Tăcerea-i de aur

Milian Stătescu se trezise cu noaptea-n cap. Cu ochii lipiţi de somn, sprijinindu-se cu mâinile de pat, bâjbâi cu vârful degetelor de la piciorul drept, sub pat, după papucii scorojiţi de atâta purtat. Îi trase în faţă şi-şi înfipse hotărât labele lungi şi osoase până-n vârful lor. Târşind  picioarele pe covorul ros de timp, se îndreptă spre baie. Urma acelaşi ritual de ani de zile: îşi pregătea cu mare grijă ustensilele de ras apoi, începea, cu râvnă şi atenţie, să dea cu pămătuful spuma groasă pe obraz.
Azi, ca niciodată, se trezise cu un sentiment ciudat de mulţumire de sine. Prin cap îi umbla, obsedant, un gând ce-l urmărea de câteva zile. Se privea, îndelung, în oglinda pătată din baie în care-şi vedea chipul pe alocuri înnegrit ca o fotografie veche, uitată pe fundul unui scrin, în care nu mai umblase nimeni de ani şi ani de zile. Întâmplările din ultimele zile îi confirmaseră acel gând care avea să-l determine în luarea unei decizii esenţiale pentru tot restul vieţii…

La cei şaizeci şi patru de ani ai lui, era pe-aproape de pensie. Şi nu voia să păţească aşa cum păţiseră toţi prietenii lui: să-l prindă vremea cu mâinile încrucişate, să nu ştie ce să facă cu viaţa lui, atâta cât îi mai rămânea, după ce nu mai folosea nimănui.
Cu gesturi mecanice şi-a pregătit ceaiul din frunze de mentă, a desfăcut un borcan de dulceaţă care zăcea de câţiva ani, plin de praf, pe raftul din cămară, şi-a început să mestece tacticos, ca şi cum ar fi rumegat, gândul care nu-i dădea pace.
De patruzeci şi ceva de ani lucra în acelaşi loc, un soi de birou de reclamaţii şi sugestii, unde primea jalbele cetăţenilor care, după o triere de care se ocupau două tinere angajate, ajungeau pe masa şefului. Acolo, erau rânduite pe tipuri de probleme şi, la final, Milian făcea o informare, pe scurt, către superiorul său.
Treburile au decurs normal până-n urmă cu doi ani când, o circulară venită de sus îi obliga să meargă la un curs de iniţiere în folosirea computerului. Biroul urma să fie dotat cu aparatură modernă. Pe Milian nu-l puteau convinge nicicum să se împrietenească cu noile cuceriri ale tehnologiei. Ştia una şi bună: ştampila, stiloul şi registrul erau sfinte şi nicio maşină din lumea asta n-ar fi putut face munca lui cu mai multă conştiinciozitate şi consecvenţă.
Niciodată, chipul şefului  nu-i fusese mai antipatic aşa cum îi devenise acum: cu un zâmbet ironic în colţul buzelor şi cu acea grimasă pe care o afişa permanent, încât nu ştiai ce gândeşte. Parcă nimic nu-l mai mulţumea. Refuzul lui Milian îi accentuase cuta dintre ochi şi parcă-i făcuse colţurile buzelor mult mai coborâte de ziceai că îndată va începe să plângă.
Ştia că trăieşte într-o lume imperfectă, că subalternii lui mai cârtesc, că-n ultima vreme lumea începuse să-şi piardă busola…Dar ce vină avea el? Îşi îndeplinea conştiincios funcţia de şef de birou şi nimic mai mult. Nu era nici mai bun nici mai rău decât alţi şefi.
Cu câteva zile în urmă, îşi aminti Milian Stătescu, vecina de la etajul doi îl oprise în faţa liftului şi începuse să-i povestească despre locatara de vis-a-vis care, de fiecare dată, când venea cu câinele de la plimbare îl spăla pe labe în faţa uşii.
– Spune dumneata, domnule Milian, că eşti om cu carte şi cu funcţie la primărie, spune dumneata, dacă nu-i nesimţită. Tot mirosul de pe labele câinelui se împrăştie-n jur de nu mai poţi ieşi din casă,” ridică tonul madam Margit.
