February 29

e primăvară!

 

 

 e primăvară!

gâlgâie seva-n muguri

precum vinul cel îndărătnic pus la-nvechit

pe străzi

se revarsă soare şi danci

cu iz de pământ reavăn de pădure şi zambile răzvrătite.

de peste câmpuri  

răzbate un chiot de herghelii de cai năzdrăvani

ce-şi bat copita de zăpezile albastre

până sar scântei s-aprindă focul mocnit de peste iarnă

pe dealuri şi prin văgăuni neatinse

frunze păgâne se dau uluite în lături

din faţa invaziei de puritate din adâncuri

legănată-n clinchete de-un alb imaterial

e primăvară!

e vremea-nvierii din sine

cu ochi hipnotizat în ochiul soarelui,

cu nări nesăţios dilatate de-arome crude,

strivind în dinţi boboci amari de zarzări năbădăioşi

doar coapse de ţigănci

sub răni de lună plină

biciuite de focul sângelui în clocot

adie un pui de vânt blestemat de peste Balta Brăilei

răscolind jarul iubirii în piept de fată mare cu sfârcuri de ger ameţitor

beţie de viaţă

ca dintr-un vin învechit

degustat într-o pivniţă călugărească
e primăvară!

 

 

February 28

Vasile Lovinescu – Interpretări inedite ale simbolismului din două snoave aparţinând lui Ion Creangă (din vol. Incantaţia sângelui)

 

Aurel Băeșu – Interior de ţară

 

„Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă.” Constantin Brâncuşi

 

           În vremuri demult uitate, basmul era o epifanie, o dezvăluire prin enigme. Basmele lui Creangă, spune V. Lovinescu, aparţin familiei miturilor de tip complet, calitatea lor simbolică încadrându-le alături de alte specii ale literaturii populare într-o comoară inestimabilă, transmisă din generaţie în generaţie până-n timpurile moderne. Chiar dacă gândirea noastră carteziană poate cu greu străbate pojghiţa de deasupra spre a ajunge la esenţa simbolurilor, mai ales în cazul unor specii considerate minore, precum snoava sau cimiliturile, Vasile Lovinescu deschide o nouă cale de pătrundere în opera humuleşteanului, folosind instrumentarul hermeneuticii. „Nimic în lumea noastră nu-şi are raţiunea în el însuşi,- afirmă autorul – ci, imediat în planul superior; orice amănunt al vieţii şi al lumii înconjurătoare este în mod necesar simbolic, pentru că este «reprezentativ», are o calitate simbolică, existenţială, firească… A trăi lumea simbolic înseamnă a o recunoaşte ca gândire analogică, adesea de sens invers a unui plan superior.” Aşdar nimic nu este întâmplător şi nici autonom, nedeterminat; tot ceea ce se petrece în această lume este încărcat de semnificaţii şi se circumscrie Principiului. Pornind de la faptul că lucrurile mici din lumea noastră simbolizează lucruri mari în lumea imediat superioară, autorul  interpretează două snoave ale ilustrului povestitor.

Prima povestire este Prostia omenească, a cărei acţiune se desfăşoară în jurul unui drob de sare aşezat pe sobă deasupra capului unui copil înfăşat şi culcat în albie, după sobă. La un moment dat, nevasta şi mama acesteia se pornesc pe bocit: în caz că mâţa s-ar sui pe sobă, ar atinge din greşeală drobul, care ar pica în capul copilului şi i l-ar face chiseliţă. Prostia celor două îl convinge pe bărbat să plece în lume, în căutarea unor alţi aşa-zişi „proşti”, aşa cum Diogene pornise cu lampa aprinsă în căutarea de oameni „deştepţi”. Călătoria lui este una de iniţiere, de răsfoire a filelor vieţii, pentru a descoperi alţi nebuni asemănători, ce nu aparţin lumii comune în care trăim, prin modul lor de gândire.

 Astfel, creştinul nostru mergând pe drum, întâlneşte un om ce ţinea un obroc deşert cu gura către soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să-şi lumineze bordeiul ermetic închis cărând soarele în el. În alchimie bordeiul ar fi chiar Athanorul, cuptorul construit după reguli precise în care se spera obţinerea Pietrei filosofale, care este însuşi omul ajuns la desăvârşire după numeroase prefaceri spirituale. Aici era încălzit „oul filosofal” până devenea piatră care, apoi, trebuia să se transforme în aur desăvârşind Magnum Opus. „Ocluziunea vasului hermetic este condiţie sine qua non a lui Magnum Opus”. Dar iată că apare peregrinul nostru “deştept”, care rezolvă rapid situaţia, făcând o gaură-n bordei – lucru comun, obişnuit – prin care intră soarele, distrugând însă Magnum Opus.

