ELISABETA RIZEA

 

 

Imediat după decembrie 89,  Lucia Hossu Longin realiza emisiunea „Memorialul durerii”. La început  era transmisă săptămânal la ore de audienţă maximă,  până când, cei care vreme de 50 de ani terorizaseră ţara, fiind încă la putere, n-au mai permis transmiterea emisiunii decât târziu, după miezul nopţii, ca apoi s-o interzică definitiv. A fost ca şi cum s-a tras un colţ al cortinei pentru ca cei mulţi să vadă ce li s-ar putea întîmpla, în caz că nu şi-ar vedea de treabă.


Printre martirii care au rezistat terorii comuniste s-a aflat şi Elisabeta Rizea, femeie simplă din Nucşoara, cu o statură morală aşa cum românii nici nu bănuiau că mai există. Toată lumea era surprinsă când o asculta :părea o entitate venită din alte lumi, şi alţi realizatori tv sau jurnalişti s-au grăbit s-o intervieveze, tocmai pentru ineditul modului de-a gândi şi pentru felul în care a rezistat chinurilor la care securitatea a supus-o fără măcar să-i clintească demnitatea de om. Astfel,doi etnologi, Irina Nicolau şi Theodor Niţu, de la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, au decis să lase posterităţii mărturiile acestei femei care a răzbătut din infernul comunist rezistând celor mai de neimaginat torturi, publicând cartea “Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara”.

Acum, după 26 de ani, constat că întrebarea lui Gabriel Liiceanu din prefaţa cărţii a devenit retorică: „Ne putem oare branşa sărbătoreşte la un Occident care vrea să ne reînveţe drepturile omului, democraţia şi privatizarea, uitând pur şi simplu, sau ignorând suprema imoralitate care este crima?” Iată că s-a putut. Câţi îşi mai pot aminti azi cine a fost Elisabeta Rizea, atâta vreme cât ştiu cine este Dan Diaconescu, sau Andreea Marin sau Mihaela Rădulescu. Acesta e genul de personalităţi pe care memoria publică românească îl cultivă şi pe care nu-l poate omite. Şi de ce ar plăcea- o pe Elisabeta Rizea care nu are mare lucru în comun cu mentalitatea generală, care a trăit experienţe pe care noi, ceilalţi, nici măcar nu ni le putem imagina?
„Când citim în paginile acestei cărţi, spune Gabriel Liiceanu tot în prefaţă, că au existat prizonieri politici cărora li s-au scos dinţii cu cleştele de cuie, smulgându-li-se gingiile o dată cu dinţii; că o femeie era călcată în picioare până când îi ieşeau plămânii prin coastele rupte;când citim că Elisabeta Rizea a stat legată de mâini de un cârlig din plafon, că i-au rămas în celulă dinţii şi părul („în pat dinţii din gură, cole jos păru”), că un om valora mai puţin decât un glonte („trei lei”), când aflăm – din altă mărturie – că un ţăran ridicat noaptea este smuls din casă cu stâlpul casei cu tot, toate acestea trăite, văzute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bătăile inimii să ni se oprească şi pentru ca părul să ni se ridice măciucă?”
Iată că nu. Iată că memoria noastră nu mai poate cuprinde şi un Om precum Elisabeta Rizea. Dar ea e doar unul dintre cazurile fericite. A fost cunoscută de opinia publică, chiar dacă impresia lăsată de tragica ei poveste a fost de scurtă durată. A fost eroina unuia din documentarile Luciei Hossu Longin. Au scris această carte despre ea cei doi cercetători. Dar poate mult mai importantă pentru ea a fost unica vizită a Majestăţii Sale regele Mihai în căsuţa modestă din Nucşoara, unde-şi chinuia zilele, oloagă fiind de ambele picioare. Şi mult mai important a fost când, pe cheltuiala Majestăţii Sale a fost dusă la Bucureşti şi operată la picioare să se poată bucura de viaţă şi ea. Pentru că chinurile Elisabetei Rizea au continuat până la moartea ei şi lupta ei cu hidra comunistă n-a avut repaus nici după 90.

„Era aşa o lume cinstită şi cumsecade… Doamnă, n-aş fi dat pe nimic comuna asta! Acum ei (urmaşii comuniştilor) au pământul de la Arnăuţoiu, de la ăştia care au fugit, de la mine, de la ăla, de la ăla… Trei zile dacă mai trăiesc, da vreau să ştiu că s-a limpezit lumea. Că pământu, vezi, nu mi-l dă…” Şi lumea nu s-a limpezit nici măcar acum, după 26 de ani. Dimpotrivă. Povestea e cutremurătoare. Cine o citeşte cunoaşte o viaţă exemplară. Exemplară a fost şi dragostea pe care această femeie a purtat-o bărbatului ei şi pentru care s-a lăsat supusă celor mai atroce chinuri, dar pe care nici prin cap nu i-a trecut să-l trădeze vreodată , aşa cum nici n-a gândit să-şi trădeze tovarăşii din Rezistenţa anticomunistă:
„Şi a tras Cîrnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi aveam coadă… şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig… Şi mi-a fost frică, doamnă… şi stam şi ţipam şi spuneam – domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi că nu ştiu! Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine împuşcaţi-mă!” Şi câte alte chinuri pe care o minte normală nu le poate cuprinde. Pe care mulţi cu siguranţă nu le-au crezut.

