Caravaggio

He was a painter of genius, who worked with extraordinary speed, painting directly onto canvas without even sketching out the main figures. His life was sulphurous and his paintin scandalous. Michalangelo Merisi, known as Caravaggio (the name of his native village near Bergamo), was a downright villain. Other artists had had brushes with justice before him: Duccio was a drunkard and a brawler. The quarrelsome Perugio was involved in street fights, and , as a young man spent time in prison. And the sculptor and goldsmith Benvenuto Cellini, accused of embezzlement, murder and sodomy, was incarcerated in the Castle Sant’Angelo. Caravaggio was repeatedly arrested and imprisoned. He confessed to the murder of an opponent at tennis whom he suspected of cheating, and he was rumoured to have committed other crimes. His powerful patrons found it increasingly difficult to extract him from the prison cells in which he so often languished. Caravaggio risked his life escaping from his last prison, on the island of Malta. The evidence suggests the he was sentenced for what we would now term paedophilia. He died, a persecuted outlaw, on a beach north of Rome, perhaps a victim of murder.His body was never found. Caravaggio is the most mysterious and perhaps the most revolutionary painter in the history of art. In rome, thirty-four years after the death of Michelangelo, he originated a violent reaction to the Mannerism of his elders, which he regarded as constrained, mawkish and academic. He created a new language of theatrical realism, choosing his models in the streets. In every subject he selected the most dramatic instant, even for the most sacred themes, like the Death of the Virgin, which he painted, almost without precedent, as a night-scene. The primacy of nature and truth was his watchword. In painting, Caravaggio is the apotheosis of what was later called the “Baroque”. The work of Caravaggio entered and exacerbated this tempestuous atmosphere. Every one of his works raised a scandal, and he made many enemies. Nicolas Poussin, who arrived in Rome shortly after Caravaggio’s death, observed: “He came to destroy painting”. The sockwaves produced by his work were powerful and log lasting,and his reputation did not survive them.His name was forgotten, and he had to wait three hundred years for his reputation to be vindicated.”With the exception of Michelangelo, no other Italian painter exercised so great an influence”, wrote the American critic Bernard Berenson, who had little time for Caravaggio and deemed him “incongruous”. During his lifetime, Caravaggio was deemed unacceptably provocative, and death offered no reprive. As Berenson describes it, “any work of strong chiaroscuro presenting huge, obese and vulgar protagonists, sacrilegiously posed as Christ or the Apostles, plumed heads, hordes of men and women wearing an ignoble and drunken aspect, young scallywags playing dice or cheating” was a “Caravaggio”.

Gilles Lambert

 

eternitate

 

dincolo de râu

noaptea cea neagră coboară

ca un cheag de sânge

pe fundul inimii

de-a lungul apei

printre arbuştii ţepoşi de măceş

păşesc alături

pribeagul şi câinele său

-ochii rotunzi, câineşti poartă-n adâncuri

chipul

inima

şi suferinţa stăpânului

în sufletul lui de pribeag

omul simte

cum se avântă-nsetate sute de păsări

suspendat între două lumi

îşi numără singur

orele putrede

aşa cum râul învolburat

îşi numără

aceleaşi pietre de mii ani .

 

 

 