Următorul om pe care-l întâlneşte îşi făcuse un car în casă şi nu-l mai putea scoate pe uşă. Călătorul, filosof raţionalist, îl face pe rotar să-şi dezmembreze analitic carul sintetic şi să-l scoată afară din casă pe bucăţi. Aceasta este soluţia carteziană. Numai că în inima casei, în Intelect, se afla doar ideea de car, „buşteanul ielelor” din basme, Carul de foc al lui Ilie Tezviteanul. Cu ajutorul magiei albe, ar fi putut fi scos prin horn, confundându-se cu prototipul său, Carul Mare.

Mai departe, călătorul întâlneşte alt „prost” ce se străduia să urce nucile-n pod cu ţăpoiul, lucru imposibil în lumea noastră. În plan simbolic, sapienţial, este perfect posibil să împungi punctul central al unui lucru şi să-l fixezi în Excelsis. În fine, ultimul întâlnit în cale se străduia să tragă vaca de funie pe casă spre a paşte pe acoperiş, în realitate păşunile şi livezile cerului. Dacă „deşteptul” l-ar fi lăsat, după ce „prostul” ar fi îndeplinit cu vaca acelaşi ritual pe care Harap Alb l-a îndeplinit cu mârţoaga lui, dându-i jăratic să mănânce, atunci vaca ar fi ajuns la păşunile celor „şapte boi” Septem Triones, zis şi Carul Mare.

La finalul călătoriei, peregrinul nostru a demitizat lumea, tăindu-i rădăcinile cereşti, cu un bun simţ mărginit care este de fapt adevărata prostie. El este omul modern lipsit de puterea de înţelegere a semnelor şi simbolurilor cereşti care judecă lumea după îngustimea minţii sale carteziene. „Snoava Prostia omenească, spune Vasile Lovinescu, ar putea avea ca subtitlu Ravagiile bunului simţ, iar plânsul femeilor ar reprezenta, de fapt, imposibilitatea dualităţii (erau 2 femei) spre sfârşitul ciclului – când Ion Creangă îşi scrie snoavele – de a realiza redresarea necesară.” Până la urmă la cine se află „prostia omenească”? La cei pe care călătorul i-a întâlnit în drumul său şi care încercau să atingă perfecţiunea, făcând excepţie de raţionamentele acestei lumi înguste în care trăim? Sau la tatăl pruncului, adept al lui Descartes, pentru care tot ceea ce mişcă sub soare are la bază raţionamente precise, clare? Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea principală a existenţei noastre. Este făcut pentru „deştepţii” normali, care se orientează după raţionamente logice. Ceilalţi, „proştii”, sunt neliniştiţii, cei care caută în afara realităţilor imediate şi care se ghidează după semne şi simboluri doar de ei ştiute care le fac accesibile alte lumi, superioare celei în care trăim.

***

Celaltă snoavă, analizată de hermeneut, este Povestea unui om leneş, text ce aparţine literaturii didactice şi moralizatoare răspândită la toate popoarele. În Învăţătorul copiilor, ediţia din 1871, Creangă pusese poezioara Nu lucrezi, n-ai ce mânca, în care urmează aceeaşi logică precum La Fontaine în Greierele şi furnica.  Sentinţa dată la finalul poeziei- „Cine ziua nu munceşte/Doarme noaptea nemâncat!” se transformă în cazul snoavei într-o sentinţă capitală.

Însă atitudinea belferului humuleştean este una echivocă, dacă ne amintim autoportretul pe care şi-l realiza cu atâta umor în Amintiri: „Şi nu că mă laud, căci lauda-i faţă: prin somn nu ceream de mâncare; dacă mă sculam nu mai aşteptam să-mi deie alţii; şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe-acasă. Ş-apoi mai aveam şi alte bunuri: când mă lua cineva cu răul, puţină treabă făcea cu mine; când mă lua cu binişorul, nici atât; iar când mă lăsa de capul meu, făceam câte-o drăguţă de trebşoară ca aceea. De nici sfânta Nastasia, izbăvitoarea de otravă, nu era în stare a o desface, cu tot meşteşugul ei.”

