September 12

Nick Sava – Monica

Nick Sava – Miriam

 …Nu, nu ai deloc dreptate. Nu sunt rasist, cu atît mai puţin antisemit. De fapt, eram gata-gata să mă însor c-o evreică! Da, desigur, pe cînd eram tînăr.
Well, nici măcar atît de tînăr. Împlinisem 32 de ani. Eram în concediu la mare – ca de obicei, la Costineşti. Era sfîrşitul verii, trecuse de fapt mijlocul lui septembrie. Dar era încă destul de cald, deşi briza se mai înăsprise. Aveam cu mine un bloc de desen şi făceam schiţe pe plajă, schiţe de nud în mişcare. Pe moment, femeile desenate erau scandalizate, pînă le arătam ce făceam: schiţe de mişcare. Torsuri, mai ales. Ştii, de la umeri pînă sub şolduri, fără braţe… Nimeni nu ar fi putut identifica femeia care-mi folosise drept model. De fapt, le şi idealizam puţin. Cărbune pe hîrtie albă, cretă albă pe hîrtie colorată… Schiţele le foloseam ca să relizez nişte studii în ceracolor pe hîrtie colorată, aproape abstracte. Au rezultat 22 de desene, le-am vîndut pe toate unei tipe din Germania…
Aşa am cunoscut-o pe Monica. Îi făcusem vreo trei schiţe de-a lungul zilei, în diferite poziţii. Nu era frumoasă, avea nasul cam coroiat, sprîncenele ca nişte aripi de pescăruş, nări fine, gura cu buze pline, puţin ridicate la colţuri, într-un zîmbet poznaş, faţa lungă, părul aspru şi bogat adunat într-o coadă de cal. Era foarte bronzată, semn că era de mult la mare – deşi nu reţinusem figura ei pînă în acea zi. Avea ochii puţin bulbucaţi, ca două alune bine coapte, adînciţi sub orbite puternice, cu gene cam rare – mi s-a părut. Nici trupul nu era deosebit: destul de puternic, ca de ţărancă muncită, sînii nu prea mari, şolduri puternice, picioare groase. Dar era mlădiu, se desenau muşchii sub pielea arămie la fiecare mişcare, deşi nu ca la o sportivă: un strat de grăsime atenua umbrele, dîndu-i o moliciune de nud clasic. Una peste alta, îmi stimulase privirea de artist, nu de bărbat.
A venit la mine să-mi ceară să-i arăt ce fac. S-a aşezat pe cearşaful meu… şi n-a mai plecat. Am stat de vorbă, acum vedeam că are într-adevăr o fire deschisă, poznaşă, un discurs cultivat plin de calambururi, glume fine şi auto-ironii delicioase. Ne simţeam tot mai bine împreună. Pe seară mi-a mărturisit că trebuie să plece, era ultima ei zi. La plezneală, am întrebat-o: „nu mai stai? Eu am o cameră închiriată în sat încă două nopţi, putem pleca împreună…” A primit. Pînă la urmă, am pus mînă de la mînă şi am mai plătit două nopţi. Trăiam, practic, ca soţ şi soţie, şi pot spune că niciodată nu mă simţisem atît de bine, de complet, alături de cineva.
Am plecat. Am mers împreună pînă la Bucureşti. Ea pornea spre Reşiţa, eu spre oraşul meu. Urma să ne scriem, să ne telefonăm. Am reuşit să-mi aranjez o delegaţie prin partea de vest a ţării: Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş… Urma să ne întîlnim la Caransebeş, nu era pregătită să mă „prezinte părinţilor”. Cumva, fără a fi atins acest subiect, simţeam că următorul pas ar fi fost căsătoria. N-a venit. Nu a răspuns la telefon. Pe seară, am luat ultimul tren spre următorul punct din traseu, Herculane. Din gară i-am trimis o ultimă vedere: „Am fost pe-aici…” N-am mai auzit de ea, viaţa merge mai departe…
Nu, stai, încă nu s-a terminat povestea. Vara următoare m-am dus din nou la Costineşti. Acum era pe la începutul lui August. După cîteva zile, cînd m-am întors din mare la cearşaf, am găsit pe el o vedere. „Stau, ca un cîine, cu capul în nisip. Şi aşa voi sta, pînă îmi vei spune că mă ierţi.” Nu am aruncat vederea, nu am sfîşiat-o. Simţeam doar un fel de oboseală amestecată cu indiferenţă. Nu mai făceam schiţe…
A venit şi s-a aşezat pe cearşaf în genunchi. Părea neschimbată – împlinise, cred, 26 de ani. Părul era ud, un fir de algă îi atîrna pe obraz, avea aceeaşi culoare verde-castanie ca şi ochii ei puţin bulbucaţi. Îi lipsea ceva, a trebuit să mă concentrez ca să înţeleg ce: aerul şugubăţ, veselia şăgalnică, ceea ce mă cucerise cu un an înainte. „De ce?”, am întrebat-o doar, punînd vederea pe cearşaf între noi. Pereche a celei trimise de mine din gara Caransebeşului.
„Prea multe”, mi-a răspuns. „Şi prea puţină încredere. Mi-a fost teamă. Aveam sentimentul unui act ireversibil. Ca atunci cînd te arunci în apă, fără a ştii dacă mai ieşi vreodată la suprafaţă. Nu te ştiam…” „Mă ştiai!” „Da, te ştiam. Dar ce urma să facem? Să vin eu la tine, să vii tu la mine?…” „Avea importanţă?” „N-avea. Dar eu sunt… evreică…” Am ridicat din sprînceană. „N-aş fi bănuit…” „Nu ştii ce greu este pentru o fată evreică, urîtă. Are mereu impresia că băiatul român umblă după ea numai pentru a pleca în Israel.” Ce-i puteam răspunde? Da, ea probabil ştia mai bine. Ea şi familia ei, şi sutele, miile de fete evreice născute într-o ţară cotropită de comunişti, în care orice mijloc era bun pentru a scăpa… Am ridicat din umeri şi am spus doar „Nu eşti urîtă!”
„Putem încerca din nou” a zis tristă, fără speranţă, parcă, şi am dat din cap. „Nu se mai poate. Timpul a trecut, acum e altceva. Suntem alţii.” A încuviinţat, apoi a şoptit: „Mă ierţi? Am nevoie de iertarea ta…” „Te iert”, am spus, sincer. „Dacă am ce ierta. Pe mine cine mă iartă?”. S-a ridicat şi a plecat, luînd cu ea vederea. Am privit tăcut şi trist mijlocul cearşafului. Dispăruse vederea, dispăruseră şi urmele genunchilor ei.
A doua zi m-am dus să ridic nişte fotografii de la un pozar de pe plajă, din faţa Obeliscului. Aşteptînd să-mi vină rîndul, priveam cu lipsă de interes pozele colorate, prinse cu pioneze de un panou publicitar. „Poze neridicate”, zise pozarul. „Unii au plecat, alţii au cheltuit banii… Nu le arunc, le ţin pînă plec – sau le scot pentru a face loc altora, mai proaspete.” În lumina puternică a soarelui, Monica îmi zîmbea din poză. Acelaşi zîmbet şăgalnic, puţin auto-ironic pe care mi-l aminteam. Cît de viu era chipul ei, cînd zîmbea… „Şi ea?”, am arătat spre fotografie.
„Ah, ea nu mai vine.” zise pozarul. „S-a înecat în aceeaşi zi. Săptămîna trecută.”