April 17

Rainer Maria Rilke – Scrisori către un tânăr poet

 

În anul 1977 a apărut la Editura Facla volumul “Scrisori către un tânăr poet”, semnat de Rainer Maria Rilke. Traducerea le  aparţine lui Ulvine şi Ioan Alexandru. Scrisorile adunate în volum au fost scrise de Rilke şi trimise de-a lungul a şase ani (1902-1908) tânărului Franz Xaver Kappus, bănăţean de origine, născut în Timişoara, elev al Şcolii militare din Viena pe care Rilke o parcursese cu ani în urmă.

Era în toamna târzie a anului 1902, scrie tânărul Kappus,-stăteam în parcul Academiei Militare din Wiener Neustadt sub castanii străvechi şi citeam dintr-o carte. Eram atât de cufundat în lectură încât mai că nu băgai de seamă cum se aşează lângă mine singurul ne-ofiţer dintre profesorii noştri, eruditul şi blândul preot al Academiei Horacek. Îmi luă volumul din mână, privi coperta şi dădu din cap: “Poezii de Rainer Maria Rilke?”- întrebă îngândurat. Deschise apoi ici şi colo, răsfoi câteva pagini, se uită dus pe gânduri în depărtare şi în sfârşit dădu din cap. Cadetul Rene Rilke a devenit aşadar poet.”

Astfel Franz Kaper află că pe coridoarele Şcolii militare rătăciseră şi paşii firavului poet ale cărui poezii le citea: Rilke. După câteva săptămâni primi răpuns . Aşa s-a înfiripat o corespondenţă între tânărul bănăţean şi poetul Rainer Maria Rilke.

Poetul Ioan Alexandru a scris prefaţa cărţii.

Din corespondenţa celor doi au rămas posterităţii un număr de 10 scrisori în care Rilke „îi atrage atenţia tânărului poet asupra lumii, asupra naturii în toată copleşitoarea lor statornicie şi rodnicie. În viziunea lui Rilke, vocaţia poetului este aceea „de-a aduce lucrurile lumii în atingere cu omul, la măsura acestuia în inimă, de-a le interoriza, iar în acest fel ele învie la o mai deplină viaţă nevăzută mai grea de rodnicia semnificaţiilor.” (Ioan Alexandru) Iată câteva dintre epistole:

 

Paris, 17 februarie 1903

Mult stimate domn,

Scrisoarea dumneavoastră mi-a ajuns abea de câteva zile. Vreau să vă mulţumesc pentru marea încredere ce mi-o acordă. Nu pot mai mult. Nu pot lua în discuţie în amănunt versurile dumneavoastră, căci departe de mine orice intenţie critică. Cu nimic nu eşti sortit să rămâi mai departe de opera de artă decât prin cuvintele critice; rezultatul este mereu neînţelegere, mai mult sau mai puţin fericită. Lucrurile toate sunt nu pe atât de sesizabile pe cât opinia curentă ar vroi de obicei să ne facă să credem; cele mai multe evenimente sunt inexprimabile, ele au loc într-o sferă care n-a fost călcată niciodată de vreun cuvânt; şi mai neexprimabile decât toate sunt operele de artă; existenţe enigmatice a căror viaţă, pe lângă a noastră care trece, durează.
(…)
Întrebaţi dacă versurile sunt bune. Mă întrebaţi pe mine. Înainte aţi întrebat pe alţii. Le trimiteţi unor reviste. Le comparaţi cu alte poezii şi vă neliniştiţi când anumite redacţii vă refuză încercările. Deci (pentru că mi-aţi permis a vă da sfaturi) vă rog să renunţaţi la toate astea. Nu faceţi decât să iscodiţi lumea din afară, şi asta mai cu seamă acum n-aţi avea voie să faceţi! Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta. Nimeni!
Nu există decât o singură cale. Cufundaţi-vă în dumneavoastră înşivă. Cercetaţi cauza ce vă îndeamnă să scrieţi; cercetaţi dacă această cauză îşi întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii; recunoaşteţi, faţă de dumneavoastră înşivă, de-ar trebui să muriţi dacă vi s-ar interzice să scrieţi. Mai cu seamă asta: întrebaţi-vă în ora cea mai de taină a nopţii: trebuie să scriu?
Răscoliţi-vă după un răspuns adânc. Şi dacă ar fi să sune a încuviinţare, dacă aveţi voie să întâmpinaţi această întrebare serioasă cu un simplu şi răspicat “trebuie”, atunci clădiţi-vă viaţa după această necesitate; viaţa trebuie să devină până în miezul orei celei mai indiferente şi minore, semn şi mărturie a acestei dorinţe vii.
Atunci vă apropiaţi de natură. Atunci încercaţi ca, prin om, să spuneţi ce vedeţi şi ce trăiţi şi ce iubiţi şi ce pierdeţi. Nu scrieţi poezii de dragoste, ocoliţi mai întâi formele prea uzuale şi obişnuite: sunt cele mai dificile, căci e nevoie de o putere mare şi coaptă spre a da ceva personal acolo unde sunt cu duiumul creaţii bune şi în parte strălucite ale tradiţiei. De aceea salvaţi-vă de la motivele generale spre acelea pe care vi le oferă cotidianul dumneavoastră. Zugrăviţi-vă tristeţile şi dorinţele, gândurile trecătoare şi credinţa într-o frumuseţe – oricare ar fi ea – zugrăviţi toate acestea cu o sinceritate profundă, tainică şi smerită şi folosiţi spre a vă exprima obiectele ce vă înconjoară, imaginile viselor dumneavoastră şi obiectele aducerii aminte. Dacă cotidianul dumneavoastră vi se pare prea sărac, nu-l învinuiţi; învinuiţi-vă pe dumneavoastră, spuneţi-vă că nu sunteţi destul de poet ca să-i deşteptaţi bogăţiile, căci pentru cel ce creează nu există nici sărăcie nici loc sărac sau indiferent. Şi chiar dacă aţi fi într-o puşcărie ale cărei ziduri n-ar lăsa să pătrundă în simţurile dumneavoastră nici unul din zgomotele lumii – nu v-ar rămâne, chiar şi atunci, copilăria? Această de nepreţuit, regească bogăţie, acest tezaur al aducerilor aminte. Încercaţi să ridicaţi senzaţiile cufundate în adâncul acestui trecut îndepărtat; personalitatea vi se va întări, singurătatea vi se va lărgi şi va deveni o încăpere în amurg, de care va rămâne departe zgomotul celorlalţi. Şi dacă, din această îndreptare spre interior, din această adâncire în propria lume, vor apărea versuri, atunci nu vă veţi gândi să întrebaţi pe cineva dacă sunt versuri bune. Nici nu veţi face încercarea să interesaţi reviste pentru aceste lucrări; căci veţi vedea în ele posesia dumneavoastră dragă şi firească, o bucată şi o voce a vieţii dumneavoastră.
O operă de artă este bună dacă a apărut din necesitate. Originea sa dă aprecierea; alta nu există
(…) Poate însă, după coborârea în adâncul şi solitudinea dumneavoastră, va trebui să renunţaţi la a deveni poet (ajunge, după cum vă spun, să simţi că ai putea să trăieşti fără să scrii, ca să nu ai voie să o faci). Chiar şi atunci această reculegere nu va fi fost în zadar. De aici încolo viaţa dumneavoastră o să găsească în orice caz drumuri personale; şi ca ele să fie bune, bogate ori largi, asta v-o doresc mai mult decât v-o pot spune
(…) Versurile pe care aţi binevoit a mi le încredinţa, cu prietenie vi le înapoiez. Şi vă mulţumesc încă o dată pentru măreţia şi cordialitatea încrederii dumneavoastră, de care am vrut să mă fac mai vrednic decât sunt în realitate, ca străin, prin răspunsul acesta sincer