Dar cum să pui asemenea text în Abecedar? Lumea în care trăia institutorul Creangă era şi este o lume robită acţiunii în care contemplativul apare ca un leneş iar înţeleptul ca un nebun. Ei se află în afara planului de înţelegere pur materialist, motiv pentru care societatea îi blamează.

Aici intervine interpretarea briliantă a lui Vasile Lovinescu. Porneşte de la Piatra din vârful Unghiului pomenită în Biblie, care înmănunchează în mod vital toate punctele de sprijin ale edificiului. Este în afara planului de înţelegere pur materialist şi de facto inexistentă pentru fiinţele care nu depăşesc acest plan. Însă, fără ea, întreaga lucrare arhitectonică s-ar nărui. De aceea, se spune în Biblie, Piatra din vârful Unghiului zace aruncată în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cu ea, fiind deasupra puterii lor de înţelegere. Transpus acest simbol în planul umanităţii, Piatra din vârful Unghiului este contemplativul imobil, aflat în afara acţiunii, cel care a atins o treaptă superioară de realizare spirituală. La celălat pol, se află mediocrul aflat într-o continuă acţiune. Şi acţiunea înseamnă limitare. Aşa cum zidarii nu ştiu ce să facă cu piatra unghiulară aruncată în şanţ, nici societatea nu ştie ce să facă cu contemplativul – un neînţeles inutilizabil, în mijlocul unei lumi în care fiecare îşi are rostul lui. Neputând să-l clasifice, să-l încadreze într-o anumită categorie după obiceiul oamenilor raţionalişti, i-au atârnat de gât o pancartă şi au scris pe ea: leneş.

Subtil, cu o ironie feroce în abordarea subiectului, Ion Creangă ratează finalul snoavei aducând în prim plan figura cucoanei care chipurile vrea să se implice să-l salveze pe contemplativ.

 

Unic în literatura română, Vasile Lovinescu aparţine marii familii a Lovineştilor, fiind nepotul lui Eugen Lovinescu, frate cu Horia Lovinescu, dramaturgul, şi văr cu Anton Holban şi cu Monica Lovinescu. S-a născut pe 17 decembrie 1905 la Fălticeni, unde a avut o copilărie la fel de fabuloasă precum cel a cărui operă i-a devenit obiect de studiu. Asemeni scriitorului Gustav Meyrink, a fost atras încă din tinereţe de filosoful mistic Bo Yin Ra, prin care a aflat de Rene Guenon, care-i va deveni mentor spiritual. Plecat la Bucureşti încă din adolescenţă cu familia, în 1980 s-a retras definitiv la Fălticeni, unde la 14 iulie 1984 s-a stins din viaţă. A fost o prezenţă discretă în cultura română, opera sa începând să fie editată după 1989. Nu voi pomeni prea mult despre călătoriile lui de iniţiere spirituală, însă este considerat printre cei mai de seamă filosofi mistici. Iată câteva titluri: Al patrulea hagialâc, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981; Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Românească, 1989; Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992; Incantaţia sîngelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; Mitul sfâşiat, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993; Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Ed. Cartea Românească, București, 1994; Jurnal Alchimic , Ed. Institutul European, Iaşi, 1994.

 

Bibliografie: Vasile Lovinescu, Incantaţia sângelui, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993

 

February 27

Adrian Grauenfels – Looser!

 

Vesel, pari nebun 
serios, pari nesigur 
ajutând te implici 
implicându-te vei suferi 
arătând suferinţa 
vei fi evitat 
plângând vei atrage milă 
şi astfel rişti să pierzi iubirea 
looser vor spune 

povestind visuri, dezvălui intimitate 
deci eşti tu însuţi 
gol în faţa oglinzii 
rişti să te sperii 

şi astfel nu vei fii iubit la rândul tău 
cel mult vei amuza 
disperat, numărând speranţe goale 
trăind vei muri ratând viaţa

 
dar dacă nu încerci 
dacă nu te zbaţi 
dacă nu rişti.. 
nu câştigi 
(doar ai piedut timp citind aceste rânduri) 
Looser! 
Category: DIVERSE | LEAVE A COMMENT
February 27

NICK SAVA – OAIA (din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

 

 

