George CEAUŞU – Cu Nick Sava, în căutarea omului alb – negru

în cadrul emisiunii ” Mașina visului”

realizator Lucian Marișca
invitat George Ceaușu
RADIO IAȘI
22 martie 2016

http://radioiasi.ro/rubrici/masina-visului/masina-visului-cu-lucian-merisca-22-03-201




         Dacă nu știți ce s-a mai întâmplat între timp cu Păcală, vă spune regretatul Nick Sava în povestirea În care Păcală duce o ladă. Un negustor foarte zgârcit îl solicită să-i ducă în spate o ditamai ladă cu porțelanuri chinezești, avertizându-l că nu-l poate plăti, ci că-i poate da, în schimab, trei sfaturi foarte utile. Și, în timp ce parcurg drumul spre casa comerciantului, primul mergând leger și Păcală gâfâind cu lădoiul în spate, cel din urmă beneficiază și de primele două frumoase sfaturi: e mai bine să fii sătul decât flămând și e mai bine să fii bogat decât sărac. Dacă negustorul s-ar fi oprit la aceste banalități, poate totul ar fi fost în regulă, însă el escaladează jignirile directe, spunându-i lui Păcală că, dacă va răscoli prin lume după prostălăi precum domnia – sa, va fi greu să găsească unul pe măsură. Și atunci, ca din întâmplare, Păcală se împiedică, lada cade cu un zgomot infernal și porțelanurile chinezești ale negustorului celui versat în sfaturi bune se fac mii de fărâme.

         De fapt, ciclul Păcală este un debut târziu al prozatorului: antologia În care Păcală… povestiri și snoave populare românești repovestite de Nick Sava, apare la Editura Atheneum – Pim, Vancouver – Iași, în 2002, când autorul avea peste 50 de ani. După care cărțile lui Nick ies pe bandă rulantă sub oblăduirea aceluiași editor: povestirile din Taraba cu vise, în 2006; romanul În căutarea lui Arap – Alb (un joc), în 2008, având și o continuare: Căutarea lui Arap – Alb. Un han pentru toate timpurile, în 2015; eseurile din Fericirea de dincolo, ivite în 2008; eseurile intitulate Prin Turcia, cu Biblia în mână. Însemnări de călătorie, în 2010; comentariile din Fiul lui Dumnezeu, 2012 și din Recitind Vechiul Testament, 2014; volumul intitulat Proză scurtă, din 2015. Ei bine, săptămâna trecută această fulminantă activitate literară s-a întrerupt pentru întotdeauna: pe 9 martie, Nick Sava a căzut secerat de o viroză și de indolența medicilor din sala de gardă la numai 63 de ani. Și nu era un om doar înzestrat literar: pictor și inginer de profesie, cercetător pe mapamond cu traseul Brașov – Vancouver (Canada) – Iași, Nick ne-a lăsat o moștenire culturală pe care abia acum urmează s-o explorăm – când el este plecat și s-a lăsat liniștea pentru un suflet ascensional în imensa cameră a lumii.

         Revenind la opera lui Nick, personajul popular Păcală a creat în literatura română un serios intertext, începând cu numeroase bancuri și snoave, continuân cu texte mai ample de Ioan Slavici și Petre Dulfu și cu filmele lui Geo Saizescu (cu Sebastian Papaiani în rolul principal). Nick Sava nu trece, totuși, la Bulă, urmașul postmodern al lui Păcală, deoarece defectele contemporanilor noștri, revărsate ca din cornul abundenței, îi inspiră noi și noi situații în care ticăloșia, hoția, cruzimea, mărturia mincinoasă, zgârcenia ne fac să simțim pe pielea proprie preconizata Apocalipsă a întregii noastre lumi.

         Și personajul Harap Alb al marelui Ion Creangă a creat în literatura română un serios intertext, mai ales în ultimele două decenii – intertext cuprinzând prestații literare, filmice, grafice, picturale sau din domeniul benzilor desenate și al desenelor animate. Miza narativă atârnă atât pe celebrul uzurpator numit Spân – un personaj uns cu toate alifiile, de o frumusețe aparent îngerească, însă putred până în măduva oaselor, dar și pe ciudățeniile umane Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări – Lăți – Lungilă și așa mai departe, care au o serioasă dotare, mai ales cu defecte cât casa, dar cărora le mai vine mintea la cap, căliți în încercări grele, dovedind apoi o rară noblețe sufletească și un spirit de sacrificiu care îi transformă în eroi.

