July 26

Caravaggio

He was a painter of genius, who worked with extraordinary speed, painting directly onto canvas without even sketching out the main figures. His life was sulphurous and his paintin scandalous. Michalangelo Merisi, known as Caravaggio (the name of his native village near Bergamo), was a downright villain. Other artists had had brushes with justice before him: Duccio was a drunkard and a brawler. The quarrelsome Perugio was involved in street fights, and , as a young man spent time in prison. And the sculptor and goldsmith Benvenuto Cellini, accused of embezzlement, murder and sodomy, was incarcerated in the Castle Sant’Angelo. Caravaggio was repeatedly arrested and imprisoned. He confessed to the murder of an opponent at tennis whom he suspected of cheating, and he was rumoured to have committed other crimes. His powerful patrons found it increasingly difficult to extract him from the prison cells in which he so often languished. Caravaggio risked his life escaping from his last prison, on the island of Malta. The evidence suggests the he was sentenced for what we would now term paedophilia. He died, a persecuted outlaw, on a beach north of Rome, perhaps a victim of murder.His body was never found. Caravaggio is the most mysterious and perhaps the most revolutionary painter in the history of art. In rome, thirty-four years after the death of Michelangelo, he originated a violent reaction to the Mannerism of his elders, which he regarded as constrained, mawkish and academic. He created a new language of theatrical realism, choosing his models in the streets. In every subject he selected the most dramatic instant, even for the most sacred themes, like the Death of the Virgin, which he painted, almost without precedent, as a night-scene. The primacy of nature and truth was his watchword. In painting, Caravaggio is the apotheosis of what was later called the “Baroque”. The work of Caravaggio entered and exacerbated this tempestuous atmosphere. Every one of his works raised a scandal, and he made many enemies. Nicolas Poussin, who arrived in Rome shortly after Caravaggio’s death, observed: “He came to destroy painting”. The sockwaves produced by his work were powerful and log lasting,and his reputation did not survive them.His name was forgotten, and he had to wait three hundred years for his reputation to be vindicated.”With the exception of Michelangelo, no other Italian painter exercised so great an influence”, wrote the American critic Bernard Berenson, who had little time for Caravaggio and deemed him “incongruous”. During his lifetime, Caravaggio was deemed unacceptably provocative, and death offered no reprive. As Berenson describes it, “any work of strong chiaroscuro presenting huge, obese and vulgar protagonists, sacrilegiously posed as Christ or the Apostles, plumed heads, hordes of men and women wearing an ignoble and drunken aspect, young scallywags playing dice or cheating” was a “Caravaggio”.

Gilles Lambert

 

July 26

eternitate

 „Ştiai că iadul e un rai desfrunzit?”

dincolo de râu

noaptea cea neagră coboară

ca un cheag de sânge

pe fundul inimii

de-a lungul apei

printre arbuştii ţepoşi de măceş

păşesc alături

pribeagul şi câinele său

-ochii rotunzi, câineşti poartă-n adâncuri

chipul

inima

şi suferinţa stăpânului

în sufletul lui de pribeag

omul simte

cum se avântă-nsetate sute de păsări

suspendat între două lumi

îşi numără singur

orele putrede

aşa cum râul învolburat

îşi numără

aceleaşi pietre de mii ani .

 

 

 