Cu tot devotamentul şi cu simpatie
Rainer Maria Rilke

Viareggio, lângă Pisa, (Italia), 23 aprilie 1903

(…)
Mi se pare nimerit să vă fac o rugăminte: citiţi cât mai puţine lucruri estetic-critice – sunt ori opinii polemice sclerozate, ajunse să nu mai aibă sens în înţepenirea lor lipsită de viaţă, ori sunt jocuri abile de cuvinte, la care azi câştigă această opinie iar mâine cea opusă. Operele de artă sunt de o infinită solitudine şi nu poţi să le ajungi cu nimic mai puţin decât prin critică. Doar iubirea poate să le cuprindă, să le ţină, doar ea poate fi dreaptă faţă de ele. Da-ţi vă de fiecare dată dreptate dumneavoastră şi sentimentului dumneavoastră faţă de fiecare asemenea discuţie, dezbatere sau introducere; dacă ar fi totuşi să nu aveţi dreptate, atunci creşterea firească a vieţii dumneavoastră interioare vă va duce încet şi cu timpul spre alte concluzii. Lăsaţi părerilor personale evoluţia proprie şi liniştită care trebuie să vină profund din interior, ca orice progres, şi nu poate fi prin nimic împinsă sau accelerată. Totul trebuie să se pârguie până la capăt şi abea apoi să fie cules. Trebuie să laşi să se desăvârşească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric, în necuvânt, în inconştient, în sfera pe care conştiinţa n-o poate atinge, şi să aştepţi cu adâncă smerenie şi răbdare ora de naştere a unei noi clarităţi; asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist: în înţelegere şi creaţie.
Aici nu se măsoară cu timpul, nu există anul, şi zece ani nu reprezintă nimic; a fi artist înseamnă a nu face calcule şi a nu număra; a te dezvolta ca şi copacul care nu-şi grăbeşte sevele şi care stă consolat în furtunile de primăvară, fără spaima că după asta ar putea să nu vină vara. Vine! Dar nu vine decât la cei răbdători, care stau ca şi cum ar avea veşnicia în faţă, atât de liniştiţi şi de lipsiţi de griji.
O învăţ în fiecare zi, o învăţ cu suferinţe cărora le sunt recunoscător: Răbdarea este totul!
(…)
În ceea ce priveşte cărţile mele, aş dori cu mare plăcere să vi le trimit pe toate care v-ar putea face cât de mică plăcere. Dar sunt sărac şi cărţile mele, din momentul în care au apărut, nu-mi mai aparţin mie. Eu însumi nu le pot cumpăra – şi cât aş voi s-o fac de des – pentru a le dărui celor care le-ar îndrăgi.
De aceea vă scriu pe un bilet titlurile (şi editurile) cărţilor mele apărute recent (ale celor mai recente; în total am publicat vreo 12 sau 13) şi trebuie s-o las, dragul meu domn, în seama dumneavoastră, de a vă comanda ceva din ele, când veţi avea ocazia.
Îmi place să-mi ştiu cărţile în mâinile dumneavoastră.
Rămâneţi cu bine, al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke

Worpswede, lângă Bremen
16 iulie 1903

Acum vreo zece zile am părăsit Parisul destul de suferind şi obosit şi am călătorit spre o câmpie largă, nordică, ale cărei nesfârşire şi linişte şi cer să mă pună iar pe picioare. Dar am intrat într-o ploaie lungă care abia azi a început să se lumineze niţel deasupra pământului ud şi învăluit în vânt şi folosesc acest prim moment luminos spre a vă saluta, dragul meu domn.
(…)
Dacă vă ţineţi de natură, de ceea ce e simplu în ea, de lucrul aparent fără importanţă care abia este băgat în seamă de cineva şi care poate să devină, aşa, neobservat, măreţ şi nemărginit, dacă aveţi această dragoste faţă de cele mărunte şi dacă încercaţi modest de tot să câştigaţi încrederea lucrului care pare sărac, atunci toate vă vor părea mai uşoare, unitare şi, într-un fel, se vor îmbina, poate nu în raţiune, care rămâne în urmă uimită, dar în conştiinţa dumneavoastră cea mai adâncă. Asta înseamnă a fi treaz, a şti.

