November 30

Dinu Lipatti

 

 

În cartea sa „Cultul Eroilor”, Thomas Carlyle supune atenţiei următoarele ipostaze de eroic: divinitatea, profetul, poetul, preotul, literatul şi regele, şi exemplifică prin personalităţi care personifică viziunea respectivă. Sub impresia lecturii acestei cărţi voi propune un alt tip de Erou – muzicianul. „Istoria a ceea ce a realizat omul în lumea aceasta este în fond istoria Oamenilor Mari care au trudit aici.”(Thomas Carlyle)
Ce înţelegea Carlyle prin Oamenii Mari? „Conducătorii de oameni, plăsmuitorii, modelele… creatorii a tot ceea ce marea masă a oamenilor s-a străduit să facă sau să dobândească…” Ei sunt izvorul de lumină la care ceilalţi vin să se adape şi în vecinătatea cărora nu putem sta fără să ne îmbogăţim. Istoria noastră, a românilor, a consemnat şi consemnează încă existenţa unor Eroi, cu toate că marea masă nu le acordă atenţia şi onoarea cuvenită. E şi acesta un exerciţiu care trebuie învăţat şi fără de care, în timp, ne vom dilua ca naţie. Din fericire, cei care au trăit şi s-au manifestat în alte spaţii au rămas în memoria şi în conştiinţa umanităţii, mai mult decât în conştiinţa propriului popor, deşi cu mândrie şi-au păstrat numele de români.
N-aş afirma aceste lucruri  dacă n-aş avea suficiente exemple grăitoare. Astfel, pianistul Dinu Lipatti, personalitate exemplară, poate sta oricând alături de Eroii propuşi de Carlyle. În monografia sa despre Dinu Lipatti, la întrebarea lui Claude Viala (marele muzician cu care Lipatti a colaborat alături de orchestra Suisse Romande), cum e perceput Lipatti în România, Carmen Păsculescu Florian îi răspundea: „Dinu Lipatti’ este o temă sfântă şi aprigă pentru noi, românii… Încep să-i vorbesc de starea de mit care continuă să-i aureoleze personalitatea postum. Muzica lui Lipatti se tipăreşte, se imprimă pe disc şi nu întâmplător el este mereu şi mereu considerat un Mozart al românilor.”Poate printre puţinii melomani este perceput astfel… Pentru publicul larg şi, mai ales, pentru noile generaţii Dinu Lipatti rămâne o mare necunoscută.
Să vedem, totuşi, cine a fost Dinu Lipatti şi dacă îi poate fi asociat, aşa cum cred eu, numele de Erou al naţiunii române.
Născut pe 19 martie 1917 într-o familie de muzicieni – tatăl său, violonistul Constantin Lipatti, fusese elevul lui Pablo Sarasate, iar mama, Ana Lipatti, o pianistă renumită -, a fost botezat de George Enescu, care de altfel i-a îndrumat şi primii paşi în lumea muzicii. Un alt nume de rezonanţă care i-a transmis din tainele pianului a fost profesoara Florica Musicescu.

Urmează, apoi, Conservatorul din Bucureşti şi în 1934 participă la Concursul Internaţional de Pian de la Viena, unde obţine locul doi, fapt contestat de marele Alfred Cortot care părăseşte juriul în semn de protest pentru nedreptatea făcută pianistului. Impresionat de talentul tânărului muzician, îl invită la Paris să studieze la Ecole Nationale de Musique unde profesori îi vor fi: Nadia Boulanger, Charles Munch, Paul Dukas. Anul 1936 marchează începutul carierei de pianist, fiindu-i suficiente câteva concerte pentru a se impune. Clara Haskil a fost unul din mentorii săi, care-i va sta alături până la sfârşitul timpuriu (2 decembrie 1950). Nikita Magaloff, profesor la Conservatorul din Geneva, unde Lipatti fusese acceptat ca profesor la vârsta de 26 de ani, afirma într-o evocare a marelui pianist: „Nu cunosc vreo fiinţă a cărei personalitate să fi degajat atâta lumină. Eu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape… aş prefera să păstrez în mine amintirea atât de vie a prezenţei sale, a veseliei sale, a unei mari tandreţi ce se degajau din prietenia sa. Artistul nobil şi senin pe care l-am admirat cu toţii putea fi cel mai nebunatic şi fermecător dintre prieteni!”
În 1939 revine la Bucureşti unde dă o serie de recitaluri alături de George Enescu:

În 1943 se stabileşte la Geneva împreună cu soţia sa, Madeleine Cantacuzino, fostă elevă a Floricăi Musicescu. „…peste noapte Lipatti a devenit un nume, o stea. Sălile de concert erau luate cu asalt, dar Lipatti învăluit în aura sa de geniu tânăr, rămânea modest, generos şi bun…

Între 1944 -1949, pe lângă mulţimea de recitaluri şi concerte, îşi exercită cu pasiune şi dăruire meseria de dascăl la clasa de virtuozitate pianistică a Conservatorului din Geneva. Unul din foştii lui studenţi, Jacques Chapuis, ajuns director al „Asociaţiei europene a profesorilor de pian”, lasă o emoţionantă evocare a profesorului Dinu Lipatti. „Nu este uşor să vorbeşti despre Lipatti-Profesorul… Lucrând cu Dinu Lipatti era o problemă de „conştiinţă muzicală”, cum o numea el, o „căutare a adevărului”. Ne-a indus importanţa de a decide din prima etapă a studiului unei opere cum trebuie să sune opera respectivă, să avem viziunea operei ca întreg… „Dacă auzi în imaginaţie cum trebuie să sune fiecare frază, ţi-ai creat deja în minte mişcările fizice care vor exprima acele sunete”, ne spunea Lipatti deseori. Când l-am întrebat cum trebuie abordate celebrele Studii ale lui Chopin, el a zâmbit şi a spus că le-a exersat cel puţin şase luni în fiecare dimineaţă, încet, cu fiecare mână separat ascultând cu atenţie fiecare sunet, studiind fiecare mişcare a braţelor, a mâinilor, a degetelor şi chiar a trupului pentru a fi sigur că acestea reflectă exact ideile sale muzicale. Numai atunci a îndrăznit să-l cânte în public.

