March 31

Nick Sava – Brandul de ţară: despre stereotipuri

 

Cu ceva timp în urmă, mai precis pe 24 iunie 2005, a avut loc o conferinţă internaţională dedicată brandingului de naţiune – „Brandul România. Dezbatere de presă: Fabricat şi montat în România/Wikification of Nation Brands”. Participant la conferinţă, ex-preşedintele Statelor Unite Mr. Clinton zicea: „the most important thing in the branding is that it reflects what you believe to be true and important and good. Don’t worry if nobody else believes you yet, that’s what you have brands for! So, the most important thing in this enterprise you want to brand Romania is to say something that the people would instantly believe is true and good and a source of pride and is future oriented.”

Să vedem deci în ce credem NOI suficient de mult pentru a oferi străinilor drept brand România. Ca să nu ziceţi că eu inventez toate cele ce credem că ne reprezintă – sau că „dau” din nou în români, mă voi folosi de o discuţie purtată pe un site, la care au participat români din ţară şi din diaspora, şi care a avut în vedere exact acest branding. A fost o discuţie care a stârnit interesul (nu mai puţin de 80 de mesaje!) referitor la „Stereotipuri despre români şi România”. Într-adevăr, un brand este un stereotip, un clişeu, o generalizare – deci vă rog să nu contestaţi acest fapt din start.

Dar mai întâi să vă amintesc (celor care ştiu) un fapt „vesel” din tinereţea mea, atunci când încă se făcea reclamă în România pentru a se vinde nişte produse. Exitau pe atunci două modele de aspirator casnic, Practic şi Ideal cărora li se făcea reclamă la radio. Aşa că românul, învăţat (şi arătând aceleaşi trăsături de caracter ca şi azi) a scos o vorbã: „Ce este Practic nu-i Ideal, iar ce-i Ideal nu-i… Practic.” Asta a propos de branding… Cam acelaşi lucru putem spune despre schimbul de opinii despre „branding România”. În primul rând o explicaţie: în respectivul post s-a cerut să se discute ce este şi nu ce am dori să fie, şi s-au propus spre discuţie cinci categorii de stereotipuri care ar putea deveni, eventual, brand România. Acestea au fost:

  1. Personalităţi şi personaje

Au fost amintite de la Decebal (pe care unii l-au contestat, considerându-l personaj de legendă…) până la Dracula (alt personaj fictiv, literar), dar pe primele locuri s-au situat Ceauşescu, Nadia şi Dracula. Au urmat Hagi, echipa de gimnastică feminină, Băsescu, Iliescu, Maia Morgenstern, Dan Purec, Brâncuşi, Eliade, Eminescu, Enescu, Marcel Iureş… Mai sunt amintite personajele istorice (Ştefan, Mircea, Mihai, Vlad Ţepeş, Cuza, Iorga, Horia Sima şi, cum ziceam, Decebal). Din ce am aflat eu de la canadieni, cei mai cunoscuţi sunt Nadia şi Ceauşescu, pe când Dracula este în general legat de „Transylvania”, nu de România…Unul auzise de Brancuzii (aşa îi zicea el lui Brâncuşi). Probabil în anumite medii sunt cunoscuţi Eliade, Enescu (şi Porumbescu), iar Eminescu mai deloc. Probabil fotbaliştii or fi auzit de Hagi – mai ales dacă vin din Europa, dar e greu de crezut că politicienii îşi amintesc de Iliescu sau Băsescu. Cu toată modestia, trebuie să recunoaştem că România este tot atât de puţin cunoscută aici ca şi Malta, Togo, sau Nepal… Deci, încercând să faci un brand din aceste personalităţi, singura care ar putea fi luată în consideraţie ar fi Nadia (sunt convins că nimeni nu l-ar propune pe Ceauşescu…)