…Rândul trecut, făcând o paranteză mai largă, am amintit o zicală din popor: „Dacă nu se rupe, crapă”. Lăsând la o parte similitudinea cu unele din cugetările murphiste, vedem că această zicală nu se verifică întotdeauna, uneori chiar deloc, la fiinţa umană. Pus în situaţii limită, omul îşi găseste, de obicei, resurse interne pentru a trece peste vicisitudinile vieţii. Acest lucru este ştiut de către toti şi totuşi, prea puţini se vor puşi in astfel de situaţii limită. Chiar şi puşi – în pofida voinţei lor – găsesc rezolvări dintre cele mai neaşteptate, mai mult sau mai puţin facile, în funcţie de propriile resurse sau concepţii de viaţă.

Pentru a găsi încă o asemănare, să ne amintim de o altă snoavă populară, cea cu bariera. Zic unii că viaţa este ca o barieră; alţii zic că Legea este ca o barieră dar nu are importanţă în acest moment cine are dreptate. Iar în faţa acestei bariere, Omul se comportă ca un anumit tip de animal. Unii, mai puternici şi mai încrezatori, sar peste barieră ca nişte lei, şi-şi văd de drum. Alţii, puternici dar obedienţi, aşteaptă răbdători, ca nişte boi, să se ridice bariera pentru a-şi continua drumul. În sfârşit, alţii, mai puţin puternici, dar şi mai putin răbdători, se strecoară ca nişte căţei pe sub barieră.

Dacă în categoria leilor putem pune deopotrivă eroii, bogaţii, politicienii, întreprinzătorii, mafioţii, adică toţi cei care nu au nici o jenă în a călca legile şi drepturile semenilor lor, sau a-şi risca propria piele, în rândul căţeilor intră toţi descurcăreţii, jigodiile, profitorii, lingăii, pupincuriştii, nepoţii, haimanalele – toţi cei care, adică, ling tălpile celor puternici, oropsind în schimb pe cei mai slabi. Iar printre boi îi putem pune pe cei care respectă întotdeauna legile şi regulamentele, cinstiţi şi corecţi, binevoitori, respectuoşi, încrezători, cei ce muncesc din greu producând laptele şi mierea acestui pământ. Cam săraci cu duhul, e drept…

Şi totuşi, vin momente rare, dar reale, în care un leu se ascunde cu coada între picioare, ca o potaie; sau o jigodie trebuie sa pună osul. Sau, clipe în care un bou îşi pierde răbdarea şi încrederea şi dărâmă bariera, călcând potăile în picioare şi luând leii în coarne… Rar, dar s-au văzut şi astfel de cazuri de-a lungul istoriei, sau doar a vieţii cuiva. Dar să vă povestesc o întâmplare, pentru a exemplifica cele afirmate mai sus. Am aflat despre aceasta întâmplare chiar din gura eroului, mi-a povestit-o cu jenă şi apoi a regretat că o facuse. Să-i spunem deci, eroului, Vasile, pentru a-l scuti de alte sfieli.

Trebuie să vă spun că acest Vasile era în mod normal unul dintre cei mai tipici şi obişnuiti boi din câţi se pomeniseră pe plaiurile mioritice. Nu călcase în viaţa lui legea – ba nu, îşi amintea cu mustrări de conştiinţă acea zi în care, fugind să prindă un autobuz, tranversase strada într-un loc nepermis. Nu-l oprise nici un miliţian, dar asta conta mai putin.

Fusese silitor în şcoală, nu chiulise niciodată, nu copiase – nici măcar la extemporalele de istorie, unde doar tâmpiţii nu copiau sub nasul Zambilicii, profesoara în prag de pensionare cu glas sfătos şi blând. Îşi făcea toate temele cu conştiinţiozitate, şi nu se supăra când jumătate din clasă i le copia pe holurile şcolii. La fel, la Universitate nu pricepuse niciodată chestia cu „pita săracului”, cu acel 5 chinuit obţinut de colegii lui – mai mult din mila şi nepăsarea profesorilor.

La locul de munca nu a lipsit, nici nu a întârziat niciodată. Lucrările şi le preda la timp, soluţiile lui erau folosite fără ruşine de colegi, iar Vasile privea uneori, nedumerit, cum aceştia înaintau în funcţii şi bani. Nu devenise „membru”, mai ales datorită unor opinii neortodoxe exprimate sincer când nu era cazul. Propus, probabil ar fi acceptat să devină şi „membru”, mai mult din respect faţă de autorităţi… Dar lui nu-i păsa, trăia în lumea lui liniştită, şi se simţea bine acolo. Ştia că se va ridica, cândva, bariera, şi îşi va putea vedea liniştit de drum.