 

 

Ca profesor, credea foarte mult în stimularea şi dezvoltarea înţelegerii marilor opere ale literaturii pianului şi de aceea a intenţionat să scrie un „Studiu asupra interpretării”, în colaborare cu mentorul său Nadia Boulanger. N-a mai apucat, în schimb, crezul său artistic s-a concretizat într-o inspirată şi nobilă scrisoare către un tânăr pianist, în care a cuprins întreaga sa artă şi, care, a constituit un adevărat testament lăsat studenţilor săi. Tot Chapuis, evocând figura luminoasă a Profesorului, afirma: „Lipatti profesorul a încercat să ne transmită tot ce ştia şi credea…Era foarte exigent, aşteptându-se la acelaşi devotament şi implicare completă din partea studenţilor săi. În acelaşi timp, simţea o mare responsabilitate faţă de ei şi nu-i plăcea să piardă lecţii din cauza angajamentelor care îl reţineau mai multe săptămâni, câteodată.”

În vreme ce se pregătea să plece într-un turneu în America, află că-i bolnav de leucemie. I-au sărit în ajutor muzicieni precum Yehudi Menuhin, Charles Munch, Igor Strawinski, contribuind cu sume mari de bani pentru a-i procura cortizonul, nou descoperit, care se credea că l-ar putea ajuta. În iunie 1950, Walter Legge, director al Casei de discuri Columbia, face un gest unic în istoria muzicii, deplasându-se la Chene Bourg, acasă la Lipatti, unde face cu el ultimile înregistrări. Walter Legge i-a făcut unul dintre cele mai pătrunzătoare şi emoţionante portrete marelui pianist: „Dinu Lipatti a avut calităţile unui sfânt. Bunătatea sufletească a firii sale, modestia, delicateţea, ţinuta fermă a voinţei lui, nobleţea şi elevarea gândului şi a faptei se transmiteau tuturor celor ce l-au cunoscut şi până la cei mai îndepărtaţi auditori ai sălilor în care a cântat. Bunătatea şi mărinimia sa evocau încredere, speranţă, caritate. Era un om bun. Era deosebit de sensibil. Era în toate un aristocrat de cea mai aleasă simţire care, prin temperament, era incapabil de vulgaritate în gândire sau faptă. Era exigent şi distins în tot ceea ce întreprindea, nu era în stare când îi arăta unui elev cum nu trebuie să se exprime, nici măcar să imite prostul gust… Ca un căutător incurabil al perfecţiunii, era încântat să lucreze într-o ambianţă în care putea să repete până când era convins că nu poate da mai mult, în care cea mai neînsemnată greşeală putea fi remediată…Avea o stăpânire fizică atât de completă încât era prin natura sa cel mai pur interpret cu care am lucrat vreodată.”
Şi astfel, între 9-12 iulie 1950, a înregistrat compoziţii din Bach, Mozart şi Chopin cu o inspiraţie nemaiîntâlnită şi de o unică intensitate a trăirii, sunetele părând că vin dintr-o altă lume, încărcate deforţa unei rugăciuni.Când el cânta Bach aveai impresia că în sală domneste un fel de reculegere,iar anumite persoane, nu mai erau capabile să se ridice. Lipatti era foarte sensibil la asemenea situaţii. Pentru noi, el n-a fost un profesor, a fost un Maestru, un părinte al muzicii, un exemplu fabulos de interpretare pianistică, dar şi un exemplu de modestie.”

Pe 16 septembrie 1950, slăbit fizic, susţine ultimul său concert public la Besancon. Ultima melodie interpretată pe scenă va fi rugăciunea cu care deschidea fiecare concert şi pe care prietena sa Clara Haskil (o altă mare ambasadoare a românităţii în afara graniţelor) a ţinut s-o interpreteze la una din ediţiile Festivalului Enescu în amintirea lui: -„Jesus bleibet meine Freude” din „Cantata Herz und Mund Tat und Leben, BWV 147 „J.S. Bach:

Pe 2 decembrie 1950, la numai 33 de ani, Dinu Lipatti se stingea din viaţă la Geneva, urmărind la radio, cu partitura în mână „Quartetul în Fa minor” de Ludwig van Beethoven. Ultimile sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu“.

 

Marele compozitor Igor Markevici lăsa mărturie întru posteritate Eroului neamului românesc, Dinu Lipatti, pe care ar trebui să-l aşezăm acolo unde îi este locul – în Panteon:
„...Dinu avea acel dar al copiilor şi al poeţilor care văd lucrurile aşa cum ar trebui să fie, reuşind să transmită şi celorlalţi o nouă imagine. Cu el totul devenea curat şi, cum întotdeauna se adresa laturii celei mai bune a oamenilor, aceştia se simţeau fericiţi să dăruiască ce aveau mai bun în ei… În simplitatea şi seriozitatea cu care Dinu trata viaţa, se află adevăratul secret al artei sale. Ca toate spiritele adevărate care luminează lumea, Dinu era înainte de toate un om, un adevărat om, foarte autentic şi foarte uman. El privea destinul cu seninătate şi simplitate, dând impresia că tratează moartea cu o gravitate liniştită… Nimic nu era obscur la această fiinţă, a cărei mână fie că ţi-o întindea, fie că se exprima cântând… El avea ceva care te susţinea, da, această mână te extrăgea din rutina vieţii cotidiene pentru a te purta pe căile graţiei şi ale libertăţii.”
Iată cum această personalitate exemplară de o vădită umanitate a rămas în memoria contemporanilor, însoţită de aureola unui geniu artistic. Copleşitoare a rămas figura lui Dinu Lipatti şi în memoria profesoarei sale dragi, Nadia Boulanger: „Dispariţia făpturilor tinere, frumoase, îmbătate de viaţă şi înzestrate cu toate darurile ne zguduie, e nevoie de timp pentru a invăţa să înşeli violenţa durerii cu amintirea bucuriei. […] Viaţa  acestei fiinţe fragile, bolnave, nu a fost decât o suită aproape neîntreruptă de victorii ale spiritului asupra trupului.”„…anii trec fără ca să se depărteze ceea ce rămâne din trecut – amintirea celui care a răspândit atâta lumină…”

Cu siguranţă, Dinu Lipatti a fost un model susceptibil să ofere un ideal de viaţă tuturor celor care i-au fost în preajmă, care n-a precupeţit nici un efort în asumarea de sacrificii într-un continuu efort de autodepăşire. Personalitatea sa transcende contingentul devenind, aşa cum unul dintre elevii săi afirma, o stea călăuzitoare, care nu va înceta vreodată să lumineze.

