Cinghiz Aitmatov- Eşafodul

Existenţa noastră atât de perisabilă pendulează între cele două momente esenţiale redate sugestiv prin sintagmele „a face ochi” şi „a închide ochii”. Între aceste două momente destinul individual se suprapune, ori se detaşează de destinul colectivităţii căreia îi aparţinem. De la “Don Quijote” şi până la romanul modern, marea literatură aduce în prim-plan astfel de traiectorii individuale marcate de acutele probleme ale existenţei care implică, totodată, destinul întregii omeniri. Am ajuns la aceste reflecţii la finalul romanului “Eşafodul” (Plaha) scris de marele prozator Cinghiz Aitmatov, roman publicat în numerele 6,8 şi 9 ale revistei Novîi mir din anul 1986 şi, în volum, la sfârşitul aceluiaşi an.

Asemeni confraţilor săi (şi-i putem aminti aici pe Şuşkin, Astafiev, Trifonov,  Rasputin) Cinghiz Aitmatov îşi face intrarea în marea literatură rusă prin nuvelă (“Geamilia”, “Defileul”, “Ochi de cămilă”). Universul artistic al operei aitmatoviene este marcat, în primul rând, de spaţiul etnico-cultural kirghiz şi kazah din care cultivă cu obstinaţie mitul. Şi este lesne de înţeles această atracţie pentru fondul popular autohton, atâta timp cât libertatea de creaţie în spaţiul mitului este cu atât mai mare cu cât evenimenţialul şi imaginarul sunt dublate de cunoaşterea intuitivă, aşa cum afirmă Blaga. Totodată mitul pune omul faţă în faţă cu natura, cu tainele vieţii şi dă un răspuns la insolubila problemă a existenţei : a trăi, pur şi simplu, ori a trăi pentru un ideal.

Romanul “Eşafodul” oglindeşte cel mai bine această relaţie a scriitorului modern cu mitul, atât în plan ideatic, cât şi în cel artistic. Critica rusă contemporană a fost surprinsă de noua formulă de roman, de procedeele mai puţin utilizate, în primul rând, de punerea pe acelaşi plan a personajelor zoomorfe cu cele antropomorfe şi chiar fantastice. Poate doar la Cehov în “Kaştanka” sau tot la Aitmatov în “Floare-galbenă” întâlnim personaje zoomorfe atât de puternice.

Începutul romanului aminteşte de proza lui Jack London. În inima stepei ruseşti, viaţa lupoaicei Akbara şi a parteneului său Taşceainar (Sfarmă Piatră, aşa cum îl botezaseră ciobanii) e pusă în pericol de apariţia omului modern. Şi nu e vorba doar despre viaţa celor doi lupi, ci de fiinţele nenăscute din burta lupoaicei care trebuia să cunoască în curând realitatea ostilă a unei lumi tot mai dominată de necugetata intervenţie a omului. Frica pune stăpânire pe cei doi lupi trezindu-le instinctele ancestrale ale supravieţuirii cu orice preţ, mai cu seamă că ei erau venetici în zona de munte, acolo unde se aciuaseră de o vreme. „Iar dacă cineva ar fi văzut-o pe Akbara de aproape, ar fi fost uimit de ochii ei de un albastru-transparent-caz foarte rar şi unic în felul său. Ciobanii localnici o numiseră pe lupoaică Akdali, cu alte cuvinte Coamă-Albă, însă în curând, conform legilor transformării limbii, ea s-a schimbat în Akbarî, apoi în Akbara-Cea Mare, dar nimănui nu-i trecea prin cap că acesta era un semn al Providenţei.”

Alungaţi de omul-divinitate din savana Moiunkumi, acolo unde se aflau nesfârşitele turme de antilope–saiga, cei doi lupi s-au înstăpânit pe platoul din vecinătatea Issîk-Kul-ului. Amintiri triste o făceau deseori pe Akbara să scheaune şi să caute protecţia mascului cel puternic şi lipsit de minte „în acest cuplu de fiare, Akbara era capul, era mintea, ei îi aparţinea dreptul de-a începe vânătoarea, iar el era forţa ei devotată, neabătută, neobosită care îndeplinea cu străşnicie voinţa ei.” Şi amintirile îi bântuiau visele ca nişte stafii :  “Şi urletul lupoaicei va fi tributul plătit pentru acele visuri. Căci toate visurile au aceeaşi ursită –la început se zămislesc în închipuire, apoi în cea mai mare parte se spulberă fiindcă au cutezat să crească fără rădăcini, precum unele flori şi unii copaci…Aşa sunt toate visurile-şi de aici decurge trebuinţa lor tragică în cunoaşterea binelui şi a răului.”  Iar fantomele ce-i bântuiau somnul lupoaicei Akbara erau legate de acea vânătoare apocaliptică pe care omul-divinitate o desfăşurase sub cerul savanei Moiunkumi ucigând mii de saigale alături de care căzuseră victime nevinovate şi primii săi născuţi. „De unde să ştie ei, lupii de stepă, că prada lor tradiţională-saigalele-erau necesare pentru completarea planului de predări la carne, că la sfârşitul ultimului trimestru al anului în curs situaţia luase o întorsătură iritabilă pentru regiune-intraseră în impas cu cincinalul” şi un descurcăreţ de la administraţia regională a propus pe neaşteptate să recurgă la resursele de carne din Moiukumi…

Astfel, mai-marii de la regiunea de partid au organizat un măcel fără precedent pentru a demonstra poporului că partidul îşi ţine cuvântul şi îndeplineşte planul cincinal la carne. Şi printre vânătorii de ocazie avem prilejul să facem cunoştinţă cu protagonistul romanului, Avdeu Kallistratov, tânărul rebel alungat de la seminar, pornit să schimbe omenirea, un amestec de  Don Quijote şi de Hristos modern .

Avdeu, cu nume ciudat, biblic, (pomenit în Biblie în Cartea Treia a Împăraţilor), fiul unui diacon de pe lângă Pskov, seamănă foarte mult cu prinţul Mâşkin şi continuă calea lui Alioşa Karamazov. După ce este exmatriculat de la seminar, ajunge în redacţia unui jurnal şi hotărăşte să desfacă iţele unui întreg angrenaj ce-i cuprindea pe culegătorii de anaşa, un drog la fel de puternic ca heroina, căruia mulţi tineri îi căzuseră pradă. Se decide să plece în stepele din Ciuisk acolo unde creştea cânepa –anaşa pentru a-i cunoaşte pe culegători şi pe vânzătorii de droguri. O adevărată călătorie de iniţiere face tânărul Avdeu Kallistratov. În urmă cu două mii de ani, „ciudatul din Galilleea” crezuse că învăţăturile lui vor schimba omenirea. Avdeu încearcă şi el să-i convingă pe tinerii culegători că viaţa are un cu totul alt preţ şi nu banul este esenţa vieţii. Gestul lui nebunesc de-a le arunca plantele culese cu atâta trudă din întinsa stepă, îi înfurie şi după o bătaie crâncenă îl aruncă din tren.

Aşa cum procedase Bulgakov în “Maestrul şi Margareta”, Cinghiz Aitmatov repovesteşte scenele premergătoare răstignirii lui Iisus. Reuşeşte să scape cu viaţă şi-o cunoaşte pe Inga Feodorovna de care se îndrăgosteşte şi cu care decide să se căsătorească. Trebuia să ajungă la Djambul să-i cunoască părinţii şi pentru asta avea nevoie de bani. Aşa ajunge să-l cunoască pe Ober Kandalov care angaja oameni pentru vânătoarea de saigale din Moiunkumi. Istoria se repetă : cum nu mai rezistase alături de culegătorii de cânepă şi încercase să le deschidă ochii că drogurile lor ucideau mii de tineri în vreme ce ei se îmbogăţeau şi  vânătoarea de antilope din Moiukumi îl aduce în pragul nebuniei:  “Vânătoarea de antilope din Moiunkumi l-a răscolit atât de cumplit, încât a început să ceară vânătorilor dezlănţuiţi, care parcă turbaseră, să înceteze neîntârziat măcelul să se căiască, să se roage lui Dumnezeu, i-a îndemnat pe Hamlet-Galkin şi pe Uziukbai să i se alăture şi toţi trei să-l părăsească pe Ober Kanfdalov şi pe acoliţii lui, să dea alarma, şi fiecare se va pătrunde de ideea lui Dumnezeu, Creatorul Atoatedătător, şi va nădăjdui în mila lui nemărginită, va cere iertare pentru răul pe care ei, oamenii îl pricinuiau naturii vii, fiindcă numai căinţa sinceră le poate uşura sufletul…”

