alienare

 

 

de o vreme

tot mai stingheră printre oameni mă simt

pielea-mi miroase aspru a ger

şi a ploi arse

trupului meu lovit

ciopârţit

îngenunchiat de nenumărate ori

în loc de aripi

i-au crescut  ghimpi

ani la rând am hoinărit

încoace şi încolo

adunând răni şi experienţe

viaţa mi-a fost numai chin

în spatele acestor urme străine

ce-au străbătut oraşul

pudrat de o tristă ninsoare.

acum,

în singurătate,

ruinele mele ascunse ochilor lumii

îşi înalţă tenebrele morţii

lăsând să se vadă pe cerul senin

doar soarele

 de un roşu aprins

ca un trup spintecat

cu măruntaiele-mprăştiate-n afară

trăind alături de fiarele lumii

ochii mei s-au sălbăticit

-toată mizeria singurătăţii s-a aşezat pe fundul lor –

 

 

 

 

ALIENAZIONE

 

 da qualche tempo

mi sento sempre piu solitaria fra la gente

la mia pelle ha un aspro sapore di gelo

i brucciate pioggia

al mio corpo colpito

tagliato

messo in ginochio mille volte

ci sono cresciute invece di agli, le spine

anno dopo anno ho vagato

di qua e di la

racogliendo ferite e saggeza

la mia vita e stata soltanto calvario

dietro a queste orme straniere

che hanno atraversato questa citta

imbiancata da una triste neve.

Adesso,

nella solitudine,

le mie rovine nascoste dagli ochii del mondo intero

si alzano gli tenebre della morte

lasciando sul cielo sereno

soltanto il sole

di uno rosso che bruccia

come quello di uno corpo spaccato

il sangue score come uno sorgente

vivendo insieme con le bestie del mondo

I miei ochi diventano selvaggi

nel loro sprofondo si e sedimentata

tutta la miseria della solitudine.

 

 

 

Trad. Maria Frandos

Dall volume „Parlando di vita e morte con la stessa serenita”.

 

 

 