 

Bibliografie: Carmen Păsculescu Florian, Dinu Lipatti  Pagini din jurnalul unei regăsiri, Editura muzicală, 1989

November 30

Nick Sava- Fiii risipitori…

Poate nu aţi uitat – cei ce aţi ştiut-o – povestea moşierului bogat şi a celor doi fii ai săi, unul statornic iar celălalt risipitor. O spune Iisus într-una din pildele Sale. Pentru cei ce nu o ştiu, o amintesc pe scurt.
Trăia, deci, undeva prin Iudea – sau poate Galilea – un bătrân fermier bogat, care avea doi fii. Într-o zi, celui mic i se făcu dor de ducă, aşa că se duse la tătâne-su şi îi ceru partea lui de moştenire. Spre surprinderea noastră, cei trăitori în acest secol 21 – dar mai puţin pentru cei ce îşi mai amintesc despre basmele româneşti (pe acestea nu vi le povestesc acum…) – tatăl îi dădu partea lui de moştenire, fără a mai ajunge prin tribunale! Şi, în timp ce fiul mai mare vedea mai departe de moşia tătânelui, rămasă lui drept parte de moştenire, îngrijind de turme şi recolte, de casa părintească, de părinţii bătrâni şi neputincioşi, – cel mic îşi luă aurul şi mai ştiu eu ce produse şi purcese la drum. Poate spre Răsărit, spre câmpia mănoasă a Sinarului, unde, în marele oraş Babilon trăiau încă o mulţime de evrei. Sau poate spre Miază-zi, spre cel mai mare oraş al acelor vremi, alba Alexăndrie. Sau, poate, spre Miază-noapte, spre marile oraşe ale lumii elenistice, Damasc, Antiohia, Efes, Athena… Poate chiar spre depărtata capitală a lumii, Roma, oraşul celor şapte coline.
Peste tot, în acele vremuri – ca şi azi, de altfel – aceste oraşe pomenite de mine şi de cărţile de istorie aveau o puternică populaţie evreiască. Aşa că nu-i fu greu omului nostru să-şi facă iute prieteni, dornici nevoie mare să înveţe pe acest ţărănoi bogat, venind dintr-un fund de lume, traiul petrecăreţ şi lipsit de griji din marile oraşe. Numai că, odată cu banii risipiţi, se cam risipiră şi acei prieteni. Şi mai dădu şi o secetă, de se trezi bietul ţărănoi evreu fără prieteni, fără meserie şi – lucru cu adevărat înspăimântător – fără bani! Şi cam muritor de foame, mai ceva decât românii cerşetori de pe la colţurile pariziene…
Ce să facă el atunci? Să se lase să moară de foame – mai ales când îşi aminti că, în îndepărtata Palestină, nici măcar sclavii tatălui său nu fac foamea? Sigur, aceştia nu se îngraşă ca porcii pe care era el acum obligat să-i crească pentru alţii – lucru de tot spurcat pentru un adevărat evreu! – dar nici de murit nu mor, aşa cum, în depresia lui exacerbată de traiul singuratic printre străini, i se părea prea posibil să i se întâmple lui.
Aşa că îşi călcă pe mândrie dând cinstea pe ruşine, şi se întoarse cu coada între picioare, sărac (dar cinstit, cum zice unul), acasă. Unde – ne mai povesteşte Iisus – spre marea lui uimire, bătrânul tată nu-l întâmpină cu bâte şi câini, ci dădu porunca să se taie viţelul cel gras pentru petrecere. Nu puse câinii pe el nici fratele mai mare, care îşi vedea mai departe de muncile moşiei (se pare că pe acolo nu dăduse seceta); numai că, întorcându-se acasă, se arătă cam pizmătăreţ văzând că risipitorul are parte de ceva ce el nu prea avusese în ultima vreme. Mai mâncase el vreo gulie, vreo oaie, ceva, dar niciodată un viţel gras! În ciuda faptului că, practic, el creştea şi îngrăşa zişii viţei. Şi mai erau şi ai lui, dacă ne gândim bine…
Mulţi se cutremură la puţina lipsă de simţire – ca să folosesc un eufemism – a acestui frate mai statornic (că altfel nu-i pot spune!). Pe bună dreptate bătrânul tată îi spuse – chiar de două ori, doar-doar i-o intra în scăfârlia de ţăran – că el taie din ce nu mai e al lui, şi anume viţelul cel gras, deoarece fiul mai risipitor i se întoarse, sărac (dar cinstit…), tocmai pe când el îl credea mort şi pierdut… sau viceversa… dovedind că cei pierduţi se vor găsi, iar cei morţi vor învia, întru slava Domnului.
Să lăsăm, însă, interpretarea după canoane a acestei faimoase pilde celor care se pricep, pentru că eu o să scriu despre ceea ce povestea nu spune. Nu spune, pe bună dreptate, pentru că întrebările puse de mine sunt cât se poate de ipotetice. Un fel de despicare a firului în patru, dacă vreţi… Deci, să ne întrebăm, pentru o clipă, ce s-ar fi întâmplat dacă fiul risipitor nu se mai întorcea acasă.
Pe lângă faptul că, în această situaţie, Iisus (şi evanghelistul) nu ar mai fi folosit această parabolă drept pildă, această ipoteză ar fi dus la o mulţime de alte întrebări, şi ele cât se poate de… ipotetice, şi de scenarii – unul mai de necrezut decât celălalt.
De exemplu, dacă fiul zis risipitor nu reuşea să treacă peste propria-i mândrie, sau, dacă ruşinea se dovedea a fi o sarcină prea grea, şi rămânea printre străini îngrijind mai departe de porci? Cam ca acei mulţi imigranţi care, nereuşind să-şi ocupe locuri în meseria pentru care s-au pregătit (şi pe care societatea canadiană, oricât de multiculturală o fi ea, refuză să le-o recunoască) ajung să-şi ducă traiul făcând mai ştiu eu ce… În astfel de situaţii, în afară de scrisorile scrise între două curse de taxi, în care povestesc cât de mult le apreciază colegii „de birou” cunoştinţele profesionale dobândite la acele universităţi din lumea a treia din care vin, ei preferă să se facă pierduţi… Pentru că e greu de crezut că risipitorul ar fi pierit de foame doar din cauza unei secete. Omul e rezilient, mai strânge cureaua… Nu moare nici măcar în acest timp de secetă de joburi!
