e primăvară!

 

 

 e primăvară!

gâlgâie seva-n muguri

precum vinul cel îndărătnic pus la-nvechit

pe străzi

se revarsă soare şi danci

cu iz de pământ reavăn de pădure şi zambile răzvrătite.

de peste câmpuri  

răzbate un chiot de herghelii de cai năzdrăvani

ce-şi bat copita de zăpezile albastre

până sar scântei s-aprindă focul mocnit de peste iarnă

pe dealuri şi prin văgăuni neatinse

frunze păgâne se dau uluite în lături

din faţa invaziei de puritate din adâncuri

legănată-n clinchete de-un alb imaterial

e primăvară!

e vremea-nvierii din sine

cu ochi hipnotizat în ochiul soarelui,

cu nări nesăţios dilatate de-arome crude,

strivind în dinţi boboci amari de zarzări năbădăioşi

doar coapse de ţigănci

sub răni de lună plină

biciuite de focul sângelui în clocot

adie un pui de vânt blestemat de peste Balta Brăilei

răscolind jarul iubirii în piept de fată mare cu sfârcuri de ger ameţitor

beţie de viaţă

ca dintr-un vin învechit

degustat într-o pivniţă călugărească
e primăvară!

 

 

Vasile Lovinescu – Interpretări inedite ale simbolismului din două snoave aparţinând lui Ion Creangă (din vol. Incantaţia sângelui)

 

Aurel Băeșu – Interior de ţară

 

„Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.” Constantin Brâncuşi

În vremuri demult uitate, basmul era o epifanie, o dezvăluire prin enigme. Basmele lui Creangă, spune V. Lovinescu, aparţin familiei miturilor de tip complet, calitatea lor simbolică încadrându-le, alături de alte specii ale literaturii populare, într-o comoară inestimabilă, transmisă din generaţie în generaţie până-n timpurile moderne. Chiar dacă gândirea noastră carteziană poate cu greu străbate pojghiţa de deasupra, spre a ajunge la esenţa simbolurilor, mai ales, în cazul unor specii considerate minore, precum snoava sau cimiliturile, Vasile Lovinescu deschide o nouă cale de pătrundere în opera humuleşteanului, folosind instrumentarul hermeneuticii. „Nimic în lumea noastră nu-şi are raţiunea în el însuşi,- afirmă autorul – ci, imediat în planul superior; orice amănunt al vieţii şi al lumii înconjurătoare este în mod necesar simbolic, pentru că este «reprezentativ», are o calitate simbolică, existenţială, firească… A trăi lumea simbolic înseamnă a o recunoaşte ca gândire analogică, adesea de sens invers a unui plan superior.” Aşadar,

nimic nu este întâmplător şi nici autonom, nedeterminat; tot ceea ce se petrece în această lume este încărcat de semnificaţii şi se circumscrie Principiului. Pornind de la faptul că lucrurile mici din lumea noastră simbolizează lucruri mari în lumea imediat superioară, autorul  interpretează două snoave ale ilustrului povestitor.

Prima povestire este Prostia omenească, a cărei acţiune se desfăşoară în jurul unui drob de sare aşezat pe sobă deasupra capului unui copil înfăşat şi culcat în albie, după sobă. La un moment dat, nevasta şi mama acesteia se pornesc pe bocit: în caz că pisica s-ar sui pe sobă, ar atinge din greşeală drobul, care ar pica în capul copilului şi i l-ar face chiseliţă. Prostia celor două îl convinge pe bărbat să plece în lume, în căutarea unor alţi aşa-zişi „proşti”, aşa cum Diogene pornise cu lampa aprinsă în căutarea de oameni „deştepţi”. Călătoria lui este una de iniţiere, de răsfoire a filelor vieţii, pentru a descoperi alţi nebuni asemănători, ce nu aparţin lumii comune în care trăim, prin modul lor de gândire.

 Astfel, creştinul nostru mergând pe drum, întâlneşte un om ce ţinea un obroc deşert cu gura către soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să-şi lumineze bordeiul ermetic închis cărând soarele în el. În alchimie bordeiul ar fi chiar Athanorul, cuptorul construit după reguli precise în care se spera obţinerea Pietrei filosofale, care este însuşi omul ajuns la desăvârşire după numeroase prefaceri spirituale. Aici era încălzit „oul filosofal” până devenea piatră care, apoi, trebuia să se transforme în aur desăvârşind Magnum Opus. „Ocluziunea vasului hermetic este condiţie sine qua non a lui Magnum Opus”. Dar iată că apare peregrinul nostru “deştept”, care rezolvă rapid situaţia, făcând o gaură-n bordei – lucru comun, obişnuit – prin care intră soarele, distrugând însă Magnum Opus.

Următorul om pe care-l întâlneşte îşi făcuse un car în casă şi nu-l mai putea scoate pe uşă. Călătorul, filosof raţionalist, îl face pe rotar să-şi dezmembreze analitic carul sintetic şi să-l scoată afară din casă pe bucăţi. Aceasta este soluţia carteziană. Numai că în inima casei, în Intelect, se afla doar ideea de car, „buşteanul ielelor” din basme, Carul de foc al lui Ilie Tezviteanul. Cu ajutorul magiei albe, ar fi putut fi scos prin horn, confundându-se cu prototipul său, Carul Mare.

Mai departe, călătorul întâlneşte alt „prost” ce se străduia să urce nucile-n pod cu ţăpoiul, lucru imposibil în lumea noastră. În plan simbolic, sapienţial, este perfect posibil să împungi punctul central al unui lucru şi să-l fixezi în Excelsis. În fine, ultimul întâlnit în cale se străduia să tragă vaca de funie pe casă spre a paşte pe acoperiş, în realitate păşunile şi livezile cerului. Dacă „deşteptul” l-ar fi lăsat, după ce „prostul” ar fi îndeplinit cu vaca acelaşi ritual pe care Harap Alb l-a îndeplinit cu mârţoaga lui, dându-i jăratic să mănânce, atunci vaca ar fi ajuns la păşunile celor „şapte boi” Septem Triones, zis şi Carul Mare.