O primă schimbare s-a petrecut o dată cu „explozia mămăligii”. A dat cu copita după niste jigodii, a luat în coarne câţiva lei, după care, luând bariera în piept, a pornit pe un drum nou. Văzând însă că drumul cel nou se împânzise de potăi şi lei jigăriţi, cu coama mâncată de molii, a pornit pe propriul lui drum. Aşa a ajuns el într-o ţară în care numărul boilor îl depăşea pe cel al leilor, iar jigodiile stăteau mai ales pitite. Şi şi-a văzut de viaţă.

A venit, însă, o zi în care a simţit nevoia să se întoarcă pe meleagurile natale. Să vadă ce mai fac boii, leii, şi căţeii lăsaţi acasă. Spectacolul care i s-a înfăţişat privirilor uimite – să-i zicem !circ”? – l-a făcut însă să-si caute refugiu pe litoralul pustiu la acea dată. Era unul dintre puţinii vilegiaturişti, aşa că îşi găsi liniştea cautată – departe de „lumea dezlănţuită”!

Doar două locante erau deschise, pentru cele vreo şase-şapte persoane aflate în vacanţă. Sătenii îşi vedeau mai ales de pregătirile în vederea sezonului estival ce va să vină, iar cerul senin adusese un val de căldură caniculară, neobişnuită. Totul era perfect!

Se împrietenise cu patronul uneia din locante – doar era singurul şi cel mai constant client. Îşi lua de trei ori pe zi masa acolo, bea apă minerală si ciocnea câte o sticlă de bere rece la prânz şi un pahar de vin seara, toate împreuna cu Georgică, patronul, al doilea client al micutului restaurant. Om isteţ şi descurcăreţ, de pe lângă Galaţi, acesta aducea destul de mult cu jigodiile dispreţuite de Vasile – dar era vacanţă şi cald, şi marea era curată… Zilele treceau liniştite şi în pace, apropiindu-se momentul în care Vasile trebuia să îşi vadă de drumul de înapoiere acasă, în depărtări.

Numai că într-o zi, pe când Georgică îi punea în faţă pranzul încropit dintr-o salată dobrogeană cu telemea şi măsline greceşti, cu ceva cârnăciori afumaţi prăjiţi alături, lui Vasile îi veni un damf greu pe la nări.

– Vezi, măi Georgică, ţi se împute ceva carne, îi spuse el cârciumarului, care îşi trăsese un scaun la masa lui Vasile pentru a-şi mânca şi el prânzul.

– Nici vorbă! răspunse acesta liniştit. Am dus carnea mai veche la oraş, să o vândă ţiganii la prăpădiţi, şi am adus carne a’ntâia de la abator. Tăiată în dimineata asta!

– Dar pute, bre, insistă Vasile.

– O fi puţind, recunoscu Georgică, trăgând aerul fierbinte pe nas. Dracu’ ştie de unde, că la mine e curat.

Asa şi era, micuţa cârciumioară lucea de curăţenie, ca o casă de muiere harnică.

Se sculă Vasile de la masă şi începu să caute în jur. Când colo, după un boschet de tufe, chiar la marginea plăjii pline de gropi – sătenii gospodari se aprovizionau cu nisip gratis direct de pe plajă. Trăgeau căruţele cu roţi de cauciuc la marginea mării albastre, le umpleau cu nisip, şi duceau nisipul să amestece mortar pentru zidărie sau tencuieli… – zăcea stârvul unei oi. Intrat în putrefacţie, plin de muşte negru-verzui care formau un nor deasupra.

– Vino, bre Georgică, să vezi drăcie, îşi chemă noul prieten. Veni Georgică, se uită la stârv, mirosi, şi zise liniştit:

– O oaie.

După care se înapoie liniştit la masa pe care cele două sticle de bere abureau în vipia amiezii.

– Păi, nu faci nimica? întrebă Vasile, revenit şi el la masă, răcorindu-şi gâtul cu lichidul rece amarui.

– Ce sa fac? Nu-i oaia mea. O fi adus-o furtuna la mal.

– Care furtună? Că nu a plouat de vreo zece zile, de când sunt aici.