Aşa că, poate, bătrânul ar fi trăit tot restul vieţii lui, atâta câtă îi mai rămăsese, în nemângâierea regăsirii fiului rătăcit şi crezut mort, şi în imposibilitatea de a mai tăia viţelul cel gras al fiului statornic. Să-şi fi întors el atunci întreaga dragoste asupra acestuia din urmă (a fiului, nu a viţelului…)? Să fi început să-i taie lui proprii-i viţei mai graşi, spre bucuria prietenilor petrecăreţi? Ar fi fost acel fiu statornic mai puţin ros de invidie, lipsindu-i motivul, sau tot ar mai fi avut somnul tulburat de vise despre fratele pierdut Aiurea, prin locurile pe unde colacii se culeg, gata rumeniţi şi plini de susan, direct din coada câinilor?
Dar să fim optimişti şi să presupunem că, poate, roata norocului s-a întors. Se termină seceta, fiul ajuns porcar îşi găsi propria-i nişă – trebuie să recunoaştem că evreii, chiar şi imigranţi, ştiu de minune să găsească nişe – şi începu să se „realizeze”. Desigur, averea risipită în clipa sosirii – şi sunt o mulţime de lucruri absolut necesare pe care un nou sosit poate risipi o adevărată avere în primele luni, chiar dacă nu îi sar prietenii în ajutor! – nu se mai poate întoarce. Dar poate că dracu’ nu era chiar aşa de negru, poate nu-şi risipise toţi banii, poate unii îi investise cumva – chiar, cunoaşteţi voi vreun evreu risipitor? Doar dacă evreii nu or fi învăţat ceva de la această poveste mai degrabă creştină decât iudee, în care caz, da, în era dinainte de Hristos or mai fi fost şi din aceştia… O fi început şi el să zică: „un şekel pus bine = avere; un şekel risipit = faliment”. O fi uitat de cei în nevoi, de comunitate, de tot ceea ce ar fi aşteptat la cotitură, doar-doar o fi risipind el vreun şekel, şi o fi început să numere zilele până când s-ar fi putut declara mulţumit de şekelii „realizaţi”. Numărătoare lungă, vă puteţi da seama singuri, omul nu se va declara niciodată mulţumit de ce adună…
Acum, această situaţie cu totul normală unei persoane ajunse în lumea în care curge lapte şi miere cu un singur gând (să se realizeze), poate avea două continuări. Una ar fi că scrisoarea – în care fiul îşi anunţă familia cum că nu numai că nu a risipit totul, dar a şi realizat vreo câţiva şekeli – îl găseşte pe bătrânul tată mai bătrân – dar îl găseşte! Şi, doi, îl mai găseşte, dar tocmai în ţinţirimul satului…
Să vedem ce se poate întâmpla în astfel de situaţii. Asta în situaţia că acest fiu rătăcitor riscă, totuşi, falimentul, risipind câţiva şekeli pe un timbru – dar cum să nu se laude el puţin de propriile-i realizări? Ce folos să realizezi cât mai mulţi şekeli, dacă nimeni nu ştie nimica? Familia în primul rând, căci dacă Statul află de chestia asta e în stare să vină după tine cu taxele, iar comunitatea după sponsorizări…
În primul caz, ce ar fi zis acest tată îmbătrânit? S-o fi lăudat el la toţi vecinii – până când aceştia or fi început să-l ocolească, mormâind şi plini de invidie – de realizările fiului crezut pierdut şi risipitor? O fi tăiat viţelul cel gras al fiului mai statornic, de bucurie că fiul cel mic o fi el rătăcit, dar e mai viu ca oricând. O fi dat el acest fiu rătăcit (şi plin de viaţă şi bani) drept exemplu fiului statornic (dar asudat şi plin de balegă) – făcându-l pe acesta din urmă să mârâie la fel de invidios ca şi vecinii? Făcându-l să ameninţe (în gând, fireşte) că-şi va lua şi el câmpii spre acele ţări de vis (vis de realizare, desigur…), să vadă atunci bătrânul tată pe unde mai scoate caftanul…
În al doilea caz, scrisoarea l-ar fi găsit pe statornic plângând încă (poate) pierderea înainte de vreme a prea-bătrânului tată. O fi vărsat acest statornic plin de balegă câteva lacrimi în plus, la gândul că dispărutul a închis ochii nemângâiat, încredinţat că unul dintre fii este nu numai risipitor, dar şi rătăcit şi mort (sau viceversa…)? Şi-o fi tăiat singur cel mai gras viţel din cireadă, veselindu-se cu prietenii, de bucurie că fratele rătăcit e viu (şi plin de bani)? O fi dat fuguţa prin vecini să le povestească despre realizatul lui frate, numai şi numai ca să-i vadă scrâşnind, verzi de invidie? O fi hotărât, chiar atunci, să-şi lichideze ferma şi să-i trimită misivă fratelui rătăcit, precum că e pe punctul de a se rătăci şi el, aşa că să se pregătească de oaspeţi dragi – umplându-l, poate, pe acel frate de departe, deloc risipitor, de gânduri negre?
Sau, poate, i-o fi sărind în ochi acel pasaj din scrisoare în care fratele viu (şi plin de bani) îi dă sfaturi – necerute şi care, oricum, se potrivesc ca nuca în perete – despre cum să reorganizeze Ţara, să n-o mai lase pe mâna ticăloşilor de vameşi, a corupţilor din administraţia Templului, a ipocriţilor de farisei, cum să reîmprospăteze morala de tot pierdută a societăţii alături de alte persoane de bună credinţă – chiar şi galileeni, dacă nu găseşte nici unul printre iudei! – şi, mai ales, cum să investească înţelept acei şekeli pe care nu-i are… În care caz, nespălatul de frate fermier şi statornic, o fi dat cu scrisoarea de pământ şi şi-o fi amintit că acest risipitor nu a stat la coada vacii, nu s-a chinuit sub jugul ocupaţiei, nu a mâncat carne de oaie făcută din soia… „Ce-mi vine acest rătăcitor să-mi dea mie sfaturi?”, o fi bubuit el, speriind servitorii (şi viţeii cei graşi). După care o fi trimis o scrisoare bine întocmită (de rabin, că se pricepe), cerând oarece şekeli pentru o investiţie care va aduce înmiit, netezind astfel drumul intrării Iudeii în circuitul economic al Imperiului…
Dar poate că fiului risipitor i s-o fi făcut dor de Ţară. Ştiu, ştiu, nu prea are ce ţi se face dor de acel ţinut plin de murdărie, corupţie, jaf la drumul mare (de către cei ce au puterea şi legea de partea lor!), de frumuseţi ascunse (lipsurile în activitatea de publicitate turistică sunt încă mari…) şi profeţi pe toate drumurile, de praf, păduchi, câini vagabonzi, copii cerşetori, palestinieni cu săbii ninja şi sape, centurioni ce iau şpagă, capre râioase (cu coada sus)… Locuită, care va să zică! Dar care, cel puţin în ochii lui, ar fi reprezentat leagănul unde s-a născut, a crescut şi a plecat în rătăcire. Locul unde există (încă, pentru o vreme cel puţin) poporul din care provine, unde se păstrează toate tradiţiile istorice, religioase, culturale ale naţiei lui…