Mai există şi nişte „personaje de grup”: politicianul corupt, cerşetorul, hoţul, emigrantul ilegal, securistul, omul de afaceri snob, lăutarul ţigan, bătrânul flămând şi… câinele comunitar. Bănuiesc că nici unul din ele nu ar trebui incluse în lista propunerilor pentru brand. Cu excepţia, poate, a lăutarului. Gitanii muzicieni şi dansatoare sunt un brand pentru Spania! Dar trebuie să amintesc cele spuse de cineva (evident, trăind în Franţa): oamenii din acele ţări îi cunosc mai ales pe românii pe care îi întâlnesc. Aşa că, între cerşetorul, muzicantul şi hoţul de pe străzile Parisului şi Eliade, Brâncuşi şi Enescu, ei întotdeauna vor cataloga România după primii. Vor vedea în personalităţi cel mult excepţii – chiar dacă le vor fi fost cunoscute.

  1. Caracter şi comportament

Cum aceasta a fost categoria cu cele mai multe răspunsuri, o lăsăm deocamdată deoparte.

  1. Evenimente

De departe, revoluţia din decembrie 89 ocupă primul loc, urmată de mineriade. În ‚revoluţie’ intră şi ‚lovitura de stat din decembrie’, ‚morţii ucişi de terorişti’ şi ‚lichidarea lui Ceauşescu’… Alte evenimente amintite sunt cele două Uniri şi „războaiele pentru independenţă şi întregire naţională” (ăsta precis a făcut şcoala la comunişti…) Este evident că primele două reflectã prezenţa lor constantă în mass-media, dar şi faptul că sunt într-adevăr cunoscute în Vest. Mai sunt amintite câteva evenimente culturale (Festivalul ‚George Enescu’, ‚Cerbul de Aur’, TIFF) – probabil datoritã prezenţei artiştilor strãini. Altfel, nu cred cã vreun canadian de rând a auzit vreodatã de ele… Pentru ca unul din aceste evenimente să devinã brand, ar trebui să fie făcut extrem de popular în străinătate. Nu cred că vrem să batem monedă din mineriade, nici din ‚revoluţie’ – iar evenimentele culturale sunt la mare competiţie cu altele, similare şi mult mai cunoscute, care au loc în străinătate. O soluţie ar putea fi Festivalul medieval de la Sighişoara – cu publicitatea adecvată.

  1. Locuri

Majoritatea au fost de acord să includă Bucovina, Poiana Braşov, Transilvania, Delta, Marea Neagră, Bucureşti (şi alte câteva oraşe mari), inclusiv Sighişoara (se pare că

se întâmplã lucruri frumoase acolo…) Din pãcate, din discuţiile cu canadienii pot spune că nici unul din aceste locuri nu este cunoscut aici. Poate în Europa să fie mai cunoscute – deşi unul din participanţi zicea că Marea Neagră este „tăiată de pe listă iar în Deltă nu ştiu cum să ajungă”… Când te gândeşti că mânăstirile bucovinene (în primul rând Voroneţul) deţin Mărul de Aur drept recunoaştere de monument cultural-turistic de primã importanţã mondialã! Dar poate aici ar putea fi fãcut ceva, cu publicitatea necesarã şi cu multã seriozitate.

  1. Monumente/Clădiri

Pe primul loc se situeazã Casa Poporului, dar sunt amintite Voroneţ, castelul Bran, Sighişoara (probabil Turnul cu ceas) şi Hotelul Intercontinental. Dacă mă gândesc bine, toate au figurat pe postere turistice – alãturi de Castelul Peleş, Casino-ul constănţean (neamintite) şi Sfinxul din Bucegi (apărut pe coperţi de cărţi turistice). Nimeni nu a amintit de Complexul brâncuşian de la Tg. Jiu. În mod cert, nici una – cu excepţia mânăstirilor din Bucovina – nu sunt atât de uşor de făcut reprezentative ca brand – multe ţări au monumente care au intrat deja în conştiinţa generală, ca de exemplu Akropolis, Louvre, Basilica San Pietro, Hrad-ul praghez, etc… Dar Voroneţul ar putea deveni un brand România!

