June 23

despre viaţă şi moarte cu aceeaşi seninătate

Dă, Doamne, fiecărui a sa moarte,/

ceea ce se iscă din viaţa-n care/

de sens, iubire, chin avut-a parte”

(Rainer Maria Rilke)

 

 

odată,
povesteşte pribeagul,
am văzut câinii turmei plângând
era ziua în care păstorul îşi părăsea turma
pentru totdeauna
pe chipul de culoarea pergamentului
lacrimi amare brazde tăiau
asemeni firului de apă stins în oaza de taină
şi câinii lui,
câinii lacrimilor,
lingeau cu duioşie faţa pustiită
în ochii lor câineşti, adânci, înţelepţi
şi plini de credinţă
sclipeau diamantin sub razele de lună
grele şi rotunde lacrimi…
deasupra cătunului trist
se vălurea somnolent cerul tomnatic
lăsând în urmă o noapte jilavă şi neagră…
turmele s-au risipit
peste câmpurile moi de udeală
câinii lacrimilor s-au făcut câinii nimănui
răzleţindu-se de turmă
iar oamenii au început să-i bată cu pietre
şi să-i alunge
că prea urlau a pustiu
şi păstorul se făcu Îngerul Azrail…
zbura…zbura…ca o molie grasă
pierzându-se-n noapte…

…tăcu pribeagul.
înălţând către tânărul soare al dimineţii
privirile reci şi lăptoase
şopti pentru sine:
„în lume, doar moartea e una singură”