La finalul călătoriei, peregrinul nostru a demitizat lumea, tăindu-i rădăcinile cereşti, cu un bun simţ mărginit care este de fapt adevărata prostie. El este omul modern lipsit de puterea de înţelegere a semnelor şi simbolurilor cereşti care judecă lumea după îngustimea minţii sale carteziene. „Snoava Prostia omenească, spune Vasile Lovinescu, ar putea avea ca subtitlu Ravagiile bunului simţ, iar plânsul femeilor ar reprezenta, de fapt, imposibilitatea dualităţii (erau 2 femei) spre sfârşitul ciclului – când Ion Creangă îşi scrie snoavele – de a realiza redresarea necesară.” Până la urmă la cine se află „prostia omenească”? La cei pe care călătorul i-a întâlnit în drumul său şi care încercau să atingă perfecţiunea, făcând excepţie de raţionamentele acestei lumi înguste în care trăim? Sau la tatăl pruncului, adept al lui Descartes, pentru care tot ceea ce mişcă sub soare are la bază raţionamente precise, clare? Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea principală a existenţei noastre. Este făcut pentru „deştepţii” normali, care se orientează după raţionamente logice. Ceilalţi, „proştii”, sunt neliniştiţii, cei care caută în afara realităţilor imediate şi care se ghidează după semne şi simboluri doar de ei ştiute care le fac accesibile alte lumi, superioare celei în care trăim.

***

Celaltă snoavă, analizată de hermeneut, este Povestea unui om leneş, text ce aparţine literaturii didactice şi moralizatoare răspândită la toate popoarele. În Învăţătorul copiilor, ediţia din 1871, Creangă pusese poezioara Nu lucrezi, n-ai ce mânca, în care urmează aceeaşi logică precum La Fontaine în Greierele şi furnica.  Sentinţa dată la finalul poeziei- „Cine ziua nu munceşte/Doarme noaptea nemâncat!” se transformă în cazul snoavei într-o sentinţă capitală.

Însă atitudinea belferului humuleştean este una echivocă, dacă ne amintim autoportretul pe care şi-l realiza cu atâta umor în Amintiri: „Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atât; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebşoară ca aceea. De nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface, cu tot meşteşugul ei.”

Dar cum să pui asemenea text în Abecedar? Lumea în care trăia institutorul Creangă era şi este o lume robită acţiunii în care contemplativul apare ca un leneş iar înţeleptul ca un nebun. Ei se află în afara planului de înţelegere pur materialist, motiv pentru care societatea îi blamează.

Aici intervine interpretarea briliantă a lui Vasile Lovinescu. Porneşte de la Piatra din vârful Unghiului pomenită în Biblie, care înmănunchează în mod vital toate punctele de sprijin ale edificiului. Este în afara planului de înţelegere pur materialist şi de facto inexistentă pentru fiinţele care nu depăşesc acest plan. Însă, fără ea, întreaga lucrare arhitectonică s-ar nărui. De aceea, se spune în Biblie, Piatra din vârful Unghiului zace aruncată în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cu ea, fiind deasupra puterii lor de înţelegere. Transpus acest simbol în planul umanităţii, Piatra din vârful Unghiului este contemplativul imobil, aflat în afara acţiunii, cel care a atins o treaptă superioară de realizare spirituală. La celălat pol, se află mediocrul aflat într-o continuă acţiune. Şi acţiunea înseamnă limitare. Aşa cum zidarii nu ştiu ce să facă cu piatra unghiulară aruncată în şanţ, nici societatea nu ştie ce să facă cu contemplativul – un neînţeles inutilizabil, în mijlocul unei lumi în care fiecare îşi are rostul lui. Neputând să-l clasifice, să-l încadreze într-o anumită categorie după obiceiul oamenilor raţionalişti, i-au atârnat de gât o pancartă şi au scris pe ea: leneş.

Subtil, cu o ironie feroce în abordarea subiectului, Ion Creangă ratează finalul snoavei aducând în prim plan figura cucoanei care, chipurile, vrea să se implice să-l salveze pe contemplativ.

Unic în literatura română, Vasile Lovinescu aparţine marii familii a Lovineştilor, fiind nepotul lui Eugen Lovinescu, frate cu Horia Lovinescu, dramaturgul, şi văr cu Anton Holban şi cu Monica Lovinescu. S-a născut pe 17 decembrie 1905 la Fălticeni, unde a avut o copilărie la fel de fabuloasă precum cel a cărui operă i-a devenit obiect de studiu. Asemeni scriitorului Gustav Meyrink, a fost atras încă din tinereţe de filosoful mistic Bo Yin Ra, prin care a aflat de Rene Guenon, care-i va deveni mentor spiritual. Plecat la Bucureşti încă din adolescenţă cu familia, în 1980 s-a retras definitiv la Fălticeni, unde la 14 iulie 1984 s-a stins din viaţă. A fost o prezenţă discretă în cultura română, opera sa începând să fie editată după 1989. Nu voi pomeni prea mult despre călătoriile lui de iniţiere spirituală, însă este considerat printre cei mai de seamă filosofi mistici. Iată câteva titluri: “Al patrulea hagialâc”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981; “Creangă şi Creanga de Aur”, Ed. Cartea Românească, 1989; “Monarhul ascuns”, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992; Incantaţia sîngelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; “Mitul sfâşiat”, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; “Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti”, Ed. Cartea Românească, București, 1994;”Jurnal Alchimic”, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994.