După cele cinci categorii mai sunt câteva „imagistici simple”: sărăcia, căruţa trasă de cai, carul cu fân, aratul cu plug tras de vaci, traininguri rupte şi decolorate, câinele comunitar (din nou), spitale, autobuze, trenuri murdare, mirosul pestilenţial, mizeria, blazarea din priviri… Nici una nu poate fi luată în considerare pentru brand, desigur. Dacă eu aş fi întrebat care a fost cea mai pregnantă unică impresie pe care am avut-o în România, aş spune „nefericirea oamenilor”. Oamenii trec pe stradă încruntaţi, mohorâţi, amărâţi, cu privirile goale. Nimeni nu zâmbeşte, nimeni nu te priveşte în ochi, nimeni nu râde (decât cel mult în băşcălie…). Şi asta nu doar trecătorul de rând de pe stradã – e valabil, sau cu şi mai multă pregnanţă, şi pentru românul din maşini scumpe. Gata oricând să urle, să înjure, să jignească pe cineva… În rest, încruntat şi preocupat – nefericit de viaţa pe care o duce. Vã las pe voi sã gãsiţi explicaţii…

Şi au mai fost amintite mâncărurile şi băuturile româneşti. S-a contestat unicitatea mămăligii şi sarmalelor (deşi mămăliga nu-i polenta, iar sarmaua românească nu-i dolmathes mediteranean – şi nici măcar cabage-rolls ucrainiene…). Pot însă să vă anunţ că s-a recunoscut faptul că palinca este românească! Într-o dispută asupra brand-ului cu maghiarii, i s-a recunoscut oraşului Turţ dreptul să folosească această denumire. De asemena, s-a recunoscut României dreptul să folosească denumirea de „feta cheese” (telemea) alături de Grecia, ca singurele ţări care folosesc aceleaşi tradiţii în fabricarea ei, din vremuri imemoriale. Putem deci să bem palincă de Turţ, alături de o felie de telemea – suntem la noi acasă!

Dar pentru brand eu am o altă propunere – neamintită în discuţii: vinurile. Ele sunt o comoară ne-exploatată îndeajuns. Alãturi de vinuri înrudite cu cele americane şi europene (în urma distrugerii culturilor de cãtre filoxerã, multe soiuri au fost importate), avem câteva soiuri care au supravieţuit de pe timpul lui Ştefan şi poate şi mai de demult. Sã nu uitãm cã dacii erau vestiţi bãutori de vin! Printre ele, Grasa, Tãmâioasa, Feteasca Roşie, Busuioaca, Cadarca şi alte câteva ar face cinste oricărei mese de gurmand cunoscător, totul este sã le promovãm aşa cum se cuvine. „Ţara vinurilor” este un posibil brand!

Cu asta ne putem întoarce la punctul doi. Totuşi, înainte să listãm (şi comentăm) răspunsurile legate de „mândria de a fi români”, să mai fac o precizare: cineva a întrebat, pe bună dreptate, de care români vorbim? De cei din ţară sau de cei din diasporã? De cei ce au plecat de mai bine de cinci ani, de curând, care vor sã plece, care nu pot sã plece, sau care nu vor să plece? De românul de la oraş sau de cel de la ţară? Ceea ce pentru unii reprezintã o imagine clişeu despre români, pentru alţii poate să nu pară prea semnificativă – ba chiar distorsionată, o „generalizare fără temei”. Şi, apoi, strănii pot avea o cu totul altã opinie despre români decât avem noi

înşine – sau am vrea sã aibã…

Un exemplu de înţelegere diferită a unui concept este imaginea satului. Unii străini văd în satul românesc drept singurul loc „virgin”, care şi-a păstrat identitatea, tradiţiile, cultura. Văd case colorate vesel, livezi verzi şi triluri de păsărele (când aţi ascultat ultima dată ciripitul de păsărele, sau cântatul de cuc, pupăza sau guguştiucul? Când aţi auzit ultima dată un hămăit de câine sau orăcăit de

broască?). Dar unii români – inclusiv eu – văd în satul românesc o imagine idilicã, pierdutã printre jocurile copilãriei. Alţii văd locul unde au muncit din greu, în mizerie, la vârsta copilăriei, iar alţii văd un loc plin de praf şi noroaie, cu baruri împuţite pline de muşte şi ţãrani cu faţa roşie de bãuturã, cu case cu vopseaua coşcovitã, buda în curte şi miros de balegã, în care viloaie cu turnuleţe strigã strident împotriva bunului simţ. Satul a devenit un fel de mahala orăşenească plină de manele şi kitschuri. Deci, care e satul românesc? Când ne referim la oraş, opiniile sunt încă mai diverse…