 Avdeu îi înfurie pe vânătorii de ocazie, care decid să-l pedepsească, torturându-l, cum, altădată, îi înfuriase Iudeul pe farisei. Cândva, când participase la cules de anaşa şi fusese învăţat să culeagă polen, alergând gol prin câmpurile de cânepă, Avdeu se întâlnise cu familia Akbarei. Atunci lupoaica care ar fi putut să-l sfâşie pentru că se apropiase de puii ei n-a făcut decât să-l sară de două ori pe deasupra, pentru a-l avertiza, după care şi-a văzut de drum. Acum, Avdeu şi-a amintit de lupoaica fumurie şi i-a chemat în ajutor spiritul. Însă lupoaica, care dăduse deja tribut lăcomiei şi cruzimii omului trei pui, se îndepărta tot mai mult de locurile în care omul îşi făcea apariţia. În cele din urmă, Avdeu este legat de un copac şi ucis. Akbara şi Taşceainar au străbătut podişul Kurdai fugind cât mai departe de stepa Moiunkumi pe care omul pusese stăpânire. „Era ultima lor încercare disperată de a-şi perpetua specia.”

Ultima parte a romanului este de un dramatism cutremurător. Cei doi lupi devin personaje cu drepturi depline şi între om şi animal se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte. Puii Akbarei sunt răpiţi de beţivul Bazarbai şi vânduţi pe vodcă la grădina zoologică. Akbara şi Taşceainar îşi schimbă comportamentul răzbunându-se pe răul gratuit comis de om asupra lor. Noul protagonist, Boston îşi asumă destinul de fiinţă spirituală în numele valorilor morale perene încercând să reinstaureze acele legături, de mult uitate, dintre om şi animal. Înfruntându-i pe cei doi lupi îl ucide pe Taşceainar fiind conştient că Akbara îşi va răzbuna până la urmă răpirea puilor a căror urmă o pierduse la stâna lui Boston, acolo unde Bazarbai se ascunsese de frica ei. La finalul romanului Akbara îl răpeşte pe Kengeş fiul lui Boston care îi ucide pe amândoi lupii în încercarea de a-şi salva fiul. Dreptatea este instaurată prin uciderea lui Bazarbai care atentase la echilibrul lăsat de Dumnezeu să stăpânească atât pe om cât şi pe animal.

Acesta era sfârşitul, sfârşitul vieţii lui…

-Iată prăpădul lumii a rostit Boston cu glas tare, şi brusc i s-a dezvăluit un adevăr cumplit: până atunci lumea toată sălăşluia înăuntrul său, şi acum acestei lumi îi bătuse ceasul. El era şi cerul şi pământul, şi munţii, şi lupoaica Akbara, marea zămislitoare a toate câte sunt, şi Ernazar, rămas pe vecie în gheţurile din masivul Ala-Monghiu, şi pruncul Kengeş, ultima sa ipostază împuşcat de mâna lui, şi Bazarbai, cel respins şi ucis în sufletul lui, şi tot ce a văzut şi a trăit o viaţă,-toate acestea alcătuiau universul lui, iar acum, deşi toate vor exista, cum au existat dintoteauna, asta se va întâmpla fără el, vor alcătui o altă lume, iar lumea lui, unică, imposibil de reîntrupat, a dispărut şi nu va mai renaşte niciodată. Aceasta era marea lui catastrofă, sfârşitul lumii lui…”

Romanul lui Cinghiz Aitmatov e scris urmând tehnica contrapunctului, alternând strategiile narative moderne cu cele ale naraţiunii obiective, având drept consecinţă varietatea perspectivei narative, fapt care permite cititorului să se simtă în centrul universului imaginar. Cartea este un adevărat manifest în favoarea respectului pentru natură şi a vieţii, în general. „Ce sens au extraordinarele descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii moderne dacă e subminat echilibrul ecologic şi se distruge natura ?” (Albert Kovacs)

Bibliografie: Cinghiz Aitmatov, Eşafodul, Editura Univers, 1991

 

 

 

Nick Sava – BOEMUL

 

 

 

În zilele ce au urmat morţii lui Vaclav Havel, cînd întreaga Lume se pregătea de înmormîntarea lui, cînd mai toţi conducătorii de state, marii politicieni îi aduceau tributul, am încercat să mă pun în pielea şi sufletul cehului „de rînd”, simplu cetăţean al Republicii Cehe – Boemia, aşa cum o numesc ei. Ca locuitor vremelnic al Cehoslovaciei (şi, apoi, al Cehiei), în anul imediat următor „Revoluţiei de Catifea”, pe timpul primului an de Preşedinţie a celui ce avea să devină un mare om de stat, Vaclav Havel, am simţit şi eu nevoia să-l omagiez pe marele om. Dacă eram în Praga, poate aprindeam o lumînare în Piaţa Vaclav, locul unde, pentru prima dată, demonstranţii au strigat, împotriva regimului comunist, „Havel na Hradu!”.

 

Vaclav Havel era un simplu dramaturg. Ca dizident recunoscut de autorităţile comuniste, fusese obligat să lucreze ca maşinist la un mic teatru din Praga. Acolo îşi scria piesele – chiar dacă acestea nu erau jucate. Se alăturase de tînar mişcării Primăvara Pragheză, alături de alţi intelectuali. Mulţi din aceştia părăsiseră, la intervenţia Sovietică, Cehia – unii, pentru totdeauna (ca Milos Forman, de exemplu). Nu Havel. Mai tîrziu semnase Charta 77. Făcuse puşcărie politică. Intrase în conştiinţa praghezilor drept cel mai intransingent dizident. Omul care, chiar fără pregătire politică, nu accepta compromisuri cu regimul comunist. Cînd, în 1989, demonstranţii au decis ruperea definitivă cu regimul şi întoarcerea spre democraţie, a fost aproape normal să îl vrea pe Havel preşedinte. De aceea, spontan, au strigat „Havel la Hrad!” Asta, pentru ei, însemna: Havel Preşedinte!

Havel a devenit Preşedintele Boemiei. „Simplul” dramaturg, s-a dovedit a împlini speranţele şi dorinţele cetăţenilor. A fost cel mai democratic preşedinte al fostelor state socialiste. A fost un pilon al democraţiei europene. A apărat intersele cehilor. Şi-a iubit concetăţenii, a fost iubit de ei. A fost un centru de echilibru politic, drept, cinstit, corect în decizii, intransigent în continuare. A ştiut să se înconjoare de oameni de cea mai bună calitate, nu numai incoruptibili ci şi extrem de competenţi în domeniile lor. Nu a fost un politician de marcă şi nici un mare economist – dar a ştiut să susţină specialişti în domeniile respective. Nu a fost un naţionalist habotnic, în ciuda patriotismului – a ştiut să se înconjoare de evrei, germani, cehi şi moravi, slovaci, maghiari români şi ţigani – toţi cei care formează Poporul Boem. De aceea cehii sunt un popor şi nu o populaţie!

 

Fără a fi dorit, fără să-şi fi propus să „intre în cartea Istoriei”, el a fost unul din cei patru Mari Bărbaţi ai Cehiei. Alături de Otakar II de Premysl (12321278), primul rege boem care a lărgit graniţele Boemiei de la Baltica la Adriatică, Împăratul Carol IV de Luxemburg (13161378), care a făcut din Praga cel mai frumos oraş al Europei şi din Boemia Nestemata Imperiului German şi Thomas Masaryk (1850–1937), primul Preşedinte al Republicii Cehoslovace după cucerirea Independenţei de sub jugul (de patru veacuri) a Imperiului Austriac. Privind această listă, vedem că primii doi nu cunoşteau limba cehă, vorbind germana (şi latina), că al doilea e ceh doar prin alianţă (mama era o Premysl) fiind mai curînd german şi francez, iar al treilea trăise jumătate din viaţă în exil.