Sunteţi atât de tânăr, atât de înaintea oricărui început, şi aş vrea să vă rog dragă domnule, cât de bine mă pricep să o fac, să aveţi răbdare faţă de lucrurile nesoluţionate ale inimii dumnavoastră şi să încercaţi să îndrăgiţi întrebările înşile ca pe nişte odăi închise, sau cărţi scrise într-o limbă foarte străină. Nu cercetaţi acum după răspunsuri care nu vă pot fi date, pentru că nu le-aţi putea trăi. Trebuie să trăiţi totul! Trăiţi acum în întrebări. Poate că aşa o să trăiţi cu timpul, fără s-o observaţi, într-o zi îndepărtată, spre miezul răspunsului. Poate că purtaţi în dumneavoastră posibilitatea de a crea şi de a forma ca o modalitate deosebit de fericită şi curată a existenţei; educaţi-vă în acest sens – dar luaţi ce vă e dat cu mare încredere, şi dacă se trage doar din voinţa dumneavoastră, dintr-o necesitate, dar vitală, a intimităţii dumneavoastră, primiţi-o şi nu copleşiţi nimic cu ură. Anevoios este tot ce ne-a fost dat să înfăptuim. Chiar şi sexul e anevoios.
(…)
Voluptatea trupească este o trăire senzuală, nu foarte diferită de contemplarea pură sau sentimentul pur cu care un fruct zemos îţi desfată limba; este o experienţă mare, nesfârşită, care ne e dată, o cunoaştere a lumii; aduce plenitudine şi strălucire, ca orice act de cunoaştere.
Şi nu faptul că o primim e rău; rău e că aproape toţi abuzează de această experienţă, o risipesc şi o iau drept excitaţie în momentele de osteneală ale vieţii. O iau drept distracţie, în loc s-o adune spre revelaţii.
Oamenii au făcut şi din hrană altceva: neajunsul pe de o parte, prisosinţa pe de altă parte. Au tulburat claritatea acestei necesităţi, şi tot atât de confuze au ajuns toate necesităţile profunde, simple, în care viaţa se reînnoieşte.
Dar individul şi le poate clarifica şi le poate trăi limpede (şi dacă nu individul, care e prea dependent, atunci măcar solitarul). El poate să-şi aducă aminte că toată frumuseţea din animale şi plante este o formă perenă şi liniştită a dragostei şi a dorului (…)
Creaţia spirituală se trage din cea fizică, e de aceeaşi natură cu ea, doar parcă mai uşoară, mai extaziată şi mai infinită repetare a voluptăţii trupeşti. Gândul de a fi creator, de a procrea, de a crea, nu înseamnă nimic fără continua sa devenire şi realizare în lume, nimic fără însutirea din partea lucrurilor şi animalelor. Iar plăcerea ce o provoacă e doar de aceea atât de nedescris de frumoasă şi bogată, pentru că e plină de amintiri moştenite din momentele de procreere şi naştere a milioanelor.

Într-un gând creator retrăiesc o mie de nopţi de dragoste uitate şi îl umplu cu măreţie şi sublim. Iar cei care se întâlnesc noaptea şi sunt împletiţi în voluptate legănată adună miresme, profunzime şi forţă pentru cântul unui poet ce va veni şi se va ridica pentru a spune bucurii fără de nume.
Ei cheamă viitorul şi chiar dacă greşesc şi se îmbrăţişează orbi, viitorul tot vine, un om nou se ridică(…)

Nu vă lăsaţi dus în eroare de cei superficiali; în adâncuri totul devine lege. Iar cei care trăiesc fals şi rău secretul (şi ei sunt foarte mulţi) nu-l pierd, decât pentru ei înşişi, şi totuşi îl transmit mai departe, ca pe o scrisoare nedesfăcută, fără s-o ştie.

Să nu vă lăsaţi derutat de multitudinea numelor şi de complicaţia cazurilor.

Poate că deasupra tuturor se află o maternitate mare, ca un dor al tuturor.

Frumuseţea unei virgine, a unei existenţe care, aşa cum atât de frumos spuneţi, “încă n-a dat nimic”, este maternitatea care se presimte şi se pregăteşte, care se teme şi căreia îi este dor. Şi frumuseţea unei mame este maternitatea slujindă. Şi într-o femeie foarte în vârstă este o mare aducere aminte. Şi chiar şi bărbatul e maternitate, îmi pare, fizică şi spirituală. Procrearea lui este tot un fel de a naşte. Şi e o naştere a crea din plenitudinea cea mai profundă.
Şi poate că sexele sunt mai înrudite decât s-ar părea şi marea înnoire a lumii va consta poate în aceea că bărbatul şi fata se vor apropia eliberaţi de toate sentimentele eronate şi de toate aversiunile, nu ca duşmani, ci ca fraţi şi vecini, ca OAMENI spre a purta împreună, simplu şi cu răbdare sexul care le e încredinţat.
Dar tot ce cândva probabil va fi posibil pentru mulţi, solitarul o poate pregăti de pe acum şi clădi cu mâinile sale care se înşeală mai puţin.
De aceea dragă domnule, iubiţi-vă singurătatea şi purtaţi durerea pe care vi-o cauzează cu jale frumos tânguitoare. Căci cei care vă sunt apropiaţi sunt acum departe, după cum spuneţi, iar asta arată că începe să se facă larg în jurul dumneavoastră. Şi dacă apropierea vă e departe, atunci depărtarea vă este deja printre stele şi foarte mare (…)
Evitaţi să furnizaţi material acelei drame care e mereu puternică între părinţi şi copii; consumă multă energie copiilor şi veştejeşte dragostea părinţilor, care e vie şi hrănitoare, chiar dacă nu pricepe nimic. Nu cereţi sfat din partea lor şi nu contaţi pe înţelegere; dar credeţi într-o iubire care se păstrează pentru dumneavoastră ca o moştenire şi încredeţi-vă că în această iubire e o putere şi o binecuvântare din a cărei rază nu trebuie să ieşiţi, pentru a merge departe de tot (…)

Toate urările mele sunt gata de a vă însoţi şi încrederea mea e a dumneavoastră.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke

Roma, 23 decembrie 1903

Dragul meu domnule Kappus,

Să nu rămâneţi fără un salut din partea mea, acum când se apropie Crăciunul şi când în miezul sărbătorii vă purtaţi solitudinea mai greu decât de obicei (…)
Ceea ce e necesar rămâne doar atât: singurătatea, marea singurătate interioară. Să te cufunzi în tine şi să nu întâlneşti pe nimeni ore în şir – asta trebuie să fii în stare să poţi face. Să fii solitar, aşa cum ai fost în copilărie, când adulţii umblau de colo-ncoace împletiţi cu lucruri care păreau importante şi mari pentru că cei mari păreau atât de ocupaţi şi pentru că nu înţelegeai nimic din purtarea lor. Şi dacă recunoşti într-o bună zi că ocupaţiile lor sunt sărăcăcioase, că meseriile lor sunt sclerozate şi şi-au pierdut legătura cu viaţa, de ce să nu continui să le priveşti pe toate acestea ca un copil, ca pe nişte lucruri străine, din adâncul propriei lumi, din nemărginirea propriei solitudini, care ea însăşi e muncă şi rang şi chemare? (…)
Ceea ce se întâmplă în dumneavoastră este demn de întreaga dumneavoastră dragoste. Trebuie chiar să lucraţi la asta, aş zice şi să nu pierdeţi prea mult timp şi curaj cu elucidarea pozitiei pe care ar trebui să o aveţi faţă de oameni. Cine vă spune măcar că aveţi aşa ceva, o poziţie faţă de ei? (…)
Doar individul în parte, care e solitar, care e expus profundelor legi, ca un obiect, sau dacă cineva porneşte spre dimineaţa care începe, sau dacă se uită afară spre seara care e plină de evenimente, şi dacă simte ce se întâmplă acolo, atunci este eliberat de orice, ca un mort, deşi stă în miezul vieţii (…)

