December 28

Nick Sava- Sara pe uliţă

 

 

Unul din lucrurile care îmi lipsesc aici este… hămăitul câinilor. Acasă mi se părea un lucru normal, cotidian, chiar dacă uneori neplăcut, acest lătrat al câinilor vagabonzi, de curte, plimbaţi de stăpânii lor prin cartier în zori de zi sau mai spre seară, ba chiar şi răsunând din apartamentele vecinilor. Mai ales potaia vecinei de la 13, o corcitură de pechinez cu picioare strâmbe şi ochi bulbucaţi, extrem de zgomotos ori de câte ori cineva urca scările blocului.

Dar mai ales îmi lipseşte acel hămăit de câini care îmi umplea serile copilăriei, în fapt de seară caldă de vară, pe când luna se ridica deasupra satului iar briza bătând spre munte fremăta frunza pomilor din grădini. Câinii, sătui de-acuma, îşi povesteau în faptul serii lucruri ştiute numai de ei. Sau, poate, le spuneau stăpânilor că sunt acolo, de veghe, că acum e rândul lor să muncească, păzind curţile de străini şi duşmani. Uneori dădeau semnal că porcii mistreţi de prin păduri sunt aproape, gata să dea iama prin câmpurile oamenilor – apăraţi de represaliile acestora prin legile absurde ale Primului Vânător al Ţării (nu, nu Năstase…)

Cel mai adesea, însă, însoţeau trecerea câte unui sătean întârziat, întorcându-se din vecini, poate, sau de la crâşmă, sau chiar de la târg… Sau, poate, a vreunui flăcău ieşit la ţucat mândra în umbra porţii. Sau, a unui român ieşit la furat din ţarina vreunui megieş, sau poate dus la pescuit de noapte pe Mureş. Sau, chiar, întoarcerea tiptilă a vreunui iubăreţ de la amanta lăsată singură de bărbatul plecat pe undeva… Sat de români, ca orice sat acum mai bine de trei decenii, pe când televizorul era o raritate în sat, iar maşina era atributul autorităţilor care veneau în sat doar pentru a aduce sătenilor neplăceri.

Atunci stăteam în pat, în răcoarea pânzeturilor de in, în mirosul pătrunzător de paie proaspete din saltea, cu ochii aţintiţi în tavanul pe care strălucirea argintie a lunii arunca umbre misterioase, aşteptând alunecarea în vise, ascultând sporovăiala mătuşii din bucătăria de vară – pe fundalul hămăitului de câinii. Şi acum hămăitul îl asociez mirosului de lapte proaspăt fiert, de mămăligă prinsă de ceaun, de paie gălbui şi izul fad de balegă dinspre grajd. De fum de lemne. De uliţă colbuită şi arsă de soarele verii. De cetină… De Ţară!

Câinii lătrau în şir, unul după altul, dându-şi parcă răspuns, predându-şi o ştafetă. Puteai, de la o vreme, să recunoşti câinele şi curtea de unde se lătra. Mătuşa le recunoaştea. „Acum trece pe la Fişuc”, zicea ea misterios. Nu ştiam cine trece, nici de ce, dar îl ştiam pe Fişuc, om încă tânăr, cu un nas ca o sapă, de-ţi venea să te dai la o parte când întorcea capul, să nu te zgârâie cumva cu nasul… Îi ştiam şi câinele, unul negru cu petice albe la lăbuţe, jucăuş şi prietenos în timpul zilei – mai ales după ce i-am aruncat un coltuc de pâine muiat în lapte.

Glasul mai gros era a câinelui lui Aron, de unde aducea unchiu-meu apă – până şi-a făcut propria-i fântână. Iar cel schelălăit era al Suzanei lu’ Mitru – nu ştiu de ce, dar niciodată nu era „a lui Mitru”. Aveau un after-tone ridicat la sfârşitul hămăielii, uşor de recunoscut, parcă gâtuit de furie – de mirare de la un câine altfel potolit şi somnoros mai toată ziua… Pe alţi câini îi recunoşteam mai greu, uneori îi mai încurcam. Nici chiar pe Poitaş, câinele unchilor mei, nu-l recunoşteam întotdeauna, decât că suna de-aproape, uneori de sub fereastra odăii în care îmi aşteptam somnul. Mătuşă-mea nu îi încurca niciodată!

Aici câinii nu latră. O fi nepoliticos, sau poate necivilizat. Aşa or fi dresaţi de mici, să nu deranjeze, când sunt mai mari, vecinii – care ar putea da stăpânii în judecată, Doamne fereşte! Puţini câini stau în curte, cel mai adesea stau în casă – acolo, poate, latră. Mai curând „latră” staţiile audio din casele şi apartamentele tinerilor, sau din maşinile care trec zgomotos pe străzi, sau chiar tinerii cu vreo bere în plus în stomac…

Desigur, sunt alte hămăituri care îmi însoţesc paşii pe drumul colbuit al vieţii. A fost o vreme când acestea erau sfaturile. Bine şi mai puţin bine intenţionate. Nu fă aşa, sau, trebuie neaparat să faci aşa. Dacă vrei să… De obicei, nu vroiam. Nu ştiu de ce ceilalţi cred că ceea ce li se pare lor de dorit ar trebui să mă intereseze şi pe mine.