GEERT KIMPEN- CABALISTUL


Marc Chagall-The Prayng Jew
          Structurată în 72 de capitol, fiecare reprezentând cele 72 de nume ale lui Dumnezeu care pot fi spuse, romanul lui Geert Kimpen, “Cabalistul”, reuşeşte să recreeze o lume încărcată de mister.
În primul capitol intitulat “Vav He Vav” (Dumnezeu care călătoreşte în trecut, prezent şi viitor) facem cunoştinţă cu eroul principal, Hayim Vital, fiul lui Iosif Vital din Ţefat, vestitul comentator al Torei, aflat într-o împrejurare dilematică. Capitolul începe şi sfârşeşte cu aceeaşi frază: „N-a fost o crimă, a fost un accident” ceea ce dă  scriiturii un iz de roman poliţist.
 “Mem Het Yod” (Dumnezeu care-ţi dăruieşte strălucire) este următorul capitol în care aflăm că Haym Vital ajunge ucenic al marelui înţelept Cordovero din Ţefat, pătruns de arzătoarea dorinţă de a-l cunoaşte pe Dumnezeu sub îndrumarea  Maestrului. Cordovero era considerat cel mai luminat dintre maeştrii Cabalei şi a ajunge printre ucenicii săi nu era un lucru atât de uşor, ceea ce l-a determinat pe înfumuratul Hayim Vital să se considere mai mult decât era. Se şi vedea urmaşul de nădejde al Maestrului, el, discipolul, care nu îndrăznise măcar să gândească că ar fi fost primit la şcoala lui. Curând avea să afle esenţiala lecţie a vieţii pe care Maestrul Cordovero ţinea s-o asimileze toţi discipolii săi şi fără de care nu poţi accede la statutul de om: „cea mai importantă calitate a omului este smerenia” şi  „felul în care ne purtăm unul faţă de altul noi, oamenii, este oglinda evoluţiei noastre spirituale.”
 A fi înţelept nu înseamnă acumulare de cunoştinţe, ci deprinderea celui mai simplu lucru din lume: să poţi privi în adâncul sufletului tău şi să nu-ţi fie ruşine de ceea ce vezi, aşa cum soarele poate să răsară şi a doua zi fără să se ruşineze de cea dinainte. Simţind ambiţia nemăsurată a ucenicului  de-a deveni cel mai respectat interpret al Cabalei, maestrul  Cordovero îl trimise spre a învăţa lecţia umilinţei  la rabinul Iţac Luria faţă de care Hayim, fără să-l cunoască decât din auzite, avea o totală lipsă de respect. Iţac Luria  venise de curând în Ţefat, din Egipt, şi ajunsese foarte repede în centrul atenţiei  comunităţii din cauza trufiei de a se duce la maestrul Cordoveră şi de a-i cere să-l accepte ca  student.
 Umilit de porunca Maestrului de-a merge la Iţac Luria, Hayim n-are încotro şi-i face o vizită acasă. Spre marea lui surprindere, Iţac Luria nu era nici pe departe personajul pe care-l bârfea tot Ţefatul. Dimpotrivă, era un om plăcut, mult mai tânăr, de o simplitate dezarmantă, aşezat la vorbă şi cu o minte sclipitoare.  Şi pe cât era de cultivat, pe atât de smerit era. „…câtă vreme ne vom lăsa conduşi de ură şi de iubire de sine, îi spuse el lui Hayim, vom trăi într-o lume crudă şi egoistă. Nu este o dovadă de naivitate să vrem să schimbăm lumea. O dovadă de naivitate e să nu vedem legătura dintre starea lumii în care trăim şi starea noastră sufletească. Atunci când vom învăţa să avem dorinţe care să se ridice deasupra propriului nostru interes, ne vom armoniza cu forţa fundamentală a universului: Eterna Forţă Creatoare!”
