MECIUL DE FOTBAL



Povestea din satul Copăcenii Uscaţi a început într-o joi, pe la prânz, când,  dintr-un helicopter imens a coborât- aşa cum făcuseră cu câteva sute de ani înainte conchistadorii lui Cortez pe ţărmul Mexicului- o arătare ciudată, cum numai la televizor putea fi văzută.

Îmbrăcată într-un costum roşu aprins, cu tocuri cui şi cu o  geantă cât roata carului, Doamna în roşu  a pornit într-un balet straniu, câlcând din băltoacă în băltoacă, până a ajuns la un camion militar parcat în apropiere. A început să dea din mâini de parcă valul cel mare care măturase satul se revărsa din nou, acum, prinzând-o în vâltoare; cuvintele, aproape urlate, nu reuşeau să treacă dincolo de zidul asurzitor făcut de elicea elicopterului. Văzând că n-are sorţi de izbândă în a se face auzită şi înţeleasă, s-a apucat gospodăreşte, de una singură, să scoată din camion cutii cu încălţăminte. Babele, care până-n acel moment stătuseră cu poala şorţului agăţată-n colţul gurii şi priviseră ca la telenovele fiecare gest al vizitatoarei inedite, au luat cu asalt  stiva de „ajutoare”. N-au mai avut răbdare să iasă din înghesuială şi care mai de care au început să desfacă la cutii. În lumina bleagă a soarelui de după poptop, s-a ridicat un lan de mâini zbârcite care purtau victorioase câte un pantof leit celui din piciorul Doamnei în roşu. Chiote de bucurie s-au ridicat până la cer lăsând în urmă jalea şi plânsul ce se auzise până la apariţia cortegiului de ştăbărime, venit să  aducă lumină în bietul sătuc bătut de Dumnezeu.

Cu câteva zile în urmă peste cătunul de munte se abătuse potopul: firul de apă ce abia se prelingea,  ascuns printre ierburi,  se umflase cât Dunărea şi luase la vale toată agoniseala sărmanilor oameni scăpaţi ca prin minune de furia apei. Norocul lor cu stivele de buşteni pregătiţi să meargă la export că mai opuseseră ceva rezistenţă apei, schimbând direcţia şuvoiului.

În timp ce babele încercau să-şi îndese talpaloagele încreţite de apă în condurii roşii de lac, gemând de plăcere şi  sprijinindu-se una pe alta, Doamna în roşu, cu faţa radiind de fericire,  începuse un discurs de îmbărbătare:

-Stimaţi, săteni! Toată nenorocirea dumneavoastră se datorează guvernului criminal  de dinaintea noastră care v-a lăsat fără pădure. După cum se vede, încă se mai derulează contractele începute de ei. N-avem nicio putere să-i oprim. Dar ne stă în putere să vă schimbăm viaţa. Să vă aducem cu traiul în secolul XXI. Am decis să pornim şi în cătunul dumneavoastră un Mare Proiect din Fonduri Europene. Avem bani şi de mâine vă refacem satul din temelii.

Cuvântul „bani” a dezlănţuit mai întâi un murmur, apoi discuţii tot mai aprinse printre localnicii loviţi de urgie. Unii cereau apă, alţii cereau nutreţ pentru vite, alţii pături uscate, şi unii cereau chiar case că dormeau sub cerul liber. Doamna în roşu a făcut ochii roată pe deasupra tuturor şi le-a spus scurt:

-Guvernul nostru o să vă rezolve toateproblemele! Dormiţi…îîî…staţi fără grijă! Containerele în care veţi locui o vreme sunt pe drum…

Apoi s-a întors către Nae Joacăbine, proaspăt alesul primar din partidul aflat la guvernare, întrebându-l :

-Câte suflete aveţi în grijă? Mai bine zis, câţi votanţi aveţi?

