Poveste

                             
În satul Plăşcoi din inima Bărăganului trăia unul Ichim. Era un flăcău de toată isprava, bine făcut, harnic, doar că nu-i prea plăcea lui să iasă în lume. Timpul a trecut şi Ichim a ajuns pe aproape de 30 de ani, „flăcău tomnatic fără niciun căpătâi”, aşa cum ziceau babele din sat. Numai că fusese  blestemat, bietul băiat, să nu se lipească neam de fată de el, deşi urât nu era, prost nu era, sărac nu era. Mamă-sa, neagră de supărare, nici nu ştia pe unde să mai umble să-l dezlege. Şi-atunci, cine ar fi putut s-o-ndrume, dacă nu preotul? Părintele însă i-a spus să se liniştească: „Încă nu i-a venit sorocul. Când o să vrea Dumnezeu o să se însoare el, aşa că lasă băiatul în pace!” Joiţa, că aşa o chema pe mamă-sa, i-a zis preotului mai mult cu jumătate de gură: „Aşa o fi, săru-mâna părinte, da’ nu poci să-l las”. Asta pentru că preotul nu i-a spus nimic din ce-ar fi vrut ea să audă.
Şi cum sta Joiţa aşa supărată, cu barba sprijinită-n stâlpul porţii şi cu ochii scrutând uliţa, când la deal şi când la vale, vede pe lângă gard o momâie ce păşea mai mult ţopăind. Era Fane al lui Mogâldea, care stătea la trei case mai la deal de casa ei. S-a apropiat de ea, i-a dat bineţe şi-a-ntrebat-o ca omul fără prea multe griji: „Da’ ce-ai Joiţo? Ori ţi-a murit cineva?” Joiţa atât a aşteptat, că a început să turuie şi dă-i, şi dă-i, că bietul Fane abia reuşea s-o înţeleagă. Când, într-un târziu, a priceput despre ce-i vorba, i-a zis: „Eu cred că numai baba Uţa poate să te-ajute. Tot satul ştie că se pricepe la boajbe. Păi, să vezi ce mi s-a întâmplat mie: are baba o vacă… parcă-i desenată. Şi-o mulge şi seara şi dimineaţa. Mor de ciudă când mă uit la neleapca mea care n-are lapte nici pentru viţel! Da’ să ştii că baba ştie să facă vrăji, dar nu recunoaşte. Toată vara a lipit în fiecare dimineaţă baliga de la vacă pe gard. Jur că făcea vrăji! Aşa că am început să fac şi eu ca ea şi ziceam tare să m-audă Satana şi pe mine: “Ce-o fi la baba Uţa să fie şi la mine”. Adică, boscoanele ei să se lipească şi la mine şi să dea şi Florica mea lapte. Mai zilele trecute văd baba că scoate baliga de pe gard şi-o duce-n coşar la un loc cu lemnele pentru foc. Mă bătea aşa un gând şi-am întrebat-o care-i rostul de strânge baliga? Şi baba mi-a zis că face focul acum, toamna, până dă frigul şi mai face economie la răgălii. Dar cine-o crede? Naiba din cânepă! Cum să dea vaca ei atâta lapte dacă n-o descântă? Ha? Eu zic să te duci la ea să te ajute cu băiatul.”
Joiţa s-a luminat la faţă, a aruncat şorţul de dinainte pe gardul dinspre poiată şi-a ieşit grăbită în uliţă. S-a dus la baba Uţa şi-au pus ţara la cale vreo două ceasuri. Baba i-a spus clar: „Băiatul are cununiile legate, dar o să fac pe dracu-n zece să-l dezleg”. Şi ca să vadă că lucrurile stau aşa cum zice ea, baba, o hoaşcă cum rar s-a mai văzut, a trimis-o cu Ichim într-un sat apropiat, Baraboi, unde „auzise de-o fată taaare bună şi cumintee s-o pui la icoană”.
A doua zi, dis-de dimineaţă, a luat Joiţa căruţa cu cai de la Jupache, vecinul ei din dreapta casei, pe Ichim îmbrăcat ca un ginerică, şi-a pornit către Baraboi. Când a intrat în sat, s-a oprit la primul puţ din dreptul unei case şi-a strigat la gospodari să-i dea voie să adape caii. Din spatele casei a ieşit stăpâna cu basmaua legată mai pe ochi, semn că avea o suferinţă. Deopotrivă de curioase, au intrat în vorbă de una, de alta… „Şi unde ziceai că-i casa lui Fanache?”,a întrebat Joiţa aşa, într-o doară. Cealaltă s-a schimbat repede la faţă şi i-a răspuns tot c-o întrebare: „Da’ ce treabă ai tu cu alde Fanache?” „Ei, ce treabă? Am auzit că are o văcuţă de vânzare şi mă duc s-o văd.” Gospodina, ridicând basmaua de pe ochi, rămase pe gânduri: „Chiar să aibă Fanache vacă de vânzare şi ea să nu ştie?… Poate.”