 Noi, oamenii, suntem la rândul nostru Dumnezei, creatori precum marele Creator care ne-a zămislit, „trăim deja în Grădina Raiului pe care o urâţim cu dorinţele şi cu faptele noastre.”. Nu lumea din jur trebuie s-o schimbăm, ci pe noi înşine. „Cheia paradisului pământesc se află în buzunarul nostru. Trăim deja într-o lume a întregului, dar ne încăpăţânăm să gândim în dezbinare”, i-a spus Maestrul cu calm şi convingere lui Hayim Vital. Deşi se dusese cu gândul să-l umilească pe Iţac Luria la el acasă, Hayim a plecat umilit el însuşi de căldura cu care-l primise Iţac, de uşurinţa cu care găsea soluţie la orice dilemă. Ajunsese la un înalt nivel de spiritualizare, el, personal, nu mai avea nicio dorinţă pentru sine. A stat Haym în ziua de shabat şi duminica ce i-a urmat închis în casă şi s-a zbuciumat, chinuit de propria suferinţă alimentată de invidia şi dispreţul cu care-l tratase pe Iţac Luria. Luni dimineaţă, când a ieşit să meargă la slujbă a aflat cu stupoare de moartea maestrului său Cordovero. Era o pierdere inegalabilă pentru întreaga comunitate. Din discursurile celor ce şi-au luat rămas bun de la el s-a desprins clar ideea că fusese omul providenţial pentru mulţi dintre cei cu care intrase în contact, pentru întreaga comunitate din Ţefat. La căpătâiul lui s-au adunat cei mai mari cabalişti din oraş printre care şi Iţac Luria care luă cuvântul la finalul ceremoniei. Era printre puţinii prezenţi care trăia momentul despărţirii de Maestru, spre deosebire de ceilalţi  obsedaţi de întrebarea cine îi va lua locul.
 După cele şapte zile de doliu, Hayim s-a dus  acasă la Iţac Luria să continue lecţiile. Însă mai era un lucru care-l atrăgea acasă la marele cabalist: Francesca, frumoasa şi înţeleapta lui fiică. Hayim începuse să se laude cu profesorul său încât a stârnit curiozitatea lui Abraham, cel în slujba căruia se afla. Punându-i răbdarea şi modestia la încercare, maestrul Luria nu s-a arătat deloc binevoitor cu Abraham căruia îi spusese, fără să-l cruţe, că nu averea e semn al bogăţiei ci binefacerile pe care le înfăptuieşte. Abia atunci când oferi cu inima deschisă şi faci bine în jurul tău poţi fi numit bogat. Altfel eşti, pur şi simplu, un animal care adună şi nimic mai mult.
 Moartea maestrului Cordovero iscase între cabaliştii din Ţefat o luptă acerbă în dobândirea locului acestuia. Iţac şi Haym rămăseseră, aparent, simpli spectatori. Ei au propria lor menire în desfăşurarea faptelor. Iţac Luria, cabalistul venit din Egipt şi Zimra, un alt discipol al maestrului Cordovera, erau cei doi aspiranţi. Şi, între ei, judecătorul Karo pe umerii căruia apăsa greaua răspundere a alegerii. Zimra trage sfori, se ocupă de intrigi  şi împrăştie cât mai multe neadevăruri despre adversar. Iţac Luria, veneticul care-şi făcuse faimă exact din caracterul lui simplu şi drept, nu plăcea câtuşi de puţin comunităţii tocmai din cauza calităţilor atât de evidente. Afirmaţia lui că, un criminal, un păcătos care-şi recunoaşte greşeala şi învaţă din ea, e mai acceptabil decât un inactiv care se tot ţine deoparte să nu greşească, îl pune în mare încurcătură pe judecător.
„În faţa lui Dumnezeu, spune el, căinţa preţuieşte mai mult decât viaţa obişnuită a cuiva care respectă toate regulile din societate.
-Poftim? Strigă Karo, îi numeşti pe oamenii care nu încalcă legea cetăţeni fără valoare?
-Atunci când îi conduce frica, da. Atunci când îşi abandonează visele pentru care se tem să nu greşească. Atunci când cea mai mare preocupare a lor este să trăiască cum se cuvine, fără dorinţe sau aspiraţii  prea înalte. Creatorul vrea să ne vadă înfăptuind lucruri mari, vrea să cucerim lumea şi să o schimbăm în bine. Vrea să devenim asemenea lui: creatori ai unei lumi noi.”
 