Văzând că nu capătă răspuns coborîse vocea şi porni să povestească vrute şi nevrute. Aha! Văzuse ea pe vizor! Nu era proastă, chiar dacă n-avea patalama la mână ca dumnealui, Milian. Şi, pe măsură ce el o privea în tăcere, trecând dincolo de ea cu privirea, madam Margit devenea tot mai agitată şi mai nemulţumită de lipsa lui de reacţie.
Acelaşi gând obsedant i se învârtea în cap precum o viespe deasupra unui borcan cu dulceaţă. Fără să scoată un cuvânt, a făcut stânga-mprejur, lăsând-o pe raportoarea de ocazie cu buzele umflate şi cu un sentiment de adâncă frustrare pe care nu s-a sfiit să-l scoată la vedere aruncându-i câteva vorbe grele de la obraz:
-Ruşine să-ţi fie, domnule Milian, că eşti om cu carte şi cu funcţie mare la primărie şi nu dai doi bani pe necazurile cetăţenilor. A prins mămăliga coajă şi s-a urcat scroafa-n copac. Dar las’ că vine vremea să mai stea şi pe jos. Şi intră în apartament trântind uşa cu putere să vadă necioplitul că nu-şi poate bate joc de oameni aşa cum vrea el.
Ajuns în prag, Milian Stătescu îşi spuse: „de mâine, gata! Pân’ aici!” Nu se mai putea, trebuia să ia taurul de coarne. Era clar că nu mai putea să amâne.
A doua zi, luni, când a ajuns la slujbă, a dat nas în nas cu şeful care l-a salutat zâmbindu-i. Fără să-i aştepte răspunsul a intrat în biroul din capătul culoarului şi s-a închis cu cheia pe dinăuntru.
Refuzul lui de-a urma acele cursuri profesionale care l-ar fi ajutat să deprindă folosirea computerului îi atrăsese din partea şefului o sancţiune. I se spusese că-i provizoriu, până va lua o decizie. Pentru că n-aveau în birou o maşină de tocat zecile de mii de jalbe care se înălţau ameninţător, formând un munte în miniatură pe biroul din faţa lui, i s-a dat ordin să execute activitatea unei maşini de tocat hârtii. Opt ore stătea nemişcat şi toca mărunt-mărunt colile albe, deseori cu un scris lăbărţat, cu ştersături şi cu toate necazurile cetăţenilor.
Uşa de la biroul şefului s-a deschis brusc şi, furios ca un leu, a ieşit şi s-a dus aţă către Milian Stătescu care, tacticos, toca mărunt foaie cu foaie.
-Hei, domnule Milian! Ţi-am dat ziua bună şi te prefaci că nu auzi. Întotdeauna te-am considerat un om politicos. M-am înşelat, se pare.
Calm, Milian îşi vedea de treaba lui ca şi cum celălalt n-ar fi existat. Era atât de absorbit de munca lui de ciopârţit hârtii, încât semăna cu un copil care descoperea pentru prima dată foarfecele şi hârtia.
Îmbufnat, şeful s-a retras în biroul lui, sperând că-i doar o hachiţă de-a lui Milian Stătescu. Nu ştia cum să se mai poarte cu el. Pe măsură ce se apropia de ziua pensionării, devenea tot mai ciudat. „O fi având vreun necaz,” gândi şeful amintindu-şi de îndrumările primite la cursul de reciclare, în care fuseseră învăţaţi cum să-şi atragă subalternii de partea lor pentru a da maxim de productivitate. Poate ar fi trebuit să-l ajute cumva, chit că Milian tăia frunze la cîini, adică, jalbe primite de la toţi nebunii oraşului în care reclamau câte-n lună şi în stele şi pe care nici nu se gândea să le ia în consideraţie. Când se uita pe deasupra lor, parcă-l cuprindea şi pe el nebunia şi-i venea să facă o scrisoare către Cel de Sus în care să-i reclame pe toţi apucaţii lipsiţi de ocupaţie. Şi cum să nu fierbi în tine şi să nu crezi că unicul şi singurul tău drum va fi către ospiciu şi de-acolo la cimitir când, zilnic, apărea acel bătrân stafidit cu chip de şobolan opărit care aducea câte un plic gros de câteva zeci de pagini? Adusese la cunoştinţa primarului că vecinul de deasupra turna apă cu găleata, umezea tavanul noaptea şi apoi făcea o gaură prin care-l spiona. Că preotul fusese cu Crăciunul la madam Fulga, vecina de la parter, se îmbătaseră amândoi şi apoi toată noaptea au cântat cântece legionare. Că mafia din învăţământ legase un magnetofon de telefonul lui şi noapte de noapte îi fura curentul din casă şi-i asculta telefonul.