Sau, să nu cumva… că… Tot aşa, nu ştiu de ce temerile altora trebuie neaparat să fie şi ale mele. De ce să nu mănânc carne, dacă eu vreau să mănânc; sau, de ce să mănânc şi carne, dacă eu am decis să fiu vegetarian? De ce să las ţigara, dacă eu mă simt bine fumând din ea, dacă scopul meu în viaţă nu este să trăiesc peste 80 de ani? Mai ales că unchiu-meu are bine peste 80 şi îşi rulează încă singur ţigările în ziar, ca dintotdeauna… De ce să merg la „gym”, chiar dacă mi-a crescut burta? Că nu se mai uită nimeni la mine? Că-mi dăunează la inimă? (între noi fie vorba, îmi dăunează mai mult la inimă răutatea oamenilor, dar împotriva acesteia nu am cum lupta…)

Cum vedeţi, aici amintesc doar sfaturile bune, făcute de către prietenii cu bune intenţii. Mai sunt „fitilele”, cele care m-ar vrea pornit pe drumul pierzaniei, sau să mă ducă doar în gura şi batjocura comunităţii. De acestea încerc să mă păzesc singur, dacă reuşesc…

Uneori mă întreb – fără a reuşi să-mi răspund întotdeauna – de ce nu mă îndeamnă să fac lucruri care contează cu adevărat. De exemplu, să fiu mai religios. Să mă întreb ce va fi cu sufletul meu atunci când nu va mai conta o ţigară în plus. Sau, să-mi recomande să citesc o carte sau alta. Nu că „toată lumea bună o citeşte”, ci să nu rămân prost. Incult. Desigur, nu aş fi incult dacă mi-ar scăpa vreo carte, dar sunt cărţi esenţiale, aşa cum sunt filme esenţiale… E decizia mea să o citesc sau nu, dar parcă mi s-ar încălzi inima să vină la mine cineva să-mi spună: „Am citit cartea… ţi-o recomand din toată inima!” Aş şti că-i pasă de sufletul meu, nu neaparat de burta mea…

Acum ştiu de ce nu o fac. Am „hămăit” şi eu pe tema asta. Nu pot spune că mi-a plăcut răspunsul primit… Într-o emisiune televizată Octavian Paler făcea analiza oamenilor „culţi”. Nu ştiu de ce (ba ştiu…) ne compara cu americanii. Zicea el că, dacă îi spunem americanului că-i incult, ar întreba senin „ce-i asta?”. Eventual, la fel de senin „şi ce dacă?” Dimpotrivă, fă-l pe român incult dacă vrei să-şi faci un duşman pe viaţă! Chiar dacă românul respectiv a ţinut numai două cărţi în mână la viaţa lui, iar singura lectură este rubrica de sport…

Şi mai e ceva: încearcă să-i recomanzi să îndrepte, într-un fel sau altul, situaţia în care se complace. Să auzi atunci lătrături! Ţi se dă imediat peste nas că te consideri superior „altora”, că îi desconsideri, că eşti snob… Că unul poate fi foarte „cult” în a repara ceva, sau a citi o schemă electronică, chiar dacă nu a auzit de Picasso, Moliere, sau Mahler. Nu-şi dă seamă că însuşi cuvântul vine de la „cultură”, care înclude – nu în ultimul rând – arta, de orice fel ar fi ea. Şi nu de la „cultura de porumb”… Dar ceea ce este de condamnat este auto-suficienţa, atitudinea de „să nu mă înveţe nimeni”. Cult nu poate fi decât cineva care este mereu curios de ceva, care vrea mereu să afle ceva nou, şi care, mai ales, este dornic să pună cultura acumulată în slujba celorlaţi oameni.

Cum e atunci cu sfatul de a-i ajuta pe alţii? Sună foarte creştineşte, nu-i aşa. Chiar şi un sfat de a te alătura celor care o fac deja nu sună prea bine. Parcă ar fi chelălăitul câinelui lui Suzana lu’ Mitru – şi niciodată a lui Mitru. Ce dacă unii o fac şi alţii nu? Au ei vreo vină că nu se implică? Nicidecum – în fond, cine are dreptul să ne judece că ne implicăm sau nu?! Poate ar face-o, dacă… Şi apoi, cei care se implică sunt cumva superiori celor care îşi văd de propriile lor treburi? Să fim serioşi!