Discuţia ajunge într-un impas, ca şi în cazul eroilor lui Dostoievski, fiecare având propria viziune asupra înfăptuirii unui act împotriva societăţii şi asupra pedepsei care i se cuvine. Înţeleptul ia orice întâmplare drept o lecţie primită de protagonişti în drumul ieşirii către lumină, în vreme ce judecătorul vede actul în sine prin prisma vremelnicei sale misiuni mundane.
Acţiunea romanului se complică şi mai mult atunci când Iţac Luria decide ca Iehuda, fiul cam neîmplinit al judecătorului Karo să–i devină ginere, deşi îi sunt cunoscute sentimentele pe care Haym şi Francesca le împărtăşesc.
 Decizia înţeleptului Luria complică intriga romanului. Cititorul de bună credinţă nu s-ar fi aşteptat ca lucrurile să se precipite atât de repede şi atât de mult, frumoasa şi delicata Francesca devenind peste noapte o diavoliţă ce şi-a pus în minte să-l corupă pe bietul Hayim. Scena kitsch în care cei doi îndrăgostiţi se tăvălesc în vopseaua roşie pare ruptă dintr-o comedie. În încercarea de-a se apăra de asaltul amoros al Francescăi, Hayim loveşte cu cotul cuva în care se afla vopsea.” Cotul lui dădu lovitura fatală şi vopseaua groasă din cuva răsturnată se revărsă peste ei. Francesca ţipa de plăcere. Vopseaua roşie ca sângele se scurgea  de pe ea. Se aruncă pe Hayim asemeni unei sirene feroce. Râsul ei răsuna răguşit.” Pe de altă parte e bine de ţinut minte acest fel de-a se manifesta al gingaşei Francesca, semn că nu toţi copii blonzi sunt îngeri şi că în spatele unui chip de ingenuă, nu de puţine ori se ascunde femeia-diavol-Lilith. Starea ei este atât de schimbătoare încât singurul gând nu poate fi decât acela că e posedată de diavol. Legată fedeleş îi adoarme Sarei vigilenţa care o eliberează fiind cât pe ce să piară strangulată de Francesca.
 Dar ceea ce era scris în cartea vieţii trebuia să se îndeplinească:  Francesca e măritată cu Iehuda, fiul cel nătâng al judecătorului Karo, lucru care-i asigură lui Iţac Luria locul de prim cabalist al cetăţii. Apropierea de Hayim se dovedeşte a fi fost o strategie bine ticluită în ascensiunea sa, Hayim fiind un adversar redutabil ce  nu putuse fi înlăturat decât oferindu-i o altă slujbă. Scârbit de întorsătura pe care o iau lucrurile, Hayim decide să părăsească oraşul însă Iţac Luria însuşi îl întoarce din drum. Avea o misiune de dus la capăt, aceea de a scrie o carte  prin care să facă accesibile tuturor cunoştinţele Cabalei. Chiar şi stăpânul său, Abraham, împreună cu lucrătorii săi, tovarăşii de zi cu zi ai lui Hayim, îl încurajează să pornească în călătoria de studiu a Cabalei.
În viaţa asta dacă nu faci lucrul pentru care eşti menit, poţi spune că degeaba ai trăit. Spre deosebire de ceilalţi lucrători din atelierele lui Abraham, Hayim îşi găsise timp de fiecare dată pentru studiu. Ei se întorceau acasă obosiţi şi nu profitau de acel timp liber- mâncau, beau, făceau dragoste, dormeau. Trăiau ca animalele. Nu mai visau, nu se mai mirau, nu mai căutau răspunsuri la marile probleme ale existenţei. A-ţi urma inima era un act de mare curaj de care nu oricine e capabil. Astfel de oameni au stat la temelia marilor realizări ale omenirii, nu cei chibzuiţi.
Încă o dată Hayim se pregăteşte să plece din Ţefat. Acesta era destinul lui scris în Tora după cum îi spusese Iţac Luria în lungile plimbări în care-i preda lecţiile . „Toate lucrurile de pe lumea asta au o menire. Fiece floare, fiece vieţuitoare şi, fireşte, fiece om. Toate lucrurile şi toţi oamenii au un rost. Nu există nici o iarbă rea care atunci când e folosită cum trebuie, să nu fie singurul leac care să poată vindeca o anumită boală, spuse Iţac. Asupra fiecărui fir de iarbă veghează un înger păzitor care-l îndeamnă să crească.”
 