         Autorul ne avertizează, chiar la începutul explorării lumii lui Harap Alb, că vom porni într-un joc fantastic de roluri (Fantasy Role Playing) prin care să ne putem recunoaşte, pe rând, în fiecare dintre eroii cărţii şi, „fără nicio ezitare, plonjează el însuşi în magma propriei cărţi“ – ca să folosim o expresie a comentatoarei Flavia Teoc. Personajele din aceste proze (cu referințe la Harap Alb) ale lui Nick Sava au nume cu rezonanțe occidentale sau orientale, fiindcă stația interstelară în care se întâlnesc și-și relatează pățaniile este un gen de han cosmic, la fel ca în Star Trek: Deep Space Nine: urâta care se crede frumoasă, îmbuibatul ce are impresia că-i prost hrănit, zgârcitul ce se crede generos,  tâlharul cosmic, dar băiat bun, de ispravă,  ca să zicem așa, un fel de Han Solo din seria Star Wars: este o interesantă faună, cu zeci de personaje pe care Nick Sava, un păpușar priceput, le face să oscileze între frumos și urât, adevăr și minciună, bine și rău. Dar, în cele din urmă, după devastatoare pățanii, ele ajung să se situeze „de partea pozitivă a Forței“ (cu „F“ mare!) – ca să folosim o altă expresie popularizată de recentul episod din Star Wars.

         Ne putem închipui că ființa umană este dotată cu un cap care se învârte rapid, ca discul lui Newton, arâtând atât fețe bune, cât și fețe rele, dar mai ales întorcându-ți ceafa, un Ianus bifrons în care vei recunoaște prietenul doar aparent, de fapt, dușmanul tău; tovarășul tău de băute ce urmează să te țepuiască, dar nu numai: închipuiți-vă un homo homini lupus – acel mârșav cu două fețe care abia așteaptă să te întorci ca să-ți dea cu parul în cap. Prieteni care decepționează, jefuitori ce se transformă subit în prieteni, personaje cu rezerve aproape nelimitate de răutate sau de bunătate, participanți la balul mascat al societății umane în extensia ei cosmică – toate acestea își găsesc prototipul în fantasy-ul lui Nick Sava. Este un „fantasy dur“, în care operează construcția de noi lumi, nu unul „moale“, bazat pe mici extensii ale realismului și pe procedeul numit „fisura în realitate“. Pe de altă parte, insistăm asupra caracterului intelectualist și cult al acestui tip de fantastic – cum au mai scris în literatura noastră Ioan Slavici, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu sau Vladimir Colin. Sunt anumite motive etnice care se internaționalizează destul de repede iar Nick Sava avea percepția acestui fenomen într-o măsură mai mare decât a multor concitadini.

         Să ne luăm rămas bun de la omul în alb – negru sau chiar gri, de la harapul cel alb și fioros care se strecoară în spațiul frumoasei noastre existențe, reîntorcându-ne la Nick Sava, iubitorul de călătorii extraordinare, inginerul, pictorul și scriitorul, cel plecat în spațiul cosmic să redescopere moldoveni, munteni, bănățeni, olteni, să-i învețe engleza sau franceza și respectul față de civilizație, să-i instruiască asupra gândirii critice, să le deschidă mintea pentru a distinge între o perspectivă științifică și una religioasă asupra lumii. E mult, e puțin pentru un om? Vom vedea atunci când opera lui va fi mai mult popularizată și comentată și spiritul lui, ca într-o clipire, își va anunța din nou prezența într-o cameră largă – sala de protocol din inimile noastre.

 

NICK SAVA- Ţapul ispăşitor sau Pentru că tot trebuia să poarte un nume (parodie)

 

 

 

nu e criză.

nu a fost niciodată criză

şi… nici nu va fi.