Uitaţi, aici vă spun ce apreciez eu cel mai mult în religia creştină: îndemnul de A FACE celorlalţi ce ne-ar place să ni se facă nouă înşine! Activ, adică, şi nu pasiv, ca în vechiul testament („ nu face celorlalţi ce nu vrei să ţi se facă ţie”) Atunci, cum de se consideră creştini cei care, cel mult, nu fac celorlalţi ce nu le-ar place s-o păţească? (Între noi fie vorba, o altă jignire pe care o poţi aduce românului – celei mai mare părţi dintre români – este să-i spui în faţă „necreştinule!”) Am hămăit şi eu pe tema asta, sunt acum mulţi câini care mă aşteaptă pe la colţ de uliţă, să mă latre…

Mai sunt bârfele. „Şopârliţele”. Cine vrei şi cine nu vrei se apropie de urechea mea pentru a-mi spune ce şi cum… Ce a mai făcut Z şi ce a mai zis Y. Uneori doar aşa, să se audă singur cum „hămăie”, dar de multe ori cu scopuri mai ascunse. Să-mi facă mie rău, sau altora. Să mă facă pe mine să fac rău altora, sau să-mi fac rău mie însumi… Să-mi pierd atenţia şi concentrarea, pentru a călca în vreo murdărie uitată pe uliţă – prilej de râs şi batjocură (de multe ori a lor în primul rând partea ).

Sunt şi hămăieli pline de ură şi duşmănie, ca faţă de trecător străin. Nu sunt întotdeauna străin, nici necunoscut, dar unii se prefac a mă vedea în aşa fel. Ba chiar duşman, câteodată. Le intru în spaţiul avut în pază – dat lor de către stăpân, sau asumat de la sine putere. Apariţia mea îi nelinişteşte, se simt puşi la încercare. Aşa că îşi arată colţii şi mă ameninţă cu glasul gros, ca al câinelui lui Fişuc, cel cu nasul ca o sapă. Nu ştiu dacă mă pot împrieteni cu ei doar cu un coltuc de pâine muiat în lapte proaspăt, de vacă. Chiar şi atunci mă pot muşca de mână, neîncrezători în intenţiile mele… Şi nu-i pot învinovăţi, pentru că, uneori, şi mie mi se ridică părul pe ceafă, simt cum mi se dezgolesc caninii şi un hârâit îmi tremură în gâtlej, gata să mă reped neîncrezător la mâna care se apropie, cu un dar, de mine.

Trec pe uliţa vieţii şi, de după garduri, mă însoţeşte hămăitul semenilor mei. Uneori recunosc printre hămăituri semne de recunoaştere, de bucurie. Poate, dacă ar fi lumină, i-aş vedea făcând semne prieteneşti. Poate că orbirea întunericului mă face să bănuiesc tot ce-i mai rău dincolo de gard. Aşa am fost învăţat de mic, să fiu neîncrezător. Să fiu egoist, să-mi apăr spaţiul vital, să sar pe toţi cei care mi-ar pune în pericol – chiar şi virtual – proprietatea materială, liniştea sufletească, apatia, comoditatea. Să văd în toţi, duşmani. Să nu împart nimic cu nimeni, să-mi apăr cu îndârjire osul şi, când nu am nevoie de el, să-l îngrop în fundul curţii… Aşa sunt eu, aşa îi simt şi pe cei ce mă privesc neîncrezător şi cu ochi arzărtori de dincolo de garduri.

Oare, dacă nu ar fi întuneric, dacă nu ar fi garduri, nu ne-am cunoaşte mai bine? Atunci, de ce preferăm întunericul, de ce ridicăm garduri între noi?

 

Umblu pe „uliţele” betonate şi lipsite de colb, sub aceeaşi lumină argintie de lună – gâtuită aici de lumina stradală – şi urechea mi se ascute pe nesimţite, în speranţa unui hămăit de câine-câine, ca în copilăria pierdută în depărtare…

 

 

Nota Redacţiei

 

 

Una din prelegerile cu un efect neaşteptat. Ca niciodată, Profesorul a primit telefoane prin care publicul îşi exprima impresiile.

Întrebat, domnia sa nu s-a putut decide dacă precelegerea a avut priză la public: Toţi, dar absolut toţi cei care i-au telefonat, au început să hămăie în pâlnie. Nu părea supărat; ne-a spus, privindu-ne cu ochii lui nevinovaţi: „De ce vă miraţi? Am vorbit frumos despre câini…”

December 26

Nick Sava – Povestea unui perete (Othello)

 

 

(La ridicarea cortinei, se vede o celulă de închisoare: trei pereţi varuiţi, doi în perspectivă (la circa 45o). În peretele din fund, o ferestruicăcu gratii, chiar sub „tavan”. Pe pereţi, ici şi colo, sgrafitti. La picorul peretelui cu geamlâc stă Povestitorul (Yago), pe o saltea din paie acoperită cu o pătură grosolană. Lângă el, un ulcior (eventual, ciobit) şi un blid (aşişderea). Alături, un opaiţ din lut cu uleiul pe sfârşite. Pe fereastră se strecoară o lumină palidă, albăstruie. Un spot de lumină cade pe Povestitor.