Bibliografie: Vasile Lovinescu, Incantaţia sângelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993

 

DESPRE PRIETENIE

“Habar n-aveţi că prietenia vă onorează, tocmai când pretinde jumătate din sângele vostru.” (Panait Istrati)

 

Pe măsură ce timpul trece, îmi place să cred că, în viaţă, am dat mai mult prieteniei decât iubirii, că marile bucurii şi cele mai frumoase trăiri le-am avut alături de prieteni, nu de iubiţi.

Prietenia (kalos philia) era considerată de Aristotel printre virtuţile etice ale omului. În “Etica nicomahică” problema fundamentală pe care o tratează e cea a Binelui suprem, a fericirii, ca scop absolut al tuturor acţiunilor individului. Binele, nu ca ceva abstract, transcendent, ci acel Bine realizabil, accesibil omului, care poate fi atins şi prin recurs la prietenie. Omul, definit ca fiinţă socială care-şi pune în valoare capacităţile, în şi doar prin societate, şi care atinge fericirea atunci când ceea ce prin natura sa îi este dat să realizeze în viaţă. Vechii greci, deşi au acordat omului o esenţă divină, nu l-au aşezat în vârful piramidei existenţiale, ci în relaţie cu ceilalţi semeni ai lui. Iar una dintre condiţiile sine qva non ale fericirii lui, este prietenia, definită drept acea legătură socială ce se stabileşte între persoane care au aceleaşi valori etice, ca principii de viaţă. Poate citind această carte vom redescoperi capacitatea de-a comunica unii cu alţii în această lume bolnavă de individualism.  La Aristotel găsim trei tipuri de prietenie- cea virtuoasă în relaţie cu binele, cea bazată pe plăcere legată de iubire şi cea bazată pe interes, circumscrisă utilului. Prietenia bazată pe plăcere se stabileşte mai degrabă între tineri pentru că ei trăiesc sub dominaţia pasiunii, sentimentele schimbându-li-se cu repeziciune. Prieteniile bazate pe interes sunt tot atât de durabile ca cele bazate pe plăcere. Prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa, ci pentru avantajele care pot decurge din relaţia cu el. Eu le numesc aceste prietenii „relaţii de sâmbăta”. Utilitatea nefiind ceva durabil şi prietenia se destramă la fel de repede. Asta şi pentru că atât iubirile bazate pe plăcere cât şi cele bazate pe interes exclud din capul locului virtuţile, la baza lor stând erotismul ori profitul.
Rămân în discuţie acele prietenii bazate pe virtuţi, atât de rare şi atât de puţin la vedere aşa cum sunt şi „marile iubiri”. Dacă iubirea se poate ivi şi instantaneu, aşa cum se întâmplă în renumitul „coup de foudre”, prietenia adevărată are nevoie de timp şi de cunoaştere. Căci prietenia înseamnă comuniune de vise, de idei, de trăiri. Prietenul adevărat simte faţă de tine ceea ce simte faţă de sine însuşi.

La Socrate, prietenia devine teleia philia (prietenia perfectă), posibilă doar între oameni virtuoşi: „Sufletele mici le cucereşti cu daruri, iar pe cele virtuoase, numai cu dovezi de prietenie.” În “Apologia lui Socrate”, Xenofon ne spune ce părere avea Socrate despre prietenie, părere cumva opusă celei a lui Aristotel. Dacă Stagiritul afirmă că prietenul îl cauţi mai cu seamă când eşti fericit şi îl soliciţi cât mai puţin la nevoie, iată ce spune „şarlatanul grandios”, care susţinea că „ştie doar că nu ştie”: „Un prieten bun e întotdeauna gata să te înlocuiască în tot ceea ce-ţi lipseşte, fie în îngrijirea casei, fie în treburile Statului; te poate ajuta să faci bine celor pe care vrei să-i ajuţi; dacă te frământă vreo teamă, el îţi sare în ajutor, împărţind cu tine cheltuielile şi osteneala, întrebuinţând în înţelegere cu tine convingerea sau forţa, înveselindu-se când îţi merge bine, şi căutând să-ţi dea curaj la necazuri. Toate foloasele pe care le tragi de pe urma mâinilor, a ochilor, a urechilor, a picioarelor, le găseşti şi la un prieten credincios; şi adesea ceea ce un prieten n-a făcut pentru el însuşi, ceea ce nici n-a auzit, nici n-a văzut sau străbătut pentru sine, o face totuşi pentru alt prieten. Şi sunt oameni care-şi dau osteneala să sădească pomi spre a le strânge roadele dar, care nu se îndeletnicesc decât cu lene şi nepăsare, de bunul cel mai rodnic: un prieten!” Se zice că văzându-l pe Antistene că-şi lasă prietenul la nevoie fără să-i întindă mâna, Socrate l-ar fi întrebat: „Ia spune-mi Antistene, există un tarif pentru prieteni după cum e pentru sclavi? Căci printre sclavi unul face două mine, altul nu preţuieşte nici jumătate de mină, altul face cinci, iar altul face zece; se spune chiar că Nicias, fiul lui Nikeratos , a dat un talant pentru sclavul care supraveghează minele lui de argint: vreau, cum spusei, să ştiu dacă e şi pentru prieteni un tarif, după cum e pentru sclavi.” Răspunsul lui Antistene a fost pe măsură: “sunt oameni pentru care ai prefera să ai mai degrabă o jumătate de mină decât să-i ai prieteni şi sunt oameni pentru care ai da tot avutul numai să fie prietenii tăi. Aşadar, i-a răspuns Socrate, dacă e astfel, bine ar fi ca fiecine să cerceteze la ce preţ e preţuit de prietenii lui pentru ca să rişte cât mai puţin cu putinţă să fie lăsat de ei în părăsire.”
În “Lysis sau despre prietenie” Platon expune o viziune artistică şi spirituală asupra prieteniei, considerând Binele ca fiind esenţa ultimă a prieteniei. Prietenia era una din temele esenţiale ale filozofiei greceşti şi, totodată, era la mare cinste în viaţa cetăţii. Legiuitorul cel înţelept punea mai presus de dreptate, prietenia.