Probabil adevărul este undeva la mijloc, iar noi oricum nu încercăm sã stabilim adevărul, ci să vedem care sunt imaginile stereotipe despre români. Deci, ce spun românii despre ei înşişi? Că în comportament ne ghidăm după câteva reguli elementare: „să moarã şi capra vecinului”, „să lăsăm pe mâine, că poate nu mai trebuie”, „iarba vecinului e mai verde”, „las’ că ştiu eu mai bine”, „dar mie ce-mi iese?” Şi ca mod de comportament: lipsa de respect faţă de reguli, faţă de ei înşişi şi, în general, faţã de nimeni şi nimic; proasta organizare (inclusiv în formarea ‚cozilor’), lipsa de punctualitate, lipsa de demnitate în faţa celor mari şi a străinilor; lipsa coeziunii naţionale şi sociale; lipsa sentimentului de răspundere (inclusiv nerespectarea obligaţiilor), minciuna (inclusiv aruncarea propriei vini asupra altuia); fudulia deşartă; snobismul; mitocănia; sentimentul de slugă şi nevoia de a avea un „tătuc” (rol pe care îl dã adesea Statului); refuzul de a sacrifica ceva (inclusiv timpul pe care îl iroseşte nefăcând nimic), chiar şi pentru prieteni; indiferenţa, toleranţa şi chiar admiraţia faţă de cei ce fac abuzuri în funcţii publice; autoflagelarea, masochismul… De ultimele două vă daţi seama doar citind lista de mai sus. Aceasta este ceea ce noi gândim despre noi – nici măcar nu se ia în considerare dacă suntem la fel percepuţi de străini. Străinii ne văd puţin altfel: hoţi, şmecheri, profitori, egoişti, ignoranţi, veşnic nemulţumiţi – dar, cei ce încearcă să ne cunoască mai bine au adăugat şi alte epitete în ultima vreme: harnici, inteligenţi, conştiincioşi…

Suntem oare micinoşi? Şi dacă suntem, când suntem? Când ne minţim singuri, când îi minţim pe alţii? Când spunem că suntem paşnici, blânzi, prietenoşi, ospitalieri? Suntem aşa, sau dorim să părem a fi aşa? O facem doar în faţa străinilor, cu mult efort, sau chiar ne stă în fire? Ca o paranteză, nici unul din vecinii noştri de ţară NU văd în români nişte prieteni… Mulţi români trăind printre străini ştiu că e de preferat să îţi faci prieteni printre oameni de altă naţionalitate – şi unii chiar îşi fac. Sentimentul general este că e bine să îţi ocoleşti conaţionalii, că şansa de a fi „ars” de un român este mult mai mare…

Desigur, a fost amintitã şpaga, mita, pila. Şi s-a mai spus despre noi că suntem apatici, nevrozaţi, îngâmfaţi… Uneori nerespectarea regulilor (alături de inteligenţă şi lene) duce la inventivitate, chiar activitatea de inventator – dar şi la activitatea de „tunar”, de „inginer financiar”. Trebuie să recunoaştem, cu excepţia Rusiei, prea puţine ţări se pot „lăuda” că au vazut cum li se formeazã multi-milionarii peste noapte… Că proasta creştere, imoralitatea, mitocănia, nu mai pot fi corectate doar prin cei şapte ani de acasã. De multe ori părinţii nu mai au timp să dea sfaturi bune, ba chiar dau exemple rele, în sarcina lor deloc uşoară de a asigura pentru familie cele necesare – şi cât mai mult în plus…