Povestitorul (Yago) este îmbrăcat cu o cămeşoaie cenuşie, largă – care îi acoperă picioarele, aşa cum stă, ghemuit, pe saltea.)

 

Yago: Hm, la naiba, nu mai e mult până să se lumineze. Dimineaţa execuţiei… Nu dau două parale pe viaţa asta şi nu mi-e teamă de ce-o fi “dincolo” – şi totuşi, nu pot dormi. De aceea am cerut un opaiţ, drept ultimă dorinţă… hehe, doar am dreptul la ea. Unii cer mâncare – şi se scurge din ei când li se moaie foalele, hihihi (râde – un râs trist lipsit de veselie). Sau un popă, să le dezlege păcatele. De parcă ar putea cineva să ne dezlege toate cele făcute într-o viaţă de ticăloşii! Poate doar Iisus, dacă există…

Uleiul ar trebui să ajungă. Deşi căile întunecoase au fost prietenii mei, nu îmi place să stau pe întuneric, singur cu gândurile mele. Curios animal, omul… Nu mi-e teamă de întuneric – dar nu vreau să-mi petrec ultimele ceasuri din viaţă în întuneric!

Da, întunericul mi-a fost întotdeauna bun tovarăş şi prieten, aliat de nădejde… El mi-a ascuns faptele – până la sfârşit. Până şi nevastă-mea m-a trădat până la urmă – dar el, nu. M-a ajutat să plantez batista Desdemonei să o găsească Othello, să-l rănesc pe Casio, să mă rănesc singur aruncând vina pe acelaşi Casio… Fosta nevastă îmi spunea: „Yago, tu eşti ca un şobolan căruia îi place întunericul.” Aşa e, mă ştia bine. Nu destul de bine dacă a crezut că va trece trădarea ei nepedepsită! Hehe, un şobolan… Tot atât de viclean, tot atât de letal! Aşa cum şobolanul duce cu el germenii morţii negre, aşa şi pe mine mă însoţeşte moartea…

Se face ziuă şi îmi vor pune ştreangul de gât, hehe. By-by, Yago! See you in hell! Sper că te vei legăna cu demnitate, ca un adevărat gentilom… Sau că picioarele îţi vor juca o gigă îndrăcită, spre deliciul mocofanilor care desigur se vor aduna la spectacol! Eh, nu-mi pare rău de viaţa asta – poate cealaltă va fi mai veselă. În asta am trăit cum am vrut, dar nu pot spune că am fost fericit. Dacă aş spune aşa ceva aş minţi acum, în ceasul al doisprezecelea… Dar ce e fericirea? E o chestie personală. Unora le place Othello, altora Desdemona, hehe… Mi-e nu mi-a plăcut niciunul din ei – de aceea sunt morţi amândoi!

Ce m-a bucurat pe mine în viaţă? Eh, nu multe, să mă ia dracii! Să-i prostesc pe proşti – cum a fost cu acest Rodrigo. Mă făcuse stăpân pe băierile pungii lui, pe barba lui Buridan, în speranţa că i-o voi da pe Desdemona pe tavă. (anunţă cu glas de ospătar) „Una Desdemona, una, fragedă şi pură. Vine asezonată cu averea părintelui, senator al Veneţiei!”. (cu voce normală) Nebun bărbatul care trimite izmene pe călător! Dacă îi plăcea femeia, trebuia să-i facă singur curte. Aşa se face. De aici am înţeles eu că-i un prostălău sadea. Era natural să-l fac să plătească, să-i bag minţile în cap. Hehe, iată-mă şi justiţiar…

Mi-a plăcut să ţes intrigi. Să văd oamenii mişcând ca nişte marionete, mânate de sârmele invizibile mânuite de mine. Să vezi asta trebuie să cunoşti firea oamenilor, să ştii să-ţi citeşti semenii. Să vezi care sunt păcatele lor ascunse, pasiunile lor, îndoielile, temerile… Dorinţele, mai ales dorinţele! Rodrigo o voia pe Desdemona. Casio voia funcţia înapoi… chiar dacă nici unul din ei nu meritau ceea ce doreau. Uşor de condus, hehe, să mă spintece Belzebut!

De Desdemona a fost mai greu să mă leg – nu că nu aş fi încercat. Aşa am ajuns să-i doresc moartea. – nu s-a uiat la mine nici cât la un gândac. Parcă nici nu existam! Şi când mă gândesc că planul meu iniţial a fost să-i iau lui Rodrigo şi punga, şi locul în patul fecioarei, hehe…. Dar ea a decis să se îndrăgostească în schimb de Othello! Nebuna. Slăbiciunea ei era dragostea pentru maur, puritatea, încrederea… Ea nu îi credea pe oameni în stare de ură, răutate, violenţă… Ne credea pe toţi cinstiţi, corecţi, loiali… Hehe, ce puţin îi cunoştea ea pe oameni!