O altă reclamagioacă de frunte era o anume domnişoara Desdemona: ajunsă virgină la venerabila vârstă de şaizeci şi trei de ani aducea, lunar, dovada de la un ginecolog. Între timp, reclama câte trei-patru violuri pe săptămână. În blocul ei erau câteva apartamente ale armatei şi se mutau bieţii ofiţeri imediat ce-i găbjea domnişoara Desdemona că locuiesc prin preajmă şi-i acuza de viol.
Şi câte şi mai câte nebunii!
Se prea poate ca bietul Milian s-o fi luat-o razna de la aceste scrânteli care curgeau gârlă, zi de zi, pe biroul lui şi, pe care, fusese nevoit să le citească spre a le face un rezumat în registrul de unde dădea numere.
Luându-şi o mutră smerită, cu un glas blînd şi înţelegător, şeful de birou ieşi în vârful picioarelor şi se apropie tiptil de Milian Stătescu tăia hârtiile cu aceeaşi frenezie, cu ochii ţintă pe foarfece, de parcă ar fi urmat un contur dinainte desenat.
-Domnule Milian, i se adresă şeful cu blândeţe. Dintotdeauna v-am apreciat ca pe un muncitor de nădejde. Nu trebuia să vă supăraţi pe mine că vi s-au dat alte atribuţii. Sunt la fel de importante ca şi acelea de la registratură. Şi, niciodată nu se ştie în viaţă… Haideţi, spuneţi-mi aşa, cum i-aţi spune mamei dumneavoastră, ce aveţi pe suflet?…”
Milian continua să privească fix crâmpoţeala căreia i se dedicase trup şi suflet. Şeful a aşteptat preţ de câteva minute şi, văzând că nu primeşte niciun răspuns, a plecat val-vârtej către birou, aruncând printre dinţi o înjurătură. Incredibil! Milian Stătescu ori surzise, ori înnebunise, ori îl sfida ca ultimul măgar posibil. Aşa ceva era de neconceput! Şi pe cât părea Milian Stătescu de absorbit de propria-i muţenie, pe atât de mult şeful de birou se îndârjea, decis fiind să recurgă la orice mijloace spre a-şi scoate subalternul din starea bizară în care se afunda.
Privind către biroul învăluit într-o lumină anemică i-a venit ideea să-l sune pe telefonul direct. Stătea cu receptorul la ureche şi privea cu aviditate prin geamul de la uşa biroului aşteptând să vadă gestul, devenit mecanic, al lui Milian Stătescu de-a răspunde la telefon. Ceilalţi angajaţi, văzând toată vânzoleala şefului şi muţenia lui Milian începuseră să chicotească. Aproape că nu le venea să creadă cât se smintise bietul de el de la atâţia nebuni cu care intrase în contact la ghişeu. Totodată, nu înţelegeau toată insistenţa şefului de-a scoate de la Milian Stătescu, măcar un semn, un cuvânt prin care să-şi manifeste prezenţa.
După vreun sfert de oră, şeful a venit din nou în faţa lui Milian cu coală de hârtie pe care scrisese cu marker: „bună ziua!” I-a fluturat-o pe sub nas, i-a dus-o în dreptul ochilor…Nimic! Milian Stătescu privea de parcă misiva era transparentă. Sărmanul şef n-a mai răbdat. Roşu la faţă şi cu bărbia tremurând de indignare, a început să urle:
-Gata! Jocul s-a terminat! De mâine eşti concediat. N-ai decât să iei poziţia mutului şi să sfidezi pe cine vrei tu! Dacă eşti bolnav, mergi la doctor. Nu mai ai ce căuta la birou. Trebuia să-ţi aprob demisia când ai refuzat să mergi la cursuri. Gata! Răbdarea mea are limite.