„Dreptatea neputând fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună spre Dumnezeu”, spune Al. Paleologu în eseul “Despre prietenie (Despre lucrurile cu adevărat importante)”. În acelaşi eseu, Al.Paleologu face diferenţa dintre cârdăşie, considerată de unii drept prietenie, relaţie care se limitează doar la interese comune, şi prietenie, care este o opţiune deliberată prin care cineva îşi asumă destinul celuilalt. „Genul de om prietenos, aşa –zis cald, comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni, cu bunăvoinţă împrăştiată, e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea, poate în aparenţă chiar mai egoist, poate cu un caracter mai dificil… Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc totuna cu altruismul; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai sigură şi mai cuprinzătoare decât la firile comune şi e, de fapt, inseparabilă de curaj… Nu există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi simţ practic.”
Pot exista situaţii în care cineva îşi schimbă firea într-atât încât relaţiile cu el nu mai pot continua, afinităţile pe care se întemeiase prietenia să înceteze. În astfel de cazuri, prietenia nu poate fi revocată definitiv, ci doar suspendată, cu şanse de-a se reveni asupra ei. Tot Al. Paleologu susţine că adevăratul prieten acordă celuilalt atâta credit încât este capabil să se compromită public pentru el, atunci când acesta săvârşeşte fapte de natură să atragă oprobriul celorlalţi, deşi, în particular, îl blamezi pentru tot ceea ce face. La Rochefoucould spunea că oricât de mare ar fi ruşinea pe care am îndura-o, stă în puterea noastră s-o răscumpărăm. Sunt cazuri grave acestea, în vreme de război şi de teroare, când viaţa îi poate pune pe doi buni prieteni în tabere diferite. Nu puţine au fost cazurile când mai degrabă a fost trădată cauza decât prietenul.

Grecii aveau o viziune aparte asupra perfecţiunii vieţii. La ei ideea de om se concretiza în înţelept şi în erou, Socrate şi Ahile fiind oamenii ideali ai vechii Hellade. A muri pentru o idee – iată deviza lor! Unul a băut cucută, celălalt a murit pe câmpul de luptă. Unul dintre cele mai frumoase poeme închinate prieteniei (teleia philia) este “Iliada” lui Homer, pe care renumitul elenist Petru Creţia a repovestit-o, găsindu-i noi valenţe în eseul “Ahile sau despre forma absolută aprieteniei; Ariel sau despre forma pură a libertăţii”, publicat în 2009 la Humanitas (şi care reia cele două eseuri din volumul “Catedrala de lumini”, apărut tot la Humanitas în 1997.)
Cine a fost Ahile? În mitologia greacă, Ahile face parte din a patra stirpe de oameni creată de zei, neam de eroi care au căzut în războaiele funeste de la cele şapte porţi ale Thebei, în lupta pentru turmele lui Oedip, sau la Troia, din cauza prea-frumoasei Elena. Cei care au mai rămas, locuiesc acum, lipsiţi de griji şi suferinţi, în Insula Prea-fericiţilor, departe de lumea dezlănţuită.
La vechii greci, devenirea umană avea dublă direcţie: una descendentă, conform căreia fiinţa umană cobora din zei, trecând prin patru cicluri principale, şi una ascendentă, conform căreia omul are tendinţa să-şi refacă condiţia iniţială, tinzând către starea originară, numită de Mircea Eliade „nostalgia paradisului”. Aşa se explică originea divină a lui Ahile, fiu al zeiţei Thetis şi al lui Peleu, regele Ftiei. În viziunea lui Petru Creţia, numele poemului homeric, “Iliada”, este impropriu, întrucât evenimentele ce se petrec sub zidurile Troiei (Ilion) se desfăşoară doar pe o perioadă de 9 săptămâni din cel de-al zecelea an al asediului la care cetatea a fost supusă de ahei. El ar fi numit-o “Ahileiada”.