Visul lui de-a scrie cartea despre Cabala putea fi dus la bun sfârşit  doar dacă se dedica scrisului în întregime. Pentru asta avea nevoie de bani . Însă Hayim era stăpânul viselor, banii fiind la pragmaticul cămătar Iosua, fratele său mai mare, care-l împrumută cu 50 de arginţi să-şi poată scrie cartea.
O lume plină de tenebre- fiecare dintre personajele cu care Hayim lua contact era purtătorul unei taine compromiţătoare, fiind uşor de şantajat .În timp ce scria cartea, viaţa cabalistului se destrăma încet-încet, lăsînd loc morţii  să-i cuprindă sufletul. Tomul ajunse sursa discordiei printre cabaliştii din Ţefat. Hayim se zbătea între viaţă şi moarte însă  miraculoasa carte despre Cabala  era disputată de cei doi profesori Iţac Luria şi Zimra. El urcase  toate treptele iniţierii ajungând la cel mai înalt grad de înţelepciune.
 
Revenindu-şi din boală îi mărturiseşte fratelui său, Iosua, că moartea tatălui nu fusese un accident- aşa cum susţinuse de fiecare dată-  şi că îl împinsese de pe stâncă în prăpastie. Iţac Luria, maestrul său, care-i purtase paşii treaptă cu treaptă şi-l susţinuse în scrierea cărţii despre Cabala îi fură cartea şi-şi trece numele lui pe ea considerând că Hayim fusese un simplu scrib. Acţiunea se precipită în jurul cărţii scrisă de Hayim. Pentru a se răzbuna Zimra o ucide pe Francesca. Aşa se termină povestea tânărului Hayim care fusese deposedat şi de carte şi de iubire. Undeva a greşit. Unde? Numai citind romanul putem afla taina.
 
Bibliografie: Geert Kimpen, Cabalistul, Humanitas Fiction, 2010

FRIDA KAHLO

The Two Fridas, 1939 – Frida Kahlo

 

Magdalena Carmen Frida Kahlo Calderon a văzut lumina zilei în data de 6 iulie 1907, în Coyocan, o suburbie a oraşului Mexico. Tatăl său, Karl Wilhelm Kahlo, fotograf profesionist, era originar din Pforzheim, în Baden-Wurttemberg, Germania, membru al unei familii de giuvaiergii renumiţi. Încă din tinereţe s-a autoexilat în Mexic unde şi-a schimbat numele şi s-a căsătorit cu tânăra mexicană Maria Cardena care moare la naşterea primului copil. Se recăsătoreşte cu Matilde Calderon y Gonzales, fiica unui general spaniol cu ascendenţă indiană. Din această căsătorie se vor naşte încă patru fete: Matilde, Adriana, Frida şi Cristina. Dintre toate, Frida, cea mai băieţoasă, va găsi afecţiune şi rigurozitate în tot ceea ce făcea, la tatăl său pe care-l iubea enorm de mult şi căruia îi spunea, în glumă, „Herr Kahlo”. Venită pe lume imediat după moartea unicului fiu, Frida îi va ţine oarecum locul în inima tatălui care decide s-o trimită la şcoala germană din Mexico.
 La vârsta de 6 ani un atac de  poliomelită o obligă pe fetiţa cea zvăpăiată să stea la pat vreme de 9 luni, în urma cărora se alege cu un picior atrofiat. Copiii din cartier încep s-o poreclească „Frida, pata de palo”(Frida Picior de Lemn). Îngrijorat de starea fiicei lui preferate, tatăl îi pune la punct un program sportiv de recuperare care o ajută foarte mult. Experienţa bolii o maturizează de copil. Pentru a-i ocupa timpul Guillermo (tatăl) învaţă împreună cu ea să facă fotografii, să le developeze, să le retuşeze. Frida aduce pentru prima dată în pictură tehnica fotografică  şi suportul folosind pentru retuşuri mişcări mici de penel foarte precise pe un suport rigid. Îşi însoţeşte tatăl la locurile unde fotografiază atât pentru a învăţa, dar şi pentru a-l ajuta, fiind bolnav de epilepsie. Mâna de care se ţine şi care deseori se desprinde brusc,  în timp ce  Guillermo se prăbuşeşte, va face din Frida femeia care se teme întotdeauna că va fi părăsită.
Este o elevă sclipitoare şi la paisprezece ani alege să urmeze un curs de medicină. Încă din adolescenţă se afirmă ca o nonconformistă printre colegii ei şi împreună cu 7 băieţi şi o fată formează grupul  Cachuchas, grup care se distingea de ceilalţi elevi prin vestimentaţie, comportament şi limbaj. Ei sunt copiii revoluţiei care avusese loc în Mexic în 1910.
 