Iar Maurul? Începând cu nea Will, toţi l-au crezut a fi negru, hehe. Da, dacă ar fi fost negru, facea povestea mai interesantă. Desdemona, fata albă care din dragoste trece barierele rasiale, blablabla… Nobilul negru aprins de pasiune, grgrgr… De parcă senatorul s-ar fi uitat în gura copilei dacă Othello era cu adevărat negru! Rău destul că era străin, berber de felul lui. Dar era viteaz, bun marinar şi general, se creştinase, devenise amiralul flotei veneţiene în lupta cu osmanlâii… Steaua lui era în creştere, devenise bogat… Mulţi veneţieni sunt mai închişi la piele decât era el.

Ce am avut cu el? Hei, asta-i o întrebare la care nici inchizitorii Curiei nu au reuşit să mă facă să răspund! Nu, pe coarnele Diavolului, voi intra în mormânt şi oamenii se vor întreba şi peste veacuri ce motive am avut să vreau să-i distrug pe Othello şi pe frumoasa lui soţie. Hei, nebunii! Ipocriţii! Se prefac a nu recunoaşte păcatul meu în propria lor fire!

De ce am făcut-o? Din invidie, de aceea am făcut-o. V-am spus că nu am cunoscut fericirea în viaţă – invidia nu m-a lăsat. E ca o otravă – nici măcar dulce. Se strecoară în sufletul nostru şi ne mănâncă pe dinăuntru pe tăcute, ca un vierme… Când ne trezim, e prea târziu, nu mai putem scăpa de ea. Ar însemna să ne ardem carnea de pe noi. Să curăţăm sufletul cu apă sfântă, poate. Să murim – oh, e mult mai uşor să mori.

Cum poţi fi fericit când iarba vecinului e mai verde? Când capra lui e mai grasă? Când el are mai mult noroc în viaţă: slujbă mai bună, nevastă mai frumoasă, copii mai cuminţi… Când e mai cunoscut şi mai apreciat în comunitate decât noi. Lumea se pleacă în faţa lui (se maimuţăreşte) „Signiore, sluga! Ce mai face signiorul? Ce mai face încântătoarea lui soţie? Dar copii? Dar capra? Dar iarba? Îmi dă voie signiorul să îi pup mâna? Dar piciorul?” (cu glas normal) Pfui! Da, e plină lumea de oportunişti, de milogi, de făţarnici… Sigur, şi eu sunt făţarnic – dar eu folosesc făţărnicia ca pe o armă. Aşa mă pot apropia mai uşor de victimă – până îi pot înfinge acul otrăvit în ceafă.

Se poate crede că totul a pornit de la faptul că Othello m-a sărit la promovare. Desigur, ca mai toţi oamenii, am şi eu păcatul arivismului. Cred, chiar cred că mi se cuvine mai mult decât am. De ce nulitatea aia de Casio, şi nu eu? Că-i mai tânăr? Că-i frumos? Că-i nobil? Cine e adevăratul meşter s-a văzut când mi-a picat în mreajă, ca musca în pânza păianjenului!

Dar nu, nu asta m-a supărat, păcatele mele. Cum v-am spus, eram invidios pe Maur. Nici măcar nu-i alb la piele, nici măcar nu-i veneţian – şi a ajuns la poziţie de conducere! Un spurcat de berber care mai acum câţiva ani se închina încă lui Allah pe covoraş… Şi conducea corăbii de piraţi împotriva creştinilor. Dacă nu dădea un puturos de popă peste el să-l creştinească, rămânea un ticălos de pirat toată viaţa lui spurcată! Ca de-alde Barbarossa şi alţii ca el, care atacă chiar şi corăbiile Veneţiei, stăpâna Mării. Şi când s-a creştinat şi a venit la Doge, ce a făcut acesta? În loc să-l suie în ştreang, acolo unde îi era locul, i-a dat o corabie! Şi în câţiva ani a ajuns amiral!

Asta nu am putut s-o înghit! Un împuţit de arab – un african! – cocoţat deasupra veneţienilor pur-sânge. Faimos, norocos în lupte, cu fiica unui senator, albă ca o turturea, de soţie… Atunci când Curia l-a dus în faţa senatorilor sub acuzaţia de magie neagră – şi l-au achitat! – am jurat că-l voi pune jos. Că prin asta Veneţia va pierde Ciprul turcilor? Şi ce dacă?! Gustul răzbunării e dulce. Dulce!