 

Acest lucru nu i-a făcut pe cehi să strige „noi nu ne vindem ţara”, nici nu i-a împiedicat să îi treacă printre eroii neamului. Cîţi străini (fanarioţi, austrieci, maghiari, saşi) care au binemeritat de la Ţară sunt amintiţi drept eroi? Cîţi români care au trăit (şi trăiesc) în Exil sunt amintiţi cu respect, au intrat în conştiinţa românilor? În definitiv, cîţi dizidenţi autentici sunt consideraţi eroi de către poporul român?

Desigur, o explicaţie ar fi – una istorică. Românii nu au ştiut să îşi respecte eroii. Nu au avut martiri recunoscuţi. Abia în ultimele decenii a apărut cultul martirilor şi sfinţilor. Lipsindu-ne „sfinţi” autentici, am găsit cîţiva de conjunctură. Ştefan cel Mare a devenit „şi Sfînt”, în ciuda vieţii pline de păcate, pentru cîteva ctitorii. Fără ca alţi ctitori (Rareş, Movilă, Lupu, Radu cel Mare, Neagoe Basarab) să fie şi ei canonizaţi. Brîncoveanu, pentru refuzul de a se „turci” – fără a se ţine cont de realităţile vieţii lui şi de conjunctura politică. Cîţiva „sfinţi” anonimi sau despre care nu se ştie nimic. Pentru că poporul nu a păstrat niciodată în memorie astfel de „sfinţi” şi martiri, respectînd mai curînd moaştele.

Cu eroii e încă mai încurcată. Istoricii, mai ales în timpul „recuperării naţionale” ceauşiste, au creat „eroi” români – chiar dacă poporul nu îi considera aşa. În afară de legendele despre Ştefan cel Mare, cîteva despre Vlad Ţepeş şi doar una-două despre Mihai Viteazu, mai nimic. Se adaugă nişte balade şi quasi-legende despre „haiduci”, majoritatea i-reale şi legendare (cum ar fi Novăceştii, Iorgovan…). Nu se ştia despre Burebista, despre Decebal, şi nici despre Traian! Chiar şi despre „eroii Războiului de Independenţă şi ai Primului Război Mondial era scris în cărţi – iar despre WWII nu se spune absolut nimic! Multe fapte ale „haiducilor” au fost idealizate (Pintea, Iancu Jianu, Horia şi ai lui, Tudor, Avram Iancu), avînd un caracter mai mult local. În schimb, participanţii la răscoala de la Bobîlna au trecut în uitare, iar numele de Gheorghe Doja, Ekaterina Varga, Stefan Roth sunt amintite doar de cei aparţinînd naţionalităţilor respective.

 

De ce asta? Bănuiesc pentru că respectivii „eroi” nu au reprezentat năzuinţele oamenilor simpli. Deşi vorbeau despre „libertate”, războaiele pentru libertate aduceau, pentru cei mulţi, mai ales necazuri. Ei erau învăţaţi să „supravieţuiască” fugind din calea cuceritorilor, nu să se împotrivească. Să se plece, cu căciula în mînă. Să „reziste” pasiv, prin tîrşîitul picioarelor, lipsă de iniţiativă şi creativitate, prin lene endemică, încălcarea legilor, evaziune fiscală. De la Mihai zis Viteazul ei au memorat legarea de pămînt, care le îngrădea fuga de pe moşii, nu încercarea de independenţă şi unire. Un rezultat al veacurilor de supuşenie altor neamuri – fie ei maghiari, cumani, tătari, turci, austrieci, ruşi… Începînd cu romanii: nu se poate explica totala latinizare a dacilor (în caz că nu erau ei înşişi latini) în mai puţin de două veacuri, dacă nu exista o supunere totală, obedientă, activă chiar, cu poporul cuceritor.

Şi cehii, după şase sute de ani de ocupaţie (mai întîi germană, apoi austriacă) au dobîndit această trăsătură de „rezistenţă pasivă”. Principalul personaj – chiar dacă nu e „erou” în accepţiunea cuvîntului, este Şvejk, un fel de Păcală boem care se împotriveşte prin prostia prefăcută. Ce altceva fac romînii (şi ţiganii) decît să „facă pe proştii”? Să „rîdă de necaz”? Deşi Şvejk a fost „inventat” de Haşek abia după Primul Răboi Mondial, în el s-au recunoscut toţi cehii de sute de ani. Mai ales intelectualii cehi, după „revoluţia de catifea”, recunosc deschis acest adevăr. Ei ştiu că devenirea Ţării nu se datorează „poporului”, ci Elitei, personalităţilor. Dacă ar fi fost după „popor”, cehii ar fi vorbit şi azi limba germană! Ar fi fost şi azi, fără intervenţia democraţiilor mondiale, provincia unui imperiu. Şi ar fi fost şi azi un stat comunist.

Din fericire pentru ei, numărul de Eroi a fost mult mai mare decît la noi. Şi asta s-a datorat tocmai faptului că la cehi cultul eroilor, al martirilor, a fost la mare preţuire. Chiar supuşi altor imperii, ei şi-au recunoscut martirii: Ducele Vaclav, Ludmila, Vojtech, Jan de Pomuk, Anezka… Cehi get-beget. Se adaugă Jan Zizka şi taboriţii lui, eroii „defenestrării” decapitaţi în Staromeste Namesti, Carol IV… pînă la martirii luptei împotriva fasciştilor germani, respectiv comunismului, în frunte cu Jan Palach, cel ce şi-a dat foc protestînd împotriva intervenţiei trupelor ruseşti împotriva Prinăverii Pragheze. Ce deosebire faţă de cum îl percep românii pe Liviu Babeş, cel ce şi-a dat foc la Braşov! Acestuia nu i se putea da măcar numele unei străzi – pentru că locuitorii străzii respective… trebuia să-şi schimbe adresa în buletin. În timp ce la crucea lui Palach, în Piaţa Vaclav,ard lumînări zi şi noapte, încă de pe timpul comuniştilor!

Şi, bineînţeles, eroi sunt şi dizidenţii. Toţi dizidenţii autentici. Chiar dacă unii au părăsit ţara (ca şi Dorin Tudoran), au fost deportaţi (ca Paul Goma), au fost închişi (ca cei din grupul Noica), au avut domiciliu forţat (ca cei din Iaşi, cu Dan Petrescu în frunte, ca Doina Cornea), sau care nu au păţit nimic (mai ales datorită evenimentelor), ca cei Şase, Dinescu, scriitorii semnatari ai Scrisorii împotriva USR… În Cehia toţi aceştia au avut respectul cetăţenilor!

La noi, după ce Iliescu i-a „cooptat” în Guvernul FSN şi ei şi-au dat demisia, „poporul” a început să-i înjure, să-i scuipe, să-i fugărească pe străzi… Chiar şi azi atitudinea a rămas aceeaşi. „Revoluţionarii” care au primit adeverinţe şi beneficii de la Iliescu, Dan Iosif şi ai lor continuă să facă spume cînd aud de Eroi, de cei de la Timişoara, de cei ieşiţi în Bucureşti (şi alte oraşe) pe 21 decembrie.. Ei sunt „eroii”, ei merită îndemnizaţii – deşi au ieşit, dacă au ieşit, pe străzi după fuga dictatorului, iar la primele împuşcături ale „teroriştilor” s-au ascuns pe sub paturi…

S-a pus întrebarea „de ce nu am avut şi noi un Havel?” Bineînţeles, Iliescu a refuzat să răspundă. Cei care şi azi se recunosc „iliescieni”, în special membri ai PSD fost FSN-PDSR ocolesc subiectul sau se solidarizează comunistului cu „faţă umană”. Dau mai curînd vina pe „vînzarea românilor” ruşilor de către Churchil şi Roosevelt. Doar câţiva jurnalişti au sesizat foarte bine: românii nu meritau un Havel! Nu au avut un Cult al Eroilor, deci nu au ştiut să recunoască puţinii eroi pe care i-au avut în 1990. Pe lîngă indiferenţă şi pasivitate, a intervenit invidia. Le-a fost mai uşor să îi ponegrească, să le caute vini, să îi bîrfească şi înjure, decît să îi iubească şi să-i susţină. Decît să aibă mereu în faţă profile morale drept oglindă, în care să se vadă aşa cum sunt, au preferat să susţină oameni pătaţi, foşti politruci de rangul doi, foşti securişti ai poliţiei politice, foşti colaboratori şi informatori, incompetenţi şi corupţi. Erau mai uşor de înţeles, românii se recunoşteau în ei. Aveau sentimentul că pot face orice vor ei, fără ca aceşti „aleşi” să aibă dreptul moral de a-i condamna.