Pretutindeni e aşa, dar asta nu e motiv de teamă sau tristeţe: dacă nu există comunitate între oameni şi dumneavoastră, încercaţi a fi mai aproape de lucruri. Ele nu vă vor părăsi. Încă mai sunt nopţi şi adieri care trec prin copaci şi peste ţări multe; încă mai e între lucruri şi animale totul plin de evenimente la care puteţi lua parte; şi copii mai sunt încă, aşa cum aţi fost şi dvs, atât de trişti şi de ferciţi – şi dacă vă gândiţi la copilărie, trăiţi din nou printre ei, printre copii însinguraţi, şi adulţii nu înseamnă nimic, şi gravitatea lor nu are nici o valoare(…)
Cel mai mic lucru pe care îl putem îndeplini pentru Dumnezeu este să nu-i facem devenirea mai grea decât i-o face pământul primăverii, când vrea să vină.

Şi fiţi bucuros şi încrezător.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke

Roma, 14 mai 1904

Dragul meu domn Kappus,
S-a scurs multă vreme de când am primit ultima dumneavoastră scrisoare….. (…)

Oamenii au rezolvat (cu ajutorul convenţiilor) toate lucrurile cât mai comod posibil şi le iau nespus de uşor. E însă limpede că trebuie să ţinem de ceea ce e grav în ele. Tot ce e viu ţine de asta, totul în natură creşte şi se apără după felul său şi este ceva distinct, încearcă să fie asta cu orice preţ şi împotriva oricărei opoziţii. Ştim puţine, dar că trebuie să ne ţinem de cele grave e o certitudine care nu ne va părăsi; e bine să fii solitar, căci solitudinea e grea, iar faptul că un lucru e greu trebuie să ne fie motiv în plus pentru a-l îndeplini. (…)

În asta se înşeală tinerii atât de des şi atât de grav: că se aruncă, ei, cărora le stă în fire să fie nerăbdători, unul în faţa celuilalt atunci când îi copleşeşte iubirea, se risipesc, aşa cum sunt, în neînţelegere, dezordine, haos …. Şi ce să fie apoi? Ce să mai dreagă viaţa în grămada aceea de lucruri stricate pe jumătate, pe care ei o numesc “comunitatea” lor şi pe care cu drag ar numi-o “fericirea” lor? Aici fiecare se pierde de dragul celuilalt şi încă pe mulţi alţii care au mai vrut să vină… Şi fiecare pierde nemărginirea şi posibilităţile, schimbă apropierea şi retragerea unor lucruri abea auzite, pline de presimţiri, pe o descumpănire stearpă, din care nu mai poate veni nimic, nimic, decât poate puţină scârbă, dezamăgire şi sărăcie sufletească, şi salvarea în una din nenumăratele convenţii sociale care sunt înşirate, ca şi cabanele pentru public, pe acest drum, care este unul din cele mai periculoase care au fost vreodată. Nici un domeniu al trăirii omeneşti nu e atât de încărcat cu convenţii ca acesta: cordoane de salvare de cele mai diverse tipuri, bărci şi colaci; refugii de toate soiurile a ştiut să găsească concepţia socială, căci, întrucât a fost înclinată să ia viaţa sexuală drept distracţie, a trebuit s-o înzestreze cu accesorii uşoare, să fie totul ieftin şi fără pericol şi cât mai “sigur”, aşa cum sunt toate distracţiile publice.

Ce-i drept, mulţi tineri simt cât de greşit iubesc, adică doar dăruindu-se unul altuia, refuzând solitudinea (media va rămâne probabil mereu la asta). Simt apăsarea unei rătăciri şi vor să transforme situaţia în care au ajuns, în felul lor, aptă de a trăi şi fecundă: căci natura le spune că problemele dragostei pot fi soluţionate mai puţin decât orice alt lucru important în public şi după cutare sau cutare învoială; că sunt întrebări, întrebări intime, de la om la om, care au nevoie în orice caz de un răspuns nou, special, doar personal. Dar cum să mai găsească ei, care s-au îngrămădit şi care nu se mai delimitează şi nu se mai deosebesc, care deci nu posedă nimic personal, o scăpare din ei înşişi, din adâncul solitudinii lor care deja nu mai există?

Acţionează numai din neputinţă colectivă şi ajung, dacă vor să ocolească cu cea mai bună credinţă convenţia de care îşi dau seama (bunăoară căsnicia) în plasa unei soluţii mai puţin publice, dar tot atât de ucigător de convenţionale; căci ajunge să fie totul în jurul lor, chiar departe, convenţie. Acolo unde se acţionează dintr-o comunitate tulbure, adunată foarte de timpuriu, orice acţiune nu e decât convenţională. Orice relaţie spre care duce o asemenea rătăcire îşi are convenţia, oricât ar fi de neuzuală (adică în sensul obişnuit imorală); ba chiar despărţirea ar fi aici un pas convenţional, o hotărâre de întâmplare, nepersonală, fără putere şi fără rod.