A fost uşor. Ştiam că maurii sunt geloşi. Ştiam că lui Othello dragostea unei femei albe, nobile şi frumoase îi era ceva de necrezut. Neîncrederea lui era însă uşa spre neîncrederea în Desdemona. Tâmpenia lui Casio de a apela la ajutorul ei – hehe, aceea a fost o mişcare de mare maestru! – a pus scânteia în paie. Iar batista a fost gazul turnat pe foc. Othello a strâns-o de gât – şi apoi s-a sinucis. Casio n-a murit, dar şi-a pierdut un picior. Iar nevastă-mea, care m-a dat de gol, e hrană la viermi!

Păcat că nu am reuşit să scap… Probabil voi intra în istorie drept întruchiparea intrigantului. Talleyrant va avea ce învăţa de la mine, hehe… Dacă trăiam mai târziu, mă acuzau că am fost securist, sau mai ştiu eu ce. Pentru că mă vor acuza mereu de ceva – vor refuza mereu să se recunoască în mine!

Dar vă rog să mă credeţi, fiecare om are un mic Yago în sufletul lui! Când şi-a plecat prima oară urechea Şarpelui, s-a pierdut. Invidia îl roade şi atunci devine neîncrezător, intrigant, ipocrit, unii chiar gata de crimă. Nu toţi, nu toţi. Unora le e teamă de ce e dincolo… Oare or avea de ce să le fie teamă? Bine că am opaiţul – dar uleiul e pe terminate. Să las şi eu un semn pe peretele ăsta…

(se ridică şi se chinuie să scrijelească pe perete, murmurând) „Omule, când te privesc, mă recunosc în tine”. Să semnez oare? Ce ironie ar fi… Nu, s-or apuca să şteargă… Aşa, pot crede că pe aici a trecut un om mare, poate chiar un erou. Hehe, ultimul rânjet al diavolului… În câteva minute te întâlnesc, stăpâne! Mă voi convinge dacă e adevărat ce se spune despre tine. Voi încerca intriga şi împotriva ta, hehe. O fi adevărat? Doamne, ai milă de sufletul meu, păcătosul!

 

(Opaiţul pâlpâie. Se face întuneric şi cortina cade)

 

December 23

Nick Sava – Zăpezile…(fragment)

 

 

 

 

… în acest ultim seminar înaintea vacanţei de iarnă să vorbim despre… zăpezile de mai an. Alegerea acestei teme de discuţie am făcut-o ascultând întâmplător o discuţie între două persoane – importante…nu spui cine…

Una dintre ele susţinea că viaţa şi viitorul nu se pot construi fără a respecta fundaţiile puse în trecut. De aceea, trecutul – cu tot ceea ce reprezintă el, bun sau rău – trebuie amintit şi răs-amintit, pentru a avea cu ce compara prezentul şi la ce raporta viitorul.

Cea de-a doua persoană îl contrazicea, zicând că trecutul, oricât de minunat ar fi el, nu face decât să ne atârne de picioare ca o piatră de moară, împiedicându-ne să atingem viitorul cât mai repede. Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă este construirea viitorului; prezentul, şi mai ales trecutul, nu sunt decât nişte fuştei pe o scară peste care trebuie să trecem în grabă, pe drumul nostru ascendent către împlinire.

Drept argument în susţinerea propriei filozofii de viaţa, prima persoană pomenea de bradul falnic care se răstoarnă la prima pală de vânt, dacă nu are rădăcini adânc înfipte în stâncă. Mai susţinea el că un brad, oricât de falnic ar fi, este sortit inevitabil pieirii dacă părăseşte pădurea care îi dă siguranţă şi protecţie. Că, adică, numărul şi unirea dă putere… dar despre asta vom discuta, poate, altădată…

Cea de-a doua persoană aducea drept argument întâmplarea amintită de istorii, despre cucerirea Mexicului. Cortez El Conquistadore, aflând despre bogăţiile Tenochtitlanului – dar şi despre puterea militară a imperiului aztec, şi temându-se că puţinii lui tovarăşi nu vor găsi în ei puterea să-l urmeze până la capăt, a dat într-o noapte foc la corabiile cu care poposiseră pe coastele noului pământ. „A tăiat punţile”, cum se zice. Drum înapoi nu mai exista, ci doar înainte, spre viitorul de aur. Cum zicea biata mama, care poseda o bogată colecţie de zicale adunate de pe la Creangă, Pann, sau vreun moş mai hâtru de la ea din sat, „Ori piere beleaua, ori crapă purceaua”. Puşi cu spatele la zid, nu avem altă cale decât înainte, luptând.