 

a fost doar o ţară

în care nimic nu se ducea vreodată la bun sfârşit

pentru că nu se puneau bine pirostriile

nici fundaţiile

şi lipsea răbdarea ca să se vadă împlinirea lucrului

la timpul lui.

mintea sprinţară pierdea interesul

îndreptîndu-se spre lucruri noi şi mereu mai intersante

se ştia prea bine că nimic nu e veşnic

nici măcar de durată

că totul e relativ şi e bine oricum

că supravieţuirea e mai bună decît propăşirea

iar Dumnezeu are grijă de noi, păcătoşii.

 

a mai fost şi un popor

situat undeva, între frunza pe care o tăia invariabil cîinilor

şi rîul ce cobora la vale

cînd mai curat cînd mai tulbure

cărînd cu el cînd leşuri de năvălitori

cînd hoituri de cîini

cînd peşti morţi

cînd cianuri

cînd peturi

după vremuri şi întîmplări –

căci obiceiul era acelaşi.

era zisul popor vechi şi bătrîn

întărit în tradiţii şi încremenit în obiceiuri

lesne aplecat spre păcat

avînd el biserică de neam gata oricînd să-l mîntuiască

de toate şi de orice.

 

avînd învoirea slugilor cereşti

găsea bucurie în ochiul dracului şi îşi podea

drumul spre adîncuri cu intenţii bune

niciodată duse la împlinire.

îşi necinstea părinţii îşi batjocorea femeile

îşi asuprea copiii îşi tăia fraţii –

fie ei din aceeaşi carne sau acelaşi lemn cu el.

dar ştia să-şi găsească mereu un ţap.

supus împotriva voinţei lui

vremi după vremi altora

ştia să se împotrivească mereu

făcînd pe prostul şi târşindu-şi picioarele.

 

mai era şi o vreme de schimbare,

neadusă de popor, dar abătută asupra Ţării.

în care omul a zis: nu eu am adus-o, dar să profit de ea.

şi a profitat, furînd tot ce se putea fura

cu învoirea aleşilor lui

care au ştiut să fure cel mai bine.

pe care ştia să-i aleagă prefăcîndu-se a fi prostit,

ba cu o promisiune

ba cu o găleată

ba chiar cu un ţoi de jinars.

o făcea clipind şmechereşte din ochi

dînd vina pe vremea care pe partea lui

ba arde prea tare,

ba plouă prea mult

ba, cel mai ades, e mai rea decît cea dinainte.

 

mai era şi o economie

atît de minunată încât ne mirăm şi astăzi

de ce nu o vedem.

adusă în paporniţe de la Ţarigrad

şi săltată de lăcomia proprietarilor.

nu se construia un metru de şosea

nu se repara un pod sau vreo cale ferată;

uzinele erau ruine, iar cîmpurile nelucrate,

dar „creşterea economică” era ca în basmele

cu oameni proşti.

toţi cei care nu aveau unde sta

erau aduşi în curtea Statului.

ca să stea pe bani frumoşi

împrumutaţi…

 

era şi un buget

hotărît de nepricepuţi

chinuiţi a se ţine în echilibrul precar

dintre nevoi şi posibilităţi.

căci dacă nevoile cereau bani mai mulţi în şcoli

şi în spitale

prietenarii lucrau mai ales în armată,

servicii

şi administraţie – cei ce nu erau deja la hodină.

deci, banii de la buget se duceau mai ales pe salariile

şi pensiile prietenarilor, că ei te ţin la putere.

acest buget era contestat

-cel puţin declarativ şi populist-

în Parlament.

 

pentru că era şi un Parlament,

în care ajunseseră cei mai cei

dintre politicieni,

înrudiţi între ei-indiferent de partidă-

la fel de lacomi leneşi, dedaţi la ciubucuri

şi peşcheşuri.

înjurîndu-se public şi pupîndu-se în bot

prin spate, pentru a păpa împreună  tot.

pitiţi la umbra legilor făcute de ei

pentru ei.

nu cred în vitregia soartei,

fiind siguri că ei vor fi reprezentanţii poporului

acum şi în vecii vecilor.

Amin!

 

existau şi multe vorbe înţelepte,

-din puţul gîndirii strămoşeşti-

pe care le aplicăm în viaţă, după cum ne vine bine.

aşa, ziceam că omul e sub vremuri

şi nu invers,

de aceea se pregătea omul să stea sub vremuri

spălîndu-şi creierul prin şcoli

şi călindu-şi trupul prin spitale

din care scăpa fiecare după norocul

dat lui de Soartă.