Cine priveşte lucrurile cu seriozitate găseşte că nu există, aşa cum nu există pentru moarte care e tot grea, o iniţiere în dragoste, că nu s-a găsit nici o soluţie: nici semn, nici drum; şi nici nu se va putea descoperi pentru aceste două poveri, pe care le purtăm şi le transmitem acoperite fără a le desface, o practică comună, bazată pe convenţie.
Dar, în aceeaşi măsură în care căutăm să încercăm viaţa ca izolaţi, ele i se vor arăta individului, cu mai multă claritate. Pretenţiile pe care le ridică în faţa noastră dificila muncă a iubirii sunt supraomeneşti şi nu le putem stăpâni, începători fiind. Dacă totuşi luăm această povară pe seama noastră, atunci să o purtăm ca povară şi timp de ucenicie, în loc să ne pierdem în tot jocul acela uşor şi superficial în dosul căruia oamenii s-au ascuns din faţa severităţii existenţei. Atunci poate se va face simţit un mic progres şi o uşurare la acei care vor veni mult după noi; asta ar însemna foarte mult.
Acum reuşim doar să privim, fără preconcepţie şi la esenţă, relaţia unui om în parte faţă de alt om în parte, iar încercările noastre de a trăi asemenea legături n-au nici o pildă în faţă. Şi totuşi e deja ceva în mersul vremii ce vrea să vină în ajutorul bâjbâielilor noastre.

Fata şi femeia, în desfăşurarea ei nouă, personală, nu vor fi decât trecător-imitatori ai proastelor maniere şi meseriilor bărbaţilor. După nesiguranţa unor asemenea treceri se va arăta că femeile au trecut prin mulţimea şi diversitatea acelor deghizări (deseori ridicole) doar pentru a-şi purifica felul lor cel mai intim de influenţele falsificatoare ale celuilalt sex.

Femeile, în care viaţa stăruie mai direct, mai fecund şi mai încrezător, trebuie să devină în fond, oameni mai împliniţi, mai omenoşi decât bărbatul, care este mai uşor şi nu este atras, prin greutatea unui fruct trupesc, dincolo de suprafaţa vieţii, el care subestimează, încrezut şi grăbit cum e, ceea ce crede că iubeşte. Această viaţă purtată tacit în dureri şi umilinţă va apărea clar atunci când se va fi eliberat de convenţiile “doar-feminin”-ului, prin evoluţia stării ei exterioare. Şi bărbaţii, care încă nu simt că asta se va întâmpla, vor fi surprinşi şi învinşi. Într-o bună zi (şi sunt acum, mai cu seamă în ţările nordice, semne temeinice care se aprind), într-o bună zi va apărea fata şi femeia al cărei nume nu va însemna doar opoziţia faţă de ceva masculin, ci ceva independent, ceva la care nu te gândeşti ca la o completare şi o limită, ci doar ca la viaţă şi existenţă: OMUL FEMININ.

Acest progres va transforma trăirea iubirii care este acum plină de rătăciri. Mai întâi foarte împotriva bărbaţilor depăşiţi. Ea se va schimba din temelie, va deveni relaţie care e voinţă de la om la om, nu numai de la bărbat la femeie. Şi această iubire mai umană, care se va desfăşura nespus de cu tact şi încet şi bine, şi clar în prinderi şi în dezlegări, va fi asemănătoare aceleia pe care o pregătim acum zbătându-ne şi istovindu-ne: dragostea care constă în aceea că două Solitudini se apără reciproc, se învecinează şi se înţeleg.
Şi asta încă: nu credeţi că a fost pierdută acea iubire mare, care v-a fost pusă în soartă cândva, băiat fiind?
Puteţi spune că nu s-au copt atunci dorinţi mari şi bune şi hotărâri din care mai trăiţi şi astăzi?
Cred că acea iubire rămâne atât de puternic şi grav în amintirea dumneavoastră tocmai pentru că e prima solitudine adâncă şi prima muncă interioară din viaţa dumneavoastră.
Toate dorinţele de bine pentru dumneavoastră, dragă domnule Kappus.

Rainer Maria Rilke

April 12

Eileen

cu privirea pierdută în gol, Eileen trage cu nesaţ din ţigară. nu-şi poate accepta soarta nicicum. în ultima vreme, tot mai des, îşi îneca tristeţea în alcool. ţigara şi alcoolul i-au rămas singurele plăceri care-o mai ţineau în viaţă. aşa credea Eileen…