Până la urmă îi arătă Joiţei casa lui Fanache. Când mai dădu şi cu ochii de Ichim, o străfulgeră gândul că… Nu. Nu putea să meargă femeia asta cu băiatul taman la schiridoanca de fată a lui Fanache de umbla cu toţi handralăii din sat. Sigur căutau vacă de cumpărat.
Şi-a ajuns Joiţa împreună cu Ichim la Fanache, care deja fusese înştiinţat de baba Uţa despre rostul vizitei. Stănuţa, fata lui Fanache, era o pocitanie mică şi slabă, de-i venea până la brâu lui Ichim. Însă avea nişte ochi mari, verzi, că putea să prostească pe cel mai îndărătnic bărbat. Aşa s-a întâmplat şi cu Ichim. Dacă până acum, la vârsta de 30 de ani, nu-l interesase niciuna din fetele care se mai dădeau pe lângă el, Stănuţa l-a îngenunchiat. I-a făcut inima zob. Privea la ea tâmp şi nu putea să îngaime două vorbe. Dar nici nu era nevoie, că Stănuţa ciripea ca o vrăbiuţă pentru toată lumea. Joiţa, bucuroasă nevoie mare c-o să fie soacră-mare, l-a luat pe Fanache cu nevasta deoparte şi-au pus la cale nunta tinerilor. Toată lumea din Baraboi şi-a făcut cruce când a văzut pe cine pusese gabja „muieruşca” lui Fanache. Ochii verzi ai Stănuţei   îi fermeca  pe toţi bărbaţii de-i ieşeau în cale.
Nunta s-a făcut în toamnă şi, până-n vară, când crescură lanurile de porumb cât casa, Stănuţa se făcuse de nerecunoscut. Baba Uţa şi-a primit răsplata cu vârf şi îndesat, dar cea mai mare mulţumire a ei a fost că nimic nu mai mişca în Plăşcoi fără ştirea ei. Dar liniştea sătucului în care Ichim şi Stănuţa îşi duceau traiul s-a stricat dintr-o dată. Soare, cald, frumos, flori de toate neamurile pe câmp şi nişte zăbăuci de fluturi i-au sucit minţile muieruştii şi-au ademenit-o în lanul de porumb ce se întindea de nu-i vedeai capătul. Şi nu singură, ci cu un flăcău din vecini. Şi lucrul naibii, o duşmancă neştiută care sperase până-n ultima clipă că Ichim o s-o ia de nevastă, a fost dusă de Satana taman unde nu trebuia, chipurile să adune buruiană pentru vite. Ce-a văzut acolo, doar ea ştie, dar a venit tot o fugă-n sat şi drept la Ichim la poartă s-a oprit. Pe urmă, toanta a împânzit tot satul cu „minunea” de-o văzuse.
Neştiind ce-o aşteaptă, Stănuţa s-a întors acasă la  o  bucată  de vreme fluierând de mama focului. Când l-a văzut pe Ichim în poartă aşteptând-o, a încercat să facă o faţă drăgălaşă, aşa cum ştia că-i place lui. Dar la o privire mai atentă a zărit reteveiul din mâna bărbatului şi-a zbughit-o pe după casă urlând cât o ţinea gura: „Săăăriiiţi, mă omoară nebunul!” Nici n-a trebuit să zică de două ori, că babele toate s-au căţărat sus pe garduri, în vreme ce dracii de copii de pe uliţă s-au adunat buluc în spatele Stănuţei. Şi uite-aşa au început să dea roată casei: Stănuţa, urmată de copii, şi la urmă Ichim care ameninţa cu ditamai reteveiul şi înjura de toţi dumnezeii. Babele, când s-au dumirit care-i baiul, au începu să-l îndemne pe Ichim s-o altoiască, dar mai cu grijă „că-i cam gingaşă şi-i o mână de om”. „Ei, a greşit şi ea. Iart-o şi tu, că n-o fi foc”, striga lelea Marina, care nici ea nu fusese uşă de biserică-n tinereţe! Obosit, în cele din urmă, Ichim a aruncat reteveiul cât colo şi-a-ntins-o la crâşma din sat, aruncându-i Stănuţei peste umăr: „Ne-om socoti altădată, cucoană!” Şi s-a ţinut de cuvânt, că vreo lună a umblat Stănuţa legată pe sub fălci şi n-a avut voie să iasă nici după apă, la fântâna din uliţă.
 Vara a fost tare lungă.  Biata Stănuţa tot mai scăpa, uneori, să se răcorească în lanul din marginea satului. Şi iar se repeta circul cu babele şi cu dracii de copii care strigau din urma ei: „Stana Cotoşmaana!” “Stana Cotoşmaaana!” Până la urmă a mai venit şi frigul peste sat şi  muierea s-a  adunat la casa ei. I-a rămas renumele de „Stana Cotoşmana”.
…Ziceau babele: „Asta-i ca pisica, uită repede bătaia şi iar se linciureşte la oala cu smântână.”