noi, cei fără de umbră…(după un tablou al lui Giorgio de Chirico)


 

noi, cei fără de umbră,
umili călători pe drumuri albite…

în amurgul fiinţei ne întoarcem la vatră

fără dragoste
fără ură
călcând apăsat
să ajungem tăcerea ce vine din urmă

cum să mai încapă şi dragostea
în viaţa noastră
atât de măruntă
ale cărei scene le-am regizat
aşa cum ai aranja un salon de primire
cu albe cearşafuri acoperim
zilnic
mobile şi oglinzi
ca după moartea celui iubit

în braţele noastre uscate
până şi cerul
a prins rădăcini
despletitele nopţi ale pustiei
plănuiau să ucidă soarele-n zori

-pustiu şi tăcere ne-aşteaptă la capătul lor-

grădina viselor noastre
creşte acum sânge
pietre cad sfărâmând carnea şi oasele
şi toate acestea ne aparţin
şi morţile,
şi naşterile
şi orologiul care bate miezul nopţii
secundele ce ne-au mai rămas.