– 2000! A răspuns vocea tremurândă a lui Năică, luat prin surprindere de întrebarea frumoasei Doamne. Privea la ea şi nu-i venea să creadă că poate să existe o femeie atât de frumoasă,  atât de elegantă, de…ce mai! Nu-şi putea dezlipi ochii din decolteul generos unde sclipea un frumos pandantiv cu diamant. Aruncându-i un zâmbet neîncrezător femeia îl mai întrebă o dată:

-Poate n-aţi înţeles întrebarea: câte suflete…

– Ba, am înţeles tov.. ăăă…. doamnă, răspunse el pufnind ca o locomotivă: 2000, cum zic!  Aici de faţă sunt vreo 300. 50 în Deleni  şi 100  în Văleni şi 150  la centru, în Copăcenii Uscaţi . Încă 400 sunt plecaţi peste graniţă la muncă, iar 1000, care ne sunt cei mai credincioşi, sunt mai la vale…Trecurăţi cu elicopterul pe deasupra… ţintirimului, spuse primarul umfându-şi pieptul şi făcând un semn complice cu ochiul. Crezând că-i glumă, Doamna îl rugă să vină a doua zi la judeţ să pună la cale Marile Proiecte Europene de dezvoltare a comunei Copăcenii Uscaţi neştiută şi nevăzută de vreunul din cei prezenţi, până la venirea valului de apă criminal. Iată că nu întotdeauna un astfel de cataclism aduce răul şi pieirea. Se arătau înfăptuiri măreţe la orizont…

De-a doua zi, când primarul Nae Joacăbine a revenit de la Centru, banii au început să curgă gârlă de la Minister şi, în câteva zile, Copăcenii Uscaţi a devenit unul dintre cele mai mari şantiere din ţară. Luat prin surprindere de bănetul din vistierie, primarul pierduse din vedere că pentru toate edificiile promise comunităţii, i-ar fi trebuit mai întîi nişte planuri de construcţie. Şi-a amintit că pornise cu un an în urmă, la el în gospodărie, un coteţ pentru păsări şi că, fără să se omoare să facă cine ştie ce planuri, ridicase coşmelia până la jumătate. Numai bine. Avea să profite şi el de banii guvernului să termine „Marele Proiect”…(ce, găinile lui nu trebuiau să intre în secolul XXI?). Pe deasupra mai căpătase şi experienţă . Era gata pregătit să devină erou naţional, să-i meargă buhul peste mări şi ţări, de cum a făcut el dintr-o comună muribundă un centru turistic de anvergură

Primul mare edificiu pus pe picioare a fost gondola. Despre  primarul Năică Joacăbine toată lumea ştia că atunci când se apuca să facă un lucru, avea obiceiul să spună: „împuşc doi iepuri dintr-o lovitură”. Mai pe înţeles, orice lucru făcut de mâna lui avea dublă utilitate. Ăsta era şi motivul pentru care Năică era admirat  de unii şi invidiat, pe ascuns, de  alţi concetăţeni de-ai lui. „E dat dracu’, Năică, ziceau ei. Cum face, cum drege, e priceput şi-i merge mintea, domnule!”