Autorul demontează etapă cu etapă şi strat cu strat acţiunea Iliadei, în ideea de a-l familiariza pe cititor cu o lume şi cu un spaţiu mitic, pierdute în negura timpului, fără să piardă din vedere tema principală, aceea a prieteniei dintre Ahile şi Patrocles.
Lumea “Iliadei” este o lume în care viaţa pulsează cu patimă, ca un flux nestăvilit care bate în ţărmul de piatră al Soartei. Timpul său „curge măreţ şi lent ca fluviul Ocean şi este un timp plin, fără lacune, fără destrămări.” În tot acest spaţiu şi timp, la poalele Troiei se petrecea „năvala şi iureşul, înfruntarea, împotrivirea dârză, străbaterea, oprirea din avânt, retragerea” celor două tabere beligerante, ale troienilor şi ale aheilor. Lumea homerică îşi asigură nemurirea prin sângele eroilor vărsat pe câmpul de luptă. Ei ştiu că sunt supuşi atât Soartei, cât şi toanelor, pasiunilor divine. Condiţia lor e una precară, efemeră, şi de aceea singura formă de nemurire pe care o cunosc este cea prin faptele glorioase prin care rămân în amintirea celor vii şi nu prin urmaşi. Întreg poemul homeric e străbătut de sentimentul tragic al perisabilitaţii omului supus Soartei, într-o lume aşezată pe temelii de nezdruncinat: ape, păduri, cerul, pământul…
Cunoscând această lecţie, Ahile, fiul zeiţei Thetis şi al lui Peleu, pleacă împreună cu prietenul său Patrocles, alături de confederaţia aheilor, la asediul Troiei „ca să-i desfacă sfânta diademă de mireasă.” Aparent o întrupare a lipsei de măsură, un hybris, Ahile îşi cunoaşte limitele, dar îşi asumă Soarta. Şi Thetis cunoştea Soarta fiului ei, de aceea i-a dăruit o urnă din aur în care să-şi pună cenuşa. E singura zeiţă care, părtaşă la viaţa omenească, se identifică cu ea. „Poezia lui Tetis, spune Petru Creţia, e una dintre cele mai frumoase poezii ale maternităţii.” „Zeiţă a mării eterne, e mama unui foc sortit să ardă până la cer şi să se mistuiască curând în propria lui ardere”… Ahile, sortit să moară tânăr, va trăi în veşnicie ca fiu al unei „mame eterne.”
Cine era Patrocles? Era fiul lui Menoitios, un om avut din Opunt. În adolescenţă, jucând arşice, s-a încăierat cu un alt tânăr pe care l-a ucis din greşeală. Tatăl său l-a însoţit în pribegie, pentru a nu fi pedepsit şi s-au stabilit la curtea regelui Peleu. Drept recunoştinţă, i-a fost ca un frate mai mare lui Ahile. Se pare că acest episod l-a maturizat devreme, aşa încât, atât aheii cât şi mirmidonii, îl considerau „un om bun la suflet” (enees) şi „dulce ca mierea” (meilichos). Bunătatea şi blândeţea lui îl făceau să fie singurul în stare să-l domolească pe Ahile, care era ca un „uragan dezlănţuit”. „Ahile e făcut din uri şi iubiri”, dar cel mai tare l-a iubit pe Patrocles, între ei existând cea mai mare şi mai intensă iubire de pe cuprinsul Iliadei. O iubire necondiţionată, pentru că nu venea nici din eros (aşa cum greşit au afirmat alţii) , nici din sânge, nici din interes. Pe câmpurile Troiei, Patrocles este ucis de Hector. Este momentul în care Ahile alege să moară pentru că îşi pierduse prietenul iubit, deşi, cunoscându-şi Soarta, ar fi putut alege să se întoarcă plin de glorie acasă, în Ftia, lângă bătrânul său tată.
La moartea lui Patrocles, Ahile e cuprins de un nor întunecat şi începe să se tânguie: „Ce bucurie să mai am acum, când prietenul meu a murit, el pe care între toţi, îl preţuiam ca pe un alt mine însumi? Acum l-am pierdut… inima mea nu mai simte nici o dorinţă de viaţă câtă vreme Hector nu va pieri de lancea mea, plătind pentru Patrocles”. În mitologia greacă, doar Alcesta îşi mai dorise să moară în locul soţului ei.

Prietenia a fost şi va rămâne o relaţie spirituală deasupra tuturor detaliilor vulgare. Există în limba greacă un cuvânt care exprimă cu mare fineţe legătura spirituală de natură superioară care, în timp, a căpătat noi semnificaţii – cuvântul agape (cu accent pe e). Înţelesul acestui cuvânt este bunăvoinţa inegalabilă, de neasemuit, este spiritul din inimă, care nu va căuta niciodată decât binele suprem al celuilalt. Agape exprimă un exerciţiu al întregii personalităţi, s-a născut în sânul religiei revelate şi presupune o atitudine plină de interes şi de înţelegere pentru celălalt. Fără combinaţia dintre credinţă şi dragoste, combinaţie exprimată de agape nu se produce acea generozitate practică, absolut necesară în relaţia de prietenie. Agape nu este o emoţie sentimentală uşoară, departe de-a fi oarbă, este clarvăzătoare şi-l învaţă pe om să simtă c-o intensitate pe care n-a mai trăit-o niciodată. Acest fel de dragoste, foarte rar, este conţinut într-un verset din Epistola către Filipeni, în care Apostolul Pavel spune: „tânjesc după voi toţi cu un sentiment care vine din inima lui Christos”, şi poate fi tradus astfel: Dragostea cea mare pe care o simţi faţă de adevăratul prieten vine direct din inima lui Christos, nu este nimic altceva decât dragostea lui Christos Însuşi.
O definiţie în spiritul creştin care exprimă exact sensul cuvântului agape, a dat Antoine de Saint Exupery, prieteniei, în Citadela: „Prieten este înainte de toate cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa sa pribeagului, cu cârja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acela care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău este adevărat, şi tot ceea ce spune este adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care mulţumită cerului îl întîlnesc în Templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea este făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre l-am găsit şi sunt prietenul lui. Şi pot să rămân tăcut lângă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine este ambasadorul imperiului meu lăuntric.”
Şi nu pot încheia aceste periplu în fascinanta lume a prieteniei fără să mă opresc la cel căruia prietenia i-a dat sens vieţii: Panait Istrati. Împlinise şaptesprezece ani când soarta i l-a scos în cale pe omul de care, vreme de nouă ani avea să-l lege o prietenie absolută, „prietenie pe care n-o întâlneşti decât o singură dată în viaţă” şi, care, „apare la începutul ei sau niciodată”. Însă „cine a cunoscut-o, atinge nemărginirea. …Iar nenorocitul care nu a cunoscut-o, adică nu a fost în stare să şi-o apropie, se va întoarce pe lumea asta de atâtea ori, până ce inima îi va fi mistuită de prietenie,- după care îşi va dobândi locul în viaţa veşnică sau în veşnica nefiinţă.”

