tăcere

Îmi închipui că în eternitate armonia provine din tăcerea absolută.”(Panait Istrati)

dăinui-va clipa
în care
ascultam tăcerea sângelui tău
pulsând
sub clavicula stângă
în suflet
lumina-ţi vibrează ca-n Soare
de multul
frumosul din Lume
şi tu o transformi
în timp
în ploi
în iubire…
dăinui-va clipa
în care
tu pe o stea
eu în abis
ascultam povestea
tânărului cioplitor
Alegenor*

 

Silenzio

“Immagino che nell eternita, l`armonia proviene dal silenzio assoluto”    

(Panait Istrati)

 

Durera

per sempre

l`attimo

nel quale

ascoltavo

il silenzio

del tuo sangue

mormorando

sotto la clavicola

sinistra

 

un raggio di sole

fa fremere

la tua anima

per lo splendore

di questo Mondo

 

poi, tu

con una magia

fai diventare la luce

tempo

pioggia

amore…

 

durera

per sempre

l`attimo

nel quale

tu sopra una stella

io nel abisso

ascoltavamo insieme

il racconto

del giovane

scultore

Alegenor.

 

Trad. Maria Frandoș

 

*Vasile Pârvan, Laus Daedali (Memoriale)

 

Nick Sava- Interpretându-l pe Shakespeare: Povestea unui cârpaci

 

 

Decor: un grilaj – simulând un gard. Deasupra lui, o lună în pătrar atârnă de un fir invizibil. Lumina cade pe lună (spot) şi scena învăluită într-o lumină nu foarte puternică, argintie.

Din stânga intră Povestitorul (Jurubiţă), îmbrăcat simplu, ca un muncitor: blugi, cămaşă cadrilată cu mânecile suflecate, bocanci. De gât are atârnat un „metru” de croitorie. Se opreşte lângă gard şi priveşte prin el, apoi se întoarce spre public.

 

Jurubiţă: Pst! Or să vină şi ceilalţi… Aşa de mare succes am avut cu piesa noastră că ducele a poruncit să o jucăm din nou… Ei, ducele! Theseus e rege sadea, dar se pare că pe timpul lui Shakespeare Athena nu mai avea de mult un rege… Îmi ţâţâie fundu’ când mă gândesc cine va asista! Ştiţi cine? Ercales! Da, marele Ercales! Bine că ceilalţi nu m-au ascultat şi m-au pus să-l joc pe Pyratus ăla… Ercales nu prea ştie de glumă, deşi râsul lui se aude până-n târg. Dacă i se părea că îl batjocoresc, nu mă rupea în două ca pe pisica aia din Nemeea?… hm… Leul…

 

Da, eu sunt Pyratus – da’ lumea în târg îmi zice Jurubiţă. I-am jucat regelui Theseus la nunta lui, despre înfricoşătoarea şi plina de lacrimi poveste a lui Pyratus şi Thespina… Da, da, aceea în care… staţi să vedeţi: Se iubesc ăştia doi prin gard ceva de poveste – de aceea am şi pus gardul acesta aici – până vine un leu. Atunci povestea devine una de groază. Nu ştiu de unde vine leul, că ultima sămânţă a lor a fost stârpită prin Elada de Hercales, da’ poate că prin lumea aia a lor, prin Babilonia, or mai fi lei… Şi Thespina asta fuge plină de groază şi leul se dă la voalul ei de îl mozoleşte cu sânge. Şi când vine Pyratus – ăsta-s io! – şi vede voalul plin de sânge – aici e ceva de groază! – îşi face harakiri cu o sabie. Leul se cam sperie de chestia asta şi fuge îngrozit înainte să apară din nou Thisbea, care nu mai vede leul ci mă vede pe mine. Îngrozită, se omoară şi ea cu un cuţit… Trist de tot, nu ştiu de ce râd cu toţii ca la circ. Aşa…

Da’ să vedeţi ce sperietură au tras prietenii mei data trecută… Nu, nu au dat peste leu în pădure, v-am spus că i-a stârpit Ercales, dar eram prin pădure şi deodată au rupt-o la fugă! Ziceau că am cap de măgar – auziţi colo! Ei mai zic chestia asta şi acum, dar nu mi-o spun chiar în faţă. Oi fi eu cârpaci, da’ nu mă las! (face „muşchi”) Ştiu că uneori am oarece greutăţi să-mi amintesc lucruri – mai ales dacă nu prea ştiam de ele – da’ nu-s mai prost ca alţii. Ba dimpotrivă. Unele femei chiar văd asta – cum a fost cu acea fiinţă simplă şi suavă… Titania parcă o cheamă, se dădea ceva regină a zânelor… Chiar, de ce or fi făcut-o regină? Eh, Hypolita Amazoanca da, ea e regină de cum o vezi. Chiar dacă îi lipseşte o ţâţă – înţelegeţi ce vreau să zic…

Nu ştiu de ce unii se cred mai deştepţi decât mine. De parcă ceva bani sau ifose de nobili sau învăţaţi ar ajuta la ceva. Nu! Uite, eu, cu meseria mea de cârpaci, nu mă dau pe zece ca ei! (Priveşte îngrijorat prin grilaj, apoi îşi drege glasul şi rosteşte cu tărie) Desigur, Theseus este cu totul altceva. Puternic, nobil… fiu de zei… Ne-a scăpat de biruri către Minos Cretanul şi de taurul aceluia… E prieten bun cu Hercales… (şoptit) Da’ dacă EU aş fi rudă şi prieten cu Ercales, să vedem cine ar avea coraj să râdă de mine! (îşi umflă pieptul şi face din nou „muşchi”) Da, să-l văd eu atunci pe Oberon venind să mi-o ia pe Titania! Că mi se făcuse milă de privirile ei pierdute şi de marea dragoste ce îmi purta, hotărâsem să mi-o iau ţiitoare. Ce altceva mi se cuvine decât o zeiţă?