– Ei, mai demult, în primăvară. Mai miroase din când în când, dar când bate briza nu se simte.

Boul de Vasile simţi că începe să se transforme în leu.

– Păi bine, băi Georgică, cum poţi sta cu împuţiciunea sub nas? Dacă vine Sanepidul?

– Ei, bag o şpagă. Nu vine, le-am dat data trecută.

– Dar îţi pierzi clienţii.

– Care clienţi? Doar tu eşti pe-aici.

– Păi, mă pierzi pe mine!

– Hai mă, lasă glumele proaste. Cine-ţi mai face tochitură?

– Zău, bă Georgică, îmi stă mâncarea în gât. Fă ceva cu oaia aia. Îngroap-o, dă-i foc, fă ceva!

– Da’ ce, bă, eu sunt ţigan? Ce n-o arunci tu de nu îţi place? Ce atâta vorbă de la o oaie?!

– E vorba de un principiu, nu de o oaie.

– Mă piş pe principile tale!

Aici, boul de Vasile se făcu tigru. Mă rog, leu. A pus pe masă banii pentru mâncarea nemâncată, şi şi-a văzut de drum… la jandarmerie. Jandarmul de serviciu nu a înţeles mai întâi despre ce este vorba, după care a clipit vesel din ochi:

– Tu nu eşti de pe-acilea, nu-i aşa? Nu am mai întâlnit încă roman să reclame o oaie moartă pe plajă…

– E focar de infecţie, se justifică Vasile. Vin turiştii străini nu peste multă vreme şi îi vezi cum pleacă la bulgari cu primul tren.

– Ştiu, coane, ai dreptate. Dar cu cine să iau oaia? Cei din sat or să râdă de mine, iar patronii mă reclamă la Şefu’. Cum o fi, tot mai bine jandarm pe Litoral decât într-un sat de câmpie. Să vezi acolo gunoaie!

– Hai să o rezolvăm împreună, te ajut şi eu…

– Păi, coane, eu sunt jandarm, nu ţigan! Vorbeşte mai bine cu Primăria.

– Unde-i Primăria?

– În oraş, un’să fie?

Se duse Vasile în oraş. Nu era departe, vreo jumătate de oră cu personalul, dar nu era încă sezon, circulau doar două trenuri pe zi, unul dimineaţa tare, altul numai pe seara. Nici autobuzele nu circulau încă. A mers pe jos, apoi cu „ia-mă nene”, apoi cu un taxi… A ajuns la Primărie după vreo doua ore, asudat şi cu buzunarul mai uşor. Secretara a rămas cu gura căscată când a auzit de ce venise, dar l-a băgat imediat la primar. „Bate vânt de schimbări pe aici! îşi zise Vasile, fără a bănui că fătuca îl mirosise de „venetic”. În timpul acesta, în capul cam goluţ al secretarei se învârtea propriile-i opinii despre „venetici”: „Ăştia numai pretenţii au, şi dau spagă numai când cumpără ceva. Şi mai şi reclamă…”

Primarul era un tip tinerel, mai tânăr decât Vasile, îmbracat în blugi şi o cămaşă cadrilată descheiată la gât, cu o ţigară neaprinsă în colţul gurii… A ascultat cu atenţie povestea lui Vasile cu oaia. Nu a părut prea uimit, poate puţin plictisit şi obosit. A moţăit din când în când din cap, dar nu şi-a notat nimic. La sfârşit, a dat din umeri, s-a cautat prin buzunare până a găsit o brichetă, şi şi-a aprins ţigara.

– Nu te miră nimic, bag sama, îi zise Vasile. Cred că ai văzut tot felul de chestii de când eşti primar…

– Nu le-am vazut chiar pe toate, râse primarul. E prima dată când vine la mine unul ca matale. Ziceai că eşti în vacanţă…

– Sunt.

– Atunci, de ce nu îţi vezi de plajă? Avem o vreme ca în iulie, marea nu-i rece… De ce nu îţi vezi tu de vacanţa ta? De ce îţi pierzi timpul şi banii, mai ales timpul, ca să reclami o oaie moartă de care nu-i pasă nimănui?

– E vorba de un principiu, şi să nu spui că te pişi pe principiile mele, că văd negru!