Degeaba scria Pasternak: „Despre acea lume trebuie scris în aşa fel încât să ţi se oprească bătăile inimii şi părul să ţi se ridice măciucă în cap. A scrie despre ea nepăsător, obişnuit, a scrie fără ca scrisul să zguduie, a scrie mai palid decât au zugrăvit Petersburgul Gogol şi Dostoievski, n-ar fi doar stupid şi deşert, ci ar fi josnic şi iresponsabil.”

Peste aceste întâmplări deja s-a aşternut uitarea, deşi avem nevoie de modele. Avem nevoie să ştim că şi în ţara asta au existat oameni cu coloană vertebrală, oameni simpli fără prea multă carte, dar cu principii de viaţă adevărate. Dar pentru asta avem nevoie să fim cu mintea trează, să fim lucizi. Să reinstaurăm respectul faţă de cei care au fost mai buni decât noi.

 Trebuie să recunoaştem că aceste lucruri s-au petrecut şi să veghem. Nu răzbunarea, ci neuitarea trebuie să fie lecţia de învăţat. Aşa cum un alt mare martir al neamului, Mircea Vulcănescu, lăsa drept testament îndemnul „Să nu ne răzbunaţi!” Elisabeta Rizea refuză ideea de-a deveni călău la rândul ei şi spune: „să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io. Îi iert eu, da nu-i iartă Dumnezeu”.

 

 

Michael Ondaatje – Pacientul englez

 

Palma ei mi-a atins încheietura mâinii.
-Dacă ţi-aş încredinţa viaţa mea ai scăpa-o pe jos. Nu-i  aşa?
-Nu am zis nimic.” (pg. 110)

A fost o perioadă în care n-am mai putut citi romane şi, mai ales, romane de dragoste, pentru simplul motiv că mi se păreau superficiale, lipsite de miez, fără prea mare valoare stilistică. S-a întâmplat atunci să primesc în dar romanul  lui Ondaatje, “Pacientul englez. Din fericire, nu văzusem filmul deşi aflasem cât de omagiat fusese la gala Oscarurilor. A pledat pentru lectura romanului  şi numele editurii- Univers, editură foarte respectată pentru titlurile de valoare pe care le tipărea.
 
Încă de la primele pagini se simte  viaţa pulsînd clocotitoare sub  stratul de lirism care m-a cucerit pe loc. Am fost atrasă de sinceritatea naratorului, de procedeele retorice moderne folosite, în special, de acele flashback-uri şi de încărcătura lirică a textului ce dă romanului o aură de senzualitate, cum n-am mai întâlnit într-un alt roman de dragoste. Am citit cartea pe nerăsuflate şi, spre deosebire de alte dăţi, am recitit-o imediat doar pentru plăcerea textului.
 
Acţiunea începe într-o vilă, aflată în ruină, din oraşul San Girolamo, undeva în spatele frontului, în care  infirmiera Hana, o tânără de 20 de ani,  rămâne să-şi îngrijească unicul pacient, scăpat dintr-un accident aviatic. Ceilalţi pacienţi şi infirmierele se mutaseră mai la sud din cauza apropierii frontului; ei au rămas considerând că  războiul lor se sfârşise, chiar dacă Hanei i se spusese că refuzul ei de a-i însoţi pe ceilalţi e un fel de dezertare.
 