Într-una din zile, ducându-se după pâine la plăcintăria lui Kir Nicola, alături de jupânul care servea la tejghea, îl vede pe tânărul Mihail Mihailovici Kazanski citind Jack de Alphonse Daudet. Mic de statură, spătos, cu mustaţa blondă pe un chip liniştit, angelic, îmbrăcat în nişte zdrenţe murdare pe care colcăiau păduchii, astfel se înfăţişa tânărul Mihail, care-l citea pe Daudet în original. Între cei doi tineri s-a produs acea reacţie care poate să apară doar între două suflete gemene.
Aşa l-am cunoscut pe Mihail Mihailovici Kazanski, scria Istrati în scrisoarea adresată lui Romain Rolland din 1919, refugiat rus, a cărui origine şi trecut nu le-am aflat niciodată în întregime. Întâlnindu-l pe Mihail, încep nouă ani de viaţă eroică, de prietenie însorită, de vagabondaj ca-n poveşti, prin România, Egipt, Grecia, Turcia şi întreg bazinul mediteraneean. Minte enciclopedică şi inimă de aur, ne-am adăpat tot timpul din cupa dragostei prieteneşti, pe care Providenţa ne-o umplea neîncetat.”
Călătoria celor doi vagabonzi e plină de peripeţii, iar Mihail se dovedeşte a fi învechit în arta vagabondajului, de vreme ce plictiseala îl cuprindea repede şi-l tot mâna în alte locuri. Între timp, pleacă într-o călătorie în Manciuria, apoi la Muntele Athos pentru a se călugări. Niciodată nu ştiuseră unul despre altul mai mult decât şi-au îngăduit să-şi spună. S-au acceptat aşa cum au fost şi nimic mai mult. S-au înţeles şi s-au iubit dincolo de cuvinte şi de formalităţile acestei lumi atât de ipocrite.

Grav bolnav de tuberculoză, într-una din zilele lui august 1909, Mihail se hotărăşte să plece la Odessa, avertizându-şi prietenul că, lipsa oricărui semn de la el însemna că a murit. Ştiau că viaţa le oferise marele dar al Prieteniei, însă Timpul fusese marele lor duşman. Despre prietenia cu Mihail şi peregrinările lor, Panait Istrati a scris mai pe larg în “Povestirile lui Adrian Zografi”. A fost îngerul său păzitor, de aceea Panait Istrati scria peste ani: „Mi se mai întâmplă şi acum, de mai multe ori pe zi, mergând singur pe stradă, să mă întorc brusc şi să privesc la stânga mea: în partea asta obişnuia să stea Mihail, întotdeauna. În partea asta l-am simţit timp de nouă ani.”
Apoi, ani în şir l-a urmărit imaginea de-nceput a tânărului plin de păduchi care-l citea pe Alphonse Daudet în original în sordida plăcintărie a lui kir Nicola. „Odată cu dispariţia lui Mihail pieiră şi mijloacele mele de-a iubi un om, aşa cum iubeşti un Dumnezeu. Şi nu ştiu ce lipseşte mai mult pe pământ: aceşti Dumnezei ai vieţii sau dragostea pe măsura lor? Pentru mine, ambele veniră şi se duseră pe căi tainice.” Sunt pline de amărăciune aceste meditaţii ale lui Panait Istrati care se întoarce singur în Egipt, la Cairo, plângând de fiecare dată când ajunge în locurile vizitate împreună cu Mihail.
O, Egipt! Grecie! Sirie! Turcie! Italie! O, peisaje! O, monumente!… Plângeţi, plângeţi cu mine!”, exclamă plin de durere
Fericiţi cei care ştiu să preţuiască darul prieteniei!

Bibliografie:
Aristotel – Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1988
Xenofon – Apologia lui Socrate, Editura Cultura Naţională,1925
William Barclay –Analiza semnatică aunor termeni din NT, Wheaton Illinois USA, 1992
Alexandru Paleologu-Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom,1997
Petru Creţia – Ahile sau despre forma absolută a prieteniei, Humanitas, 2009
Antoine de Saint Exupery – Citadela, Editura Rao, 1993
Panait Istrati-Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985

Stefan Heym- Relatare despre regele David

 

Motto:
„Când cărturarul îşi asumă pasiunile politice, el le aduce extraordinarul concurs al sensibilităţii sale dacă este artist, al puterii sale de convingere, dacă este gânditor, al prestigiului său moral, în ambele cazuri.” (Julien Benda- Trădarea cărturarilor)

„Oare când se vor dezbăra intelectualii de iluzia perversă cum că ei sunt cei chemaţi să guverneze lumea şi nu s-o lumineze, aşa cum ar fi normal, s-o construiască şi nu să o distrugă, să-i înveţe pe oameni şi nu să-i distrugă în numele „făuririi omului nou”?” se întreabă, retoric, Jean-François Revel în cartea sa, “Cunoaşterea inutilă”Pornind de la această întrebare şi de la cartea care mi-a tulburat câteva nopţi, voi încerca şi eu să găsesc răspuns la o întrebare: cum se poate sustrage intelectualul adulterului în care este atras de Puterea totalitară?