– Nu zic, zâmbi primarul cel tinerel. Ştii? am şi eu facultatea, sunt avocat. N-am avut bani să intru în barou, aşa că am intrat în politică. Până la alegerile viitoare o să am şi banii… Nu am numai grija oii tale, sunt o mie şi una de probleme de rezolvat. Unele din nepăsarea unora, altele din ticăloşia altora… Sunt lucruri mai grave decât oaia aia…

– Sunt, recunoscu Vasile. Dar uneori totul începe cu o oaie.

Primarul îl privi tăcut, jucându-se cu bricheta. Era linişte, se auzeau muştele căcându-se pe pereţi. Într-un târziu, primarul spuse:

– Cred că am înţeles ce vrei să spui. O să te scap de oaie. Nu ştiu dacă merită efortul, dar o să o fac. Mă gandeam să îţi spun să te muţi la alt cap al plajei, tot e goală staţiunea. Dar nu e vorba despre asta, ci despre acest principiu afurisit pe care l-ai adus de aiurea, pe unde trăieşti. Mai puteam să-ţi spun şi eu că nu-s ţigan – dar să ştii că tot ţiganii o vor rezolva. Am căţiva la Primărie, o să-i trimit pe plajă să ardă oaia şi să dezinfecteze locul. Hai mai bine să bem o bere, te duc eu pe urmă în staţiune, tot nu am fost pe acolo de ceva vreme…

Aşa a şi fost. Oaia dispăruse când Vasile a ajuns pe plajă. Pe locul ei era o pată neagră, ca de catran, cu pete alb-gălbui de ceva substanţă chimică, iar în aer plutea un miros greu, de ars. Briza îndepărtă mirosul peste noapte, ploaia scurtă din ziua următoare spălă locul, probabil furtunile din iarnă vor fi acoperit gropile, nivelat dunele, spălat toate mizerile lăsate de oameni. Dar pe atunci Vasile era demult acasă, reintrat în existenta lui de bou încrezător şi respectuos.

Un singur lucru nu marturiseşte cu plăcere Vasile, cred că numai mie mi-a povestit întrega întâmplare. Pentru prima dată în viaţa lui s-a răzbunat pe cineva – în felul lui. A început sa spună cu glas tainic şi cu sclipiri de avertizare în priviri, noilor vilegiaturişti care începuseră pe atunci să umple staţiunea, că Georgică vinde carne veche „cumpărată de la ţigani pe mai nimic… poate chiar contaminată cu boala vacii nebune…” Iar Georgică trebuise să-şi vândă cârciumioara, că nu mai avea cu ce plăti datoriile… In ciuda faptului că la celelalte bufete cozile începuseră să se lungească, pe el îl ocolea lumea ca pe un ciumat. Aşa că într-o zi plecă înapoi spre satul lui de pe lângă Galaţi, una din multe afaceri din ţară eşuate inainte de a începe. Dar Vasile plecase încă mai demult, aflând că Georgică plătise din ultimii bani nişte huidume să-l bată…

Uneori, citind şi veşti bune din ţară, ca de exemplu că acum plajele româneşti sunt curate, iar numărul turiştilor străini pe Litoral este în creştere, un zâmbet liniştit îi luminează fata. Atunci îmi spune domol, cu accentul lui ardelenesc:

– De la oaie se trage!…

Şi poate, gândesc eu, de la o javră care într-o zi frumoasă de vară nu s-a strecurat, şmechereşte, pe sub barieră. Şi un bou care, în ciuda arşiţei, a refuzat să mai aştepte răbdător lângă o barieră prăfuită…

Mda… Îmi scuzati reveria de-o clipă. Să revenim la tema prelegerii noastre de azi: „Psihanaliza situaţiei limită”. Continuând cele spuse la începutul seminarului…

 

 

Nota Redacţiei

Prin publicarea acestui text, consemnăm una din multele variante ale întâmplării. Profesorul a povestit întâmplarea de mai multe ori, la diferite persoane, de fiecare dată însă numele eroului, firul povestirii, cât şi unele amănunte au fost destul de diferite. Dacă nu ar fi acest lucru, am fi bănuit că eroul ar fi putut fi chiar povestitorul, mai ales că el vorbeşte întotdeauna cu multă duioşie despre „Vasile”. Nu avem, totuşi, în datele noastre informaţii despre o vacanţă pe care Profesorul să o fi petrecut acasă în perioada respectivă.

Un singur element nu lipseşte niciodată din poveste: oaia.