Bineînţeles, în bunul stil românesc, i-au găsit şi lui Havel o „bubă”. Am citit în mai multe rînduri comentarii în acest sens: pe timpl lui Havel Cehoslavia s-a divizat. Vezi, Doamne, asta dovedeşte „lipsa de patriotism” a Preşedintelui. Pentru nişte „patrioţi” care sunt în stare să-i deporteze pe maghiarii din secuime, apărînd „integritatea României cu arma în mână”, este un păcat de moarte. Nu îşi dau seama că prin asta seamănă mai curînd cu Milosevici, care a adus un deceniu de război civil şi nenumărate suferinţe poporului sîrb, fără ca prin aceasta să menţină „unitatea”. Havel şi-a arătat înţelepciunea şi spiritul democratic. Eram în Cehoslovacia cînd s-a întîmplat, pot depune mărturie. Decizia a fost în totalitate a slovacilor. Havel a militat pentru un stat unitar, a făcut campanii, i-a convins pe cehi să menţină unitatea – dar i-a lăsat pe slovaci să-şi decidă singuri soarta, să facă Referendum. Ei au decis! Şi au decis separarea. E de mirare că au ales ca prim Preşedinte un fost activist de partid „dizident”, frate geamăn al lui Iliescu? Că politica Slovaciei a rămas permanent pe partea „stîngă” a democraţiei? Că Slovacia este deja rămasă în urma Cehiei cu zece ani?

Deşi Havel a imprimat Cehiei o politică clar liberală, nu a neglijat aspectele sociale. Prin asta el a fost un preşedinte de orientare neo-liberală, de centru stînga. Dar cît se poate de democratică. Eram în Cehia cînd se privatiza industria. Încă din 90 uzinele, fabricile etc. au fost privatizate: jumătate din acţiuni au fost vîndute, transparent, pe bursă, jumătate au fost împărţite angajaţilor. Nu au apărut baroni, nu au apărut „proprietari de cumetrie”, nivelul de trai al întregii populaţii a crescut. Cehia, deşi mult mai mică decît Polonia, este la fel de dezvoltată ca aceasta, dacă nu chiar mai dezvoltată. S-a axat de la început pe industria Turismului, fiind astăzi cea mai turistică ţară fost comunistă, printre primele 4-5 cele mai vizitate ţări ale Europei.

Nu au dorit o „democraţie orginală”, au aplicat tot ce a fost bun la alţii. Şi asta tocmai pentru că Vaclav Havel nu s-a considerat a fi mai deştept decît era. Modest, a acceptat că alţii pot fi mai competenţi decît el în alte domenii decît cel în care el avea experienţă: dramaturgia. Şi cehii au acceptat asta, nu i-a spus nimeni cu dispreţ „scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, „dramaturgul”, „scriitorul”, „intelectualul”… Da, probabil ar fi acceptat să i se spună „boemul”, chiar dacă nu a fost deloc boem ca Preşedinte, cît timp a avut consilieri cît se poate de realişti.

Ultima dată cînd l-am văzut pe Havel a fost în 2009. Îl mai văzusem de cîteva ori, „în carne şi oase”, întîmplător, plimbîndu-se prin Hrad. Fără gărzi. Acum l-am văzut la TV: făcea reclamă. Chiar şi acest gest m-a impresionat. Îşi punea întreaga autoritate morală în spatele unei campanii de susţinere a unui spital oncologic! Cîţi din politicienii români ar face, voluntar, gratis, o astfel de „reclamă”. Dar, apoi, cîţi politicieni români au profilul moral al lui Havel? Tot respectul, veşnic, Boemule Preşedinte!

 

J.M. Coetzee- Aşteptându-i pe barbari

 

Motto: „Fiecare deţinut trebuie să simtă pe propria-i piele că omul este un mâncător de oameni; conştiinţa supravieţuitorului, dacă mai dăinuie cumva, trebuie să fie lăcaşul ruşinii de a fi rămas în viaţă.” (Andre Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorul de oameni)