July 7

GEERT KIMPEN- CABALISTUL


Marc Chagall-The Prayng Jew
          Structurată în 72 de capitol, fiecare reprezentând cele 72 de nume ale lui Dumnezeu care pot fi spuse, cartea lui Geert Kimpen, Cabalistul, reuşeşte să recreeze o lume încărcată de mister.
În primul capitol intitulat Vav He Vav (Dumnezeu care călătoreşte în trecut, prezent şi viitor) facem cunoştinţă cu eroul principal, Hayim Vital, fiul lui Iosif Vital din Ţefat, vestitul comentator al Torei, aflat într-o împrejurare dilematică. Capitolul începe şi sfârşeşte cu aceeaşi frază: „N-a fost o crimă, a fost un accident”dând  scriiturii un iz de roman poliţist.
 Mem Het Yod( Dumnezeu care-ţi dăruieşte strălucire) este următorul capitol în care aflăm că Haym Vital ajunge ucenic al marelui înţelept Cordovero din Ţefat, pătruns de arzătoarea dorinţă de a-l cunoaşte pe Dumnezeu sub îndrumarea  Maestrului. Cordovero era considerat cel mai luminat dintre maeştrii Cabalei şi a ajunge printre ucenicii săi nu era un lucru atât de uşor, ceea ce l-a determinat pe înfumuratul Hayim Vital să se considere mai mult decât era. Se şi vedea urmaşul de nădejde al Maestrului, el, discipolul, care nu îndrăznise măcar să gândească că ar fi fost primit la şcoala lui. Curând avea să afle esenţiala lecţie a vieţii pe care Maestrul Cordovero ţinea s-o asimileze toţi discipolii săi şi fără de care nu poţi accede la statutul de om: „cea mai importantă calitate a omului este smerenia” şi  „felul în care ne purtăm unul faţă de altul noi, oamenii, este oglinda evoluţiei noastre spirituale.”
 A fi înţelept nu înseamnă acumulare de cunoştinţe, ci deprinderea celui mai simplu lucru din lume: să poţi privi în adâncul sufletului tău şi să nu-ţi fie ruşine de ceea ce vezi, aşa cum soarele poate să răsară şi a doua zi fără să se ruşineze de cea dinainte. Simţind ambiţia nemăsurată a ucenicului  de-a deveni cel mai respectat interpret al Cabalei, maestrul  Cordovero îl trimise spre a învăţa lecţia umilinţei  la rabinul Iţac Luria faţă de care Hayim, fără să-l cunoască decât din auzite, avea o totală lipsă de respect. Iţac Luria  venise de curând în Ţefat, din Egipt, şi ajunsese foarte repede în centrul atenţiei  comunităţii din cauza trufiei de a se duce la maestrul Cordoveră şi de a-i cere să-l accepte ca  student.
 Umilit de porunca Maestrului de-a merge la Iţac Luria, Hayim n-are încotro şi-i face o vizită acasă. Spre marea lui surprindere, Iţac Luria nu era nici pe departe personajul pe care-l bârfea tot Ţefatul. Dimpotrivă, era un om plăcut, mult mai tânăr, de o simplitate dezarmantă, aşezat la vorbă şi cu o minte sclipitoare.  Şi pe cât era de cultivat, pe atât de smerit era. „…câtă vreme ne vom lăsa conduşi de ură şi de iubire de sine, îi spuse el lui Hayim, vom trăi într-o lume crudă şi egoistă. Nu este o dovadă de naivitate să vrem să schimbăm lumea. O dovadă de naivitate e să nu vedem legătura dintre starea lumii în care trăim şi starea noastră sufletească. Atunci când vom învăţa să avem dorinţe care să se ridice deasupra propriului nostru interes, ne vom armoniza cu forţa fundamentală a universului: Eterna Forţă Creatoare!”
 Noi, oamenii, suntem la rândul nostru Dumnezei, creatori precum marele Creator care ne-a zămislit, „trăim deja în Grădina Raiului pe care o urâţim cu dorinţele şi cu faptele noastre.”. Nu lumea din jur trebuie s-o schimbăm, ci pe noi înşine. „Cheia paradisului pământesc se află în buzunarul nostru. Trăim deja într-o lume a întregului, dar ne încăpăţânăm să gândim în dezbinare”, i-a spus Maestrul cu calm şi convingere lui Hayim Vital. Deşi se dusese cu gândul să-l umilească pe Iţac Luria la el acasă, Hayim a plecat umilit el însuşi de căldura cu care-l primise Iţac, de uşurinţa cu care găsea soluţie la orice dilemă. Ajunsese la un înalt nivel de spiritualizare, el, personal, nu mai avea nicio dorinţă pentru sine. A stat Haym în ziua de shabat şi duminica ce i-a urmat închis în casă şi s-a zbuciumat, chinuit de propria suferinţă alimentată de invidia şi dispreţul cu care-l tratase pe Iţac Luria. Luni dimineaţă, când a ieşit să meargă la slujbă a aflat cu stupoare de moartea maestrului său Cordovero. Era o pierdere inegalabilă pentru întreaga comunitate. Din discursurile celor ce şi-au luat rămas bun de la el s-a desprins clar ideea că fusese omul providenţial pentru mulţi dintre cei cu care intrase în contact, pentru întreaga comunitate din Ţefat. La căpătâiul lui s-au adunat cei mai mari cabalişti din oraş printre care şi Iţac Luria care luă cuvântul la finalul ceremoniei. Era printre puţinii prezenţi care trăia momentul despărţirii de Maestru, spre deosebire de ceilalţi  obsedaţi de întrebarea cine îi va lua locul.
 După cele şapte zile de doliu, Hayim s-a dus  acasă la Iţac Luria să continue lecţiile. Însă mai era un lucru care-l atrăgea acasă la marele cabalist: Francesca, frumoasa şi înţeleapta lui fiică. Hayim începuse să se laude cu profesorul său încât a stârnit curiozitatea lui Abraham, cel în slujba căruia se afla. Punându-i răbdarea şi modestia la încercare, maestrul Luria nu s-a arătat deloc binevoitor cu Abraham căruia îi spusese, fără să-l cruţe, că nu averea e semn al bogăţiei ci binefacerile pe care le înfăptuieşte. Abia atunci când oferi cu inima deschisă şi faci bine în jurul tău poţi fi numit bogat. Altfel eşti, pur şi simplu, un animal care adună şi nimic mai mult.
 Moartea maestrului Cordovero iscase între cabaliştii din Ţefat o luptă acerbă în dobândirea locului acestuia. Iţac şi Haym rămăseseră, aparent, simpli spectatori. Ei au propria lor menire în desfăşurarea faptelor. Iţac Luria, cabalistul venit din Egipt şi Zimra, un alt discipol al maestrului Cordovera, erau cei doi aspiranţi. Şi, între ei, judecătorul Karo pe umerii căruia apăsa greaua răspundere a alegerii. Zimra trage sfori, se ocupă de intrigi  şi împrăştie cât mai multe neadevăruri despre adversar. Iţac Luria, veneticul care-şi făcuse faimă exact din caracterul lui simplu şi drept, nu plăcea câtuşi de puţin comunităţii tocmai din cauza calităţilor atât de evidente. Afirmaţia lui că, un criminal, un păcătos care-şi recunoaşte greşeala şi învaţă din ea, e mai acceptabil decât un inactiv care se tot ţine deoparte să nu greşească, îl pune în mare încurcătură pe judecător.
„În faţa lui Dumnezeu, spune el, căinţa preţuieşte mai mult decât viaţa obişnuită a cuiva care respectă toate regulile din societate.
-Poftim? Strigă Karo, îi numeşti pe oamenii care nu încalcă legea cetăţeni fără valoare?
-Atunci când îi conduce frica, da. Atunci când îşi abandonează visele pentru care se tem să nu greşească. Atunci când cea mai mare preocupare a lor este să trăiască cum se cuvine, fără dorinţe sau aspiraţii  prea înalte. Creatorul vrea să ne vadă înfăptuind lucruri mari, vrea să cucerim lumea şi să o schimbăm în bine. Vrea să devenim asemenea lui: creatori ai unei lumi noi.”
 