Şi atunci, poate şi-o fi călcat pe inimă şi o fi risipit ceva şekeli, pornind pe drumul lung şi plin de praf şi pericole – pe atunci teroriştilor li se zicea tâlhari – spre casă. Şi, într-o bună zi, s-ar fi oprit în faţa căsuţei părinteşti – mai mică, mai chircită, mai lipsită de gust, acum, după ce a trăit şi el într-un palat, ca toţi realizaţii. Ce ar fi zis, în acest caz, bătrânul tată şi mai îmbătrânit, văzându-l îmbrăcat într-un caftan mai scump decât întreaga cireadă de viţei graşi daţi moştenire statornicului? Cu degetele pline de inele şi cu încălţări care l-ar fi făcut pe tată să-şi ascundă sandalele scâlciate sub caftanul ponosit… Poate şi cu vreo cireadă de viţei îngrăşaţi după el, gata să fie tăiaţi, spre bucuria tuturor („ştiu că voi nu prea aveţi…”).
Ce ar fi zis tatăl, zic, pus în imposibilitatea de a-l mai îmbrăca, încălţa, dărui cu inel, hrăni cu viţelul gras al fratelui statornic? Ce ar fi zis statornicul, întors de pe câmp rufos, asudat, plin de praf, flămând, invitat la masa plină cu viţei graşi, tăiaţi de fratele crezut risipitor, rătăcit şi mort pe deasupra? Nu ştim ce ar fi zis fratele în acest caz cu totul diferit de cel narat de Iisus, dar tatălui, probabil, i-ar fi dat o lacrimă de bucurie văzându-şi fiul „mort şi rătăcit” (sau viceversa) găsit din nou, mai plin de viaţă (şi bani) ca oricând. Şi, poate şi una de mândrie părintească – „Eh! Cine-i ca iubitul meu fiu?! Chiar şi rătăcit, ia uite la el!”
Dar să lăsăm această imagine idilică de happy-end – probabil povestea nici nu se va fi terminat cu această petrecere – şi să încercăm să creăm scenarii de continuare, pe aceeaşi notă optimistă. Ştiu că ascultătorii vor spune: „ăsta bate câmpii!”, ştiu că astfel de scenarii optimiste nu se întâmplă decât în filmele tâmpite turnate „down south”, înghiţite pe nerăsuflate de românii-canadieni mult prea ocupaţi să mai facă şi altceva… Dar eu tot nu mă pot opri să visez frumos – nu, nu despre „realizare” – în această frumoasă dimineaţă de toamnă şi, mai mult, să nu împărtăşesc aceste visuri cu voi.
Să zicem că, după ce au mâncat viţeii graşi aduşi de fiul risipitor – îi putem spune aşa, având în vedere şekelii risipiţi cu acest pelerinaj acasă! – plus cei crescuţi de fiul statornic, or fi încărcat totul pe cămile şi-or fi plecat cu toţii spre ţara cu lapte şi miere, unde te poţi realiza. Bătrânul o fi închis ochii la adânci bătrâneţi, mulţumit să-şi vadă întreaga familie realizată, cu şekelii adunaţi unul peste altul, mâncând câte un viţel gras la fiecare masă… Fiind ei evrei, probabil, el o fi putut să se înţeleagă cu nepoţii în limba strămoşească. O singură umbră de nemulţumire i-or fi umbrit zilele liniştite ale bătrâneţii: imposibilitatea de a vedea feţele verzi de invidie ale vecinilor. Dar, spre păstrarea optimismului până la capăt, putem crede că bătrânul tată şi-a păstrat imaginaţia până în ultimele clipe…
Sau, poate că fericitul tată o fi murit bătrân şi fericit (desigur) în braţele celor doi fii, atât a celui statornic cât şi – mai ales! – a celui rătăcitor întors plin de viaţă (şi bani) acasă. În acest caz, după ce şi-or fi şters lacrimile (şi mâncat viţeii cei graşi), risipitorul l-ar fi invitat pe statornic să se mute cu tot neamul lui în ţara de vis (de a te realiza), bucurând în continuare sufletul bătrânului decedat care, de Sus, putea privi mulţumit realizarea urmaşilor lui printre străini – dar şi feţele vecinilor…
Dar poate că la sosirea lui, fiul risipitor, rătăcitor şi deloc mort o fi ajuns acasă după stingerea nemângâiată a bătrânului tată. În scenariile mele optimiste, continuarea ar fi următoarea: după ce şi-au căzut în braţe şi au plâns copios dispariţia nemângâiată, mâncând apoi toţi viţeii cei graşi – risipitorul…(vezi scenariului pomenit mai sus).
Într-un scenariu chiar mai optimist – dar chiar şi mai ireal, dacă asta e posibil! – statornicul s-ar fi dovedit exact aşa: statornic, şi ar fi refuzat să-şi părăsească moşia plină de baligă şi viţei graşi, dând astfel cu piciorul nespălat, încălţat în sandală, la posibila realizare din ţara câinilor şi a colacilor cu susan. Ar fi găsit el atunci vorbe frumoase, gen „munţii noştri aur poartă” şi „dragostea de moşie e un zid”, şi şi-ar fi înfipt călcâiele în glia străbună, mormâind „bucuroşi le-om duce toate”, mai ales cu oarece ajutor în şekeli sosit de Aiurea… Şi fratele cel rătăcitor, după ce îşi va fi şters o ultimă lacrimă – şi grăsimea de viţel de pe bărbie – o fi plecat înapoi în rătăcirile lui, promiţând că de acolo, din realizarea lui, nu va uita niciodată neamul ajuns la sapă de lemn (pe atunci cam aşa erau sapele…), Ţara mumă ajunsă la nevoi, secete, lăcuste, parveniţi etc., etc. – ba chiar că din puţini şekeli (destinaţi risipirii) va risipi şi el câţiva pentru nevoile Ţării – spre uimirea întregii comunit[ţi!
Dar cel mai de necrezut scenariu ar fi acesta: fiul risipitor, rătăcitor (şi încă plin de viaţă şi bani) nu va mai pleca! Se va regăsi cu totul devenind statornic, întors acasă, printre ai săi, punând umărul la îndreptarea tarelor societăţii, primind în casă un oarecare rătăcitor din Galilea şi minunându-se de pildele spuse de acesta, luându-se, poate, la harţă cu fariseii, romanii, mai ştiu eu cine… Să mă opresc aici, căci povestea tinde să alunece pe o pantă mai puţin optimistă.