Structurat în trei părţi, romanul lui Coetzee, Aşteptându-i pe barbari, este în esenţă, o cronică despre Puterea totalitară. În prima parte, cititorul ia contact cu reprezentanţii Puterii. Primul, Magistratul, este birocratul, cu un subţire lustru intelectual, rutinat, inactiv, cu simţurile aflate în conservare, cucerit de ideea că-şi face datoria atât faţă de instituţiile statului, pe care le reprezintă, cât şi faţă de cetăţeanul anonim a cărui prezenţă abia se face simţită. Celălalt, jandarmul intransigent, venit de la Centru, intră în scenă chiar de la debutul naraţiunii remarcându-se, la început, prin figura lui bizară, aflată în dosul unor ochelari fumurii, semn că între el şi ceilalţi există o barieră de netrecut.
Nu e orb, dar poartă ochelari fumurii pentru a se proteja de soare, spune el. Însă şi pentru a nu-i surprinde careva privirea, pentru a nu avea acces direct la ochii lui. Ochelarii fumurii sunt şi un semn al distanţării de ceilalţi, câtă vreme nu poate fi stabilit contactul privirilor. Acum, colonelul Joll a fost trimis de la Centru în regiunea aflată la marginea Imperiului, ameninţată de un pericol încă nedefinit: “barbarii”.
Îl întâmpină Magistratul, omul care reprezintă Puterea în zonă şi, care ducea o viaţă tihnită, mulţumit de sine, până la ivirea acestei ameninţări. Excavarea ruinelor acoperite de dune de nisip cu scopul de-a cerceta civilizaţia anterioară venirii garnizoanei lui la marginea Imperiului fusese singura cale de-a ieşi din rutina zilnică. Dar s-a plictisit repede ajungând la concluzia că munca de arheolog nu are o finalitate.”Spaţiul e spaţiu, viaţa e viaţă, peste tot la fel. Da în ceea ce mă priveşte, susţinut cum sunt de strădania altora, lipsit de vicii civilizate cu care să-mi umplu timpul liber, îmi răsfăţ melancolia, încercând să aflu în vidul deşertului o acuitate istorică specială. Ce deşertăciune, ce vanitate rău călăuzită! Ce noroc că nu mă vede nimeni!”pg.24-25
Cu poveştile şi cu faptele lui- pe unde trecuse lăsase în urmă doar moartea aducând-o cu sine şi în această margine de lume -omul venit de la Centru, disipează această fals-idilică armonie în care trăieşte Magistratul.
Ţinutul era, din când în când, călcat de triburile sărace de nomazi de la graniţă care furau câteva animale pentru a supravieţui. În urma ultimei incursiuni, soldaţii care apărau ţinutul, au capturat doi prizonieri: un bătrân şi un adolescent rănit care susţineau că merg la medicul din oraş. În lipsa altor prizonieri, guvernatorul i-a arătat colonelului Joll pe cei doi. Şi colonelul solicită să-i interogheze conform procedurii. Omul de la Centru are propriile metode sofisticate de anchetare a presupuşilor barbari-tortura fiind un mijloc sigur de-a afla adevărul. „Durerea e adevărul; în rest, te poţi îndoi de toate.” (pg 10)
Pentru a duce procedura la bun sfârşit şi pentru a scoate „adevărul”de la prizonieri durerea atroce dusă până la paroxism dă cele mai bune rezultate. Chiar dacă prizonierul nu-i decât un biet bătrân care s-a întâlnit întâmplător cu soldaţii aflaţi în patrularea pe graniţă. Moartea lui nu înseamnă nimic pentru colonelul Joll, cel care lăsa moarte pe unde trecea, indiferent că era de om sau de animal.
Viaţa tihnită a Magistratului e bulversată de crima atroce care se întâmplă sub ochii lui, în numele adevărului. Însă n-are curajul să intervină chiar dacă ştie cât de deplasată este cruzimea şi violenţa anchetatorului asupra unor oameni potenţial nevinovaţi.
Eu stau în camera mea cu fereastra închisă, în căldura înăbușitoare a unei seri fără nici un pic de vânt, încercând să citesc, forţându-mi urechile, uneori ca să aud, alteori ca să nu aud violenţa de dincolo, cu sunetele ei cu tot. Într-un târziu, la miezul nopţii, interogatoriul se termină, nu se mai trântesc ușile, nu se mai aud picioare tropăind, curtea a rămas tăcută în lumina lunii, iar eu sunt liber să mă culc.”
Investigaţia omului de la centru lasă în urmă un bătrân ucis care n-a suportat tortura şi un tânăr dezumanizat de suferinţă. Pentru a-şi continua ancheta colonelul Joll decide să meargă în căutarea „barbarilor”, ghidat de tânărul rănit care-şi recunoscuse o vină imaginară sub tortură.
Expediţia ad-hoc organizată de omul venit de la centru să rezolve problema barbarilor se finalizează cu o captură jalnică- prizonierii nefiind decât nişte amărâţi de pescari aborigeni speriaţi de prezenţa soldaţilor. Jandarmul acţionează ca orice jandarm fără să gândească prea mult- el vânează fără discernământ impulsionat doar de simţul misiunii îndeplinite.
Prizonierii sunt campaţi în apropierea garnizoanei. Imaginea apropierii celor două lumi –cea a sălbaticilor şi cea a lumii civilizate- scoate în prim plan absoluta lor incompatibilitate. De o parte, o lume care se ghidează doar după instincte, care se adaptează prea repede traiului în captivitate câtă vreme îi este satisfăcută unica nevoie, aceea de-a se hrăni fără efort. De cealaltă parte, lumea omului alb, evoluat, care-i priveşte la început cu compasiune şi curiozitate pe sălbatici, apoi cu scârbă şi dezgust.
Între timp, se întoarce şi colonelul Joll cu un nou grup de prizonieri la fel de jalnici ca cei pe care îi trimisese „spre a fi păstraţi” până la venirea lui.
În ziua următoare, colonelul îşi începe interogatoriul. Cândva l-am crezut leneş, chiar mai leneş decât un birocrat cu gusturi pervertite. Acum văd cât de tare m-am înşelat. În căutarea adevărului, este neobosit. Interogatoriul debutează dimineaţa devreme şi continuă până ce mă întorc acasă pe întuneric.”pg31
Urmează alte cinci zile în care Puterea de la Centru, prin reprezentantul ei, colonelul Joll, îşi arată forţa şi duritatea în aplicarea legii chiar şi faţă de cei care nu au capacitatea de-a înţelege ce se întâmplă cu ei. Sălbaticii luaţi prizonieri sunt anchetaţi şi torturaţi până-şi recunosc aşa-zisele fapte subversive.
În urma colonelului rămâne o turmă de oameni pe jumătate animalizată. Magistratul simte pentru prima dată scârbă şi dezgust faţă de propria-i laşitate în faţa acestor crime gratuite. Are revelaţia faptului că nu bieţii pescari din triburile de peste graniţă, luati ostateci, sunt barbarii, ci ei, reprezentanţii Puterii din aşa-zisa lume civilizată, atât prin cruzimea cu care i-au supus la tortură, cât şi prin nepăsarea celorlalţi cu care au asistat la abominabilele fapte. „Toată viaţa am crezut în comportamentul civilizat; de data asta însă trebuie să recunosccă amintirea a ceea ce s-a întâmplat mă face să-mi fie silă de mine însumi.”pg 34
Veritabil maestru în structurarea discursului narativ, J.M. Coetzee face o trecere într-un alt registru, în cea de-a doua parte a romanului, aducând în prim plan o ciudată poveste de dragoste. În oraş se pripăşeşte o cerşetoare din tribul anchetat de colonel. În urma torturii fata rămăsese cu picioarele rupte şi orbise. Cu povara vinovăţiei faţă de fiinţa lipsită de apărare dar şi fascinat de apariţia ei insolită, (o femeie barbară la cerşit nu era lucru obişnuit în cetate) Magistratul îi capătă încrederea şi o ia acasă cu scopul de-a-i obloji rănile.
„Cuvintele îmi vin greu. Sunt oare în stare să mă scuz? Are buzele încleştate, urechile, probabil la fel, nu vrea nimic de la bărbaţi bătrâni ca mine, cu conştiinţe tulburi. Îi dau târcoale, vorbindu-i despre sarcinile şi ordinele nostre, scârbit de mine însumi..”pg 39
Ca un ritual, seară de seară bărbatul îi spală picioarele zdrobite aşa cum altădată Maria Magadalena le spălase pe ale altui Răstignit. Scutind-o de ruşinea de-a cerşi, chiar dacă o aduce în casă pe post de servitoare cu care el, bărbatul alb, ar fi putut face ce doreşte, între cei doi rămâne un zid de netrecut. „Stă întinsă pe spate, cu mîinile aşezate cuminte pe piept. Sunt lungit lângă ea şi vorbesc blând, încet. Aici apare ruptura. Aici, mâna mea, mângâindu-i pântecele, devine stângace şi dizgraţioasă ca un homar. Impulsul erotic, dacă asta e, se ofileşte; surprins, mă văd agăţat de fata asta robustă, incapabil să-mi amintesc ce anume doresc de la ea, furios pe mine însumi pentru că o vreau şi în acelaşi timp nu o vreau.” E o iubire de neatins. Imposibilă. Vin din lumi diferite, cu tradiţii diferite, nimic nu-i uneşte: el, un bătrân magistrat în slujba Puterii, ea, o copilă barbară torturată de oamenii aceleiaşi Puteri. Încercările Magistratului de-a găsi măcar o imagine care să facă să-i reverbereze sufletul cu al ei, eşuează. E semn că, dincolo de diferenţele sociale nu există fascinanta cunoaşterea a celuilalt.„În purtarea mea faţă de ea , sunt la fel de neajutorat ca un norde pe cer pus în faţa altuia”, consimte Magistratul.
Dacă şi-ar fi dorit, pur şi simplu, o femeie ar fi găsit cu prisosinţă printre profesionistele cetăţii, sau printre slujnice, cum proceda uneori. Zidul de gheaţă pe care tânăra barbară l-a ridicat între ea şi lumea civilizată căreia el îi aparţine rămâne de nepătruns. „Chiar dacă apar în faţa ei îmbrăcat în hainele mele oficiale, dacă mă postez gol în faţa ei sau dacă-mi dezgolesc pieptul, pentru ea nu înseamnă nimic, rămân acelaşi.”pg 48
Sufletul ei a murit în clipa în care omul alb, fratele celui din faţa sa, i-a zdrobit trupul şi i l-a pângărit în faţa părintelui pe care apoi, l-a ucis sub privirile ei. Chiar şi o barbară ca ea, venită dintr-o lume lipsită de legi nu poate îndura mai mult de atât. Învins de propria neputinţă Magistratul îşi reia vechile obiceiuri renunţând la cucerirea fetei.
Toate încercările de a-i găsi în memorie un loc, o imagine, dinainte de-a-i fi fost ucis sufletul, când încă era viu, luminos, capabil să primească iubirea, rămân fără răspuns: „-Am încercat să mi te amintesc aşa cum erai înainte să se fi întâmplat toate astea, îi spun. Mi-e greu.”pg 65
Iubirea fără cunoaştere nu poate să existe şi, în cele din urmă, decide s-o ducă înapoi la tribul ei, pornind într-o călătorie iniţiatică, în care face drumul înapoi de la civilizaţie către barbarie, tocmai pentru a înţelege şi a simţi mai bine suferinţa acestor oameni. Călătoria e lungă şi anevoioasă. În cele douăsprezece zile de când ne aflăm pe drum, spune Magistratul, am devenit mai apropiaţi decât am fost luni de zile, cât am trăit în aceeaşi cameră. Iubirea ce naşte din încercări transfigurează. Nici Magistratul nu mai e omul care a fost înainte de-a cunoaşte tânăra barbară. Din omul nepăsător, cu mici tabieturi, se transformă în omul cu atitudine, căruia îi pasă de aproapele său, indiferent pe ce treaptă a societăţii s-ar afla.
Pentru încălcarea tabuurilor şi pentru atitudinea rebelă faţă de Puterea opresivă Magistratul se transformă din reprezentant al acesteia, în persecutat. Legătura lui cu barbarii este luată drept o sfidare a instituţiilor statului. Imediat ce ajunge în cetate este arestat şi aruncat în temniţă. De astă dată colonelul Joll nici măcar nu se arată, proscrisul fiind luat în primire de un tânăr ofiţer dornic de avansare. Se începe cu umilirea fizică, trupul fiind cel care poate trăda cel mai uşor. Ţinut nespălat într-o celulă fără aer şi fără lumină, înfometat, izolat de ceilalţi prizonieri, Magistratul începe să cunoască pe propria piele cum se poartă Imperiul cu cei care nu se supun orbeşte, care-şi permit să gândească şi să ia decizii în limitele umanităţii. Imperiul nu are suflet, nu gândeşte, Imperiul conduce prin teroare şi agresiune.
Conflictul se acutizează, când în oraş se întorc soldaţii cu prizonierii barbari, capturaţi în urma unei expediţii la graniţa Imperiului. E o demonstraţie de forţă pe care locuitorii cetăţii trebuie s-o consimtă şi să i se supună. Toată această mascaradă, ca de altfel toate confruntările cu aşa-zisul duşman din umbră reprezentat de barbari îl scârbesc pe Magistrat şi-l determină de astă dată să ia atitudine. „Să se audă , dacă se va auzi vreodată, dacă vreodată, în viitorul îndepărtat, cineva se va interesa de felul cum ai trăit aici, că în cel mai îndepărtat avanpost al Imperiului luminii a existat un om care, în adâncul sufletului, nu era barbar.” pg. 133
Imaginea prizonierilor este terifiantă. „Calul purtătorului de stindard e condus de un bărbat care flutură un baston greu încoace şi-ncolo, ca să-şi facă drum prin mulţime. În spatele lui vine un altul, târând o frânghie , iar la capătul frânghiei, legaţi unul de altul la gât, un rând de barbari goi-puşcă, ţinându-şi mâinile pe faţă într-un fel ciudat, ca şi când ar suferi cu toţii de durere de dinţi. Preţ de o clipă sunt contrariat de postura lor, de uşurinţa cu care îşi urmează conducătorul, până când descopăr lucirea metaluluiţi înţeleg pe loc. Un fir de sârmă străpunge carnea palmelor fiecărui barbar şi trece prin găuri făcute-n obraji. „Asta îi face blânzi ca nişte mieluşei”, îmi amintesc cum îmi spunea un soldat care asistase la toată şmecheria: „nu se gândesc în felul ăsta la nimic altceva decât cum să rămână nemişcaţi”. Inima mi se strânge. Acum ştiu că n-ar fi trebuit să-mi părăsesc celula.” pg 136