şi, pentru a nu lăsa nimic la întîmplare

învăţătura se făcea acum public

la televizor.

 

criză nu a fost

nu este

şi nu va fi.

dar pentru că totul trebuie să poarte un nume

un singur nume

televiziunile i-au spus: “tranziţie”!

 

 

 

NICK SAVA – I had a Dream

 

 

Sînt mai bine de trei decenii de cînd pastorul Martin Luther King a pronunţat aceste cuvinte: „I had a Dream”. Am visat… Pastorul a fost ucis de suprematiştii albi, dar visul lui nu a murit. Azi, negro-americanii sunt egali în drepturi cu cei albi. Unul din ei a devenit Preşedintele Statelor Unite. Nu numai că apartheidul, rasismul au fost interzise, dar populaţia Americii îi consideră pe concetăţenii lor de culoare, oameni care trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi. Nu ştiu dacă l-au pus sau nu pe pastorul negru în rîndul Părinţilor Naţiunii, dar el a avut un rol tot atît de însemnat ca şi Washington, Revere, Franklyn, Smith… în formarea unei adevărate democraţii – probabil singura adevărată! – pe teritoriul Statelor Unite. Iar cuvintele lui sunt tot atît de cunoscute pe teritoriul Americii ca şi cele ale Imnului sau ca vreo replică celebră a vreunui actor celebru. Puţini oameni politici au rămas în cartea de istorie americană printr-o frază. „I had a Dream.”

Noi nu mai avem un Vis. Avem mai multe, toate importante – dar cît se poate de pitice. Vrem o uşă de stejar. Sau un termopan. Sau vreo maşină second-hand. Uneori, o cameră în plus la vila noastră. O vacanţă într-o ţară exotică. Haine de boutique şi un ceas Rolex. O amantă. Cel mai adesea înlocuim cuvîntul „sau” cu „şi” – şi vilă, şi maşină, şi vacanţă, şi… Iar suma tuturor acestor vise este cîştigarea admiraţiei (sau invidiei, mai curînd) semenilor noştri. Să le avem – dar nu aşa, în sine, ci să crape rînza în „semeni” că noi ne-am descurcat mai bine.

Pentru împlinirea acestor visuri mărunte, ne pretăm la orice. Cel mai adesea intrăm în politică, dar şi alte mijloace sunt permise. De exemplu, o rudă cu putere cade bine. Un prieten, cunoştinţă… Cîrdăşia este apreciată prin utilitatea ei. Şi tupeul face, uneori minuni: nu oricine are îndrăzneala să se ducă la un magistrat să îi bage un plic în buzunar pentru a-şi rezolva o problemă. Nu oricine poate face donaţii vreunui partid – condiţional. Nu oricine poate închide ochii la aventurile nevestei cu vreun mahăr. Nici să îşi prostitueze fiica. Nu oricine e gata oricînd să îşi trădeze crezurile, prietenii, partidul… Nu oricine e în stare să mintă cu neruşinare, să-şi încalce obligaţiile şi promisiunile, să îndoaie legile în interesul personal şi de grup, să le încalce fără scrupule… Mulţi sunt – dar nu chiar oricine. Mai sunt, pe ici pe colo, excepţii. Din Marea Cartă a Libertăţilor au învăţat foarte bine chestia în care se garantează fiecăruia „dreptul la fericire”. Avem nu numai dreptul, avem de-a dreptul datoria să fim fericiţi aici, pe pămînt, chiar cu preţul de a încălca toate libertăţile celorlalţi!

Dar cum de suntem în stare să facem toate aceste lucruri? Poate, pentru că am pierdut inocenţa copilăriei. Nu mai credem în poveşti. Nu mai credem în basme. Nu mai credem în Făt Frumos, în Harap Alb. Nu ne mai împiedicăm în crezuri, în vise. Nu mai avem un Vis pentru care să ne jertfim. Am devenit cît se poate de pragmatici. Trăim în Lume şi ştim să profităm de ce are ea să ne ofere. A trecut vremea cînd unii încă mai vroiau să fie un Don Quijote. Ne-am „înţelepţit”. De ce să ne irosim, luptîndu-ne cu morile de vînt? Între timp alţii, cu nimic mai buni decît noi, se „realizează”. Nu numai că deranjăm pe unul şi pe altul, poate chiar prieten – dar între timp nici nu facem Bani. Şi chiar dacă nu îi vom putea lua dincolo (nu mai mult decît ortul pus pe ochi), Banii sunt totuşi singurul Zeu al Lumii! Cu ei îţi poţi cumpăra, eventual, vreo 4-5 Harapi Albi care să îţi ducă lupta. Şi cîţiva popi care să aibă grijă de sufletul tău…