Cartea despre care vreau să spun câteva cuvinte şi care m-a lăsat cu multe întrebări fără răspuns este romanul lui Stefan Heym, “Relatare despre regele David”, parabolă antitotalitară care,  prin căderea regimurilor toalitare din Răsărit a pierdut din valoarea subversivă a textului, dar din punct de vedere estetic, rămâne una din marile cărţi ale literaturii universale.
Autorul romanului “Relatare despre regele David”, Stefan Heym, pe numele său adevărat Helmut Flieg, s-a născut în 1913 la Chemnitz (fosta RDG), într-o familie de negustori evrei. Viitorul intelectual de atitudine se manifestă încă din vremea adolescenţei când, licean fiind, scrie o poezie cu conţinut politic anti – militarist şi este eliminat din şcoală. În 1933, după venirea lui Hitler la putere, se refugiază în Cehoslovacia şi de acolo în SUA, devenind cetăţean american. Debutul său literar a fost în limba engleză, cu romanul “Hostages” (Ostatici), publicat în 1942. Ani buni după aceea va publica în presa americană. Ca la orice tânăr intelectual, simpatiile sale politice se îndreaptă către stânga şi, în 1952, se reîntoarce în fosta RDG de teama listelor negre întocmite de senatorul McCarthy. Asemeni lui Panait Istrati, Heym trăieşte dezamăgirea discrepanţei dintre idealul politic de stânga şi sistemul totalitar comunist, instalat în Estul Europei. Prin publicarea cărţii “Cinci zile în iunie”, intră în conflict deschis cu autorităţile, cartea îi este interzisă, iar liderul comunist Ulbricht îl cataloghează drept scriitor „american cu paşaport RDG-ist.”
Această experienţă îl va influenţa în scrierea romanului “Relatare despre regele David” pe care îl publică în 1972 în limba engleză, în Germania Federală. Totodată, Stefan Heym ajunge la concluzia că totalitarismul nazist nu-i cu nimic diferit de utopia comunistă pusă în practică, care, la rândul ei, se baza pe teroare şi arbitrar ca orice totalitarism. În ambele sisteme, valoarea individului e nulă, libertatea de gândire suprimată, destine şi valori sunt strivite în numele unui ideal iluzoriu. Divorţul definitiv al lui Stefan Heym faţă de politic se petrece în anul 1994, când, ales fiind printre parlamentarii germani, aceştia îşi măresc salariile în ciuda faptului că restul populaţiei trăia suferinţa tranziţiei.( Sigur, cunoaşteţi aceste apucături de vechili ale politrucilor aflaţi vremelnic în fruntea destinelor unei ţări). Moare în anul 2001, în Israel, unde participase la un simpozion dedicat lui Heinrich Heine, autor cu care îşi susţinuse disertaţia la doctorat.
Incipitul romanului te pune deja într-o dilemă: „Lăudat fie numele DOmnului DUmnezeului nostru, care dăruieşte unuia înţelepciune, altuia avuţii, iar celui de-al treilea virtuţi de oştean.” Până la urmă, care să fie darul cel mai de preţ din toate cele trei şi, de ce, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, „s-a ferit să-l facă aidoma” şi nu l-a învrednicit cu toate aceste daruri deodată? Dimpotrivă, i-a lăsat imboldul vanitos de-a se strădui să fie egal cu zeii, de-a trăi veşnic, fiecare după putinţa propriului destin: unii ridicând edificii la temelia cărora mult sânge şi sudoare a curs, alţii, prin meşteşugul cuvintelor, astfel încât cei despre care scriu să rămână pentru eternitate în memoria umanităţii. Din categoria celor din urmă face parte şi eroul principal al romanului “Relatare despre regele David”, istoricul Etan, feciorul lui Hosaia, supus al regelui Solomon.