Barbarii, de fapt, sunt ei, oamenii civilizaţi, reprezentanţii Imperiului aici la graniţă care acţionează distorsionat faţă de situaţia existentă tocmai pentru a-i supune chiar şi pe locuitorii cetăţii terorii în masă. Suferinţa Magistratului păleşte în faţa chinului la care sunt supuşi prizonierii luaţi dintre barbari. “Nimeni nu mă bate, nu mă înfometează şi nu mă scuipă. Cum aş putea să mă consider o victimă a persecuţiei, când suferinţele mele sunt atât de neînsemnate? Dar sunt cu atât mai degradante în meschinăria lor.”pg.113
Înarmat cu un ciocan de ucis animale, ofiţerul aplică barbarilor, sub ochii asistenţei formată din copii, femei şi bărbaţi o corecţie fizică dincolo de limita umanului. „Deasupra capului, fluturându-l mulţimii, colonelul Joll ţine în mână un ciocan, unul obişnuit, de două kilograme, cu care se bat ţăruşii de cort. Din nou privirea lui o întâlneşte pe a mea. Vorbăruia se potoleşte. „Nu!” aud venind de undeva din gâtul meu-un sunet ruginit, nu suficient de tare.”. pg 140
Rănit în adâncul demnităţii lui de fiinţă umană Magistratul încearcă să împiedice agresiunea barbară asupra unor prizonierilor lipsiţi de apărare. Nu e posibil! E o barbarie să loveşti un animal cu ciocanul în cap aşa cum practică brutele în măcelării. Dar să zdrobeşti picioarele unor oameni înlănţuiţi e dincolo de limita umanului. E barbaria barbariilor!
– Nu cu ăla !
Ciocanul aşteaptă în braţele încrucişate ale colonelului.
– Nu se cade să foloseşti un ciocan nici pentru un animal, înţelegi, nici pentru animal!” pg.141
„Ce aş fi spus oare dacă m-ar fi lăsat să continuu? Că e mai rău să zdrobeşti picioarele unui om decât să-l omori în luptă? Că e ruşinos pentru toţi când unei fete i se permite să biciuiască un bărbat? Că spectacolele de cruzime corup inimile nevinovaţilor?” pg.142
Dar lecţia este şi pentru Magistrat. Pentru că Imperiul nu-i iartă pe rebeli şi pedepseşte orice manifestare de milă faţă de duşmanul din umbră. E pita lui. A Imperiului. Aşa îşi justifică toate acţiunile în forţă precum şi atitudinea discreţionară faţă de propriii supuşi.
Magistratul trebuie să plătească cu vârf şi îndesat încălcarea normelor. Moartea ar fi fost pentru el o pedeapsă prea demnă. Imperiul, mai întâi, umileşte, ucide sufletul, apoi trupul. Remarcabil redă autorul întâlnirea dintre cei doi oameni ai puterii: colonelul Joll aflat pe val şi Magistratul aflat în dizgraţie. Pentru curajul lui de-a lua atitudine faţă de mârşăviile lor, Magistratul este bajocorit, tratat la fel precum barbarii cărora le luase apărarea. Trebuia să înţeleagă că în spatele lui e gol, că nimeni şi nimic nu-i susţine eroismul de care dă dovadă.
„- Totuşi, pari să ai acum o nouă ambiţie, spune el. Pari să vrei să-ţi faci un nume la tău, de pildă „Singurul Om Bun şi Drept”, omul care e gata să-şi sacrifice până şi libertatea pe altarul principiilor. Dar să te întreb ceva: crezi că aşa te văd cetăţenii după spectacolul de-a dreptul ridicol pe care l-ai dat în piaţă zilele trecute? Crede-mă, pentru oamenii din oraşul ăsta nu eşti Singurul Om Bun şi Drept, nu eşti decât un biet clovn, un nebun. Eşti murdar, puţi, te miroase oricine de departe. Arăţi ca un cerşetor bătrân, unul care caută prin gunoaie. Nu te vor înapoi în nici un fel. Aici nu mai ai nici un viitor. Vrei să intri în istorie ca martir, presupun.. dar cine o să te pună în cărţile de istorie, asta-i întrebarea. Conflictele astea minore de la graniţă nu au nici o importanţă. Or să treacă, iar frontiera o să adoarmă la loc pentru încă douăzeci de ani. Oamenilor puţin le pasă de istoria unui ţinut de la mama dracului.”pg 150
Degradarea fiinţei ajunge la apogeu atunci când  Magistratul este dus în piaţa publică şi este supus unui supliciu dincolo de puterea de-a suporta a oricărui individ. E un soi de ruletă rusească în urma căreia rebelului îi dispare ultima umbră de demnitate şi de curaj.
Dar torţionarii mei nu erau interesaţi de gradele de intensitate a durerii. Erau interesaţi doar să-mi demonstreze ce înseamnă să trăieşti într-un corp, în chip de corp-un corp care poate cocheta cu noţiunile de justiţie doar atâta vreme cât e întreg şi sănătos, care foarte curând le uită, de îndată ce i se prinde capul şi gura e forţată să înghită tone de apă sărată, până când începe să tuşească, să vomite şi, epuizat, se goleşte cu totul.
N-au venit să-mi smulgă direct din trup adevărul despre care am vorbit cu barbarii şi ce mi-au răspuns. Aşa că n-am avut nicio şansă de a le arunca în faţă cuvintele răsunătoare pe care le pregătisem. Au venit în celula mea ca să-mi arate ce înseamnă umanitatea şi în doar o oră mi-au arătat mai mult decât era nevoie.”pg 152
„Singurul gând şi singura dorinţă rămâne cea de a supravieţui: Aş sta aici până când mi se va scurge carnea de pe oase, pe vânt, pe furtună, grindină şi potop.”pg 157
Chinurile la care este supus Magistratul, câtă vreme se află sub supravegherea armatei venită de la centru, nu au decât o singură ţintă: aceea de-a înspăimânta şi de-a-i îngenunchia pe toţi supuşii. El este exemplul care trebuie să le intre bine în cap. Între tratamentul aplicat barbarilor şi cel aplicat oponentului Puterii nu-i nicio diferenţă. Dimpotrivă. El, altădată omul Puterii, trebuie să fie umilit într-atât încât să se vadă că viaţa lui nu contează. Că el, omul civilizat angajat pe post de birocrat, când mişcă-n front, devine frunză în bătaia vântului. Pentru impunerea autorităţii Imperiului nici un mijloc de tortură nu-i suficient.Însă Puterea, la rândul ei, are nevoie de unealta care s-o impună şi această unealtă este torţionarul. Cel care aplică tortura făcând exces de zel, care nu are în vedere decât propria-i avansare. Intrigat de diferenţa dintre aparenta statură de om civilizat şi felul în care aplică torturile de neimaginat semenilor săi, Magistratul se întreabă care-i adevărata faţă a torţionarului.
Mă uit la ochii lui limpezi, albaştri, atât de limpezi încât parcă ar fi lentile de cristal trase peste pupile. Se uită la mine. Habar n-am ce vede. Gândindu-mă la el, am rostit cuvintele „torţionar…torţionar” ca pentru mine, dar sunt cuvinte stranii, şi cu cât le repet mai mult cu atât mai stranii devin, până când îmi înţepenesc pe limbă ca nişte pietre. Poate că acest om , împreună cu bărbatul pe care îl aduce după el ca să ajute la treabă şi colonelul lor sunt cu toţii nişte torţionari, poate că aşa şi sunt înregistraţi pe fişele lor arhivate undeva, în Capitală, deşi e mai probabil că pe fişe scrie „ofiţeri de securitate”…El se ocupă de sufletul meu : zi de zi îmi dă carnea la o parte şi îmi expune sufletul la lumină; probabil că a văzut multe suflete la locul lor de muncă în cursul vieţii. Dar grija pentru sufletele care i se încredinţau pare să nu-l fi afectat mai mult decât îl marchează inimile operate pe un chirurg.”pg. 155