Scenarii… scenarii… Ce au aceste scenarii cu noi, românii? Muma Ţară îşi pierde în fiecare an, în fiecare zi, fii, care pleacă, rătăcitori prin lume, în urmărirea iluzorie a „realizării” personale. O „realizare” în care mama, tatăl, fratele şi sora nu mai au loc, cum nu mai au loc nici cultura şi tradiţiile româneşti, ba nici măcar limba şi apartenenţa la un neam milenar. Noi, aceşti fii risipitori, suntem mai morţi chiar decât acel fiu pierdut din pilda biblică. El, ca toţi fiii rătăcitori ai neamului evreiesc, o fi risipit ce-a risipit, dar nu a risipit niciodată moştenirea etnică şi religioasă!
Vom găsi vreodată răspuns la aceste întrebări ipotetice? Ne vom pune, oare, întrebări ipotetice, care nu ne ajută deloc la propria „realizare”? Vom face vreodată scenarii ireale, imposibile – dar pe care viaţa le va dovedi singurele realizabile, în care realizarea personală include realizarea întregului neam? Va fi nevoie de o secetă să ne întoarcem acasă? – cu inima, cu inima, nu vă speriaţi! Călcându-ne pe orgolii, individualism, egoism, nepăsare… Speriaţi de moartea culturală şi spirituală.
Fiii risipitori ai neamului evreiesc au fost pierduţi, dar nu morţi. Timp de două mii de ani au risipit orice, chiar şi viaţa lor, dar nu fiinţa lor dată şi binecuvântată de Dumnezeu. Şi, într-un târziu, s-au întors acasă. Vom fi în stare noi, fiii rătăcitori ai României, să ne întoarcem în inimă către ţară, contribuind, fiecare după puterea lui, la propăşirea ei? Sau vom risipi tot ceea ce generaţii după generaţii, veac după veac, ne-au dat nouă moştenire?
Atunci, pe bună dreptate, mama Ţară va putea plânge la pieptul fiilor statornici. Ea nu va mai putea spune dspre noi: „Au fost pierduţi, şi i-am regăsit. Au fost morţi, şi au înviat.” Vom fi pierduţi, pentru totdeauna. Vom fi morţi, de mult…

