbaum şi românul Schubal acuzat de abuz pe considerente rasiste.
 
Ajuns acasă la unchiul Jacob, pentru Karl începu o nouă viaţă, lucrurile părând să intre în normalitate. Unchiul îl sfătuieşte ca la bun început să stea în expectativă, să nu se implice în mod serios în nimic. Primele zile ale unui european în America se pot compara cu o naştere, şi, îi explică pentru a nu avea temeri inutile, chiar dacă aici avea să se obişnuiască mai repede decât cineva venit din altă lume, trebuia să fie atent deoarece prima impresie este totdeauna greşită astfel putând fi influenţate toate părerile lui viitoare prin intermediul cărora şi-ar orândui viaţa mai departe aici.
 
Două tabieturi căpătase Karl de când locuia la unchiul Jacob:  unul era să stea pe balcon şi să privească lumea şi al doilea să se aşeze la biroul american, prevăzut cu sertare şi sertăraşe, aflat în camera lui. Prima obişnuinţă semnalează faptul că avem de-a face cu un contemplativ, nicidecum cu un personaj de acţiune ajuns într-o lume în care nu prea ai ce face cu contemplaţia. Cea de-a doua sugerează viitorul individului care pe parcurs îşi pierde capacitatea de a contempla, fiind înlocuită cu aceea de a acţiona, de a se plasa undeva deasupra, în spatele unui birou, de unde se va comporta ca un Dumnezeu la rândul său.
 
Amintindu-i unchiului că la el acasă avea pian, Karl a primit în curând şi un pian la care să cânte. Orele de pian şi cele de engleză aproape că-i ocupau tot timpul liber. Nu peste mult timp începe şi lecţiile de echitaţie unde îl cunoaşte pe Mack, americanul tipic, bogat şi flegmatic. Foarte curând unchiul îl luă pe Jacob să-i arate afacerea de care se ocupa. Pentru unchiul Iacob educaţia nepotului pare să fie un lucru esenţial.
 
Într-una din zile, unul dintre prietenii unchiului, domnul Pollunder îl invită pe Karl acasă, la vila sa din afara New York-ului, să-i facă o vizită. Domnul Pollunder are şi o fiică cu care voia să-i facă cunoştinţă lui Karl. Socoteala domnului Pollunder de a-l apropia de fiica sa pe Karl se încurcă atunci când apare un musafir, aparent nepoftit, în persoana domnului Green. Apetitul pantagruelic de care musafirul, domnul Green, dă dovadă la cină îi provoacă silă lui Karl. În curând, îşi dădu seama că personajul era de fapt un admirator al Klarei.
Seara se încheie cu un moment sinistru în care Klara, încercând să-l seducă pe Karl, mai mult îl sperie cu virilitatea ei. Încercarea de-a evada din casa lui Pollunder îi poartă paşii lui Karl într-un adevărat labirint kafkian. Liniştea aparentă instalată în viaţa lui Karl după venirea sa în familia unchiului Jacob este tulburată prin aruncarea personajului în acest spaţiu încărcat de anxietate din care pare aproape imposibil să iasă. „Era o înaintare lentă, iar drumul părea de două ori mai lung. Karl trecuse deja de porţiuni mari de zid care nu aveau uşi deloc; astfel nu-ţi puteai da seama ce se afla în spatele acestora. Apoi iarăşi era o înşiruire de uşi , încercă să deschidă mai multe dintre aceste, dar erau încuiate şi se pare nelocuite.” Într-un final se întâlneşte cu un servitor care-i spune că Mack, colegul său de clasă şi de echitaţie este, de fapt, logodnicul Klarei. Miezul nopţii îl prinde pe Karl în camera Karlei unde venise mai mult forţat să-şi ia rămas bun înainte de-a pleca. Situaţia devine de-a dreptul hilară când descoperă că în patul Klarei era Mack care-i  ordonă să-i cânte la pian. Ieşirea din labirintul casei domnului Pollunder coincide cu un alt transfer existenţial: domnul Green, venit, în aparenţă, fără un scop anume îi înmânează umbrela şi geamantanul, toată averea cu care călcase pe pământul american şi o scrisoare de adio din partea unchiului Jakob în care-i cerea să plece cât mai departe de casa lui pe motiv că nu-l ascultase şi venise în această vizită. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Karl îşi păstrează calmul şi luîndu-şi lucrurile porneşte în necunoscut.” Alese astfel o direcţie oarecare şi porni la drum.”Sabia destinului stă deasupra capului său şi Karl ştie că indiferent ce cale ar alege, ceea ce este de întâmplat se va întâmpla.
 