Pe 17 octombrie 1925, de Ziua Independenţei Mexicului, Frida era într-un autobuz cu prietenul ei Alejandro. Autobuzul se izbeşte violent de un tramvai şi Frida este grav rănită: triplă fractură de coloană, fractură de claviculă, dislocarea piciorului drept, dislocarea gambei drepte, fractura a două coaste, triplă fractură de bazin şi o bară îi străpunge abdomenul ieşind prin vagin. În urma accidentului Frida rămăsese complet goală, într-o baie de sânge. Unul din călători -un pictor, probabil,- avusese un pachet cu praf aurit care s-a desfăcut şi s-a împrăştiat pe trupul însângerat al Fridei. Având o forţă vitală excepţională, Frida rezistă şi, după o lună, părăseşte spitalul. Acasă, mama îi instalează un pat cu coloane, de baldachinul căruia atârnă o oglinjoară. Cere să i se facă un şevalet special şi, închisă într-un soi de cabinet cu oglinzi, începe să picteze. La 18 ani, singurul lucru pe care trebuia să-l înveţe de-acum înainte era să se obişnuiască cu noul ei organism atât de chinuit şi de peticit. Prietenii o părăsesc şi rămâne singură cu ea în faţa oglinjoarei de mărimea unui portret fixată de Matilde pe pat. Doar ea şi cu sine. Începe un lung proces de autocunoştere, de confruntare cu propria identitate din care iau naştere problematicile artei sale: cea a dedublării, a iluziei, a raportului cu viaţa şi cu moartea. Toate portretele sale vor fi imaginea interiorului unei femei într-o continuă dilemă existenţială, a unei conştiinţe în devenire.
Ieşită din corsajul de ghips, Frida abandonează ideea studiilor – n-ar fi putut face meseria de medic, însă trebuie să-şi caute de lucru, întrucât tatăl său, bolnav şi el, cu greu mai făcea faţă greutăţilor familiei. Prin prietenul ei, German Campo, lider al studenţilor, pătrunde în mediul artistic unde îl cunoaşte pe  muralistul Diego Rivera. Căsătorit şi cu doi copii, însă mare Don Juan, Rivera încearcă un sentiment de uimire şi admiraţie în faţa acestei firave provinciale atât de încercată de viaţă. Divorţează de soţia sa şi la 21 august 1929 se căsătoreşte cu Frida.
Elefantul cu porumbiţa”, spun cunoscuţii. Cu douăzeci de centimetri mai înalt şi cu 100 de kg mai mult Diego devine zeul Fridei pentru care îmbracă costumul femeilor tehuana. În 1930 pleacă la San Francisco unde Diego este foarte bine primit şi i se oferă de lucru. În 1931 Diego este somat de preşedintele Ortiz Rubio să revină în ţară pentru a termina fresca de la Palatul Naţional. Cu banii câştigaţi în America începe să construiască două case. În 1932 Frida rămâne însărcinată, deşi nu avea voie să nască. Nu-i spune lui Diego dar la trei luni trupul însuşi se revoltă şi pierde sarcina. Iar spitalizare, iar suferinţă, iar lupta cu viaţa. Diego era tot mai ocupat cu frescele sale aşa că-i rămâne mult timp pe care-l valorifică pictând la îndemnul prietenilor. Începe să lucreze la o serie de capodopere, picturi care exaltă feminitatea, puterea de îndurare a femeii, cruzimea suferinţei care n-o ocoleşte.
Din această perioadă datează: “Spitalul Henry–Ford”, “Frida şi avortul”, “Vitrina din Detroit”, “Statele Unite”. Inventase un sistem de tuburi de la sol până-n tavan în care avea un loc de sprijin ce şi-l putea regla cum dorea în timp ce picta. Pictează pe mici plăci metalice, pregătite în prealabil ca pigmenţii să adere, pe care le pictează de la stânga la dreapta şi diagonal finisând bucăţică cu bucăţică. Este prima care descoperă ex-voto-urile.
 