Rămaşi singuri în vila bombardată, Hana şi pacientul ei au înţeles că fire nevăzute le uneau destinele pentru totdeauna: „El nu a zis nimic, neputând nici măcar să întoarcă privirea către ea, dar degetele lui s-au strecurat în mâna ei albă, şi când ea s-a aplecat spre el, şi-a cufundat mâna întunecată în părul ei şi l-a simţit răcoros între degete.”  Nu  doar o simplă poveste de dragoste le uneşte pe cele două personaje, ci sentimente cu mult mai profunde, de compasiune şi înţelegere a suferinţei celuilalt, de devoţiune şi admiraţie. Îi unesc sentimente de  fascinaţie faţă de cunoaştere, englezul fiind o veritabilă enciclopedie şi un bun povestitor. „Povestitorii seduc, cuvintele ne ţintuiesc în colţuri. Vrem mai mult decât orice să creştem şi să ne schimbăm”. Iar  blândeţea Hanei faţă de necunoscut  înseamnă blândeţe faţă de sine însăşi.
Memorabilă scena în care Hana îşi spală pacientul purtându-te cu gândul la episodul biblic în care Iisus este spălat pe picioare de Maria Magdalena:
O dată la patru zile îi spală trupul înnegrit, pornind de la picioarele mistuite. Înmoaie o cârpă şi ţinând-o deasupra gleznelor stoarce peste el apa, privindu-l cum murmură, zărindu-i zâmbetul…Îl îngrijeşte de luni de zile şi îi cunoaşte bine trupul, penisul dormind ca un căluţ de mare, şoldurile uscate şi înguste. Şoldurile lui Cristos, îşi spune în gând. El e sfântul ei deznădăjduit…Îi întinde calamină în fâşii înguste peste piept, unde e ars mai uşor, unde îl poate atinge. Îi iubeşte scobitura de mai jos de ultima coastă, cu ţărmul ei abrupt de piele. Aplecându-se spre umărul lui, îi suflă aer răcoros în lungul gâtului, şi el murmură ceva. Ce? întreabă ea pierzându-şi şirul gândurilor. El îşi întoarce spre ea faţa întunecată, ochii cenuşii. Ea bagă o mână-n buzunar. Decojeşte pruna cu dinţii, scoate sâmburele şi îi pune în gură miezul fructului. El începe din nou să murmure, purtând cu el inima atentă a tinerei infirmiere pe oriunde îi călătoreşte cugetul, în adâncul de aducere aminte în care se cufundă întruna, toate aceste lumi de dinainte de moarte”
 
Drept răspuns la devotamentul Hanei,  bărbatul începe să-şi depene povestea, precum prinţesa din “1001 de nopţi”, tocmai pentru a dilata mai mult  timpul magic al iubirii aflat în anticamera morţii. Povestea pacientului se împleteşte cu lecturile pe care Hana i le face seara, la lumina lumânării, din cărţile găsite în biblioteca vilei. Literatura devine punte de legătură, adevărată terapie prin care cei doi caută să-şi salveze sufletele mutilate de război. Mai cu seamă acel bizar volum din “Istoriile” lui Herodot care scăpase din foc şi pe care pacientul îl îmbogăţise lipind pagini din alte cărţi, ori scriind propriile observaţii: semn că istoria se scrie o dată cu viaţa. “Istoriile” conţineau cronici despre o lume apusă care mai păstra un anume echilibru. „Te afundai în apele lor cu o vâslire tăcută.” Lumea romanului este diferită de lumea vechilor istorii; cititorul nu mai are nici un control – o lume haotică la fel de heteroclită ca şi cea din realitatea imediată. Hana citeşte şi din  romanul “Kim” al lui Rudyard Kipling între foile căruia găseşte o pagină din “Biblie”,  “Cartea Întîi a Regilor”, “Cap. 1, Solomon”, în care Abişag Sunamiteanca este adusă la regele David să-i încălzească sîngele în vene. Moment care sugerează iubirea cu neputinţă. Iubirea stearpă dintre un bătrân muribund şi o tânără plină de viaţă: „Fata era foarte frumoasă, îngrijea pe rege şi-l servea; însă regele n-a cunoscut-o.” Iar când Hana oboseşte citind, pacientul englez continuă să povestească pornind pe firul memoriei care încet-încet începe să-i revină o dată cu amintirile din trecut.
 
Între timp, Hana este vizitată de un  vechi prieten al tatălui său, David Caravaggio,  hoţ şi spion, care se îndoieşte de faptul că pacientul ei ar fi englez. Caravaggio fusese eroul copilăriei sale: „Când eram mică, îi spune Hana, mi te imaginam mereu ca pe Scarlet Pimpernel, şi în visele mele, ieşeam cu tine  noaptea pe acoperişuri. Te întorceai acasă cu sandvişuri prin buzunare, penare, partituri, de pe vreun pian din Forest Hill, toate pentru mine.”
Şi firul amintirilor o poartă către Toronto, oraşul copilăriei sale, o imagine estompată care rămăsese undeva în subconştient. Războiul o aruncase în vâltorile vieţii şi-i croise destinul pe alte coordonate. Îşi tăiase pletele, unicele fire care legau viaţa de moarte, atunci când, îngrijindu-i pe răniţi, se muiaseră în sângele lor. Renunţase şi la oglinzi, martore ale unei identităţi pierdute.  De cealaltă Hana, copila din Toronto, se despărţise atunci, în toiul luptelor, când trăise  fiece clipă ca şi cum ar fi fost ultima, când, din bătălii se întorceau doar resturi de soldaţi cărora le urmărea agonia: „Cunosc moartea acum David, îi  spune Hana lui Caravaggio. Îi ştiu toate mirosurile, ştiu cum să-i abat pe soldaţi de la agonie. Când să strecor şocul de morfină într-o venă principală. Soluţia salină. Să-i fac să-şi golească măruntaiele înainte să moară. Fiecare general blestemat ar fi trebuit să aibă serviciul meu.” Tulburătoare această confesiune care justifică pe deplin forţa trăirilor tuturor personajelor, pentru că numai în apropierea morţii, omul poate iubi cu atâta uitare de sine cum o fac personajele lui Ondaatje.
 