Ajunge la un han unde cu mare greutate i se oferă o cameră cu două paturi, deja ocupate, lucru care îl pune din nou în situaţia de a alege singur. Obsedat de grija de a nu i se fura din nou geamantanul,”vinovatul fără vină” intră în labirintul unei noi conjuncturi. În camera pe care o plătise, nefiind niciun locşor în care să se odihnească, trebuia să decidă dacă ar fi putut să-i deranjeze pe intruşi, ori dacă pleca în miez de noapte să cadă pradă hoţilor. Orice ar fi făcut, pericolul îl pândea îndeaproape. Unul dintre nedoriţi era irlandez, fapt care-i displăce lui Karl din moment ce despre poporul irlandez circulau atâtea poveşti sumbre. Amândoi rămaşi fără slujbe şi fără bani, irlandezul Robinson şi prietenul  său, francezul Delamarche s-au oferit să-l ajute pe Karl să se descurce în jungla americană, aşa cum se oferise mai întâi unchiul. Mirosind că are ceva bani, cei doi vagabonzi s-au lipit de Karl şi au pornit împreună la drum. Educaţia primită acasă  nu se potrivea nicicum cu obiceiurile americanilor. Intrând în barul hotelului Occidental să caute mâncare pentru tovarăşii săi, Karl observă încă o dată lipsa de etichetă a americanilor: „Aici părea să fie un adevărat obicei să îţi sprijini coatele pe masă şi să îţi propteştitâmpla în pumn; Karl nu putu să nu se gândească cât de mult detesta profesorul său de latină, doctorKrumpal, tocmai această poziţie, cum se apropia întotdeauna neauzit şi pe neaşteptate de elevi şi cum, printr-o mişcare abilă, cu o riglă pe care o scotea într-o clipită, mătura coatele de pe masă.”
 
Din nou, ghinionul se abate asupra lui: se angajează  liftier la hotel sperând să scape de cele două puşlamale care-l escrocau de bani: Robinson şi Delamarche. Aici descoperă o lume lipsită de scrupule, discreţionară, lume în care Karl  trece printrr-o serie de umilinţe gratuite. Alungat din hotel din cauza celor doi vagabonzi, lucrurile se precipită şi cei doi se dau drept victime ale bietului Karl oripilat de absurdul situaţiei în care căzuse. Societatea se completează prin apariţia Bruneldei, prostituata invalidă, care  îi primise spre găzduire pe toţi în camera ei.
Încă o dată, Karl descoperă mecanismul esenţial al acestei lumi: fiecare abuzează de puterea sa şi îi terorizează pe ceilalţi. O lume plină de dumnezei discreţionari şi abuzivi! În cele din urmă, Karl este angajat la teatrul din Oklahoma ca tehnician. Deşi nefinalizat, romanul America, aproape că duce până la capăt destinul tânărului Karl: angajarea lui la teatru este cumva sinonimă cu adaptarea la lumea ca teatru. La prima vedere, umorul, un umor nemaiîntâlnit în scrierile lui Kafka îl însoţeşte pe cititor pe parcursul întregului roman. Pe măsură ce pătrundem dincolo de prima mantie, descoperim aceeaşi lume absurdă, încărcată de tragism în care individul mărunt e opresat, marginalizat. Cu atât mai percutant este sentimentul inutilităţii, cu cât personajul Karl pare a fi un naiv căruia i se poate face orice că nu se supără. Karl, însă, observă, contemplă, face comparaţii şi încearcă să se adapteze. El ştie că n-are altă şansă, că educaţia cu care venise de acasă nu-i ajută la nimic, că trebuie să fii lup între lupi.
Chiar dacă opera lui Kafka a fost asimilată unor diferite curente-precum existenţialismul, expresionismul sau suprarealismul creaţia sa transcende întreaga paradigmă scolastică a acestor isme. Angoasant, tragic, alienant, universul kafkian este un univers propriu în care originalitatea şi profunzimea sunt esenţiale.