 

 

 

 

Nota Redactorului:

Va trebui să punem şi următoarea notă: Părerile exprimate în această prelegere nu ne aparţin! Dacă sunt cititori care cred că din ea răzbat opinii anti-semite, îi putem linişti spunând că opiniile respective nu sunt nici pe departe atât de grave ca impresia sumbră lăsată asupra celor pregătiţi chiar acum să se „risipească” prin lume.
Mai ales, domnul pastor de la biserica din colţ ne-a atras atenţia asupra aducerii în deşert a numelui Domnului. Înţelesul pildei bliblice este cu totul pierdut sub stratul de ipoteze şi scenarii. Este evident că profesorul a lipsit la multe ore de învăţătură biblică. Această lipsă poate fi remediată prin conectarea pe site-ul www.biblianoastră.com, unde cei mai vestiţi pastori neoprotestanţi oferă gratuit (în schimbul unor contribuţii modeste în bani) zeci de predici legate de cele mai diverse subiecte, inclusiv despre fiii risipitori…

November 27

Nick Sava- Manuscrisul

 

 

 

„Acum, după ce am frînt pîinea împreună, putem vorbi”, spuse Călugărul. El, şeful tribului Călugărilor, era singurul în drept să se numească aşa. Tot la fel, omul care stătea la masă în faţa lui, era îndrituit să fie Învăţătorul. La masă mai erau trei învăţători şi doi călugări.
„Mulţumim pentru primire, pîine şi adăpost, iubite frate”, răspunse Învăţătorul. „Acum e vremea să ne spui de ce ne-ai chemat.”
Veniseră, cale de patru zile, la această comunitate a tribului Călugărilor. Nu era numeroasă, pe lîngă cei trei prezenţi mai erau cinci pe cuprinsul Comunităţii. Aşa o numeau ei, deşi, în discuţiile dintre ei, îi spuneau „biserică”. Aşa cum învăţătorii îşi numeau comunitatea „şcoală”. Cuvinte vechi, cărora cei mai mulţi le pierduseră semnificaţia. E drept, Călugării aveau multe astfel de comunităţi puţin numeroase în multe locuri, pe sub munte şi chiar în cîmpie, cel mai adesea prin preajma altor comunităţi umane.
„Iubite frate Învăţătorule, v-am chemat drept recunoaştere şi cinstire a cunoştinţelor voastre de carte.”
„Şi voi le aveţi, frate.”
„Şi noi, dar nu ca ale voastre. Noi cunoaştem mai bine sufletul omului, îl ajutăm în încercările lui de a supravieţui în lumea asta ostilă. Dar noi am pierdut cunoştinţa cărţii!”
Învăţătorul dădu trist din cap. Şi ei uitaseră. Oh, ce mult uitaseră. Din vechile cunoştinţe rămăseseră mai ales tradiţii şi amintiri… Îşi făceau însă datoria faţă de oameni, învăţîndu-le copiii pentru a-i pregăti pentru viaţă.
„A ajuns unul din fraţii mei la o „mînăstire”. Ştii ce-i aia, nu?”
Învăţătorul dădu din cap afirmativ: „Un fel de „biserică”…
„E părăsită de mult timp. Poate chiar de la Apocalipsă. E o ruină, acum.”
Învăţătorul dădu din nou din cap. Ştia, văzuse multe ruine la viaţa lui, a călătorit mult în lung şi în lat pămîntul. Desupra unor ruine trăiau acum noi comunităţi…
„Nu trăieşte nimeni acolo”, îi răspunse, parcă, gazda. „O ruină, cum ţi-am spus. Fraţii mei au rămas acolo peste noapte. Apoi au cercetat ruinele, se gîndeau că poate e loc potrivit pentru o nouă comunitate. Peste dealuri, de jur împrejur, sunt cîteva comunităţi: a Oierilor, a Lemnarilor, chiar a Ţăranilor. Şi nu departe e una a Poliţienilor. E un loc bun, între dealuri, la adăpost de vînturile iernii dinspre nord… Îi zice Putina. Sau Putona… Ai citit de un astfel de loc? Ai auzit de el?”
„Putină este un vas al Oierilor. Fac în el unt, sau brînză. Zici că sunt Oieri pe-acolo, mai ştii?… În Ţara de Sus? Hm… Era pe-acolo o ctitorie domnească, îi zicea Putna…”
„De-a Domnilor?”
„Un alt fel de domni… Asta a fost de mult tare. Ei nu au ajuns să locuiască în comunităţile numite Oraş… Spune mai departe, frate Călugăre.”
„Cercetînd ruinele, au dat de o chilie. Şi acolo au găsit un cufăr din lemn. Ca de obicei, părţile metalice dispăruseră, măcinate, dar cufărul era altfel întreg. Şi în el au găsit nişte manuscrise!”
Învăţătorul deveni dintr-o dată interesat. Ruine se aflau în toată Ţara, şi în Ţările din jur. La Apocalipsă, mai bine de cinci veacuri în urmă, acea armă blestemată a distrus toate lucrurile „artificiale”, făcute de mîna omului. Mai mult, făcute din materiale care nu erau naturale, date de Zeu. Aparţineau Nenumitului, ziceau oamenii. Şi atunci, tot ce a fost metal, plastic, cu alte cuvinte, „artificial”, a fost distrus. Au dispărut armele, cu ele, armatele şi, odată cu toate acestea, civilizaţia. Au rămas numai lucrurile din lemn şi piatră, şi partea de produse agricole care creşteau natural. În nebunia ce a urmat şi a foametei grozave, supravieţuiseră puţini oameni. Printre ei, Oierii, Ţăranii… ici şi colo vreun învăţător, vreun preot, vreun călugăr. Chiar şi cîţiva Domni, orăşeni care ştiuseră să părăsească imensele cimitire în care se transformaseră oraşele. Întîlnise odată un Doctor. Şi Poliţienii, desigur, deşi lor li se adăugaseră şi Militari. Pe lîngă rîuri trăiesc Atamanii, cei ce pescuiesc.
Dar manuscrise se găseau extrem de rar. Poate pentru că, înainte de Apocalipsă, nu se mai scriau cărţi. Poate că oamenii nu le mai citeau. Ştia că pe atunci, mai bine de cinci veacuri în urmă, toată înţelepciunea omului era pusă pe nişte maşini din plastic şi metale, cu memorie artificială. Şi ele dispăruseră odată cu civilizaţia artificială. Cu ele, înţelepciunea. „Şi cărţile?”, ţine minte Învăţătorul că-şi întrebase Învăţătorul, la vîrsta pe cînd era încă un copil fără tuleie. „Şi cărţile. Că ele erau făcute din „hîrtie”, un material artificial. S-au descompus, s-au topit, iar scrisul de pe ele s-a pierdut…” „Dar mai sunt cărţi, le păzim ca pe ochii din cap!” „Te înşeli. Nu mai sunt cărţi, mai sunt manuscrise. Ele au fost scrise cu tuş natural pe piele de viţel, naturală. Ele se mai păstreză, deşi unele sunt mai vechi de o mie de ani.” Şi acum, Călugărul amintea de manuscrise!
„Şi vrei să mi le dai mie?” întrebă, cu teamă parcă.
„Poate. Trebuie mai întîi să le descifrezi, dacă poţi. Cu grijă, manuscrisele se pot distruge oricînd… Şi dacă nu au înţeles religios, de importanţă pentru noi, sunt ale voastre. Pînă la urmă, şi noi, şi voi facem o muncă importantă. Dacă nu suntem în rîndul animalelor şi sălbaticilor, e şi datorită nouă!
Aşa e. Puţina învăţătură salvată în memoria Învăţătorilor, dar şi a Călugărilor (cărora li se alăturaseră Popii/Preoţii), Doctorilor, Ingenierilor din Sud, făcuse ca oamenii să nu-şi înceapă drumul ascendent al civilizaţiei chiar din comuna primitivă. Reinventaseră agricultura, ceramica – dar nu prelucrarea metalelor. Pentru unelte şi scule foloseau piatra, cornul, osul. Nu era uşor, dar arme nu făceau. Amintirea Apocalipsei era încă prea proaspătă în memoria colectivă.
Călugărul scoase de sub masă o cutiuţă din lemn lăcuit. Din ea, scoase cu grijă cîteva ghemotoace de pergament, înnegrite de timp şi mucegai.
„Erau mai multe. Ca de obicei, hîrtia era descompusă. Dar, într-un fel, asta a salvat pergamentele. Mucegaiul care s-a pus pe ele datează de cînd au fost scoase din cufăr. De aceea trebuie să facem repede ceva cu ele, înainte să se distrugă.”
„Noi avem nişte lacuri obţinute din răşini”, spuse Învăţătorul. „Dacă le tratăm, le putem salva.” Călugărul încuviinţă, auzise şi el de aceasta. „O să umblăm cu grijă cu ele, sunt prea importante pentru toţi.”
Învăţătorul se aplecă şi luă cu grijă în mînă unul din pergamente. Era doar o foaie. Fusese răsucită sul, dar greutatea altor obiecte îl turtise. Cu grijă infinită, desfăşură manuscrisul pînă apăru scrisul.
– Înţelegi? întrebă şoptit, Călugărul.
Învăţătorul făcu un semn tovarăşilor lui. Unul din ei scoase din sac două vergele de lemn de corn, grele, prismatice. Le aşeză cu grijă de fiecare parte a pergamentului, pentru a-l menţine deschis. Alt învăţător scoase din sacul lui o cutiuţă în care era un lichid transparent, puţin gălbui. Cu o pensulă lată, dar fină, întinse lichidul pe suprafaţa documentului.
„Culoarea va dispărea, la uscare, zise Învăţătorul. Şi pergamentul se poate răsuci la loc, în sul, fără ca pelicula să crape. Acum nu se mai distruge… Am făcut de multe ori acest lucru. Avem documente vechi de cîteva sute de ani… Acum, să vedem ce fel de scris este… Hm, nu cred că e religios.”
„De unde ştii?” întrebă Călugărul întristat. Nu au prea multe manuscrise religioase. Şi s-au pierdut atăt de multe tradiţii… Oamenii nu mai cred – sau au început să creadă în zeităţi noi. Pentru ei e mai importantă supravieţuirea, decît viaţa de apoi. Şi călugării au uitat atît de mult, că nu mai ştiu riturile. Manuscrise din care să înveţe cele uitate ar ajuta atît de mult…
„Uită-te şi tu. Scrisul nu este ca cel din est, ca la ruşi. Nici ca la greci. Pe timpul cînd Putna era mînăstire, manuscrisele religioase se scriau cu astfel de alfabet – li se spunea „Chirilesc”, dacă nu mă înşel. Avem cîteva manuscrise de-acelea…”
„Pot să vă rog să îmi permiteţi să le copiem şi noi? Pentru credinţa noastră e important!”
„Da”, gîndi Învăţătorul, „dar pentru omenire, în general, e important?” Ştia, din diferite scrieri, că religia a fost un lucru rău. Într-un fel sau altul, şi-a avut şi ea rolul în Apocalipsă, în distrugerea civilizaţiei umane. Pe de altă parte, ştia că nu se pot împotrivi religiilor. Oamenii sunt însetaţi de credinţă, dacă n-o vor găsi în cea veche, vor inventa una nouă. Poate chiar mai rea!
„Da, o să vă ajutăm să le copiaţi. Aveţi însă grijă ce învăţaţi din ele. Sunt trunchiate, se pot înţelege lucruri bune şi lucruri rele. Depinde ce vrem să-i învăţăm pe oameni.” Călugărul dădu, gînditor, din cap.
„Şi asta?”
„Acest manuscris este mai nou. Poate nu cu mult înainte de Apocalipsă. Foloseşte scrisul folosit la acea dată în Ţară.”
„Poţi să îl descifrezi?”
„Cred că da. Sunt învăţat mai mult cu textul tipărit, deşi s-au păstrat extrem de puţine documente. Ăsta e scris de mînă… Ia să vedem… Hm… Să încerc să îl citesc. Ascultaţi:

“Tu rămîi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.”

Liniştea căzu în chilie. Apoi, Călugărul spuse:
„Cred totuşi că e un text religios. Precis a fost scris de un învăţat din mînăstire, poate chiar de un profet.”
„Poate ai dreptate, spuse Învăţătorul. Sau poate un înţelept care a stat o vreme, pentru linişte şi meditaţie, la călugări.”
„Sau poate un nebun”, completă alt Învăţător.
„Poate…” repetă, gînditor, Învăţătorul.

November 27

cei trei hoţi de vise

lui Emanuel

                   

„De ce, atunci când brusc ai fost trezit,
Crezi că ţi s-au furat comori în vis?”

(J.L.Borges)

 

 

dintotdeauna,
spune Borges, trei coşmaruri m-au urmărit
trei balauri îmi cotropesc fiinţa
de câte ori
învăluiţi de noaptea din câmpiile Argentinei
ochii mei de orbete
cad pradă morţii câte puţin

uneori,
visez că mă cheamă Dedal şi sunt sclavul cumplitului Minos
pun cărămidă peste cărămidă
şi uit de unde-am pornit jocul

alteori,
numele meu e Homer
alerg ca bătrânul aed printr-un lan de cuvinte
îmi pierd echilibrul
alunec pe hârtia lucioasă pe care litere albe şi roşii
dansează frenetic

sunt nopţi
când Narcis mă cheamă-
chipul palid mi-l spăl în oglinda râului Lethe…

însă
toate nenorocirile
şi toate umilinţele
şi-nchipuirile toate
mi-au fost date cu un singur scop :
să le frământ ca pe un lut din lacrimi şi tină
din ele versuri să fac
suspin şi lumină