Aşa îi născoci mintea cea isteaţă, o telegondolă originală: „şi pentru vii şi pentru morţi”, a hotărât el, după o vreme de gândire.Vara, ţăranii din Văleni şi din Copăcenii Uscaţi aflate la poalele muntelui  îşi duceau  vitele pe păşunea din preajma Delenilor, satul risipit pe coasta dealului, în sus. Multe dintre ele îşi dădeau obştescul sfârşit atinse de vreo boală, ori înfrunţite de jivine. La o margine a Vălenilor amenajaseră într-o văgăună un fel de cimitir al animalelor căruia îi spuneau Puţul Sec. Acolo aruncau toate mortăciunile, dar şi puii nedoriţi  de la câinii şi pisicile din curte. Deseori veniseră oamenii la primărie şi se văitaseră cât de greu le venea să-şi care leşurile la Puţul Sec din cauza pantei abrupte. Inventaseră ei un fel de funicular, destul de rudimentar, însă şufa veche se tot rupea şi pierdeau cadavrele pe drum. Acum se ivise prilejul să rezolve problema „după standarde europene”, cum ziceau scrobiţii de la Centru veniţi  cu planurile Proiectului. Ce-i drept, ei aleseseră locul cu vreo câteva sute de metri mai încolo de vechiul drum, numit Drumul Oaselor, care lega cele două puncte: Dealul Morţii şi Puţul Sec. Însă Năică, băiat dezgheţat şi cu mintea ageră, a făcut ce-a făcut şi-a mutat telegondola pe fostul drum al mortăciunilor. Şi-aşa, gândise el, n-or să se tragă babele din sat cu măgăoaia.  Cât despre turişti…nici vorbă. Şoseaua care venea din vale parcă era bombardată şi nici măcar un tanc nu s-ar fi încumetatat s-o folosească. Sătenii foloseau vechiul drum forestier. Treaba asta-i picase numai bine să scape şi de nebunii ăia de la „griinpis” care se tot luau de el că nu curăţa muntele de leşuri.

La vreun kilometru distanţă, unde se adunau copiii din cele trei sate, iarna, să se dea cu săniile şi cu schiuri improvizate din doage de butoi, a hotărât primarul locul unde să construiască o pârtie de zăpadă cu iluminat nocturn. De la capătul telegondolei până la pârtie era destul de mult şi de greu de mers prin văioage adânci şi printre hăţişuri pentru cine s-ar fi încumetat să parcurgă drumul. N-aveau decât s-o facă, doar erau în vacanţă. Năică se gândise tot la binele alegătorilor lui. Pe-aproape era un heleşteu care în mintea lui deja căpătase două finalităţi: amenajat ca o mare piscină, cu apă limpede şi albastră cum văzuse el pe la televizor şi populat cu păstrăvi să scoată măcar o producţie până avea să fie inaugurat complexul. Privea Năică şi se scărpina în cap, ridicând din ceafă pălăria şmecheră de fetru verde, vânătorească, pe care n-o lăsa nici vara, nici iarna din cap. Nu reuşea să vadă cu ochii minţii unde ar fi putut fi aşezate tunurile de zăpadă în caz că vara l-ar fi năpădit turiştii la schi.

Şi la baza pârtiei, pe un platou de piatră, vedea cu ochii minţii Marele Stadion pe care-l visase dintotdeauna. Măcar cât Vembleiulăla de-l lăuda fecioru-său, plecat unde-a-nţărcat dracul copiii, taman în Africa de Sud. Se tot mira Năică, înciudat, cum naiba ajunsese un puturos şi-un mâncău de frunte, cum era Dinel al lui, tocmai la capătul lumii. Când şi când îi mai trimitea câte „un cap de ghivoliţă”adică, o hârtie de o sută de rand pitită în foaia în care-i punea şi un scurt mesaj: „trăiesc bine!”Adică, îl lua peste picior, nătărăul, dându-i cu flit că se dăduse cu Puterea care-i promisese „să trăiască bine”. Adunase acasă un teanc de bancnote din cele trimise de Dinel, pentru că i se părea o pierdere de timp să meargă la oraş să schimbe  „valuta”. Era mai scump drumul decât banii luaţi la schimb. Avea el sursele lui de venit, nu-i trebuiau ajutoarele „africanului”. Mai ales acum când îi pusese Dumnezeu mâna-n chelie cu bănăritul trimis de ministra cea blondă. Ce noroc, frate, că dăduse potopul şi peste comuna lui. Nici prin cap nu-i trecuse ce mană cerească venea odată cu apele.