ACCIDENTUL (o întâmplare cu tâlc)

Nick Sava – Păcală şi Tândală

  
Zică cine-a zice şi cum a vrea să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi.” (Povestea lui Harap Alb)
De două săptămâni ploaia nu mai contenea. Trecuseră Floriile, trecuse şi Paştele – un Paşte mocirlit care-i ţinuse pe sătenii din Sperieţi în casă. Mulţi nici la biserică nu s-au dus, că n-au dovedit să străbată noroaiele de pe uliţă, care-n unele locuri treceau şi de tureatca cizmei. Mai ales, pe acolo pe unde trecuseră tractoarele „veneticului” de le cumpărase pământurile şi se-mbogăţise pe spinarea  nepăsării lor.
Neam de neamul lor, nici în cele mai urâte visuri n-ar fi gândit să
le-ncapă pâmânturile pe mâna gălbejitului de chinez. A apărut în sat la braţ cu-a lui Mocârneţ: nişte sărăcoi, vai de mama lor. Caterina, singura lor fată, cum a putut să-şi ia zborul, drept în buricul Capitalei s-a oprit. Cum a făcut ea, cum a dres, l-a găsit p-ăsta de-l cheamă Hu şi l-a adus în bătătura lui Mocârneţ. La început, s-au uitat babele la el ca la urs: se întrebau, aşa mai cu fereală, că văzuseră şi ele povestea cu geamantanul la televizor, ce dracu găsise la Caterina lui Mocârneţ. Unii, mai ai dracului, făceau glume pe seama „ţăranului Hu”, gândind că mare lucru nu-i de capul lui. Numai că, în câţiva ani, au văzut  ce-i putea pielea mititelului: le cumpărase aproape toate loturile de pământ şi devenise ăl mai mare boier din Sperieţi. Fermier în toată legea – cu vite, o turmă de capre şi zeci de hectare de pământ pe care le lucra tot cu chinezoi de-ai lui. Fudui cum erau, sperieţenii nu s-ar fi dus nici dacă mâncau pământul de sub tălpi
să-l slugărească pe „Huci al lui Mocârnici”, cum îl porecliseră mai pe urmă, când s-au trezit că-şi băuseră lot cu lot la  barul lui Măcănilă. Le rămăseseră doar tarlalele pe care plantau tutun. “Iarba dracului” nu cerea prea mare îngrijire.
Şi acum, dacă n-ar fi plouat aşa duşmănos şi îndesat, unii ar fi ieşit la răsădit tutunul. Stăteau cu răsadul pregătit, cu sfoara şi chitonagele la îndemână.  Era bună ploaia că nu trebuia să mai care apă pentru udatul plantelor. 
Ai lui State parcă nu mai aveau astâmpăr. Tutunul rămăsese singura lor sursă de venit şi, de când făceau răsadurile în solarii, plantând seminţele de tutun, şi până în iarnă, când treceau la împăpuşat, munceau toţi cu mic cu mare.
Iliuţ cu Vănel erau cei mai mari din cei şapte copii ai lui Vasile State şi cei mai slabi de minte. Însă erau harnici. Dacă i-ar fi pus tată-său să tragă la plug, ar fi tras fără să crâcnească. Aşa-i crescuse Vasile – hapsâni după muncă. Şi strângători. Strângeau tot ce le ieşea în cale. „Nu se ştie niciodată când ai nevoie de un lucru”, îi învăţase şi bâtu, Dumnezeu să-l odihnească! Acasă la ei, aruncate prin toată curtea, găseai tot felul de obiecte, ce voiai şi ce nu voiai: bucăţi de coasă, potcoave, hamuri de cai, bucăţi de lanţ, până şi-un sabot de cale ferată pe care-l dosiseră când au fost în urmă cu doi ani la oraş să cumpere o mobilă pentru primul dintre ei care avea norocul să se însoare.  Vasile era tare mândru de feciorii lui care se-apropiau uşurel de treizeci de ani.