Ar fi avut dreptate această de-a doua persoană, dacă viaţa ar fi DOAR o luptă. Poetul zice frumos: „O luptă este viaţa, deci te luptă, Cu dragoste de ea, cu dor…”; dar parcă şi mai frumos spunea maica Tereza când găsea vieţii o întreaga înşiruire de metafore, pe lângă luptă: „Viaţa este o iubită, iubeşte-o deci. Este o ocazie, profită de ea. Este un drum, străbate-l…”

Dar şi aşa, comparaţia cu Don Hernan nu este cea mai bună. El, dând foc corăbiilor, nu a rupt-o cu trecutul, ci doar şi-a pus tovarăşii cu spatele la un zid creat artificial. Nu a dat foc la bagaje, nu şi-a distrus armele, nici nu şi-a ucis caii care băgau groaza în băştinaşi. A păstrat toate cunoştinţele pe care le avea despre viaţă, toată bruma de civilizaţie de care dispunea, tactica de luptă superioară, şi mai ales viruşii faţă de care oamenii lui erau imuni, dar care în următorii ani au ucis de zece ori mai mulţi băştinaşi decât săbiile de Toledo şi archebuzele. Tot trecutul, deci, a fost păstrat şi folosit – arma care i-a adus, în final, gloria de-o clipă.

Stau şi mă întreb, cine sunt eu azi? Cine aş fi fost, fără o întâmplare sau alta din trecut? Fără o persoană întâlnită, fără o carte citită, fără un loc vizitat? Ce rost au întâmplările să se întâmple, dacă noi nu învăţăm nimic din ele, sau le uităm? Dar, dacă le-am uitat, au avut ele loc cu adevărat?

Ce rost are să citim o carte dacă uităm pagina citită în momentul când o dăm la spate, devenind trecut? Urcând spre “culmile de aur” ale viitorului, oare nu este o pierdere de timp nefolositoare oprirea la fiecare pas să dărâmăm un podeţ, o scară, să încuiem o uşă? La un moment dat ne putem trezi într-un turn de piatră, cu toate căile tăiate, singuri şi reci – dar în mod sigur nu nemuritori…

Numai că eu nu pot să uit trecutul, îl car după mine îmbogăţit an de an şi clipă de clipă. Uneori e greu de cărat, uneori devine mare şi greu cât un munte; Atlas obosit, mi-aş scutura umărul să pot păşi mai repede. Alteori, acest trecut devine aripi de arhanghel, purtându-mă peste prăpăstii şi dureri şi atunci mă bucur că nu l-am aruncat într-o clipă de oboseală, din comoditate.

Privesc în urmă şi şoptesc, ca şi poetul parizian: „Mais ou sont les neiges d’antant?” S-au topit, au pierit oare sub razele arzătoare ale timpului? Nu, pentru mine ele nu s-au topit încă. Mă văd, prichindel de-o şchioapă, cu zăpada până la brâu, repetând scenele descrise de poet in „Iarna pe uliţă”. Mă recunosc în Nică a lui Ştefan a Petri, cu căciula căzându-mi pe nas, tropăind prin zăpada rece, colindând pe la vecini… Mai ales acum, în preajma Crăciunului, împodobind „pomul” şi ascultând Colindele românilor, perle de preţ ascunse printre alte comori de muzică şi scoase la lumină numai o dată pe an – avar pe comoara ce o posed, temându-mă să nu-i tocesc sclipirea prin prea multă folosinţă.

Îmi amintesc de ziua de Ignat, şi o leg întotdeauna de zăpadă. Zăpadă rece, care îmi îngheaţă picioarele bocnă, chiar dacă focul de paie îmi încălzea trupul. Ca şi porcul care se pârpăleşte în jăratec, porc jertfit pentru bunăstarea noastră; ca şi soarele în răsucirea lui în jurul lumii şi a acelui loc, mă întorc şi eu în jurul focului încercând să ţin frigul departe. Flăcăii din sat de la tata săreau prin flăcări, obicei de pe vremea când Ignat se numea Ignius, zeu echinoxial al iernii, când aprinderea de focuri pe dealuri şi sărirea peste/prin aceste focuri ajutau Soarelui în cea mai grea zi a anului, când acesta avea nevoie de ajutorul oamenilor pentru a începe, încă o dată, urcuşul lui pe boltă în căutarea verii…

Iar eu mă mulţumeam să privesc în flăcări, adulmecând mirosul de paie arse şi de şoric prăjit. Zăpada pe pomi era atât de albă şi pură, comparată cu cea călcată de noi în picioare, întinată de foc şi sânge…! Şi aşteptam clipa în care măcelarul – un vecin, pentru că ai mei nu se îndurau să-şi taie singuri animalul crescut în curte, un fel de frate sau văr primar, cu care au stat la masă zi de zi, pe care l-au mângâiat şi îngrijit, bucurându-se de sănătatea lui, temându-se de boli şi nevoi ce ar fi putut să treacă peste el… – să îmi taie o bucăţică din coadă, una din ureche, şi una din şoricul copt al porcului, şi să mi le dea să le mănânc aşa, fierbinţi încă, răsplătindu-mi astfel răbdarea şi interesul. Mie mi se alăturau părinţii şi rudele, ba chiar şi măcelarul, uitând de postul încă în curs, sau considerând poate „pomana” făcută de porc oamenilor nu un păcat, ci o jertfa adusă vieţii; nu o „ardere de tot”, ci o jertfă de sânge vărsat pe altarul de zăpadă…