Discuţia ajunge într-un impas, ca şi în cazul eroilor lui Dostoievski, fiecare având propria viziune asupra înfăptuirii unui act împotriva societăţii şi asupra pedepsei care i se cuvine. Înţeleptul ia orice întâmplare drept o lecţie primită de protagonişti în drumul ieşirii către lumină, în vreme ce judecătorul vede actul în sine prin prisma vremelnicei sale misiuni mundane.
Acţiunea romanului se complică şi mai mult atunci când Iţac Luria decide ca Iehuda, fiul cam neîmplinit al judecătorului Karo să–i devină ginere, deşi îi sunt cunoscute sentimentele pe care Haym şi Francesca le împărtăşesc.
 Decizia înţeleptului Luria complică intriga romanului. Cititorul de bună credinţă nu s-ar fi aşteptat ca lucrurile să se precipite atât de repede şi atât de mult, frumoasa şi delicata Francesca devenind peste noapte o diavoliţă ce şi-a pus în minte să-l corupă pe bietul Hayim. Scena kitsch în care cei doi îndrăgostiţi se tăvălesc în vopseaua roşie pare ruptă dintr-o comedie. În încercarea de-a se apăra de asaltul amoros al Francescăi, Hayim loveşte cu cotul cuva în care se afla vopsea.” Cotul lui dădu lovitura fatală şi vopseaua groasă din cuva răsturnată se revărsă peste ei. Francesca ţipa de plăcere. Vopseaua roşie ca sângele se scurgea  de pe ea. Se aruncă pe Hayim asemeni unei sirene feroce. Râsul ei răsuna răguşit.” Pe de altă parte e bine de ţinut minte acest fel de-a se manifesta al gingaşei Francesca, semn că nu toţi copii blonzi sunt îngeri şi că în spatele unui chip de ingenuă, nu de puţine ori se ascunde femeia-diavol- Lilith. Starea ei este atât de schimbătoare încât singurul gând nu poate fi decât acela că e posedată de diavol. Legată fedeleş, îi adoarme Sarei vigilenţa care o eliberează fiind cât pe ce să piară strangulată de Francesca.
 Dar ceea ce era scris în cartea vieţii trebuia să se îndeplinească:  Francesca e măritată cu Iehuda, fiul cel nătâng al judecătorului Karo, lucru care-i asigură lui Iţac Luria locul de prim cabalist al cetăţii. Apropierea de Hayim se dovedeşte a fi fost o strategie bine ticluită în ascensiunea sa, Hayim fiind un adversar redutabil ce  nu putuse fi înlăturat decât oferindu-i o altă slujbă. Scârbit de întorsătura pe care o iau lucrurile, Hayim decide să părăsească oraşul însă Iţac Luria însuşi îl întoarce din drum. Avea o misiune de dus la capăt, aceea de a scrie o carte  prin care să facă accesibile tuturor cunoştinţele Cabalei. Chiar şi stăpânul său, Abraham, împreună cu lucrătorii săi, tovarăşii de zi cu zi ai lui Hayim, îl încurajează să pornească în călătoria de studiu a Cabalei.
În viaţa asta dacă nu faci lucrul pentru care eşti menit, poţi spune că degeaba ai trăit. Spre deosebire de ceilalţi lucrători din atelierele lui Abraham, Hayim îşi găsise timp de fiecare dată pentru studiu. Ei se întorceau acasă obosiţi şi nu profitau de acel timp liber- mâncau, beau, făceau dragoste, dormeau. Trăiau ca animalele. Nu mai visau, nu se mai mirau, nu mai căutau răspunsuri la marile probleme ale existenţei. A-ţi urma inima era un act de mare curaj de care nu oricine e capabil. Astfel de oameni au stat la temelia marilor realizări ale omenirii, nu cei chibzuiţi.
Încă o dată Hayim se pregăteşte să plece din Ţefat. Acesta era destinul lui scris în Tora după cum îi spusese Iţac Luria în lungile plimbări în care-i preda lecţiile . „Toate lucrurile de pe lumea asta au o menire. Fiece floare, fiece vieţuitoare şi, fireşte, fiece om. Toate lucrurile şi toţi oamenii au un rost. Nu există nici o iarbă rea care atunci când e folosită cum trebuie, să nu fie singurul leac care să poată vindeca o anumită boală, spuse Iţac. Asupra fiecărui fir de iarbă veghează un înger păzitor care-l îndeamnă să crească.”
 