La vilă apare tânărul genist indian, Kip, care se împrieteneşte cu pacientul englez. Pe toţi îi uneşte literatura. Caravaggio îşi petrece toate după-amiezile în bibliotecă. Hana care-i citeşte pacientului din “Istoriile” lui Herodot în care el inserase frânturi de povestiri, hărţi, fragmente de jurnal, scrieri în numeroase limbi…Un Babilon în miniatură această lume ce populează vila din San Gerolamo. Un gramofon şi o sticlă de vin aduse de Caravaggio din satul din vale dă tuturor iluzia de normalitate: „La numai cincizeci de metri de ei nu mai era nici o reprezentare a prezenţei lor în lume, nici un sunet sau imagine a lor în ochiul văii, pe când umbrele Hanei şi a lui Caravaggio pluteau pe pereţi, iar Kip stătea învăluit confortabil în ghiocul firidei sale şi pacientul englez îşi sorbea vinul şi îi simţea tăria filtrându-se prin trupul său nefolosit, aşa încât fu în scurt timp ameţit, vocea lui amintind de şuieratul unei vulpi a deşertului, de fâlfâitul sturzului de pădure din Anglia care, susţinea el, putea fi găsit numai în Essex, dat fiind că îi mergea bine într-o zonă în care creştea levănţica şi pelinul.”
 
 Cele patru (cifră magică) personaje adunate în vila părăsită  descoperă că ceea ce le uneşte sunt rănile din trecut care le mistuie memoria: copilăria pierdută a Hanei şi intrarea prea bruscă în mijlocul atrocităţilor unui război nedrept, iubirea pierdută în inima deşertului a contelui Almasy, tinereţea pierdută a bătrânului hoţ Caravaggio (cel cu nume de pictor) care nu-şi găsise  niciunde liniştea sufletească, suferinţa tânărului genist indian pornit să lupte într-un război ce aparţinea celor care-i oprimau poporul. Există, spune englezul, un tablou al lui Caravaggio, pictat spre sfârşitul vieţii sale. David cu capul lui Goliat. În el, tânărul luptător ţine în mâna întinsă capul lui Goliat, pustiu şi îmbătrânit. Dar nu este aici adevărata tristeţe a tabloului. Se presupune că faţa lui David este un portret al lui Caravaggio în tinereţe, iar capul lui Goliat un autoportret încărunţit, aşa cum arăta el când a pictat tabloul. Tinereţea judecând bătrâneţea purtată în mâna întinsă. Judecarea propriei firi muritoare.”
 
În  lumea lipsită de raţiune, doar iubirea mai poate să ne ţină deasupra apelor. Doar ea mai poate lupta cu deşertul ce stăpâneşte sufletul celor aflaţi pe marginea prăpastiei. Întâlnirea dintre contele Almasy şi Katharina are ceva magic în ea. Pagini încărcate de senzualitate dezvăluie pana de poet a lui Michael Ondaatje. 
 
Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pendant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător […]. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”.
 
 
 
Bibliografie: Michael Ondaatje, Pacientul englez,  Ed. Univers, 1997

Mihai Eminescu, jurnalistul

 

 

Chiar dacă posteritatea celebrează, cu precădere, poetul, activitatea  jurnalistică a lui Mihai Eminescu ne descoperă  un spirit polemist bine ancorat în realităţile vremii. Debutul său în presă a avut loc încă de pe vremea când era student la Viena, când, publică în revista Albina din Pesta, nr. 7/ 19 şi 9/21 din ianuarie 1870, articolul “O scriere critică”. În acelaşi an, în revista Familia, tot din Pesta, publică “Repertoriul nostru teatral”, semnat cu iniţiale. Încă din aceste articole, ce aveau un conţinut cultural, dar se refereau şi la viaţa românilor din Imperiul Habsburgic, descoperim spiritul de polemist, accentuat de siguranţa şi aplombul pe care i le ofereau vârsta: avea 20 de ani! Trei luni mai târziu sub pseudonimul Varro publică în ziarul Federaţiunea din Pesta, primele articole cu cartacter politic: “Să facem un congres”, “În unire e tăria” şi “Echilibrul”. Articolele având o tentă naţionalistă, pe loc atrag poetului o citare în faţa procurorului public din Pesta. E clar că spiritul  de dreptate, precum şi convingerile sale îl fac să se exprime fără echivoc în chestiuni cât se poate de delicate, aşa cum era problema naţională. Mult mai evident este patriotismul poetului cu accente naţionaliste în “Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare”, articol  publicat în Convorbiri Literare din 15 septembrie 1870, precum şi în “Scrisoare deschisă lui D. Brătianu” publicat în Românul, din 15 august 1871 cu prilejul serbării de la Putna, din al cărui comitet organizatoric făcea parte şi Eminescu.