Probabil sunt multe explicaţii ale faptului că am intrat într-o tranziţie din care nu mai ieşim. Chiar eu am găsit cîteva. Îmi ziceam de lipsa de responsabilitate. Incompetenţa.  Spiritul gregar şi imoralitatea.  „Descurcăreala” noastră nativă, ancestrală.

De o vreme am început să mă gîndesc însă la acest lucru banal: nu avem un Vis. Nu mai ştim să visăm. Cum poţi face o reformă dacă nu o visezi mai întîi? Dacă nu ştii la ce vrei să ajungi. La a fi gata de orice sacrificiu pentru a-ţi împlini Visul. A deveni, într-un fel, fanatic al Visului tău, refuzînd orice compromis, tăind punţi, renunţînd la familie, la prieteni, la clasa din care faci parte, la categoria profesională… Să te prinzi în Jocul Ielelor cu orice risc.

Desigur, la noi nu se mai întîmplă de mult timp acest lucru. Putem spune că un Vis au avut cîţiva domnitori – care au îmbrăcat cămaşa morţii. Au avut Paşoptiştii, între 1840-70, cînd au întemeiat statul modern romînesc. A avut Spiru Haret, întemeind învăţămîntul românesc modern. A avut Titulescu, punînd România pe harta Europei. Puţini, mult prea puţini…

Iar azi? Cum  pot eu crede că voi asista la o reformă, în orice domeniu, în timpul vieţii mele, dacă nu există absolut niciun politician român care să viseze? Care să aibă un Vis. Ei au visuri mărunte: să ajungă parlamentar, să doarmă pe acolo, să aibă privilegii, să se îmbogăţească, să ajungă la băierile pungii, să apară pe la TV, să îi înlocuiască „pe ceilalţi” la ciolan… Nici măcar unul nu are un Vis, chiar banal: să facă o canalizare, să adune căţeii de pe stradă, să facă o şcoală modernă sau un spital bine dotat, să facă un act de cultură. Au doar promisiuni pe care le încalcă atunci cînd s-au văzut cu sacii în căruţă.

NICK SAVA- PICNICUL ŞI CĂLĂUZA

 

 