Visul lui de-a scrie cartea despre Cabala putea fi dus la bun sfârşit  doar dacă se dedica scrisului în întregime. Pentru asta avea nevoie de bani . Însă Hayim era stăpânul viselor, banii fiind la pragmaticul cămătar Iosua, fratele său mai mare, care-l împrumută cu 50 de arginţi să-şi poată scrie cartea.
O lume plină de tenebre- fiecare dintre personajele cu care Hayim lua contact era purtătorul unei taine compromiţătoare, fiind uşor de şantajat .În timp ce scria cartea, viaţa cabalistului se destrăma încet-încet, lăsînd loc morţii  să-i cuprindă sufletul. Tomul ajunse sursa discordiei printre cabaliştii din Ţefat. Hayim se zbătea între viaţă şi moarte însă  miraculoasa carte despre Cabala  era disputată de cei doi profesori Iţac Luria şi Zimra. El urcase  toate treptele iniţierii ajungând la cel mai înalt grad de înţelepciune.
 
Revenindu-şi din boală îi mărturiseşte fratelui său, Iosua, că moartea tatălui nu fusese un accident- aşa cum susţinuse de fiecare dată-  şi că îl împinsese de pe stâncă în prăpastie. Iţac Luria, maestrul său, care-i purtase paşii treaptă cu treaptă şi-l susţinuse în scrierea cărţii despre Cabala îi fură cartea şi-şi trece numele lui pe ea considerând că Hayim fusese un simplu scrib. Acţiunea se precipită în jurul cărţii scrisă de Hayim. Pentru a se răzbuna Zimra o ucide pe Francesca. Aşa se termină povestea tânărului Hayim care fusese deposedat şi de carte şi de iubire. Undeva a greşit. Unde? Numai citind romanul putem afla taina.
 
Bibliografie: Geert Kimpen, Cabalistul, Humanitas Fiction, 2010