Ei, dar, toate bune şi frumoase până la stadionul în a cărui tribună pentru VIP-uri se şi vedea Năică. S-a-mpotmolit la gazon. Cum să se prindă covorul de iarbă pe stânca golaşă? S-a perpelit nopţi la rând, a întrebat în stânga şi în drepta până l-a sunat unul la telefon şi l-a întrebat scurt:

-Cât dai, vere, să-ţi aduc vara la picioare? Un tăpşan maare, maare cât Mediterana, să-l priveşti şi să te cruceşti în fiecare zi. Tu dai banul, eu aduc firma de-afară şi-ţi face toată instalaţia. Numai să nu te zgârceşti…

Iar s-a scărpinat Năică-n ceafă…Era visul lui de-o viaţă! Cum să se zgârcească? Doar nu erau banii lui. Nici gondola, nici pârtia şi nici piscina nu-l încântaseră atât de mult. Toate le făcuse în folosul alegătorilor, să nu-i bată lumea obrazul. Treaba cu mortăciunile funcţiona, gondola mergea unsă. Pe pârtia luminată „a giorno”şi noaptea lucrau în draci tunurile de zăpadă de nu se mai adunau pe acasă şi nici pe la şcoală nu mai dădea drăcărimea din sat. Iar piscina o populase deja cu puiet de somon adus tocmai din Canada. Asta-i cam făcuse belele. N-a fost să fie. Nu se ştie cine adusese câţiva peştişori de piranhia şi s-a trezit în câteva zile că mai pluteau câteva leşuri ici şi colo. A crezut că-i o molimă până s-a trezit cu un prost de consilier de la opoziţe că l-a reclamat pentru „tentativă de omor”. Îl lăsaseră peştişorii fără degetul cel mic de la mână cu care probase temperatura apei, înainte să facă şi el o baie…

Visa Năică cu ochii deschişi. Merita şi el ceva pentru sufletul lui că doar nu se zbătuse degeaba. Îşi vedea  până şi bustul de bronz, la intrarea în stadion, şi toată lumea care venea la meci spunea cu admiraţie şi recunoştinţă: „Halal, primar!”Era marea lui ocazie să intre în posteritate. A făcut târgul fără să crâcnească şi spre sfârşitul verii Vembleiul lui din Copăcenii Uscaţi era gata. A intrat Năică pe stadion ca-n sfânta biserică, a mângâiat iarba verde şi tunsă frumos de parcă era desenată.

Mai cârcoteau „sinistraţii” pe care-i cazase în containere, ba că vine iarna şi-or să moară de frig, ba că din atâta bănet le putea face câte-o vilănu o căsuţă cum ceruseră, ba că trebuia să facă şcoală şi dispensar nu „piscicola”şi derdeluş ca la cei nebuni…Ei, da pe român poţi să-l mulţumeşti vreodată? A găsit câţiva bărbaţi din comună şi i-a luat cu el să le arate stadionul. Când au dat cu ochii de iarbă au rămas muţi. Tiii, ce-ar mai fi păscut acolo vacile lor!…Visau şi ei, săracii.Alt vis, total diferit de visul lui Năică.

Fără să-i treacă prin cap la ce gândeau alegătorii lui  a hotărât să pună ditamai lacătul pe poartă şi pe nepotu-său, care abia venise din puşcărie, l-a pus paznic. Trebuia „să-l integreze” în societate. Avea nevoie de el la viitoarele alegeri. Se specializase în contabilizarea „alegătorilor de siguranţă”. Aşa erau numiţi cei duşi la odihna veşnică. Marinică, aşa-l chema pe nepot, a devenit stăpânul stadionului în scurt timp. Câţiva din vizitatorii luaţi de Năică la inaugurare nu-şi mai puteau lua gândul de la gazonul verde acum în plină toamnă. Cât le trebuia să planteze şi ei pe coastele de deal rămase chelboase după ce vânduseră copacii? La cât de mare era stadionul câteva fâşii acolo, nu erau gaură-n cer. S-au pus cu gura pe Marinică şi până la urmă l-au convins să le dea contra cost, desigur, câte-o bucată din covorul verde.

-Dacă vede unchiul,? întrebase Marinică cu ochii pehârtiile de o sută de euro.(cu euroi fusese cumpărat, pe euroi l-a vândut şi el) .