După întoarcerea în ţară de la studii, Eminescu este chemat la Iaşi  de Titu Maiorescu şi sprijinit să capete un post de revizor şcolar, pe care-l pierde cu prilejul schimbării guvernului, la 1 iunie 1876. Rămas fără nicio susţinere materială este nevoit să se angajeze la gazeta ieşeană Curierul de Iaşi, numită de poet „foia vitelor de pripas” pentru faptul că era jurnalul primăriei care conţinea anunţuri oficiale administrative şi judecătoreşti.
Între timp, devenise cunoscut în mediul cultural ieşean prin poeziile sale publicate în Convorbiri literare, precum şi prin aprecierile scrise de Titu Maiorescu.
La începutul lui octombrie 1877, prietenul său Ion Slavici îi face propunerea să vină la Bucureşti în redacţia ziarului Timpul, organ al partidului conservator. Aici, după câteva zile, pana acidă de polemist redutabil se face remarcată. Slavici însuşi îi scrie lui Iacob Negruzzi, secretarul de redacţie de la Convorbiri Literare: „Pentru ca să vă vorbesc de Eminescu, el lucrează cu zel, şi cu mai multă credinţă decât mine…Nu-l strică decât lipsa de lemne de foc”.
În momentul sosirii lui Eminescu în redacţia ziarului, Timpul era aproape de faliment, pentru că, spune tot Slavici, a devenit un ziar , „pe care nimeni nu-l mai citeşte.” Aceasta fiind starea jurnalului, Eminescu nu s-a dat o clipă înapoi; dimpotrivă, s-a înhămat la munca trudnică, îndeplinindu-şi sarcinile cu dăruirea cu care îndeplineşti o slujbă sacră. Sub pana lui, în scurtă vreme, ziarul Timpul devine o tribună a doctrinei naţionale politice din care răzbate marea dragoste pe care poetul o purta naţiei sale. Nu accepta sfaturi şi nici îndrumări de la nimeni, îşi apăra crezurile până-n pânzele albe, astfel încât însuşi bătrânul Lascăr Catargi, care avea o slăbiciune pentru poet îl sfătui pe Lahovari să-l lase să scrie cum îl taie capul. Până şi cu Maiorescu ajunsese la un moment dată într-un conflict de idei din cauza spiritului său polemic. Greu de ţinut în frâu, pana temutului polemist dădea mult de furcă patronilor care se străduiau din răsputeri să-l pună sub cenzura redacţională. Era şi o măsură de a-l pune sub protecţie înfrânându-i pornirile şi domolindu-i ardoarea cu care aborda orice chestiune din politica zilei. Limbajul său „prea colorat” se revărsa din coloanele Timpului punând atât jurnalul cât şi partidul al cărui oficios era, pe picior de război cu toată lumea. Truda din redacţie, tot sufletul şi timpul acordat scrisului, dedicaţia cu care se implica în fiecare chestiune în parte, toate la un loc au reuşit să destabilizeze sănătatea şi aşa şubredă a poetului.

Într-una din scrisorile sale mărturiseşte cât de mult îi afecta sănătatea munca istovitoare: ”De şase ani n-am linişte,  n-am repausul senin, de care aş avea atâta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decât politică…Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte, şi că mi-ar trebui un lung, lung, repaus, ca să-mi vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc.”

Poate că ar fi bine să ia aminte  şi cei care colportează fel de fel de neadevăruri despre moartea poetului. Numai cine nu pricepe firea acestui om capabil să moară cu pana-n mână pentru a-şi face datoria până la capăt, scrie fel de fel de elucubraţii conspiraţioniste. A trudit zi şi noapte, vreme de şase ani fără odihnă aşa cum însuşi spune „ca lucrătorii cei de rând din fabrici” punând tot sufletul şi toată sănătatea în redacţia jurnalului Timpul.

Epuizat psihic, a clacat în „dricul verii”, la 28 iunie 1883 când a plecat cu sufletul către alte spaţii astrale mai bune şi mai înţelegătoare faţă de cel care a ars precum pasărea Phoenix. Oricare dintre detractorii lui Eminescu să-şi ofere un scurt răgaz, să recite şi să se cutremure până în adâncul fiinţei: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”. Restul a devenit istorie.
Articolele şi poeziile i-au fost publicate, în volum, postmortem. Prima ediţie a fost publicată în 1891 de Gr. Păucescu, directorul politic al ziarului, sub titlul “Culegere de articole d-ale lui Eminescu apărute în „Timpul” în anii 1880 şi 1881″.