şi toate i se trag din copilărie…
avea doar 4 ani când, Edna, mama sa, fugise cu un antreprenor de pompe funebre, falimentar. naiba ştie unde-l cunoscuse. de la Edna te puteai aştepta la orice. marea ei pasiune era să stea în oglindă şi să-şi aranjeze zulufii. de Eileen şi de Christa, aşa-zisul rod al iubirii ei cu Michael, îşi amintea din an în paşti. mai bine zis, atunci când Michael, soţul ei, o prindea la înghesuială şi-i ţinea teorie câte-o jumătate de zi. obosit de rutina zilnică, Michael semăna mai degrabă cu un robot: plin de tabieturi, morocănos, taciturn. niciodată nu ştiai la ce anume gândeşte. Edna i se agăţase de gât la o petrecere, după ce întrecuse măsura cu whiskyul, şi a rămas alături de el. nu că l-ar fi iubit. pur şi simplu, din comoditate.
la început, i s-a părut a fi un om bun. apoi, îmbrăţişările seci, lipsite de tandreţe, de parcă ar fi îndeplinit un ritual au făcut-o să-şi caute alte preocupări. cele două copile au venit pe lume, surprinzând-o de fiecare dată. Christa îi semăna bucăţică ruptă, în vreme ce, Eileen era copia fidelă a lui Michael. dacă n-ar fi fost el să se ocupe de copile, de mult le-ar fi dat spre adopţie. Edna iubea viaţa prea mult. pentru nimic în lume nu s-ar fi lipsit de ieşirile ei nocturne de la barul din colţul străzii, de petrecerile zgomotoase cu prietenii de ocazie, de aventurile de-o noapte care-i redaseră încrederea că bărbaţii o doresc şi n-a ajuns, asemenea maică-sii, o momâie robotitoare.
nici fetele nu simţeau prea mult lipsa Ednei. Christa se bucura când o vedea şi-i sărea în braţe, în vreme ce Eileen se retrăgea în spatele lui Michael, aruncându-i priviri ostile. toată admiraţia şi toată iubirea ei se revărsau asupra lui Michael. din instinct, ştia că Edna îşi bate joc de el, de aceea nu-i plăcea apropierea ei.
şi-acum, când îşi aminteşte  de parfumul ieftin al Ednei, amestecat cu mirosul de tutun al bărbaţilor cu care se vedea,  lui Eileen îi vine să vomite.
viaţa oferă surprize când nu te aştepţi. la un an după ce–l părăsise pe Michael şi pe cele două copile, Edna s-a întors cu actul de divorţ şi a luat-o pe Christa şi casa. pe Eileen i-a pus-o-n braţe lui Michael spunându-i cu neruşinare:
-una eu, una tu. casa… ştii bine că-mi aparţine. te priveşte unde te duci. îţi dau trei luni de zile să–ţi găseşti casă. am de gând să-mi refac viaţa, continuase Edna discursul, pe un ton neutru. o să vând casa pentru că am nevoie de bani. vei primi câteva sute de dolari să poţi plăti chiria la început.
Michael n-a protestat deloc. între timp cunoscuse o croitoreasă văduvă care-i propusese să stea împreună. ascunsă într-un ungher, Eileen ascultase toată discuţia. ura ei faţă de Edna devenise tot mai temeinică. avea 6 ani şi pricepuse că Edna o arunca în drum, ca pe un copil al nimănui. practic, vindea casa cu tot cu ea, fără să-i pese unde-o va duce Michael.
aşa apărut primul „dacă…” în viaţa lui Eileen.
da, viaţa ei ar fi avut alt curs dacă…Edna nu l-ar fi părăsit pe Michael, dacă… nu le-ar fi abandonat, dacă… nu s-ar fi întors înapoi să vândă casa…
de câte ori îşi spune în gând „dacă”, lacrimi mari se prăvălesc pe obrajii ei palizi înnodându-se în barbă. îşi plânge de milă Eileen. îşi plânge soarta cea amară de copil părăsit şi aruncat pe drumuri.
„dacă…”
ar fi ajuns şi ea cineva. n-ar fi făcut doar un liceu amărât cât să-i ajute să câştige o pâine ca vânzătoare la supermarket.
nici moartea Ednei nu i-a muiat sufletul. când a sunat-o Christa să-i spună „a murit mama”, i-a răspuns sec: „ mama ta!”. a mea a murit de mult. şi când spunea „mama”, Eileen se gândea la bunica Mary, mama lui Michael, care-şi chinuise anii bătrâneţii făcând menajul pe la casele bogaţilor. îşi ajuta fiul chiar dacă niciodată nu l-a înţeles de ce nu i-o pusese Ednei pe Eileen în braţe. era datoria ei de mamă să-şi crească şi să-şi educe fetele. însă Michael se făcea că nu-i aude bodogăneala când i-o lăsa în uşă pe Eileen.
uneori, bătrâna o lua cu ea, şi Eileen primea cadouri rochiţe, pantofiori, de la copii acelor familii. strângea din dinţi şi atunci gândurile-i alergau cu o ură năvalnică către Edna. ea nu primise niciodată o rochiţă nouă sau măcar o păpuşică. nici măcar de Crăciun…
acolo, la supermarket îl întâlnise Eileen pe John. mare, blond, tăcut, cu un zâmbet până la urechi, îi semăna foarte mult lui Michael. nu lăsa nimic la voia întâmplării, făcea totul după tipic. lucra pe şantier ca şef de echipă şi muncitorii aveau grea viaţă cu el. dar nu crâcneau pentru că John nu ştia de glumă. putea să-i întoarcă de zeci de ori până făceau treaba aşa cum voia el.
nici nu ştia ce-i plăcuse la el. cu siguranţă, nu-l iubea. Eileen credea cu toată forţa în iubirea unică. în liceu încercase chiar să se sinucidă din cauza lui Dean. era cu un an mai mare ca ea. Eileen trecea drept „fata cu inima de gheaţă „ printre colegii ei. era frumoasă precum o divă. însă orice-ncercare a vreunui băiat de-ai intra în graţii sfârşea subit sub privirile ei de un albastru îngheţat. niciunul nu se putea ridica la înălţimea lui Michael şi Eileen n-avea chef să fie o „gagică” ca oricare, aşa cum erau colegele ei care–şi schimbau partenerii ca pe ciorapi. nu fusese Edna, destul, o femeie uşoară şi-l nenorocise pe Michael? bunica Mary chiar o avertizase:
„-ai grijă, să n-o iei pe urmele Ednei! ţie n-o să aibă cine să-ţi crească plodul.”
lui Eileen i-a venit iar să vomite. şi-a amintit de scârboşenia de Edna când o văzuse ultima dată în casă. înainte să coboare în stradă, unde-i aştepta Nelly cu taxiul, Michael a trimis-o să-şi ia rămas bun. la început n-a vrut, pe urmă s-a gândit să-i arunce măcar o privire dispreţuitoare Ednei. aşa, de bun rămas. s-a apropiat de uşa dormitorului, a apăsat cu forţă pe clanţă şi s-a oprit în loc dezorientată. de sub matahala de antreprenor apăruse chipul schimonosit al Ednei aşa cum Eileen n-o văzuse niciodată. i s-a făcut scârbă subit şi i-a venit să vomite. niciodată nu i-a spus lui Michael ce văzuse, însă când vreun băiat încerca s-o atingă îi revenea în minte acea întâmplare.
cu Dean, însă, lucrurile stătuseră altfel. părinţii lui, pianişti celebri, speraseră c-o să le urmeze în carieră. însă Dean îşi dorea să ajungă chirurg. îi plăcea să cânte la pian doar ca hobby. avea chiar şi o formaţie. Eileen îl văzuse la un concurs între licee. degetele lui lungi şi fine o cuceriseră definitiv. de multe ori visa cum îi alunecau pe chip aşa cum alunecau pe clapele pianului. în mintea ei, Dean devenise, deja, viitorul soţ. un soţ cu o familie „model”, ceea ce ei îi lipsise.era visul ei suprem. încercase Eileen câteva tertipuri să-i intre-n graţii, însă Dean îi zâmbea politicos şi-atât. până-ntr-o zi când i-a tăiat calea şi i-a spus:
-Eileen, eşti cea mai frumoasă femeie! jur! dar eu nu iubesc femeile. sau, mai bine-zis, le iubesc pe toate. îmi pare rău, Eileen.apoi, a făcut stânga-mprejur şi dus a fost.
şi atunci ca şi acum au pornit-o lacrimile la vale din ochii ei albaştri, măriţi de furie şi neputinţă. a fost prima dată când a pus în gură o ţigară. a fumat câteva, una după alta, până a simţit c-o ia ameţeala. făcea ce făcea şi-i apărea în ochi chipul batjocoritor al Ednei.
avea aproape cinci ani  când, aflându-se în holul de la intrare,auzise vocea stridentă a Ednei  urlând la Michael:
– tu nu ştii să fii bărbat! tu eşti un robot! de când nu mi-ai mai spus o vorbă bună? cu ce drept îmi închizi tu viaţa şi viitorul?
Michael abia mormăia ceva…şi iar se auzea vocea piţigăiată a Ednei:
-da, da, da. el mă iubeşte, mă face să mă simt femeie, mă face fericită! m-am uscat lângă tine! să-ţi cresc doar plozii şi atât? eu sunt femeie adevărată şi am nevoie de romantism. ştii tu ce-i ăla romantism?