Mai îmi amintesc de adunatul în jurul „pomului”, aşteptând colindătorii. Eram prunc încă, mă speriau „proştii” care se iţeau printre florile de gheaţă din ferestre, cu măşti groteşti pe faţă să sperie noaptea lungă şi urâciunile anului pe moarte, netezind astfel drumul anului pe cale a se naşte. Pentru aceasta, unchiu’ meu Ion îi invita pe „proşti” în casă, să îi omenească cu o glajă de jinars, şi atunci vedeam că în dosul măştilor ridicate pentru a face loc păharului se ascundeau flăcăi din sat, ca văru-meu Fişuc bunăoară, şi îmi venea inima la loc…

Mai veneau tinere fete, cântând cu glasuri de vrajă „florile dalbe, flori de măr” în colinde lungi, fără de sfârşit parcă, în care povesteau drumul seminţei puse în brazdă până la colacul de aur care împodobea casa găzdoaiei. Copiii veneau cu „pluguşorul”, cete de pitici pornind pe drumul colindei, urmaţi de „fişorii” care le reluau motivul, mânând din urmă perechi de boi cu coarne aurite, trăgând după ei plugul de lemn frumos împodobit cu crengi uscate de măr – de care mai atârnau încă mere şi nuci de aur – cântând din fluiere, mugind din „buhai” şi plesnind din bice. Alţii jucau „turca”, cântându-i ritmic „ţa ţa ţa, căpriţă ţa”; alţii plimbau „ursul”, cântându-i din fluier şi dobă; alţii, iarăşi, ne povesteau aventurile Lerului plecat la vânătoare de cerb… După care, în bătaia clopotelor, veneau alţii cântându-ne despre Pruncul născut în acea noapte de vrajă undeva departe, într-o iesle, tradiţie creştină suprapusă peste tradiţii mai vechi, dar celebrând acelaşi lucru: triumful vieţii asupra morţii!

In acea dimineaţă, sau în alte dimineţi, veneau alţi colindători, să ne bucure că – iată! – a răsărit soare nou, iar Mesia umblă din nou pământul, să ne mântuiască. Ne sorcoveau, ne cântau „steaua”, iar tinerele fete fecioare ne „semănau”, aruncând deasupra noastră – ca pe ogoare nou arate – sămânţă de grâu curat, în gesturi largi, vechi de mii de ani…

Eram prunc, în vizită de-o vacanţă, într-un sat românesc din Ardeal. Când am crescut mi-am propus să mă întorc în acel sat, să retrăiesc Crăciunurile copilăriei. O făceam îndemnat de aceeaşi dorinţă care o măcina pe mama, pe care ea încerca să şi-o mângâie uitându-se la poze îngălbenite de vreme, scoase dintr-o cutie ascunsă într-o valiză. Eu nu am ajuns să îmi îndeplinesc dorinţa, luat de graba vieţii, dar poate că nu ne este dat să ne întoarcem în timp. Mama s-a dus în satul ei nordic, ocupat de străini cu alte obiceiuri, şi s-a întors bolnavă şi tristă, fără dorinţă de viaţă. Nu şi-a mai găsit „căiuţii” dragi, nici „irozii” povestind despre o Naştere minunată, nici „căpriţa”, nici „ursul”, nici „cerbul”… obiceiuri atât de asemănătoare celor amintite de mine. Acestea pieriseră, neîngrijite de nimeni, flori uitate să se usuce pe dealuri. Mama nu a mai trăit mult după aceea, îşi pierduse copilăria, trecutul, speranţa în viitor… Soarele, neajutat, se stinsese…

Când marele François Villon îşi amintea de zăpezile „de anţărţ”, cum le-a numit atât de frumos traducătorul, creând un nou cuvânt românesc, el îşi amintea de frumoasele cunoscute în tinereţile lui nebune, peste care timpul trecuse creând noi realităţi. „Les belles d’antant” mai erau frumoase doar în mintea şi inima Poetului, înfrumuseţându-i viaţa. Aşa şi mie, zăpezile acelea de pe un tărâm de basm, în care porcii îşi aduc jertfă viaţa pe altarul vieţii şi bucuriei, flăcăii sar prin foc pentru a ajuta soarele slăbănog, iar fecioarele seamănă fericire în suflet şi în casă, rămân pururi albe şi curate, netopite nici de soare şi nici de uitare.

Se vor topi şi ele, odată cu mine… Dar alţi copii îşi vor aminti alte zăpezi, tot atât de albe, tot atât de eterne!

 

 

 

Nota Redacţiei:

În ciuda sfârşitului mai melancolic, seminarul Profesorului este plin de speranţă. Român din sângele românilor, el poate găsi speranţă în cea mai lungă noapte a anului, pentru că orice sfârşit este un început.

Numai românii pot cânta „Mioriţa” în noaptea feerică şi plină de bucurie a Crăciunului!