– Pân’ la primăvară când o să-nceapă Campionatul, creşte iarba la loc, Marinică, i-a zis unul mai hâtru.

Numai că socoteala din târg, nu s-a potrivit cu cea de-acasă. Chiar a doua zi Năică şi-a chemat nepotul la el acasă şi i-a dat în grijă să pună stadionul la punct.

-Vin ăi mari de la Judeţ şi vor să facă o miuţă, să-şi mai amintească de tinereţe… Preşedintele de la judeţ a pus la cale o agapă  de lucru să vadă cum mai stă partidul în sondaje.Uzi iarba, o tunzi, faci curat, aeriseşti, verifici luminile…Am mare-nădejde-n tine. Iei pe cine vrei să te ajute că plătim. Să nu ne facem de râs.

 Marinică s-a albit tot la faţă. Nici Sfânta Fecioară nu-i mai putea veni în ajutor. Unchi, unchi dar Năică era turbat când se enerva. Trebuia să găsescă o soluţie rapidă. „Pân aici mi-a fost”, şi-a spus bietul de el. A stat şi s-a tot gândit, dar tot nu-i venea vreo idee. Pe munte, iarba era părjolită toată de soarele de peste vară…Şi cum stătea aşa prostit… aude la televizorul din casă un refren:

„Verde crud, verde crud…”

Vopsea! Vopsea verde! Asta era soluţia! În depozitul de la primărie rămăseseră câteva zeci de bidoane de vopsea, dosite de Năică să mai învioreze natura,  înainte de viitoarele alegeri. Era un verde fosforescent, dar seara…câteva petece ici colo…pe la marginea stadionului, de unde şparlise bucăţile din covorul de gazon…n-aveau să se vadă…

Şi-a pornit Marinică la treabă împreună cu un frate mai mic să nu-l ştie nici pământul…

Fusese proiectată o seară de vis la Copăcenii Uscaţi! Marele Proiect European ajunsese la final sub ochii temerarul primar Năică Joacăbine. Guvernul se putea mândri cu astfel de oameni în teritoriu. Şi moţatele lui Năică erau acum în culmea fericirii. Aveau centrală şi aer condiţionat, apă şi hrană la ore fixe, ca-n cele mai moderne combinate din lume. În parcarea din faţa stadionului se puteau admira ultimile mărci SUV-uri: Audi,  Bentley , Lexus, Hummer…Să tot stai gură-cască şi să admiri.Numai că nu prea mai avea cine. Între satul „boschetarilor”din Văleni, care locuiau tot în containere, şi noua aşezare pusă pe picioare de Năică nu mai încăpea comparaţie. Dintr-o maşină a coborât şi Doamna Ministru, la fel de zâmbitoare, cu tocuri la fel de înalte, parcă mai subţirică şi mai blondă, în rochia albă de dantelă. Atât îi bătuse Năică la cap cu stadionul lui, că lumea a decis să se dezmorţească puţin chiar la faţa locului. Tribuna VIPurilor s-a umplut, în vreme ce, jos, pe stadion, Doamna Ministru a împins delicat mingea cu piciorul către Preşedintele de judeţ. Din tribune s-au pornit aplauze şi strigăte de-ncurajare. Mingea a început să zboare dintr-un colţ în celălalt al terenului. Domnii politicieni îmbrăcaţi la camaşă albă şi cravată, nefiind într-o formă tocmai de zile mari o mânau alene de la unul către celălalt…Dintr-o dată, toţi spectatorii din tribune au amuţit având impresia că sunt victimele unui sindrom de halucinaţie în masă: o bilă verde, fosforescentă îi urmărea pe jucătorii improvizaţi lăsând urme pe albul…cămăşilor…dantela albă…Nimeni nu mai înţelegea nimic. Într-un colţ de tribună, Năică, primarul temerar, se tot ştergea la ochi şi privea năuc la circul de pe stadion. Aşa s-a năruit un vis.