La 15 septembrie 1932 se stinge din viaţă Matilda Calderon de Kahlo. Tot în acest timp aventura americană a lui Diego se termină destul de urât.
În 1934,  nicio pictură, dar trei spitalizări din cauza unei apendicite acute şi a unui avort. Sora sa, Cristina, rămâne singură cu doi copii fiind părăsită de soţ şi începe o legătură cu Diego. O adevărată furtună se dezlănţuie în cuplul Diego Rivera-Frida Kahlo. În viaţa lor apare Leon Troţki de care Frida se îndrăgosteşte. Legătura cu marele lider revoluţionar  îi confirmă forţa şi frumuseţea pe care le surprinde într-o serie de autoportrete.
Frida începe să aibă succes, este chemată să deschidă expoziţii în America, dar şi în Europa.
„Nu fi proastă, îi spune Diego înlăturându-i orice reticenţă în faţa călătoriilor. Nu vreau pentru mine să-ţi ratezi şansa de-a merge la Paris. Ia tot ceea ce viaţa îţi oferă, orice ar fi, din moment ce este interesant şi îţi face plăcere.”
La Paris îi cunoaşte pe Andre Breton, Paul Eluard, Max Ernst, Yves Tanguy, Juan Miro, Kandinsky, Derain. Pictura sa, deşi catalogată de Breton ca fiind suprarealistă, respiră un imaginar trăit la nivelul cotidianului, în Mexicul său natal, şi nu se poate plia nici pe departe pe vreuna din liniile trasate  de oricare „– isme”, atât de în vogă la acea vreme. „Niciodată nu  mi-am pictat visele. Mi-am pictat realitatea”, mărturiseşte Frida.  Mult prea lucidă şi mult prea încercată de viaţă nu cade pradă luminilor orbitoare ale Parisului, deşi e cât se poate de îndrăgostită de frumuseţile sale. Se întoarce în Mexico într-o stare de dezamăgire totală – Troţki, plecat, Cristina, în viaţa lui Diego şi Nickolas Muray,  frumosul ei iubit ungur, împreună cu altă femeie. Decide să-şi taie părul,  abandonează hainele tehuana şi se îmbracă într-un costum bărbătesc în care-şi face “Autoportet cu părul tăiat” (1940). Diego deschide divorţul, motivând mai târziu în confesiunile sale că dorea să fie liber spre a merge către toate femeile care-l atrăgeau.
 În singurătate, Frida este bântuită de ideea morţii pe care o reprezintă în “Visul” (1940). În multe din tablourile sale întâlnim tema dublului prin care sugerează dubla sa ascendenţă germanică şi mexicană. Ca de fiecare dată îşi găseşte şi acum noi resurse şi începe să picteze o serie de naturi moarte. Troţki scapă dintr-o tentativă de asasinat la 24 mai 1940. Este bănuit Diego, care scapă datorită maşinaţiunilor  Irenei Bohus, asistenta sa, şi  ale  actriţei Paulette Godard.
 Trei luni mai târziu, Ramon Mercador îl ucide pe Troţki cu lovituri de piolet şi pentru că Frida îl cunoscuse la Paris este arestată şi supusă unui lung interogatoriu. Disculpată, în final, dar cu sănătatea zdruncinată, ia avionul către San Francisco unde se afla Diego şi se recăsătoresc pe data de 8 decembrie 1940. Se întorc în Mexic şi-şi reiau viaţa în Casa Azul reamenajată de Diego.
La 14 aprilie 1941, moare tatăl său la aproape 69 de ani, lucru care o afectează profund. Începe să fie tot mai prezentă în expoziţii talentul fiindu-i recunoscut şi în Mexic. Tot mai mult se distanţează de mişcarea suprarealistă unde era încadrată de o serie de critici, declarându-se pur şi simplu o artistă pusă în slujba propriului popor. „Sper să fiu demnă, cu picturile mele, de poporul căruia îi aparţin şi de ideile care îmi dau putere…Doresc ca opera mea să fie o contribuţie la lupta poporului pentru pace şi libertate.” Încă din 1943, preda la şcoala de pictură Esmeralda, fiind una dintre cele mai iubite şi respectate profesoare prin nonconformismul său pedagogic. Pictoriţa Fanny Rebel afirma:
„Ea nu ne influenţa prin felul ei de-a picta, ci prin modul ei de-a trăi, de a privi lumea, oamenii şi arta. Ne făcea să pătrundem şi să înţelegem o anumită frumuseţe a Mexicului de care nu ne-am fi dat seama singuri.”
Anul 1944 o găseşte îngenunchiată iar de boală. Nu mai poate sta nici aşezată, nici în picioare. Chirugul ortoped dr. Zimbron îi prescrie să poarte un corset de oţel şi să stea în repaos total. Instrumentul de tortură e reprezentat în “Coloana frântă”(1944) Pentru a evita amputarea piciorului drept, ros de cangrenă, i se injectează morfină care o va lăsa intoxicată pe toată viaţa.
În 1945, în urma unui dejun cu  unul din protectorii său, inginerul Jose Domingo Lavin, care-i face cunoscută lucrarea lui Freud, “Moise şi monoteismul”, Frida realizează capodopera sa: “Moise” sau “Naşterea eroului”.
Tot mai singură în timp ce Diego era în căutarea altor aventuri, Frida se pictează din interior avându-l în minte  pe Diego. La începutul lui 1950 ajunge iar la New York, operaţia de protezare a piciorului dovedindu-se un eşec. De fapt doctorii ştiau de inutilitatea tuturor intervenţiilor însă cedau la insitenţele ei, justificate de psihiatrul Claude Wiart prin dorinţa  continuă de a primi atenţia lui Diego.
În aprilie 1953 are prima expoziţie personală din Mexic şi, pentru că nu se poate deplasa, Diego o duce cu tot cu pat în seara vernisajului. După o spectaculoasă intrarea în sunetul sirenei de ambulanţă, dopată bine pentru a nu simţi durerea şi frumos împodobită este aşezată cu patul cu coloane în mijlocul sălii cu tablorile expuse pe pereţi. Iată ce scrie într-un articol de mai târziu, galerista Lola Alvarez care îi organizase expoziţia: „Tocmai i se făcuse o grefă osoasă, dar din păcate osul era în stare proastăşi a trebuit să i se scoată. Mi-am dat seama că moartea Fridei era foarte aproape. Cred că trebuie să-i onorăm pe oameni cât sunt în viaţă, cât încă mai pot profita , şi nu atunci când sunt morţi.”
La căpătâiul Fridei, printre atâţia prieteni, s-a aflat şi marele pictor al revoluţiei mexicane, dr. Atl, venit în cârje pentru că tocmai i se amputase un picior. După expoziţie verdictul medicilor e unul singur: amputarea piciorului. Frida  scrie în jurnalul său „Yo Soy la Desintegracion” şi începe să picteze statui sfărîmate.  „De ce aş dori picioare dacă am aripi?”
Devine apatică, cade în muţenie, rănită în fibra ei interioară de artistă şi de femeie iubitoare de frumos şi de perfecţiune. Îşi sărbătoreşte ultima aniversare  la 47 de ani şi, în noaptea de 13 iulie 1954, se stinge în Casa de Azul după ce, în ajun, îi dăruise lui Diego un inel de argint pentru cea de-a 25-a aniversare a căsătoriei care trebuia să aibă loc peste 17 zile. Ştia că nu va apuca acea zi.
„Asemeni celei care , cu flori în mână,
Adastă să privească un întreg popor
Spre a-i inimasa, te iubesc.
(Nu am putut nicicând să fiu bunul tău samaritean)
Nimic din durerea noastră n-a fost în van;
Să se-aducă penelurile; primul
Atins de sânge îţi va povesti ca un ciulin
Gălăgia lui hai-hui pe câmp.
Eşti toată străpunsă de garoafe,
Penelurile dau foc la sânge
Un copil însângerat se urcă la cer.
Eu îmi aleg sălaş într-un hău de tandreţe.
Uscat de sete. Iar inima ta a redus,
În plin zbor, puţin din înălţime”
(Carlos Pellicier, Trei sonete pentru Frida Kahlo”)
Bibliografie: Christina Burrus, Frida Kahlo, Editura Univers, 2007