 

Iată unul dintre articolele publicate paginile jurnalului  Timpul:

Cauza relelor noastre : lipsa de muncă

“Într-un studiu de politică contimporană, intitulat „Martirii de la 48 şi salvatorii de la 66”, d. G. Mârzescu expune pe 37 de pagini cicero istoricul scurt al ministeriilor, perindate de la suirea Măriei Sale pe tron până astăzi.
Nervus probations, expus în broşura domniei sale este că, pricina agitărilor şi răsturnărilor ministeriale provine nu atât din deosebirea de principii, cât mai cu seamă din pasiunea meschină, ce a existat şi există încă între bărbaţii ce joacă la noi rolul de oameni politici şi de bărbaţi de stat. Aceşti oameni-martiri de la 1848 şi salvatorii de la 1866-sunt după domnia-sa: fraţii Brătianu, CA Rosetti, Ioan Ghika, Manolache Costache, Lascăr Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Creţulescu şi încă alţii vreo câţiva.
E un sâmbure de adevăr în teza, pe care voieşte a o dovedi d. Mârzescu şi e asupra oricărei îndoieli, că cele mai multe grupuri politice de la noi din ţară sunt strânse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii. Când ne aducem aminte de înaltele făgăduinţe şi de programa, stabilită la Mazar-paşa, apoi de deplina deviare de la ea atât în viaţa interioară a statului, cât şi în politica exterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deşi nu toate grupările politice sunt conduse , nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere şi a se menţine. Cum că pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile şi imposibile, cum că cutare grup se porecleşte cu cutare nume fantezie, iar altul cu curtare, asemenea adevărat. Dar ceea ce d. Mârzescu nu expune în broşura d-sale, ba poate nici cutează a expune, sunt cauzele acestor simptome de bizantinism.
Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boli, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mârzescu german ar zice poate, că socialismul din Germania există, pentru că 10, 20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Leibknecht, ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului, exploatând mizeriile poporului. Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei- dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existând cauza socială, efectul trebuia să vie de la sine, încât e cu desăvârşire indiferent numele individual, care ar fi ieşit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune. Cauza proprie a relelor noastre însă, e lipsa de cultură adevărată, înţelegem pe cea productivă. Exceptând câteva centre din ţară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nicio ramură a producţiei naţionale; ea emigrează cu miile prin Paris, Brixelles, Piza etc. Pentru a-şi menaja un doctorat în drept şi toţi aceştia se întorc apoi în ţară cu pretenţia de a deveni de-a doua zi oameni mari . Uite-se Mârzescu în toate laturile şi vază din cine se compun grupurile, adunate împrejurul oamenilor politici şi va vedea că sunt în cea mai mare parte tineri advocaţi. Şi fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toţi deodată, încearcă de-a veni cel puţin pe rând la ea şi a se folosi pe cât se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpuşeria constituţională.
Şi fiindcă nu există între aceşti oameni deosebiri aievea de vreme ce mai toţi au nevoi de căpătuire şi aceleaşi tendinţe, inventează cel puţin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeaşi marfă veche. Între capi iar sunt o mulţime de oameni- de o incontestată inteligenţă, n-o negăm-dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-şi mai reîmprospăta averile, sau cel puţin numele şi influenţa personală. Şi dacă sunt deosebiri reale, acelea nu sunt în genere dictate de grupuri de interese naţionale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută, şi de un caracter mai onest, asemenea înnăscut. Fiind însă, că mintea şi caracterul sunt totdeauna mai rare decât stupiditatea şi lipsa de caracter, de aceea vom vedea că partidul cel mai numeros din ţară, roşii, e totodată acela care reuneşte în sânul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică şi invidie pentru tot ce răsare, peste cei ce nu gândesc nimic şi nu au nimic.
În jucăria parlamentară, care se desfăşoară înaintea noastră, oameni pentru care nimic nu e îndestul de sus, pentru a ajunge , oricât de lipsiţi ar fi de cunoştinţe speciale şi de resort sunt advocaţii. Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un avocat, făcându-se mitropolit şi pe altul general de brigadă-căci unde-i leafă apare şi advocatul; restul îndatoririlor şi-l aranjează apoi într-un chip cât se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupurile economice şi în cea mai mare parte nu le au.
Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente care n-au nimic, în fruntea statului ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge la ceva. Astfel profesorii de univesitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică, profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar –toţi fac politică, pentru a parveni. Şi acesta e răul cu desăvârşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare , dar corupându-se însuşi nervul vieţii oricărei societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţă de îndreptare. Armata noastră poate câştiga bătălii, Alecsandri poate să scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al existenţei noastre, dar acest lux nu va opri descompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.”