         Sunt mai bine de treizeci de ani de când o nuvelă, scrisă de – argumentabil – cei mai mari scriitori SF ruşi, tandemul fraţilor Boris şi Arkadi Strugaţki, a făcut istorie. Tradusă în mai toate limbile lumii, a dovedit că fenomenul SF avea reprezentanţi de prim rang şi în afara spaţiului anglo-american, mai ales, în Franţa, Italia, Polonia, Suedia şi, bineînţeles, în Uniunea Sovietică de atunci. Ca un amănunt, chiar şi acum, cel mai citit autor SF din lume rămâne… polonezul Stanislav Lem.
         Dar nuvela „Picnic la margine de drum” a avut şi fericita şansă să atragă atenţia unuia din cei mai mari regizori, Andrei Tarkovski, în urma acestui interes rezultând unul din cele mai valoroase filme. Poate nu întâmplător regizorul a ales doar două scrieri SF pentru a le transforma în film („Solaris” al lui Stanislav Lem şi acest „Picnic” de care vorbim), rezultând două capodopere ale celei de-a şaptea arte: „Solaris” şi „Stalker”.
         În nuvelă, Fraţii Strugaţki imaginează o „vizită” întâmplătoare a unor extratereştri pe suprafaţa Pământului. Nu în modul tradiţional, lansat încă de străbunicul genului, H. G. Wells, cu fiinţe din spaţiu aterizând – cel mai adesea cu intenţii agresive, ci mai mult ca o atingere întâmplătoare şi neintenţionată a două lumi complet diferite. Aşa cum un om de ştiinţă încearcă să explice ceva ce nici lumea Ştiinţei nu înţelege, în ciuda numelui pompos dat evenimentului („radiantul Pilman”), cea mai plastică imagine ar fi cea în care şase gloanţe, plecând dintr-un pistol situat „undeva pe linia Pământ-Deneb”, ar lovi suprafaţă Pământului în rotaţie (simultan în jurul axei, în jurul Soarelui şi, cu întreg sistemul, în jurul Galaxiei). Până la urmă, cel mai important lucru al „vizitei” este însăşi vizita – confirmare a faptului că nu suntem singuri în Univers!
         Mult mai plastică este imaginea creată de acelaşi personaj al nuvelei, dr. Valentine Pilman, câştigător al premiului Nobel, câţiva ani mai târziu, când aseamănă această vizită cu un stop întâmplător al unor călători pe marginea drumului, pentru un scurt popas. Zice el: „Imaginează-ţi o pădure, un drum de ţară, o poiană. O maşină virează din drum în poiană, un grup de tineri coboară din maşină cărând sticle, coşuri cu mâncare, radiouri, aparate de fotografiat. Aprind focuri, înalţă corturi, dau drumul la muzică. Dimineaţa pleacă. Animalele, păsările, insectele care au privit cuprinse de groază toată noaptea, se strecoară din ascunzişurile lor. Şi ce văd? Benzină şi ulei scurse pe iarbă. Bujii vechi şi filtre de ulei azvârlite în jur. Cârpe, becuri arse, şi o cheie mecanică uitată. Beţe unsuroase plutind în iaz. Şi, desigur, obişnuitul gunoi: cotoare de mere, ţiplă de pe bomboane, rămăşiţele carbonizate ale focului, cutii goale, sticle, batista cuiva, briceagul altcuiva, fâşii de ziare, mărunţiş, flori veştejite culese din altă poieniţă… Un picnic la margine de drum, pe un drum prin cosmos.”*
         Şi tot acest „gunoi”, produsul unei tehnologii complet străine, rămâne de neînţeles logicii terestre, cu atât mai puţin ştiinţei analitice umane, şi potenţialul lui e nelimitat. Răsuciţi acest potenţial în mult prea umanul ţel – căutarea de dragul căutării, inventarea de noi gadget-uri, noi tehnologii, pentru a atinge niveluri superioare de bunăstare materială, lupta pentru profit, cu elementul ei însoţitor, competitivitatea şi setea delirantă pentru noi şi teribile arme – şi veţi avea avea cadrul acestei minunate nuvele.
         În acest cadru, Redrick Schuhart, călăuza, supravieţuitorul, pionierul zorilor verzi ale Zonei, se va înălţa, plin de viaţă, palpitând de trăiri, ca un Om Nou al unei Ere Noi. Talentul şi măiestria Fraţilor de a mânui loialitatea şi lăcomia, prietenia şi dragostea, disperarea, frustrarea şi singurătatea, creează caractere de excepţie şi o poveste cu adevărat încântătoare, încheiată apoteotic cu ceva ce poate fi numit, fără exagerare, sublim.