la vârsta ei, Eileen nu ştia, cu siguranţă. şi nici nu pricepea. nu pricepea cine-i acel “romantism” care ocupase cu totul sufletul şi inima Ednei, de nu mai rămăsese loc nici pentru ea, nici pentru Christa. şi-n gura Ednei suna aiurea tare de tot cuvântul ăsta. îi era milă de bietul Michael. n-avea “romantism” să-i dea Ednei… şi de unde să-l ia când toată ziua trebăluia prin casă?
dacă…
dacă nenorocita de Edna s-ar fi mulţumit cu bunătatea lui Michael şi n-ar fi tânjit după romantism…
dacă nu l-ar fi-ntâlnit pe „porcul cu dricul”, cum îi zicea bunica Mary, şi nu i-ar fi sucit minţile… ar fi avut şi ea o familie.
ar fi avut o mamă care s-o înveţe cum să se poarte. ar fi fost o familie onorabilă şi n-ar mai fi şuşotit colegele când o vedeau că intra în clasă.
şi-atunci, cu siguranţă, Dean ar fi iubit-o şi-ar fi cerut-o de nevastă. cine ştie ce aflase despre aventurile Ednei? cum s-o placă aşa, a nimănui? şi dacă se confirma mai târziu zicala: “capra sare masa, iada sare casa”?…un nou şir de „dacă” îi tăiase lui Eileen, cu totul, pofta de viaţă.
apariţia lui John în viaţa ei, fusese ca un colac de salvare. tată, poliţist…mamă, educatoare… familie adevărată, respectată. acesta a fost primul atu, atunci când a zis „da”. şi asemănarea. marea lui asemănare cu Michael! de parcă ar fi fost fiul lui. de cum s-au văzut, Michael şi John parcă se ştiau de când lumea. bucuria lui Michael a fost şi bucuria lui Eileen. căpătase şi viaţa ei sens. intra în rândul lumii. era mândră de socrii ei.  s-a-nţeles cu Michael să le spună că Edna murise la naştere. oricum n-o mai văzuse de-o bună bucată de timp. rudele lui John ar fi vrut să afle amănunte. ce-ar mai fi râs când ar fi aflat că Edna a plecat de-acasă cu un antreprenor de pompe funebre pentru că Michael nu-i oferea romantism…
după un an, s-a născut micul Robert. bucuria venirii lui pe lume avea să fie întunecată de un telefon al Christei:
-Edna vrea să-şi vadă nepotul.
-cât trăiesc eu, niciodată!, îi răspunsese Eileen tăios. se temea c-o să se trezească cu ea la uşă. dar Edna mai avea mândrie. voia să fie invitată de Eileen şi să-i ceară iertare. în definitiv, era tot mama ei. însă Eileen nici n-a vrut s-audă. venise soarele şi pe strada ei şi pentru nimic în lume n-ar fi renunţat la viaţa de acum făcându-i loc Ednei în noua ei familie.
nu era fericită. era mândră Eileen. se dichisea, se aranja devenise o adevărată doamnă de societate: mănuşi, pălării, şaluri scumpe, pantofi asortaţi cu genţi de firmă. se îmbrăca cu stil de nici n-ai fi zis că-i o simplă vânzătoare.  Eileen aproape că devenise obsedată de propria persoană. era o mamă bună pentru micul Robert. în străfundul sufletului visa să-i ofere absolut tot ceea ce şi-a dorit ea însă nimeni nu-i ascultase vreodată dorinţele. Michael ştiuse să-şi facă datoria de părinte. atât cât se putuse. acum, îşi putea face singură orice moft. se oprea tot mai des în faţa oglinzii şi gândul ei zbura către Dean. chiar şi-n momentele intime când sărmanul John o copleşea cu alinturile, Eileen visa cu ochii deschişi. asflase şi ea ce-i romantismul dar tot n-o ierta pe Edna. ea n-avea de gând să-l părăsească pe John. dar sufletul şi inima ei vor fi pe veci ale frumosului Dean. pe el, doar pe el, îl va iubi “până la sfârşitul lumii. şi încă o zi.” aşa cum aflase dintr-un cântec care-i plăcea foarte mult.
timpul trecea şi Eileen nici nu băga de seamă că John începuse să se schimbe. venea tot mai târziu şi tot mai obosit de pe şantier. într-un fel se bucura că nu trebuia să-i mai îndure mângâierile. uneori îl surprindea cum o privea cu mare atenţie de parcă s-ar fi pregătit să-i spună un secret. era convinsă că John era topit după ea. aerul ei de Greta Garbo, nu de puţine ori, îl făcuse să se simtă copleşit, să se fâstâcească, fără să aibă curajul s-o mângâie ca altădată.
dar cum toate au un sfârşit pe lumea asta şi fericirea lui Eileen a ajuns la final. în dimineaţa aceea de sâmbătă, când John a anunţat că merge cu Nick la bowling, ea l-a privit cu răceală şi cu dorinţa de-a scăpa cât mai repede de el. din nefericire, micul Robert alunecase pe treptele de la intrare şi–şi luxase un deget. după ce-a chemat ambulanţa, a sunat acasă la Nick să-i dea vestea şi lui John. luaţi prin surprindere, Nick şi Doris n-au fost capabili să mintă. nu-l văzuseră pe John de câteva luni bune. a-nceput să-se-nvârtă casa cu ea şi-a simţit că-i alunecă pământul de sub picioare. sâmbătă de sâmbătă fusese plecat şi venea acasă frânt. şi-a aprins o ţigară cu mâinile tremurând.  din ochi i-au ţâşnit lacrimi mari şi amare. nu putea să fie adevărată. oricine, dar nu el, nu John, care o idolatriza pur şi simplu…
din nou îi apăru scârba de Edna în faţa ochilor. cum s-o respecte John dacă pe ea, propria mamă o abandonase ? şi el? dacă chiar era adevărat, atunci, nu putea să fie mai bun decât Edna. l-a lăsat pe Robert în grija bonei şi s-a dus pe şantierul unde-şi avea John biroul. era sigură că n-o să-l găsească acolo. era sâmbăta şi nu se lucra. ce să facă John pe şantier?
a întrebat la poartă şi paznicul i l-a dat pe John la telefon. părea tare încurcat. i s-a permis să intre şi, când a ajuns la birou, a rămas prostită locului. cu ochii ţintă pe burta Ginei, secretara lui John. nu i-a trebuit mult să-şi dea seama că ea era în plus acolo.cu lacrimi în priviri, s-a întors ca un automat şi-a plecat valvârtej la maşină.
nu. nu i se putea întâmpla tocmai ei. de ce ea? cu ce-a greşit? a fost corectă, şi-a văzut de casă, l-a îngrijit pe John. nimic nu i-a lipsit. şi el…întocmai ca Edna! de pe cal, pe măgar. Gina era o ţărăncuţă, tânără, ce-i drept, dar cu apucături de ţărancă. cu vreo 15 ani mai tânără ca John. lipsită de stil, neemancipată. nici nu se puteau compara. ce găsise John la ea? ce nu-i oferise ea şi aflase la nespălata de Gina?
când a venit John acasă şi i-a confirmat grozăvia, Eileen a urlat ca un animal rănit şi-a tăbărât cu pumnii pe el. a stat John cuminte şi-a încasat fără să crâcnească. a obosit Eileen într-un târziu şi s-a prăbuşit grămadă pe jos unde a început o litanie de parcă John, săracul, murise, nu pleca cu alta. s-a oprit brusc, a sărit ca din arc şi s-a dus în faţa lui John:
-şi copilul? la Robert te-ai gândit, criminalule? ce faci cu copilul?
fără să gândească prea mult John a răspuns ca ultimul prost:
-rămâne la tine. eu o să am altul…
s-a oprit Eileen din bocet, năucă, de parcă ar fi primit o bâtă-n moalele capului. nu-i venea să creadă că John spusese astfel de grozăvii:
-cum adică o să ai altul? tu te-auzi ce spui? cum o să ai alt copil? … curva! curva de Gina! dacă n-ar fi fost angajată, copilul meu ar fi avut tată.
dacă n-ar fi fost în călduri, aş fi avut familie în continuare…dacă nu erai un bou să te poată prosti, acum erai cu familia ta.
ca orice femeie înşelată, Eileen nu credea, în ruptul capului, că iniţiativa îi aparţinuse lui John. nu era posibil aşa ceva. doar ea, târfa…ca Edna… două târfe care strică casele.
of, dacă…
un an s-au chinuit unul pe celălalt. s-au bătut, s-au iubit cu disperare, s-au urât au încercat, chipurile, s-o ia de la capăt. până-ntr-o zi, când, venind de la muncă, n-a mai găsit Eileen niciun lucru care să-i amintească de John. plecase cu ajutorul lui Nick, la Gina. împlinise fetiţa un an şi Gina îi pusese piciorul în prag: ori cu ea, ori cu mine!
plânge Eileen cu lacrimi amare. plânge şi trage cu sete din ţigară.  Edna  murise de mult. ura ei era tot mai aprigă. nu poate să uite, nu poate să ierte. nici pe John nu-l poate ierta. n-a înţeles niciodată ce-a fost în capul lui de-a plecat de la bine la rău. dar ea tot pe Dean îl iubeşte. n-a încetat nicio clipă să se gândească la el. cu timpul, în mintea ei s-a cuibărit ideea că Dean e la fel de amorezat de ea. că într-o zi îşi va părăsi nevasta şi va veni s-o caute. aşa era drept. dar ticălosul de John nu trebuia s-o părăsească. a ajuns o epavă. un alcoolic şi el.
şi Robert…cine ştie prin ce colţ de lume a ajuns? nici nu ştie dacă mai trăieşte. ultima dată, acum câţiva ani, îi trimisese o carte poştală de prin Malaezia…