( pg 154-155)

9 decembrie 1878

Bibliografie: Mihai Eminescu Opere X Publicistică( 1 noiembrie1877- 15 februarie1880), „Timpul” Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, 1989

 

 

Procesul Caragiale – Caion

 

Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.” Astfel îi scria Caragiale bunului său prieten, Vlahuţă, din Berlinul în care se autoexilase. Unul din momentele triste care i-au întunecat viaţa marelui dramaturg a fost cel în care a trebuit să-şi apere reputaţia de creator original în procesul intentat de Caion.

Cine a fost Caion? Constantin Al. Ionescu-Caion era prim redactor la „Revista Literară”, condusă de Th.M. Stoenescu şi, fiind gelos pe reputaţia lui Caragiale, şi-a pus în cap să-l defăimeze printr-o acuzaţie de plagiat. Astfel, la 30 noiembrie 1901 în paginile acestei reviste publică un articol, semnat Caion în care afirmă că drama “Năpasta” a fost plagiată după o dramă a unui autor ungur, Kemeny Istvan, intitulată “Nenorocul” care ar fi fost tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan în 1848 la Braşov. Un al doilea articol publicat la 10 decembrie 1901 în aceeaşi revistă în care spune că doar titlul piesei este schimbat „restul este furat pe de-a-ntregul” are darul de a-l scoate pe Caragiale din sărite, ceea ce-l determină să se adreseze justiţiei. Mai ales că, numitul Caion pune alături de textul dramei “Năpasta” aşa-zisul text plagiat ce seamănă întru-totul. Dramaturgul îi scrie prietenului său Barbu Delavrancea, renumit avocat la acea vreme şi-l solicită să-l apere în procesul de calomnie intentat lui Caion. La prima înfăţişare ce are loc pe data de 2 martie 1902 Constantin Al. Ionescu Caion recunoaşte că nu există nici o dramă “Nenorocul” şi nici un autor Kemeny Istvan, însă afirmă că drama “Năpasta” ar fi fost copiată după o dramă lui Leon Tolstoi, numită “Puterea întunecimei” şi prezintă ca probă un exemplar în limba franceză. Până la urmă se dovedeşte că nici această acuzaţie nu-i întemeiată fiind tot o invenţie a lui Caion.
Calomnia fiind dovedită, în şedinţa publică din 11 martie 1902 Caion este condamnat la pedeapsa cu închisoare corecţională pe timp de trei luni, la 500 de lei amendă în folosul statului şi 10000 lei daune interese de plătit părţii civile Ion Luca Caragiale. Redau aici Deciziunea nr.12 consemnată la finalul Actului Nr.6 de la Curtea cu Juraţi din Judeţul Ilfov compusă din judecătorii G. Flaişlen, M. Balş, Gr. Ferechyde:

„În virtutea legei, Condamnă pe inculpatul Constantin Al. Ionescu, major, la pedeapsa închisoarei corecţionale pe timp de trei luni de zile şi la (500)lei amendă în folosul statului cu aplicarea art.28 Penal.
Mai condamnă pe numitul inculpat să plătească părţei civile Ion Luca Caragiale suma de 10000 lei ca daune interese.
Această deciziune este supusă opoziţiunei în termen de 15 zile conform art. 483 din Pr. Criminală şi recursul conform legei.
Dată şi citită în şedinţa publică azi(11) unsprezece martie 1902 în Bucureşti.

În data de 10 iunie 1902 are loc recursul şi, pentru că inculpatul îşi recunoscuse întreaga ticăloşie, este achitat de curtea cu juri. A doua zi cei care frecventau berăria Gambrinus, puteau să vadă chipul vesel al patronului Caragiale care spunea clienţilor:
„Port cu mine impresia cea mai bună de la Curtea cu Juri. E cea mai justă…Sentinţa e excelentă. Eu n-am făcut proces din răutate, nici din răzbunare. Pe cine să mă răzbun? Pe Caion? N-am voit să uzez de polemică. La ce ar fi ţintit. Coale, tomuri chiar aş fi putut scrie şi, cum se întâmplă întotdeauna cu polemicile, satisfacţia n-ar fi venit. Am voit să se dovedească în faţa justiţiei poporului , că acuzaţia de plagiat a fost o impertinenţă de copil. Atât; o impertinenţă de copil, nu i-am dat altă importanţă. Juraţii! Au făcut bine că n-au condamnat copilul. E vinovat el? Nu! Cum a spus un apărător al lui Caion, nu e decât o victimă. De ce aş da, eu jurat, pedeapsă acestui copil inconştient sau desechilibrat, un exemplu pentru cei mulţi, mai echilibraţi, mai maturi şi mai sus puşi, ca să uzeze de aceleaşi mijloace?
Nu vezi ce e împrejur? Nu vezi cum se insultă şi se calomniază de la mic la mare? Un început! Şi vrei prin legi? Da viţiul legilor noastre e tocmai că sunt făcute nu conform necesităţilor şi educaţiunei maselor la care se aplică. Nu pedeapsa legei, nu justiţia poate remedia răul, ci educaţia. Când fiecare cetăţean va pricepe, prin educaţie, ce înseamnă calomnia prin presă, atunci aceasta nu va mai exista.”(Octav Minar, avocat)
Câtă distanţă între acest text în care idealistul Caragiale mai credea în puterea de revigorare a societăţii româneşti, când educaţia ar fi fost motorul întregii sale evoluţii şi dramatismul mesajului trimis bunului său prieten Vlahuţă, din exil.