Aflând despre celebritatea lui, regele Solomon, fiul lui David, l-a chemat la curtea imperială pentru a consemna biografia tatălui său, pornind de la nenumăratele izvoare orale sau scrise. De fapt, ceea ce trebuia să înfăptuiască grămăticul Etan ben Hosaia era tocmai legitimarea divină a dinastiei regale şi, totodată, să scrie un imn de slavă închinat regelui Solomon. „Ştii să mânuieşti vorba cu şiretenie, Etan, îi zice regele Solomon, şi să îndrumi gândurile oamenilor, astfel încât mi se pare că am ales înţelept şi că am pus omul potrivit ca redactor al relatării despre părintele meu David.”
Dar dacă regele ştie ce ştie şi, de aceea recurge la capacitatea de manipulare a maselor prin intermediul intelectualului, omul simplu, ştiutor de carte dar fără veleităţi de intelectual, nu poate fi aşa uşor de dus de nas. El ştie că nici coabitarea dintre Putere şi intelectual nu poate fi de bun augur, ştie că intelectualii „consideră că a fi triumful culturii este facultatea de a-şi impune concepţiile, de a înlocui ideile celorlalţi cu propriile idei.” (J-F. Revel) De unde şi întâmpinarea plină de dispreţ pe care i-o face una dintre căpeteniile strajei de la poarta Ierusalimului, faimosului istoric Etan ben Hosaia.
„’Istoric, ai?’
(Căpetenia porţii ştia să citească.)
“Avem nevoie în Ierusalim de pietrari, de zidari, de salahori la căratul tencuielii; chiar şi un cizmar ar fi de folos; da ia te uită, ne vine un istoric.“(nu-i aşa că nevoia de tinichigii şi-a mai exprimat-o cineva, arătând acelaşi dispreţ faţă de intelectualul bun doar la a scrie „relatări uimitoare” despre Putere?)
I-am arătat pecetea regească.
Norodul ăsta are nevoie de un letopiseţ, a continuat vorba căpitanul, cum am eu nevoie de un buboi pe mădularul bărbăţiei mele.”
Etan ben Hosaia a gândit lucrurile aşa cum mulţi confraţi de-ai lui au făcut-o şi o mai fac, adică, a vrut să împace adevărul istoric, care nici pe departe nu semăna cu ceea ce i se cerea să scrie, cu „unica realitate” comandată. Deşi este conştient că „întocmirea unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare, istoriceşte exacte şi recunoscute oficial privitoare la uimitoarea înălţare” a regelui David nu este posibilă decât ori consemnând adevărul istoric, ceea ce i-ar fi adus pieirea, ori făcând compromisul de a se vinde Diavolului şi a pactiza cu Puterea, istoricul Etan se aventurează în misiunea dată cu gândul ascuns că va împăca şi capra şi varza: „Cu puţin noroc şi cu ajutorul DOmnului nostru Iahve, puteam chiar izbuti, să strecor în relatarea despre regele David ici un cuvinţel, dincolo un rând, din care generaţiile de mai târziu să-şi dea seama ce s-a întâmplat cu adevărat în aceşti ani şi ce fel de om a fost David, fiul lui Iesei: cel care slujea în acelaşi timp ca târfă şi unui rege şi feciorului regelui şi fiicei regelui, cel care a luptat ca lefegiu împotriva însuşi poporului său, care şi-a ucis propriul fecior şi a pus să-l omoare pe cel mai credincios slujitor al său, dar a jelit tare moartea lor, şi care a contopit într-o naţiune o gloată de ţărani nenorociţi şi de îndărătnici.”
Jocul cu “şopârliţa”. Cine nu-l cunoaşte? Cine n-a citit o carte, n-a ascultat un scheci, o scenetă, un banc în care să nu fi fost strecurată o „şopârliţă”, în anii trişti ai dictaturii comuniste?
Odată pătruns în cuşca leilor, drum de întoarcere nu mai era, istoricul începându-şi periplul în căutarea de mărturii pe care, de cele mai multe ori, cu greu le putea ajusta. În tot demersul său, Grămăticul Etan n-a rămas niciodată singur. Unul dintre cei care i-au călăuzit paşii şi i-au supravegheat gîndurile cu stricteţe a fost Amenhotef, eunucul egiptean pus stăpân peste haremul regelui. E foarte sugestivă alegerea acestui personaj, lipsit de bărbăţie, uşor de supus prin însăşi starea sa. „Poate că ar fi nimerit, Etan, să-ţi faci hadâmbă gândirea. Castrarea te doare doar o dată; după aceea te simţi cu atât mai bine: liniştit, aproape fericit.” îl îndeamnă el pe fiul lui Hosaia atunci când acesta uită că, odată acceptat compromisul, nu te mai poţi sustrage de sub stăpânirea Hydrei, Puterea atotacaparatoare. Dar cel mai crâncen dintre călăii săi este Benaia ben Iehoiada, eminenţa cenuşie, care pusese la cale înălţarea la tron a stirpei lui David şi distrugerea familiei regale a lui Saul. Porunca lui către Etan e clară şi nu poate fi încălcată sub nicio formă: „Tu afli de la mine întreaga ta mărturie şi vei relata, după măsura adevărului , ceea ce ai auzit de la mine. Asta e tot ce ţi se cere.”
Şi cum să îndrăznească istoricul nostru să crâcnească, atâta vreme cât în preajma lui crimele se ţin lanţ, iar minciuna e supremul guvernator? „Cea dintâi dintre forţele care conduc lumea este minciuna.”  (J.-F.Revel)
Încercarea înţeleptului Etan ben Hosaia de-a respecta atât porunca lui Dumnezeu „Să nu minţi!”, cât şi pe cea a unsului său pe pământ, regele Solomon, de a-i legitima o domnie întemeiată pe minciună şi pe crimă, n-aveau cum să fie puse în acelaşi talger. Pentru nesupunerea lui, Etan ben Hosaia este condamnat la „tăcerea morţii”, adică la uitare veşnică:
Întrucât moartea trupească a pârâtului Etan ben Hosaia nu i se pare potrivită regelui, deoarece ar putea da oamenilor porniţi a gândi rău prilej să afirme că Solomon, cel mai înţelept dintre regi, înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii scrisului… Pentru aceasta porunceşte să fie trecut sub tăcerea morţii; niciunul din cuvintele lui să nu ajungă la urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe aceea a tăbliţelor de lut; pentru ca numele lui să fie uitat de parcă nici nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris vreodată vreun rând.”
Rezultă din această condamnare a lui Etan ben Hosaia că Puterea politică nu se teme de scriitori. Dacă devin incomozi, sunt alungaţi din manuale şi din librării, aşa cum au făcut cu Blaga, Arghezi, Eliade, Bacovia; sau sunt alungaţi din ţară, aşa cum au făcut cu Goma; sau sunt încarceraţi, torturaţi, deportaţi, aşa cum s-a întâmplat cu Blaga, Voiculescu, Buharin, Isaac Babel, Gorki, Soljenitîn, Osip Mandelstam; sau sunt împinşi la sinucidere, precum Maiakovski, Esenin, Tzvetaeva; sau cad pradă „accidentelor” de tot felul precum Nicolae Labiş; sau sunt supuşi linşajului mediatic aşa cum se practică în ultima vreme.
Osip Mandelstam afirma, cu ironie, despre tragismul existenţei creatorului în regimul totalitar: „Doar în Rusia poezia este într-atât de respectată, încât face ca oamenii să fie omorâţi. Mai există oare vreun loc unde poezia să fie motiv obişnuit pentru asasinat?”
Dar marea mea dilemă rămâne: cum poate intelectualul supus Puterii totalitare să rezolve „blestemata chestiune insolubilă”?
Există în limba rusă – spune Marin Preda, în cap XI din “Cel mai iubit dintre pământeni”două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi: nicevo (nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere (prinţul Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism… Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane împotriva puterii, condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decât în moarte… Scriitorii ruşi au numit asta „blestemata chestiune insolubilă.” Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Şi atunci se supune şi ca să-şi ascundă înfrângerea îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, întreaga lume.”(pg. 406)
Răspunsul dat de  înţeleptul Etan ben Hosaia a fost rugăciunea făcută Domnului Dumnezeu, unicul vrednic să ne judece nimicnicia de fiinţe vremelnic trecătoare pe acest pământ a fost: „Ascultă rugăciunea mea o DOamne, şi auzi strigătul meu; nu tace în faţa lacrimilor mele; căci sunt doar un pribeag pe pământ, un călător în trecere, ca toţi străbunii mei” (pg.260)

Bibliografie: 1) Stefan Heym, Relatare despre regele David, Humanitas Fiction, 2006
                       2) Jean-François Revel, Cunoaşterea inutilă, Humanitas,1993