         Călăuza Red, adaptat perfect ucigătoarei Zone – dar complet neadaptat societăţii umane crescute ca un mucegai în jurul acestei Zone, cu soţia suferind în tăcere, cu fiica un monstru păstrând pecetea Zonei, tatăl – un mort reînviat de Zonă, goul-ul fără simţiri şi amintiri…, ajuns în faţa Globului de Aur, artifactul străin despre care se zice că va îndeplini cele mai ascunse şi mai fierbinţi dorinţe, nu poate spune decât: „Sunt un simplu animal, vedeţi asta. Nu am cuvinte, nu m-au învăţat cuvintele. Nu ştiu cum să gândesc, ticăloşii ăia nu m-au lăsat să învăţ să gândesc. Dar dacă tu eşti cu adevărat… atotputernic… atotştiitor… atunci o să mă înţelegi! Priveşte în inima mea. Ştiu că tot ce trebuie să vezi este acolo. Trebuie să fie. Nu mi-am vândut sufletul nimănui! Este al meu, este uman! Ia din mine ceea ce vreau… ştiu că nu se poate să doresc ceva rău. La naiba, nu pot gândi alte cuvinte decât… FERICIRE PENTRU TOŢI, GRATIS, ŞI NIMENI SĂ NU RĂMÂNĂ UITAT!”*
         Toate aceste elemente le găsim şi în filmul lui Tarkovski, dar pe un alt plan. Filmul, tradus în româneşte „Călăuza”, este numit în original „Stalker”, cuvântul american cu acelaşi înţeles. Ca majoritatea filmelor tarkovskiene, „Stalker” este profund religios. Turnat într-o societate comunistă atee, regizorul a trebuit să folosească simboluri care se descifrează abia la a doua sau la a treia vizionare. Pare – doar pare! – transpunerea pe ecran a acestui drum apoteotic al Călăuzei (în film nu este numit deloc Redrick, ci chiar Stalker) spre acel Loc unde se împlinesc dorinţele. Deoarece am avut ocazia să vizionez filmul de mai multe ori, o să-mi împărtăşesc cu voi impresiile lăsate de el. Nu am citit niciunde vreo recenzie a filmului şi, poate, impresiile mele nu sunt împărtăşite de alţii – poate nici măcar nu au fost în intenţiile regizorului. Dar nu cred să mă înşel şi cred că am reuşit să străbat straturile peste straturi ţesute de regizor, pentru a scăpa cenzurii atotveghetoare.
         Filmul are extrem de puţine personaje. Alături de Stalker ( Alexandr Kaidanopvsky), sunt cei doi clienţi ai lui, cei care îl plătesc să-i ducă în Zonă, în acel Loc: Inginerul (Nikolai Grinko) şi Scriitorul (Anatoli Solonitsyn). Apoi, este familia lui Stalker: soţia, în stare paroxistică de stress, şi fetiţa, o handicapată, neînstare să se mişte fără ajutorul lui. Atât. Mai sunt doi poliţişti militari care patrulează într-un jeep accesul spre Zonă, arhangheli fără chip şi formă – una cu maşinăria lor ucigătoare.
         Şi decorul este minimal. Casa lui Stalker, aflată într-o localitate pustie, nelocuită, alături de o cale ferată (?) dinspre care auzim trecând garnituri grele de tren – dacă nu cumva trepidaţiile care zguduiesc clădirea, făcând tencuiala să curgă din pereţi şi lasând femeia tăvălindu-se de groază, au un cu totul alt înţeles. Mai curând pare o trecere a Îngerului Morţii, pe care doar un semn pe uşorul de la intrare – sau poate curăţenia celor ce locuiesc casa – îl ţine departe.
         Mai este o crâşmă pustie, în acelaşi oraş pustiu, unde cei doi călători se întâlnesc, în aşteptarea călăuzei lor. Şi depozitele goale înconjurate cu sârmă ghimpată, de la graniţa Zonei. Depozite sau barăci militare, cine poate spune? Totul învăluit într-un crepuscul sepia uniform, fără lumini şi fără umbre, ca într-un iad nesfârşit.
         Şi o drezină, pe o cale ferată ruginită.
         În ţăcănitul drezinei, cei trei pătrund în Zonă. Pâcla ruginie care îi înconjoară ne împiedică să discernem orice formă. Dar, încet-încet, ţăcănitul obsedant începe să fie însoţit de ciripit de păsări, pâcla începe să se disipeze, făcând loc unui peisaj curat, însorit, de un verde fremătător, ca o poiană după o ploaie rapidă de vară. Suntem într-o altă lume, suntem într-un adevărat Eden!
