HANNA – final de poveste

 

Edvard Munch-Madonna

O  bună morală  ar trebui, de pildă, să ne îmbete, să facă să curgă în viaţa interioară un vis generos.”( Marcel Moreau)

 soarele-n asfinţit e roşu.

soarele-şi varsă mareea de roşu prin fereastra imensă a sufrageriei. în colţul camerei, Lina, învăluită în lumina sângerie a asfinţitului, stă cu privirea ţintă către candela aprinsă. inertă precum Sfinxul, se roagă Lina dumnezeului ei.

din baie s-aude, când şi când, răgetul de fiară rănită al Hannei. plânge Hanna de parcă şi-ar da sufletul. stă ghemuită pe cimentul rece al băii şi plânge.plânge-nfundat, aproape fără să respire. lacrimile-i umplu gâtlejul şi când simte că se sufocă scoate acel răget animalic. îşi plânge sufletul mort Hanna. sufletul ei de copil oropsit, de nimeni iubit, de nimeni mângâiat. sufletul ei de copil crescut în singurătate. sufletul ei vagabond aflat într-o continuă căutare. n-a ştiut niciodată Hanna  cum să aşeze lumea strâmtă a sufletului ei în lumea marea de dinafară. şi a tot căutat Hanna acel loc. şi nimeni nu i-a înţeles căutările. nici măcar Lina, fiinţa care-o adusese în lumea plină de hăţişuri în care ea nu-şi găsea astâmpărul.  aşa i-a fost toată copilăria Hannei: între fuga de acasă, căutările Linei şi bătăile crunte primite la-ntoarcere.

 a crescut Hanna. devenise expertă în rătăciri. îşi făcea culcuşul precum un animal hăituit în cele mai sinistre locuri. se-nhăita  cu cine apuca. aşa făcuse şi după ultima bătaie.  Lina o alungase din casa ei. din lucrurile muncite de ea. din liniştea ei. o noapte-ntreagă urlase Lina ca o nebună: „am greşit! am greşit! cu mâna mea să te fi ucis, poloneza dracului!”de mult nu-i mai spusese Lina „poloneza dracului.” de curând făcuse  Hanna şaptesprezece ani şi-i zicea Lina „haimana”şi „curvă polacă”…

Hannei nu-i păsa. aşa se răzbuna ea pe Lina că n-o iubise niciodată: prin tăceri, prin evadări, prin şederile cu lunile alături de pegra oraşului.

Lina  o simţise  dintotdeauna ca pe o piatră de moară legată de gât. nu se mai sinchisea  de nimeni şi, de faţă cu oricine, îi amintea Hannei că era fata „curvarului polonez”. „biata Lina”! era victima lui Sebi şi a Hannei. doar ei îi mâncaseră tinereţea: Sebi cu amantele şi Hanna călcându-i pe urme…

plânge Hanna isteric în baie. scoate sunete tot mai ascuţite de parcă ar primi continuu lovituri de cuţit în stomac.  se ridică în picioare şi loveşte scurt, cu forţă, cu capul de perete. pe chipul colţuros al Linei se aşterne ura ca o umbră de primăvară. sare-n sus ca un arc. împinge cu forţa uşa de la baie şi intră peste Hanna: „gata! gata! te-am suportat destul! eşti liberă să pleci unde vrei. unde vezi cu ochii. să nu mai aud de numele tău. că nu m-ai ascultat niciodată!  nici-o-da -tă! ai fost blestemul vieţii mele! uite ce-ai făcut din mine! o criminală! ţi-am vrut binele ca orice mamă. am vrut să mă mândresc cu tine! şi… tu!? tu!  una-două borţoasă!  ga-ta! s-a umplut paharul. pleacă-n lumea ta! să nu zici că n-am vrut! am vrut ! şi Dumnezeu ştie cum am muncit zi şi noapte să te hrănesc, să te îmbrac, să te ţin la şcoală. am fost sluga profesoarelor! pe toate le-am îmbrăcat să-ţi dea măcar de milă un cinci, să treci clasa. şi care-i recunoştinţa ta? mi-ai venit cu burta la gură. să râdă vecinii de mine. să râdă cămila de Ana de la croitorie … să râdă neamurile că eu mereu te-am ascuns când îmi ziceau să te dau la orfelinat, să-mi fi trăit şi eu viaţa!”

Hanna s-a oprit din plâns. se uită la străina din faţa ei, cu chipul schimonosit, care-i aruncă-n faţă şuvoiul de vorbe. străina asta spune că-i este mamă. ea n-are mamă. ea-i  „poloneza dracului!”şi nimeni n-o iubeşte. Lina cu-atât mai puţin. nici n-a iubit-o şi nici n-a lăsat-o măcar pe ea să iubească ceva pe lumea asta. îşi dorise Hanna copilul cu toată fiinţa. n-a mai vrut Lina „un bitang” la uşă. i-ajungea unul.

şi a tot ascuns Hanna sarcina şi a  tot negat-o până  a trecut de cinci luni. credea că Lina n-o să aibă încotro şi nu va mai interveni. s-a înşelat. în lumea Linei nici copilul ei nu avea loc. a şantajat-o, a luat-o cu binişorul, a bătut-o…

a cedat Hanna. n-a mai putut suporta spectacolul zilnic pe care Lina îl dădea cu tenacitatea picăturii chinezeşti. „fă, ce vrei!”, i-a spus în cele din urmă, sperând pănă-n ultima clipă că Lina nu va fi ucigaşa propriului nepot. doar era mama ei. aşa spunea Lina la toată lumea…

ploua cu găleata afară. şi Lina a venit iar cu hoaşca de asistentă care ura toate „râmele nenăscute”.  ieşise de  vreo zece ani la pensie  şi era sigură că misiunea ei până la capătul vieţii era „să stârpească toate râmele.” care aveau să umple pământul. să-l rumege tot. să nu mai ai o gură de aer curat din cauza lor. să orăcăie.  să facă munţi de rahat! nu-i păsa că o păştea puşcăria la orice pas. nici n-avea de ce să-i pese. şi securiştii aveau muieri proaste care rămâneau gravide una-două. şi miliţienii mai călcau pe bec cu câte-o artistă neconsolată. nici  oamenii partidului nu se înghesuiau să „sporească natalitatea” aşa cum le cerea „tovarăşul”. coana Margareta era la mare căutare. avea tarife mari şi nu mergea la oricine. nu strâmba niciodată din nas când auzea de „sarcină înaintată”de care niciun doctor nu s-ar fi atins. coana Margareta  abia atunci simţea că-şi face datoria cu prisosinţă: când nimeni nu îndrăznea să facă ce făcea ea.cinci luni jumate? era floare la ureche.„râma” nu trebuia să trăiască!

……………………………………………………………………………………..

 …stă Hanna dreaptă ca o sfântă în cadrul ferestrei dinspre strada mare.

încă-i mai sună în urechi scâncetul acela fără vlagă, care parcă venea din altă lume. i-a făcut sufletul fâşii, fâşii până să adoarmă de la anestezie. cu mâna tremurând a dat  să-şi mângâie burta şi a descoperit o scobitură dureroasă în locul burţii ţuguiate de ieri.  imagini de coşmar i se perindau Hannei pe retina obosită de la  somnul forţat. lumea ei strâmtă şi mizerabilă nu avea să încapă niciodată în lumea lor mare şi plină de onoare.