Tot ieşind şi intrând în casă, de parcă ar fi putut s-alunge ploaia, holbându-se când şi când spre cer şi trăgând câte-o înjurătură printre dinţi, văzură că la o vreme norii s-au mai răzbunat şi s-a pornit un vânticel călduţ, numai bun să usuce câmpurile. L-au strigat pe Sofronie la gard. Erau vecini şi cu loturile la câmp şi i-au zis să meargă împreună să mai dea o raită, să vadă dacă n-ar fi putut să treacă la răsădit a doua zi, în caz că ploaia s-ar fi oprit. De obicei, Sofronie nu-şi făcea prietenie cu nătângii lui State, dar azi parcă nu mai avea nici el stare să stea în casă.
Nici n-au ajuns bine la marginea satului, că Vănel s-a repezit către o groapă de unde scoteau oamenii lut galben, de-şi lipeau casele. Văzuse o bucată de fier şi, cum îi era năravul, s-a dus s-o ia acasă. Măcar nu ieşise degeaba – nu se întorcea cu mâna goală. Iliuţ a sărit să-l ajute pe frate-său, în vreme ce Sofronie era cât pe ce să-şi rupă gâtul în altă bucată de fier ce ieşea mai mult de jumătate din pământ. Ploaia spălase lutul şi lăsase la vedere cele două bucăţi. Le-au scos destul de uşor din lutul îngălbenit şi moale şi începură să se dumirească ce comoară descoperiseră: erau două proiectile din vremea războiului.
– Bă, poate-or exploda şi ne ia dracu, zise Sofronie.
– Taci, bă, fricosule, zise Iliuţ, gelos pe prada lui. Tu crezi că le-a lăsat neamţul de bune? Şi după-atâta ploaie, s-o fi dus toată încărcătura.
Şi, luând proiectilul de la frate-său din mână, spuse iluminat de bunele lui idei:
– Bă, tot n-avem noi un chitonag ca lumea. Ne tot chinuim să răsădim cu porcăria aia de lemn. Fierul n-are moarte! Uite-l, e gata ascuţit. Doar să mergem la alde Ciurlică fierarul să-l îndoaie puţin, să-l putem ţine bine-n mână.
Sofronie s-a gândit şi el la chitonagul lui de lemn, care lucea de-atâta folosire şi care se uscase atât de tare, de ziceai că n-ai nimic în mână. Făcea găuri în pământ una după alta, parcă era teleghidat. Mai bine ar ţine bucata de fier să facă o cute de ascuţit coasa.
Cei doi nărozi ai lui State  n-au mai stat prea mult pe gânduri şi s-au pornit către fierărie.
– Bă, dacă ţie nu-ţi place şi n-ai nevoie, poţi să ni-l dai nouă. O s-avem fiecare câte-un chitonag, ce n-a văzut Parisul.
Sofronie s-a făcut că n-aude şi-a mormăit un „lasă, bă”. Dar curiozitatea l-a mânat pe acelaşi drum către fierărie. Dacă Ciurlică le făcea ăstora treaba bună, s-ar fi prins şi el să-şi facă un chitonag.
Când au ajuns, Ciurlică meşterea la nişte caiele sub un şopron, urmând să potcovească un cal. De cum a dat cu ochii de ai lui State, ştiind cu cine are de-a face, i-a întrebat prefăcându-se că le dă mare importanţă:
– Ce doresc domnii?
Vănel a scos cu grijă proiectilul pe care-l băgase pe mâneca hainei şi a dat să i-l arate lui Ciurlică. Fierarul a făcut ochii mari, gura i-a rămas căscată de parcă n-avea aer şi-a rupt-o la fugă spre fundul grădinii.
De-acolo a început să strige la ei cu ochii scoşi din orbite de frică: 
– Plecaţi, bă, dracului,  din curtea mea cu bombele voastre cu tot. Ce, vreţi să-mi lăsaţi copiii pe drumuri? Ieşiţi, că chem poliţia!
Convinşi că Ciurlică trăsese ceva sub nas şi-l apucaseră pandaliile din te-miri-ce, „domnii clienţi” au făcut cale-ntoarsă şi-au pornit agale către casă.
Vănel, care era cel mai mintos, îi spuse lui Iliuţ să-l liniştească:
– Lasă, frate! Ce, noi om fi mai proşti? S-o găsi şi-n curtea noastră o nicovală şi-un ciocan, să ne facem treaba. Bem şi noi o bere, decât să i-o dăm speriatului ăsta.
Sofronie cam căzuse pe gânduri, dar  şi-a zis în sinea lui că, sigur, erau răsuflate proiectilele şi numai bune de meşterit.
Ajunşi la poarta lui State, le-a dat celor doi şi proiectilul său şi s-a dus acasă să aducă jumătate de rachiu să se cinstească pentru isprava din acea zi. Plimbarea lor ieşise în câştig, dacă se gândeau la ce chitonage avea să le iasă. A înşfăcat sticla de rachiu de după sobă şi, când a dat să iasă pe uşă, dintr-odată s-a trezit izbit la pământ şi-o bubuitură puternică a ridicat tot satul în picioare.
Urlete, lătrături de câine, mugete de animale, de parcă începuse războiul. A rămas câteva secunde prostit locului, după care a înşfăcat  de pe jos un sac de cânepă, nici el nu ştia de ce, şi sticla de rachiu, şi a rupt-o la fugă prin fundul grădinii drept peste câmpuri. Buzele-i tremurau şi din ochi începuseră să-i curgă lacrimi şuvoaie: „Nici nu vreau să văd. Auzi, ai dracului proşti! N-aveau chitonag! Ieşiseră la răsădit şi n-aveau chitonag! Acum, na! Au adus nenorocirea pe capul bietului State! Ai dracului mameluci! Şi eu, mai nebun ca ei! Acum, puteam să nu mai fiu!” Şi-a făcut o cruce până-n pământ şi cu mâinile tremurând de frica ce-i intrase-n oase, a dus la gură sticla de rachiu şi nu s-a oprit, până n-a văzut fundul sticlei.
De sus începuse din nou să bureze. Sofronie şi-a făcut sacul de cânepă glugă şi l-a pus în cap să-l apere de ploaie. Parcă-i venea să fluiere acum. Se simţea uşor ca o pană şi a început să alerge ca un bezmetic, fără nicio ţintă. Ştia doar atât: scăpase la mustaţă de cea cu coasa.
Pentru că vremea se răzbunase puţin, „Huci al lui Morcănici”, latifundiarul din Sperieţi, angajase un avion utilitar să dea cu ierbicide peste câmpurile semănate. Pe-aproape de prânz, Ninel Conţescu zis Pisică s-a ridicat în aer cu o încărcătură de ierbicid, cu gândul să dea gata treaba în câteva ore. C-o seară-nainte o cam făcuse lată şi după vreo două cafele deja îi crescuse adrenalina, de parcă n-ar fi trebuit doar să împrăştie acele prafuri…Se simţea ca la 20 de ani. Şi-a amintit de vremurile bune, când era pilot de încercare, de mitingurile aviatice la care participase, şi l-a cuprins ciuda că ajunsese un biet angajat al veneticului  de chinez. Aruncând o privire către câmp a zărit o mogâldeaţă care se mişca fără rost. Când s-a lăsă mai jos, l-a văzu pe Sofronie care alerga ca bezmeticul, înfierbântat de la jumătatea de rachiu.
– Măi, să fie, îşi zise Ninel. Ăsta-mi lipsea acum. Măcar dacă aş fi fost c-o maşină, l-aş fi claxonat şi se dădea naibii din drum. Dacă dau drumul la prafuri acum, cine ştie ce se poate întâmpla. Cu sacul ăla-n cap, nici nu vede nici n-aude. Fără să stea pe gânduri a decis să-i dea o lecţie nebunului care-i încurcase socotelile.
– Ia să-l speriem noi puţin pe musiu…
Şi a apăsat pe manetă, avionul a pornit în picaj şi-n aceeaşi clipă Sofronie, auzind huruiala, s-a oprit pe loc, a ridicat sacul din cap şi a dat să ridice privirile către cer. N-a mai apucat. S-a auzit o bufnitură înfundată şi bietul Sofronie a rămas speriat pentru totdeauna în mijlocul câmpului.