CONFERINŢELE LUI BORGES-DIVINA COMEDIE

   „Cartea este o serie de vise, visate cu minuţiozitate.
În pofida inepuizabilei sale varietăţi, nu este haotică;
e guvernată de simetrii care ne amintesc
de acelea din desenul din covor.
Naraţiunile sunt dominate de numărul trei.“
(Jorge Luis Borges)
 Una dintre disertaţiile lui Borges, ţinută la teatrul Coliseo din Buenos Aires, are ca temă celebra “Divina Comedie” a lui Dante. Considerat, poate, cel mai mare cititor al secolului al XX-lea, Borges supune atenţiei auditoriului opera lui Dante, pornind de la observaţia lui Paul Claudel conform căreia, după moarte, nimic din ceea ce ne arată Dante în cele trei cărţi ce alcătuiesc “Divina Comedia”, nu ar corespunde cu realitatea. Cu atât mai ciudată este remarca lui Claudel cu cât el însuşi este  un mare poet, romancier şi dramaturg iar opera lui Dante i-a fost accesibilă la un alt nivel decât cel literal aflat la îndemâna cititorului neiniţiat.
În prologul ediţiei întâi a volumului „Istoria universală a infamiei“ (1935) Borges afirma: „Uneori cred că bunii cititori sunt lebede mai tenebroase şi mai rare decât sunt bunii autori. Nimeni nu va tăgădui că piesele atribuite de Valery plusquamperfectului său Edmond Teste valorează, fără nici o îndoială, mai puţin decât cele ale soţiei şi prietenilor lui. A citi, de altminteri, este o activitate posterioară aceleia de a scrie: mai resemnată, mai cuviincioasă, mai intelectuală“.(J.L.Borges)
 În toate povestirile sale, Borges revine obsesiv la cărţile care au devenit teme ale propriilor povestiri, aducând metalimbajul şi intertextualitatea la nivel de artă, la un rafinament ce dă  marca inconfundabilă a stilului său. Două sunt personajele care-l însoţesc pe întreg parcursul scrierilor sale, veritabile  alter-egouri: Don Quijote şi Şeherezada. Discursul trimite la alte discursuri şi din aproape în aproape se merge către Cuvântul primordial. Este o călătorie de căutare a Adevărului o călătorie de-a lungul căreia se deschid o mulţime de uşi, căi de interpretare a textului, un pluriperspectivism. „Greşeala predilectă a literaturii de azi este emfaza. Cuvintele definitive, cuvintele ce postulează înţelepciuni de proroc sau de arhanghel, decizii de o neclintire ce trece mult de limita omenească – “unic”, “niciodată”, “întotdeauna”, “totul”, “perfecţiune”, “desăvârşit” – sunt în uzajul curent al tuturor scriitorilor noştri. Ei nu-şi dau seama că a rosti cu nemăsură un lucru indică aceeaşi stângăcie ca şi atunci când nu-l rosteşti pe de-a-ntregul şi că nesăbuita generalizare şi intensificare constituie semne de sărăcie, pe care cititorul le simte ca atare (…) nu ştiu dacă muzica a ajuns să fie exasperată de muzică sau marmura să fie exasperată de marmură, dar literatura este o artă care ştie să prevestească vremea în care va fi amuţit pe deplin, să se înverşuneze împotriva propriilor ei virtuţi, să-şi adore propria ei dizolvare şi să-şi glorifice sfârşitul“.(J.L.Borges, Superstiţioasa etică a cititorului, 1930)
 Iată că observaţia lui Claudel, de la înălţimea celebrităţii sale, poate deturna sensul unei opere îndepărtând în acelaşi timp cititorul de o mare capodoperă aşa cum este “Divina Comedie”. Pentru a readuce lucrurile pe făgaşul lor, Borges face recurs, în primul rând, la autorul cărţii care ar fi lăsat posterităţii o uşă deschisă către pătrunderea operei sale, cea mai simplă şi mai la îndemână cheie de interpretare, cea strict literală.
 Însă, ironic adaugă Borges, “Divina Comedie” creaţie a aşa-zisului întunecat Ev Mediu este un text ce se poate supune unei lecturi multiple  asemeni penajului multicolor al unei păsări, în funcţie de nivelul de cunoaştere al cititorului. Lui Dante nici pe departe nu i-a trecut prin cap să lase posterităţii o operă în care să fi descris imagini reale din viaţă şi din moarte. Niciun cititor cât de cât avizat nu vine către literatura de ficţiune pentru a se documenta în privinţa unor realităţi. Lucrul cel mai important în relaţia cu cartea rămâne  emoţia estetică pe care ţi-o poate transmite.
Legat de prima sa întâlnire cu Dante, Borges ţese la rândul său o poveste al cărei erou principal este însăşi “Divina Comedie”. Apropierea lui de cele trei cărţi care alcătuiesc “Divina Comedie”– “Infernul”, “Purgatoriul” şi “Paradisul”  s-a produs la început prin intermediul lui Carlyle, frate al lui Thomas Carlyle traducătorul în engleză al cărţii. De fapt, era vorba despre o ediţie bilingvă în engleză şi în italiană dându-i astfel posibilitatea să facă mai multe observaţii legate în primul rând de metalimbaj. Aşa observă Borges că nicio traducere nu poate substitui originalul, întrucât traducerea unui text,-aici fiind vorba de poezie, nu înseamnă doar traducerea cuvintelor. Lucru imposibil de realizat -ar trebui transpusă şi intonaţia şi accentuarea cuvintelor pentru a reda în întregime textul.
Citind diferite ediţii şi comentariile, interpretările date de-a lungul timpului “Divinei Comedii”, Borges constată că un rol esenţial îl are şi contextul istoric. Astfel, primele interpretări ale textului erau predominant teologice, Dante fiind asemuit  cu Milton. Aşa cum am mai spus, interpretarea operei literare este şi produsul nivelului de cunoaştere al cititorului dar şi al mentalităţii epocii. Dacă în “Odiseea” Homer afirmă că „Zeii ţes nenorociri oamenilor, pentru ca generaţiile viitoare să aibă ce cânta.”pentru moderni, cartea devine un lucru ca oricare : „totul sfârşeşte într-o carte”, spune Mallarme.
În concluzie, rolul literaturii este de-a lăsa posterităţii lucruri care altfel ar cădea pradă uitării, cartea fiind un „instrument fără de care nu pot să-mi închipui existenţa”, „cel mai uluitor”, „prelungire a memoriei şi imaginaţiei”. Rolul de cititor nu-l poate juca oricine -este nevoie de dragoste de carte-cititul fiind o activitate în primul rând hedonistă, de lectură variată şi îndelungată –pentru a pătrunde cât mai multe sensuri ale cărţii, dar şi pentru a fi parte în acest joc subtil al relaţiei autor-narator-personaj un joc cu oglinzi în care tu ca cititor să nu cazi pradă iluziei optice .
 Comparând multitudinea de interpretări ale “Divinei Comedii” Borges scoate în evidenţă caracteristicile notabile ale operei danteşti. În primul rand : intensitatea. De la început până la sfârşit poate fi constatată aceeaşi intensitate  a discursului. O altă trăsătură este delicateţea;  la Dante metafora creează imagini pline de tandreţe şi desfătări  pe care numai în cealaltă capodoperă  a  lumii o mai întâlnim,  în obsedanta “O mie şi una de nopţi”.
 “Divina Comedia” a fost şi va rămâne în conştiinţa cititorilor şi prin caracterul său narativ, deşi într-o vreme naraţiunea căzuse în derizoriu, poezia fiind considerată un gen superior. Se uita că, de fapt, epicul a fost genul primordial şi zămislitorul poeziei. Opera lui Dante îşi păstrează prospeţimea prin vizionarismul şi prin retorica stilului fiind o naraţiune la persoana întâi ceea ce-i dă forţă şi veridicitate. După spusele autorului, în opera sa există trei personaje: autorul, sinonim cu omul, Beatrice (credinţa) şi Virgiliu (raţiunea). Omul însoţit de raţiune ajunge într-una din bolgii (cea a amăgirilor) unde  printre numele ilustre care se află aici sunt şi cele ale lui Ulisse şi Diomede pedepsiţi pentru născocirea calului troian.
Comentariile lui Borges la adresa “Divinei Comedii” pledează pentru citirea cărţii, astfel ca prin noi şi noi lecturi cartea să dăinuie în timp cu aceeaşi prospeţime. Opera izolată de cititor  nu are decât un singur viitor: moartea. Şi iată că această frumoasă zăbavă care este cititul  cu care se mai îndeletniceşte omul din când în când, îi este dată tocmai pentru a rezolva una dintre problemele considerate de Borges esenţiale, cea a relaţiei acestuia  cu  Timpul.

Bibliografie: J.L. Borges, Cărţile şi noaptea, Junimea, 1988