acum rămas singură Eileen şi tot peste umăr priveşte. în fond, niciodată nu şi-a făcut planuri de viitor. întotdeauna a existat ceva care i-a deturnat sensul vieţii- nenorocita ei de viaţă alcătuită dintr-un lung şir de „dacă”.

 
şi toate i s-au întâmplat  numai din cauza nemernicei de Edna…

 

 

 

Din vol. Lacrimi de clown

April 5

Emanuel Pope – câinele Dingo

 

lui Cargo, cățeaua lup

 

ai venit, Doamne, în pustiul meu
şi mi-ai poruncit
să nu mă vând oamenilor
sufletul mi l-ai hărăzit
să se hrănească din singurătate
ca o fiară
lumina să mi-o culeg
din ceaţa zilelor obositoare şi grele ca anii
şi trupul să mi-l apăr
împovărat sub haina umilinţei.

iar pentru a mă feri
din calea trădării cuvintelor
la plecare
ai luat cu tine şi graiul meu
a fost prima şi ultima oară
când te-am adulmecat, Doamne,
şi când mi-am îndreptat spre
…spre umbra picioarelor Tale
gura mea mută
şi ochii umezi
Tu nu mai erai
deşi mă iubeai
deşi
dinainte ştiai tot nesomnul
din ascunzişul inimii mele.

 

nările mele
spre suflarea-Ţi cerească se roagă.

 

de ani de zile
vieţuiesc înconjurat numai de pustiuri
ele nu mă văd şi nu mă miros
însă eu le cunosc pe de rost
fiecare meteahnă
fiecare aromă,
fiecare umbră
fiecare adiere a inimii lor de plumb
şi am încetat demult
să mai sângerez la întunecare

aerul fierbinte al deşertului
a devenit casa mea
nările mele
spre suflarea-Ţi cerească se roagă
acoperit de praf
batjocorit
bântuit de coşmaruri
pâine încinsă eu însumi
în cuptorul roşu al deşertului
îmi rod sigurătatea ca pe o piatră
şi nenumărate zile fără hrană trec
ca somnul topindu-se

în blana mea de vise
adulmec şi aştept
nările mele
spre suflarea-ţi cerească se roagă:

„Doamne, nu-l îndepărta pe câinele Tău
de la miezul pâinii Tale!”

 

 

 

 

din vol. Emanuel Pope, Voinicul în piele de javră,  Iaşi, 2015