 

Vă spun eu – şi să mă credeţi – că mândria ne va pierde. Uite, cine dă doi bani pe Jurubiţă? Habar nu au, se cred cei mai grozavi. Pentru ei, toţi ceilalţi atenieni sunt cetăţeni de mâna a doua – dacă nu chiar meteci. Pe când eu, deşi meşteşugar, sunt un adevărat atenian. Deşi nu am probe, sunt convins că printre strămoşii mei se numără şi ceva zei, în cel mai rău caz şchiopul de Hefestus. Nu mi-am bătut capul cu nimicuri, ca educaţie sau cultură – doar un cârpaci priceput nu are nevoie de ele. Uitaţi-vă numai – cine îl joacă pe Pyratus ăsta ca mine?

Întâmplările astea se vor uita, poate. Se va apuca meşterul Will să povestească despre întâmplările minunate din timpul solstiţiului – dar va încurca lucrurile de nu le va mai da nimeni de cap! Nici nu se ştie dacă era pe vremea Armindenilor sau a Solstiţiului, dacă e lună plină sau Crai Nou… Pe Antiope o numeşte Hypolita, îl bagă pe Oberon unde nu-i este locul… Ştiu toate astea de la Puck, care mi-a devenit prieten de la întâmplarea cu măgarul…

Şi pe el l-a uitat lumea. Cine se mai duce la teatru? Cine mai ascultă muzica neamţului ăla din Viena – Weber? Poate dacă folosea versurile special scrise de mine pentru Pyratus… Cine mai ştie de Titania, Oberon, sau chiar Theseus? Uitaţi cu toţii, roşi de dinţii nepăsători ai timpului.

Numai eu trăiesc! Căci lumea a avut, are şi va avea în veci cârpaci fuduli! Când Will va scrie despre Jurubiţă, îl va găsi în crâşma în care îşi soarbe absintul. Iar când vreun actor se va pregăti să joace acest rol, va avea sute de modele de inspiraţie: e destul să deschidă un ziar, să privească la televizor, să asculte radioul… Lumea e plină de CÂRPACI. Noi suntem nemuritori!

(din culise se aude un răget de leu. Jurubiţă priveşte prin grilaj)

Ei, se pare că apare Leul. Să ne luăm rolul în serios…

 

(o rupe la fugă ieşind din scenă, pe cortina care cade)

trepte către cerul din noi

călători de o noapte 
am străbătut împreună lumea viselor pure
o vreme mi-ai vorbit în tăcere
cuvintele criptice au luat foc în adâncul sufletului meu
ascultând o tristă ghicitoare 
la care numai morţii ar fi putut să răspundă
la capăt de drum ne-am oprit şi ţi-am spus:
eu mă voi întoarce dar tu vei locui de-acum aici
şi multe lucruri ţi se vor întâmpla
prin lume 
împovărat de darurile stranii ale vieţii vei umbla
cu sentimentul unui veşnic exilat
ca setea râului secătuit de soarele amiezii desfrânate.

 

ssst! ascultă!
greaua lumină a zorilor
se umple de ţipătul speriat al păsărilor ce dispar
în înălţimile de dincolo de linia orizontului.
adio, prietene, îţi spun,
s-au trezit nebunii istoriei ratate
şi-au împânzit câmpurile arse şi pustii
cu gonaci şi arme sofisticate
– s-a deschis sezonul de vânătoare la mierle, prigorii şi ciocârlii

 

 

Gradini verso il cielo dentro di noi

 

viaggiatori per una notte

abbiamo percorso insieme il mondo degli sogni puri

un tempo siamo stati nel silenzio

poi enigmatiche parole hanno preso fuoco nella mia anima

ascoltando uno triste indovinello

a quale soltanto i morti potevano rispondere

la fine strada ti ho detto:

io torno ma tu adesso devi restare qui

e tante cose ti succederanno

nel mondo

gravato dagli strani doni di vita camminerai

come un eterno esiliato

come un fiume assetato dal sole di un mezzogiorno nudo

 

pst! Ascolta!

come pesante la luce del alba

al di la del orizzonte

senti i versi degli ucceli che spariscono piano, piano

addio caro mio ti lascio

sono svegliati i matti della fallita storia

e hanno riempito campi bruciati e deserti

con i levrieri ed armi sofisticati

si e aperta la caccia agli merli, gruccioni ed allodole.

 

Trad. Maria Frandoș

 

 

 

 

flashback

 

 

 „Eheu fugaces, Postume, Postume labuntur anni…” (Horaţiu)

 

un vânt cu miros de trandafiri înzăpeziţi
şuieră trist
printre crengile umede vestind
sosirea unui vag anotimp
în parcuri
albele statui şi-au anunţat triumfal
sfârşitul
coborând de pe socluri
cu un simplu gest
aşa cum
altădată bunicul
cu două degete albe şi reci
mi-a atins
fruntea de copil
în semn de binecuvântare
au venit apoi nopţile
şi gândurile au pornit a-şi scutura
coama nărăvaşă
prin labirintul coridoarelor înguste
ale vieţii
sufletul mi se decojea ca o rană
ce da să se vindece
nu-şi mai găsea răgazul şi putinţa
nu mai ştiam
în ce poveste
să-mi găsesc locul
unde să-mi sprijin
umărul şi tâmpla…
zilele-mi semănau una cu alta
privirile mi se subţiau ca o aţă
şi degetele mele
tot mai albe şi mai descărnate
simulau
fix la ora şapte
gestul definitiv al binecuvântării