         Singurii care vorbesc, în monologuri nesfârşite, în discursuri, cel mai adesea polemizând, sunt cei doi călători: omul de Ştiinţă şi omul de Artă. Călăuza tace cel mai adesea, iar când vorbeşte, o face greoi, bolovănos, căutându-şi cuvintele, în fraze scurte şi pline de o teamă lăuntrică. Pentru că el e singurul care simte pericolele care se ascund sub natura pură şi frumoasă. Ca şarpele ascuns în Grădina Raiului, acest pericol poate atrage alungarea lor din Zonă – ba chiar moartea! – şi El poate fi exacerbat de lipsa de credinţă a celor doi călători, de nepăsarea lor, de răutatea lor, de ura şi aroganţa lor reciprocă. De Loc te poţi apropia doar cu reverenţă, prin umilinţă, credinţă, sărăcie a duhului… Doar cei fericiţi o pot face… Şi el tatonează cu reverenţă şi teamă Calea care, eventual, îl va scoate spre acel Loc de fericire şi împlinire a tuturor dorinţelor.
Călătorilor le lipseşte această umilinţă. Ba, la un moment dat, se despart de Stalker, căutându-şi fiecare propriul drum. Omul de ştiinţă, atras de pete de lumină, rătăceşte pe fundul unui canal, trecând prin multe uşi greu de descuiat – pentru a se găsi într-un fund de sac fără posibilitate de continuare. Omul de artă, cu spiritul eliberat de droguri – în cazul filmului, o sticlă de băutură – rătăceşte prin frumuseţea Edenului, fără a se apropia, însă de Loc.
         Bineînţeles, despre Loc se vorbeşte mult, este principalul subiect de discuţie a celor doi. Fără a-l fi văzut, fără a şti prea multe despre el, fiecare încearcă să îl descifreze. Prin puterea analitică a Ştiinţei, sau prin străfulgerările inspirate ale Talentului… Călăuza, care nici el nu a fost Acolo niciodată, ştie mai multe: acel Loc îndeplineşte doar cele mai ascunse dorinţe – dacă sunt curate. În final, totuşi, doar credinţa şi umilinţa lui Stalker îi conduce către ţinta călătoriei.
         Locul pare o ruină. Poate a unui palat, poate a unui Templu… Sub tavanul scund, pardoseala este întreruptă de oglinzi de ape. Un plonjeu ne arată fundul acestor ape – bazine? iazuri? cisterne de spălare rituală? – plin de obiecte nefolosite, părăsite, aruncate: gunoaie, amintiri, un ceas de buzunar cu cadranul zdrobit, cioburi, fotografii, jucării… Pe malul lor, cei doi călători dorm – doar Călăuză zace, privind cu teamă în jur. Aşa se face că doar el zăreşte câinele sosit între ei – călăuză credincioasă a Sufletului omenesc, întâlnită în mai toate religiile, încă de la egipteanul Anubis. Să fi sosit ca să le călăuzească şi lor sufletele – adevărata Călăuză a căutării?
         Modul în care cei trei răspund în faţa probei finale – exprimarea dorinţei – este şi el diferit. Inginerul renunţă la a mai cere. Neîncrederea în acest „basm” este prea mare. Nici Scriitorul nu cere nimic – arta, talentul i-au dat tot ce ar fi putut cere. Doar Stalker îndrăzneşte să îşi exprime o dorinţă, timid: „Să fie bine!” O ploaie torenţială începe să cadă sub tavanul scund. O spălare rituală, purificatoare, a celor trei? O confirmare a auzirii dorinţei? (Să ne amintim de ploaia finală şi stranie din Solaris, cealaltă capodoperă Tarkovskiană…)
         Scrie în Scripturi: „Cere şi ţi se va da.” Filmul ne readuce pentru un moment printre clădirile pustii, în pâcla ruginie. Stalker îşi cară fetiţa în spate, ca şi la începutul filmului. Totul pare neschimbat. Aşa să fie? Nu, pentru că talentul regizorului aduce o ultimă scenă. Odată lăsată singură la masa pe care stau trei pahare – din nou, ca pe parcursul întregului film, simbolul Treimii! – unul aproape gol, unul pe jumătate plin şi unul plin ochi, la o depărtare care le face de neajuns pentru fetiţa handicapată, aceasta dă dovadă a modului în care s-a răspuns dorinţei exprimate de către Călăuză: îşi apropie paharul prin telekinezie – prin puterea gândului! Darurile Dumnezeirii vin pe căi şi în forme neaşteptate…
         Că citeşti nuvela şi te laşi pătruns de umanismul simplu, peste timp şi spaţiu, al fraţilor Strugaţki, sau că vizionezi filmul, încercând să recunoşti sensurile creştine, profunde ale scriiturii tarkovskiene, experienţa estetică atinge culmi de sublim. O întâlnire de neuitat cu spiritul uman!

* Traducere personală după o traducere în engleză…