Şi nu se mulţumeşte cu propria-i înţelegere. Vrea să afle chiar din gura torţionarului cum mai poate trăi, iubi, mânca cu mâinile năclăite de sânge.
-Iartă-mă dacă întrebarea ţi se pare obraznică, dar aş vrea să te întreb: cum crezi că mai e posibil să mănânci după ce i-ai…lucrat pe oamenii ăia ? Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o întotdeauna în faţa călăilor şi a altor asemenea oameni. Stai aşa! Ascultă-mă încă o clipă, sunt sincer, m-am frământat enorm înainte să îţi pun întrebarea asta, fiindcă mă înspăimânţi. Nu trebuie să ţi-o spun, sunt sigur că eşti conştient. Ţi-e uşor să mănânci după aceea? Mi-am închipuit că normal ar fi să te speli pe mâini. Dar cum nici o spălare obişnuită nu ar ajunge, ai avea nevoie de intervenţia unui preot, de un ceremonial de purificare, nu crezi? O formă de curăţare asufletului deopotrivă-iată cum mi-am închipuit eu că stau lucrurile. Altfel, cum ai mai putea să te întorci la viaţa de zi cu zi, să stai la masă, de exemplu, şi să mănânci pâine alături de familia sau prietenii tăi?
Se întoarce, dar cu o mână lentă, ca o gheară, reuşesc să-i prind braţul.
-Nu, ascultă! îi spun. Nu mă înţelege greşit, nu te învinuiesc, nu te acuz, am trecut de mult peste asta. Adu-ţi aminte că şi eu mi-am devotat viaţa legii, îi cunosc mecanismele, căile justiţiei sunt uneori neştiute, ştiu asta. Încerc doar să înţeleg felul în care trăieşti. Încerc să-mi imaginez cum respiri, mănânci şi trăieşti zi de zi . Dar nu pot! Asta mă tulbură! Dacă aş fi în locul lui, îmi spun, mâinile mele s-ar simţi atât de murdare, încât gândul m-ar sufoca…
Se smulge din strânsoarea mea şi mă izbeşte în piept atât de tare, încât încep să gâfâi şi cad pe spate.
-Nenorocitule! urlă el. Dement bătrân! Marş de-aici! Du-te şi mori undeva!
-Când mă duceţi la proces? strig eu către spatele care acum se îndepărtează.
Nu mă bagă în seamă.” pg. 166

Conştientizează că Jandarmul nu are astfel de probleme de conştiinţă. El torturează şi ucide cu seninătate. Se consideră un bun soldat în slujba patriei, un executant fără cusur.Nu găseşte niciun motiv să-şi pună întrebări. El trebuie să bage frica-n rebeli, indiferent cine sunt ei şi, totodată, trebuie să menţină această misterioasă ameninţare din umbră a barbarilor asupra lumii civilizate. Doar aşa o poate ţine în genunchi. Iar Magistratului nu-i rămâne decât puterea şi datoria de-a spune lucrurilor pe nume.
E semn că-i pasă, că ia atitudine faţă de crima celui puternic asupra celui slab. Nu mai e omul Puterii şi nici gloata nu face zid în faţa lui. Însă el nu trebuie să tacă. Nedreptatea trebuie spusă, strigată, urlată.
Mirat, îmi ascult propriile fraze. „Nimic să nu rămână nespus”,îmi ziceam când i-am întâlnit prima dată pe torţionari faţă în faţă. „De ce să ţii buzele pecetluite ca un idiot? N-ai secrete. Lasă-i să ştie că lucrează cu carne şi sânge! Strigă-ţi teroarea, urlă când te doare! Ei trăiesc din tăcerile încăpăţânate: asta confirmă că fiecare suflet e un lacăt care trebuie spart cu răbdare. Deschide-te! Deschide-ţi inima!” pg. 169

Apariţia în cetate a jandarmului precum şi intervenţia lui brutală în viaţa locuitorilor cetăţii creează un dezechilibru. Anarhia şi bunul plac înlocuiesc liniştea aparentă până la dezintegrarea întregii societăţi. Imperiul se destramă nu din vina duşmanului nevăzut care pare să fie barbarul ci, din însăşi vina autorităţilor care seamănă frica şi teroarea la orice pas.
Ce ne-a împiedicat să trăim în sânul timpului ca peştii în apă, ca păsările pe cer, ca nişte copii? E vina Imperiului! Imperiul a creat timpul istoric. Imperiul şi-a plasat existenţa nu în vârtejul timpului ciclic al anotimpurilor, ci în timpul ştirbit al măreţiei şi al descreşterii, al începuturilor şi al sfârşiturilor, al catastrofei. Imperiul se condamnă neîncetat să trăiască în istorie şi să conspire împotriva ei. Un singur gând îi frământă mintea epuizată: cum să nu se termine, cum să nu piară, cum să-şi prelungească existenţa. În timpul zilei, îşi urmăreşte duşmanii. Este viclean şi crud, îşi trimite câinii peste tot. Noaptea, se hrăneşte din imaginile dezastrului: prădarea oraşelor, violarea populaţiei, piramide de oase, hectare întregi de pustietate.”pg. 175

Iar cel care ridică glasul împotriva Puterii opresive nu găseşte niciodată sprijin în cei în numele cărora se ridică şi pentru care suferă toate chinurile din lume. Dintr-o parte, Puterea îi zdrobeşte trupul şi sufletul, din cealaltă, semenii lui îl aruncă în neantul uitării făcând tabula rasa din actul său de revoltă. Aşa se întâmplă întotdeauna cu revoltele şi cu revoltaţii. Puterea opresivă are nevoie de linişte  şi consesns pentru a-şi teroriza cetăţenii. Asemeni „Urletului” lui Munch, romanul lui Coetzee e un strigăt în pustiu, câtă vreme omenirea merge către autodistrugere, angrenată într-un mecanism din ce în ce mai sofisticat.
„…Vincent Van Gogh: purtându-şi urechea proaspăt tăiată în locul în care repugnă cel mai mult înaltei societăţi…monstruoasa ureche trimisă în plic iese dintr-odată din cercul magic în care avortau stupid riturile eliberării. Iese cu limba lui Anaxarcos din Abdera retezată cu dinţii şi scuipată, plină de sânge, drept în faţa tiranului Nicocreon, cu limba lui Zenon din Eleea scuipată în faţa lui Demylos…ambii filozofi supuşi la înfiorătoare chinuri, primul –zdrobit de viu într-o piuă.” (Georges Bataille)

BIBLIOGRAFIE: J.M.Coetzee, Aşteptându-i pe barbari, Humanitas,2005

“A trăi decent”

 

Se dedică întregii clase politice româneşti unită în cuget şi simţiri doar întru propria înavuţire, dar şi  “cicicovilor” autohtoni, care, invidiindu-i pe politicienii corupţi, le oferă votul şi încrederea tot la patru ani.