A ieşit trântind uşile şi lăsând în urmă o dâră de aer rece. Spre sfârşitul programului s-a întors fluturând demisia lui Milian Stătescu în mână. Calm, cu o voce înţelegătoare începu din nou să-l chestioneze:
-Poate te-a jignit careva dintre colegi? E salariul prea mic? Sau… ai nevoie de puţină odihnă? Spune-mi, domnule Stătescu! Te rog, nu mă lăsa să mă zbat ca peştele pe uscat. Întotdeauna am avut o relaţie model cu subalternii mei. Nu-i posibil ca dumitale să-ţi fi făcut cel mai mare rău, refuzându-ţi demisia. M-am gândit la dumneata: să ai vechime şi continuitate până la pensie… Mi-am pus fundul la bătaie în faţa şefului pentru dumneata. Eu sunt un om bun, cu frică de Dumnezeu, chiar dacă sunt mai pretenţios, rostea şeful cuvinte fără noimă în care nici el nu mai credea.
Degeaba. Parcă vorbea singur. În timp ce chipul lui Milian Stătescu era invadat de-o lumină stranie, şeful de birou începu să se simtă ca un copil care se scălâmbăia într-o oglindă făcând mişcări haotice, groteşti, oglinda rămânând impasibilă şi rece.
Acea lumină de pe chipul lui Milian Stătescu era un semn că descoperise cât de minunată e noua lui postură de temniţă pentru cuvânt. Era stăpân absolut al cuvântului. Dacă voia, îl slobozea în lume. Dacă nu, iaca ce păţea şeful lui căruia nu-i mai tăcea gura de dimineaţă: mai avea puţin şi înnebunea. Da, da, îşi întări Milian Stătescu convingerea, în sinea lui: omul poate să înnebunească numai din cauza cuvintelor pe care le rosteşte. Toţi cei care îi puseseră zecile de reclamaţii sub nas aveau un excedent de cuvinte şi le aşterneau pe hârtie în fel şi chip.
Privind către chipul obosit al şefului, Milian avu un scurt moment de ezitare. I se făcuse milă de tot zbuciumul lui de-a fi un şef model.
Nu, nu…nu se cădea să renunţe după ce răbdase atâta… îşi văzu mai departe de ciopârţit jalbele.
Cu o voce joasă şi răguşită, de parcă venea din fundul pământului, şeful de birou îi spuse răspicat:
-De mâine ai aprobată demisia şi-ţi faci lichidarea!
Fără să spună o vorbă, Milian Stătescu şi-a strâns meticulos fiecare hârtiuţă de pe birou, a pus foarfecele în sertar, şi-a luat fişa de lichidare şi-a ieşit pe uşă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ziua de muncă se terminase. Din spatele uşii de sticlă, şeful de birou îl privea îngândurat înregistrându-i fiecare mişcare ca atunci când te desparţi de cel mai bun prieten pentru totdeauna.
Deşi afară bătea un vânt rece, semn că iarna era pe-aproape, Milian Stătescu simţea un soi de căldură care-l învăluia, îl pătrundea până la ultima fibră. A fost prima lui zi în care a învins cuvântul. Concedierea i se părea a fi o mare binefacere. Acasă, între patru pereţi, singur fiind, îi va fi mult mai uşor să-şi respecte decizia luată: înţelegerea cu sine de-a amuţi până la capătul vieţii.
Până spre seară s-a pornit un viscol ca din senin. Prin aerisirile apartamentului vuiau balauri de foc şi frigul pătrunsese ca într-o peşteră. Unul dintre calorifere era înfundat de mâl şi apa caldă nu mai circula prin ţevi. Ar fi trebuit să cheme un meseriaş să i-l aerisească. Asta însemna că trebuia să vorbească şi să-şi încalce legământul. După un timp de gândire, Milian Stătescu a avut revelaţia faptului că Cineva, acolo sus, îl supunea unui test: îl punea la încercare să-i vadă tăria de caracter. Nuuu. Frigul n-avea să-l îngenuncheze.