Revenind la proces, Caragiale s-a bucurat de apărarea lui Barbu Şefănescu Delavrancea, renumit pentru pledoariile sale şi pentru abilitatea de-a demonta orice cauză adunând cu meticulozitate probe întru apărarea clientului. Astfel, pentru a demonstra că drama “Nenorocul” precum şi autorul, Kelemen Istvan, sunt doar plăsmuiri ale minţii denigratorului s-a adus drept probe un catalog al tuturor tipăriturilor de la Braşov, unde Caion afirma că s-ar fi făcut traducerea, încă de la 1535 până la 1886, catalog numit “Kronstaedler Drucke” al profesorului bibliotecar Julius Gross. În acelaşi timp s-a cerut părerea reputatului profesor de literatură maghiară de la Universitatea din Budapesta, dr. Bayer Iozsef şi s-a cercetat lucrarea “Viaţa şi operele scriitorilor maghiari pe o perioadă de 40 de ani”. Concluzia clară a fost că nu exista nici drama, nici autorul, nici traducătorul Bogdan. Apoi s-a trecut la demontarea celei de-a doua calomnii în care dramaturgul era acuzat că plagiase pe Leon Tolstoi cu lucrarea sa “La puissance des tenebres” pe care calomniatorul o prezentase în original, în limba franceză. Pentru a nu mai exista dubii apărarea a solicitat o traducere legalizată de la Ministerul de Externe. Rezultatul a fost cel pe care l-am prezentat, însă a cerut multă muncă şi cheltuială din partea autorului. Este antologică pledoaria pe care a suţinut-o Delavrancea, amestec de măiestrie oratorică dublată de talentul unui mare scriitor prin stilul artistic cu care a îmbrăcat-o. Din acest motiv sălile tribunalelor erau arhipline atunci când la bară pleda maestrul Delavrancea. Iată finalul apărării lui Caragiale:
„Şi când mă gândesc că omul acesta a veghiat jumătate din nopţile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală…cu cât talentul lui e mai mare şi osteneala mai covârşitoare…cu atât calomnia e mai odioasă şi încercarea mai demnă de asprimea legilor! A! Ştiu, cunosc acuzaţiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale.-„Ai atacat libertăţile publice!”-„Ai batjocorit Constituţia!”-„Ai zeflemisit Egalitatea!”-„Ai ponegrit Democraţia!”Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa , a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el. Parcă-l văd retras într-un colţ, scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de bună şi sinceră plăcere: îşi ascultă eroii pretutindeni, cu dragoste îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă şi îi reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile şi, animat şi de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viaţa, puterea, farmecul. A muncit din greu şi-a robit tot talentul şi toată inteligenţa pentru fala noastră a tuturor; şi trăind din greu, n-a întins mâna nimănui, nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului român, nici de rătăcirea multora care n-au înţeles că viaţa unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci şi de înălţarea geniului lui. Şi când Caragiale stă resemnat la o parte şi trăieşte din muncă aspră, cinstită şi demnă…să-l izbim, să-l pătăm…să-l înfăţişăm lumii ca pe un fur ordinar…?”

O viaţă plină de lipsuri şi nedreptăţi, felul în care i-au fost primite piesele de teatru, acuzat fiind de imoralitate, toate acestea au contribuit la decizia pe care Caragiale a luat-o de –a se autoexila la Berlin. „Niciodată nu te făcea să zâmbeşti, spunea Octav Minar despre el. Ori râdeai până îţi da lacrimile, ori deloc; tot aşa cu tristeţea, Caragiale te împietrea cu durerea făcându-te să cugeţi.”

Bibliografie: Biblioteca marilor procese- I Procesul Caragiale-Caion Calomnie prin presă; II Procesul arhitect Socolescu Crimă de incendiu, Editura Societăţii Anonime „Curierul Judiciar”, mai-iulie, 1924
Reprodusă în facsimil de Editura Semne, Bucureşti, 2008