Aud, tot mai des, în ultima vreme, expresia  „a trăi decent”, expresie în numele căreia se clamează câte şi mai câte drepturi. „A trăi decent” a devenit unicul scop al vieţii, ultima treaptă a Paradisului pământesc pentru care merită să sacrifici orice alte porniri, venite din cine ştie ce rătăciri ale gândului rău strunit. „A trăi decent” echivalează cu „o îndestulare liniştită”, în care „fericirea” de altădată a fost înlocuită cu „bunăstarea”, iar „nobleţea spiritului” cu „decenţa”.

Toată această zbatere de „a trăi decent” mi-a amintit fără să vreau de personajul lui Gogol, Cicikov, a cărui unică dorinţă în viaţă era „de a călca sigur pe o temelie sănătoasă”, lucru care nu se putea întâmpla decât acumulând cu religiozitate, copeică lângă copeică, pentru ca mai târziu să cumpere ceea ce l-ar fi pus în rând cu toată lumea şi i-ar fi dat siguranţa şi statutul de „om cu bunăstare”, sau cum am spune în zilele noastre, „să trăiască decent”.

Cicikov nu iubea banul în sine: „nu ţinea la bani pentru bani, spune Gogol, nu era un om chiar zgârcit, un cărpănos. Nu, nu era mânat de acest îndemn; visa o viaţă de plăceri, îmbelşugată, trăsuri, o casă minunat orânduită, mese bune… Banul, refuzat cu zgârcenie deocamdată, atât sieşi cât şi altuia, era strâns pentru mai târziu, ca odată şi odată să guste negreşit din toate. Când vreun bogătaş trecea într-o trăsură frumoasă, trasă de cai trăpaşi cu hamuri scumpe, Cicikov sta locului încremenit apoi, parcă trezit dintr-un somn lung, zicea: „Şi când te gândeşti că era un conţopist , care se tundea muscăleşte!”.

Oare câţi dintre cicikovii dâmboviţeni nu vor fi trăit această revoltă, la vederea aleşilor naţiei care se lăfăie în ditamai palatele pe care nici douăzeci de generaţii, muncind pe brânci nu le-ar fi putut agonisi, în vreme ce ei au făcut-o doar pocnind din două degete?

Şi câţi dintre cei care-i privesc cu admiraţie nu şi-ar dori „un trai decent” ca al lor? Câţi nu şi-au sacrificat chiar şi  bruma de moralitate având acest unic scop de „a trăi decent”? Căci, aşa cum spune şi Cicikov: „dacă ţi-ai ales un scop, trebuie să mergi spre el de-a dreptul… Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să poţi trăi cu dibăcie, cu artă, ca să înşeli pe toată lumea şi tu să nu fii înşelat, iată adevărata problemă, adevăratul scop al vieţii!”

Deşi, mai degrabă conservatori şi tradiţionalişti, imediat după 90, când s-a câştigat lucrul cel mai de preţ-libertatea de mişcare- cicikovii dâmboviţeni au descoperit “traiul de huzur” al celor pe care vreme de 50 de ani partidul unic i-a înfierat. Şi singura lor dorinţă a devenit aceea de a-şi face „un trai decent”, culegând doar „florile plăcerii”, caimacul raiului occidental, ceea ce se vedea doar la suprafaţă, nimic ce ţinea de profunzimea culturii universale.

Mulţi dintre ei, gândind „creştineşte” precum Cicikov, au pornit cu inima deschisă şi cu ochii plini de lacrimi către lumina orbitoare a marilor metropole europene, spunându-şi precum confratele lor rus: „Inima lui miloasă (a occidentalului) nu-l rabdă să nu-şi puie pitacul de aramă în palma unui sărac.

Reîntors acasă şi odată ajuns „să trăiască decent” în sătucul lui, creştinul sfârşeşte în a fi păgânul narcisist ce-şi idolatrizeză propria devenire.Atingând acest punct al acumulării, este supus, precum oricare muritor de la Confucius încoace, ideii pozitiviste de perpetuare veşnică. Pentru Cicikov nu există un sfârşit, dimpotrivă, o continuitate infinită a propriei seminţii – ne este nouă bine, copiilor noştri trebuie să le fie şi mai bine, nepoţilor, strănepoţilor, şi mai şi.

Unicul sens dat vieţii este de acumulare, de agonisire pentru urmaşi „a capitalului mort, a tezaurului de suflete moarte”, care nu se va risipi niciodată. Un adevărat „cult al urmaşilor” a devenit obsesia lui Cicikov, soţia şi copiii fiind eterna justificare a tuturor nelegiuirilor, a tuturor absurdităţilor monstruoase pe care le avem zilnic în faţa ochilor. Iar „temelia sănătoasă” a acestor agoniseli alungă orice himeră idealistă: „Să pot lăsa o moştenire soţiei, copiilor, pe care am vrut să-i am pentru binele patriei, ca s-o slujesc. Iată pentru ce am vrut să fac avere! spune Cicikov. Dumnezeu mi-e martor, că întotdeauna mi-am dorit o soţie, că am dorit să-mi fac datoria de om şi cetăţean, ca să câştig într-adevăr stima cetăţenilor, mai-marilor mei.” „Aş fi pierit, se gândeşte el într-un moment de primejdie, ca o băşică pe apă. Fără urmă, fără urmaşi.” Nu vi se pare cunoscută această invocare?

Iată spaima cea mare: să nu ai urmaşi cărora să le laşi agoniseala de-o viaţă, banul pe ban adunat, indiferent cum. Chiar dacă „sufletele moarte” negociate de eroul gogolian au fost înlocuite azi de „sufletele vii” scoase la mezat de aceia care-şi spun politicieni, îmbogăţiţi peste noapte, dar şi de cicikovii care le invidiază statutul, fiind oricând gata să-i spulbere.

Cine mai poate fi atât de naiv să creadă în vorbele lui Iisus:  „Adunaţi-vă comori în cer. Ce răscumpărare dă omul pe sufletul lui sau ce folos va avea, dacă va cumpăra întreaga lume, iar sufletul şi-l va pierde?” Trăim în plin materialism, iar atunci când toate aceste fapte duc într-o fundătură, se aud scuze demne de acelaşi personaj gogolian: „Ce să fac? M-a nenorocit blestemata de lipsă de măsură, Satana m-a ispitit, m-a scos din marginile judecăţii şi înţelepciunii omeneşti.” Nu că ar avea cineva vreo urmă de regrete pentru ceea ce face! Asta e lumea în care trăim, lume în care totul e precis formulat, geometrizat, planificat, în care idealismele nu-şi au rostul. Şi-atunci, noi de ce-am fi altfel, dacă ăsta e cursul omenirii? Uneori ne mai supărăm pe acei „pictori” care îndrăznesc să ne surprindă chipul cel adevărat. În rest, nu ne dorim decât „să trăim decent”. „Decentul” nostru, nu cel al locuitorului Saharei care doreşte doar un strop de apă să-i umezească buzele arse, nici „decentul” celui prins la întretăierea gloanţelor, nici „decentul” celui care scormoneşte în gunoaiele altora pentru o coajă de pâine.

La final, parafrazându-l pe Puşkin, care sub impresia lecturii „Sufletelor moarte”, îşi exprima tristeţea – o tristeţe dominată de spaima monstruozităţii lumii în care trăia – nu pot decât să spun şi eu:

„Doamne, cât e de tristă, România noastră!”

Să ne ferească Dumnezeu de vremuri grele cu adevărat!