Şi-a pus pe el atâtea haine de abia se mai putea ţine pe picioare. În cele din urmă, ca să uite de frigul care-i măcina oasele şi-l secera de la genunchi, Milian Stătescu, aşa înfofolit cum era, s-a aşezat pe un fotoliu în dreptul ferestrei privind către mogâldeţele din stradă, luate pe sus de viscolul care nu se mai oprea. Avea, totuşi, un avantaj: era în casă, nu afară.

Zilele se scurgeau una după alta şi sărmanul şef de birou suferea cumplit pentru decizia ticăloasă pe care o luase de a-şi concedia subalternul. Nopţile lui deveniseră nopţi de tortură. Nu mai mânca, nu se mai putea concentra la nimic, vedea continuu chipul împietrit al lui Milian Stătescu atârnând în ştreang. Da, cu siguranţă i se întâmplase ceva. Pe viscolul ăsta, singur, fără serviciu…şi bolnav pe deasupra. Îşi rugase până şi secretara să-i facă o vizită. Nu răspundea nimeni. Dimpotrivă, pe lângă clanţa uşii văzuse gheaţa groasă semn că nu fusese deschisă de când venise urgia de iarnă. I-a scris şi câteva scrisori. Însă totul a rămas fără răspuns.
În cele din urmă, n-a mai rezistat şi a sunat la numărul de urgenţă   spunând că la adresa respectivă s-ar putea să găsească un sinucigaş.
…Şi numai vina lui era! Ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi lăsat în plata lui? Sau, să fi insistat să vadă ce suferinţă are, de nu scotea nicio vorbă…
După tot zbuciumul şi după atâtea nopţi nedormite, şeful de birou a început să delireze. Zăgazurile minţii i s-au rupt şi nu se putea opri din a-şi face reproşuri pentru crima comisă. Ucisese un om. Un om conştiincios care amuţise din motive ştiute doar de el… Şi el, criminalul, îl lăsase fără pâine, taman acum, înainte de pensie…
Milian Stătescu, în schimb, avusese noroc. Îl găsiseră pompierii când organismul începuse să intre în hipotermie. Văzând că nu scoate nicio vorbă l-au dus la acelaşi spital unde fusese internat şeful.
Aflat pe marginea patului, într-un moment de linişte, şeful de birou, privea către personalul medical ce alerga în stânga şi în dreapta pe holurile spitalului. Deodată, în faţa ochilor i-a apărut un maldăr uriaş de haine, purtat de brancandieri, din care ieşea chipul gălbejit, cu gâtul lung de pasăre rănită al lui Milian Stătescu.
O clipire din ochii înfundaţi în orbite ai mutului a fost semnul că cei doi s-au recunoscut: chipul lui Milian Stătescu era luminos ca o lună plină, pe cel al şefului de birou se putea citi neputinţa şi disperarea. Amândoi descoperiseră secretul tăcerii absolute. Mutul se simţea puternic şi stăpân pe situaţie. Reuşise, prin tăcere, să dea celorlaţi, inclusiv şefului de birou, sentimentul de inutilitate şi neputinţă. Dorinţa lor de comunicare se izbise de muţenia lui ca de un zid de piatră.
După un timp, în spital, se împrăştie vestea că un bolnav adus în delir, cu câteva zile în urmă, s-a spânzurat de ţeava de la calorifer. Cineva chiar spusese că trebuie să fi fost vreo legătură între mutul îngheţat şi bietul sinucigaş. Lucrurile păreau a fi legate…

În cele din urmă, vestea morţii şefului de birou a ajuns şi la urechile lui Milian Stătescu. A fost atât de impresionat de moartea lui, încât prima reacţie a fost să spună că-i pare rău. Din gura lui, căscată grotesc, oricât s-a străduit, n-au ieşit decât nişte scâncete ascuţite.
I se împlinise voia lui Milian Stătescu: dusese până la capăt ceea ce şi-a pus în cap în acea dimineaţă mohorâtă de toamnă târzie, devenind temniţă zăvorâtă, pentru totdeauna, cuvântului.