Să înţelegem din asta cã noi suntem mai rãi decât alţii? Cã alte naţii nu îşi au şi ele „rãgãliile” lor? Nicidecum. Totuşi, când zicem „neamţ”, gândim imediat „corectitudine, precizie, seriozitate, lucru bine fãcut”. Acesta este brandul lui de naţie – deşi mulţi şi-l pot închipui pe neamţ „cârnãţar”, cu obrazul roşu, cu o halbã în mânã, rece şi indiferent, iar cei ce ştiu mai bine zic cã şi ei mai înjurã şi îşi mai bat nevestele… Iar corupţie existã peste tot! Aici e vorba totuşi nu atât de „calitatea”, cât de „cantitatea” – frecvenţa de recurenţã a fenomenului. În ţãrile „dezvoltate” un astfel de comportament este mai degrabã o excepţie decât o normã. Mai mult decât atâta, opinia publicã acţioneazã împotriva acestor fenomene, iar justiţia îşi face, de cele mai multe ori, datoria. Nu e cazul cu România… Mai mult, mai toţi au o conştiinţă naţionalã, o demnitate de naţie. Canadinaul zice (şi crede când o zice!): I AM Canadian! Nemţii dau uşor în rasism-arianism, americanii se cred moţul globului pãmântesc. Chiar şi chinezii sunt mândri că sunt chinezi: cel mai vechi popor al lumii, cu o cultură multimilenară! Unele sunt exagerări, duc adesea la naţionalism şi alte aberaţii – dar nu-i vei auzi niciodată spunând, nici măcar între ei, ce am listat că spun românii despre ei înşişi! Nemţii nu au spus-o nici măcar după al doilea război mondial când aliaţii (mai ales ruşii) le-au aruncat pe umeri sentimentul de vinovăţie naţională, colectivă.

Noi acceptăm pasiv aceste etichete negative. Mai mult, găsim în ele justificare în părăsirea ţării – sau în a încălca legile şi regulile. Nu plecăm în Canada să facem bani – ci pentru că în România e mizerie şi românii sunt aşa cum sunt. Liiceanu zicea că România trebuie reclădită din temelii – dar se pare că ceea ce trebuie reclădit mai întâi şi mai ales este OMUL, românul. Trebuie să îşi regăsească încrederea în sine – nu fudulia deşartă, ci încrederea bazată pe o demnitate de ţarã. Numai aşa se poate găsi şi pune un brand România. Altfel vopsim gardul – ceea ce nu e greu – dar ce facem cu leopardul din curte? Ce folos că facem vitrina spre stradă să arate bine, când chiar şi noi ştim că înăuntru marfa este de aruncat? Ce folos este că ne furăm singuri căciula – primul client care va intra va constata realitatea. Şi atunci brandul va deveni unul negativ – gândiţi-vă cum ne feream ca de cel Necurat de ceva purtând eticheta „Made in Romania”. Chiar şi acum strâmbăm din nas la „Made in China”…

Ca să vindem un brand altora trebuie să credem în el noi înşine, în primul rând. Nu putem cere altora să ne vadă altfel decât ne vedem noi înşine. Dacă noi chiar credem cã românii sunt hoţi, mincinoşi, apatici etc, etc, cum vrem ca alţii să creadă că suntem altfel? Mai mult, cum să îi facem să creadă că suntem aşa cum spunem c-am fi, dacă, din nepăsare şi chiar rea voinţă, le dăm prilejul să constate pe propria lor piele adevărul celor ce gândim c-am fi? Cum sã îi atragem în ţarã, fãcând din turism industria numărul unu la export, dacă existã încã mizerie, dacă serviciile sunt încã proaste, dacă îi facem să îşi păzească buzunarele, sã se teamă de violenţă şi, mai ales, de necinstea celor cu care trebuie să interacţioneze?

Trebuie să schimbăm omul, care va asigura că toate aceste nereguli vor dispărea. Ştiind noi înşine că tot ceea ce spunem în reclame este adevărat, crezând în brandul România, ştiind că acesta nu acoperă o vorbă goală şi o realitate tristă, îi vom convinge şi pe ei. Mai zicea Mr. Clinton: „If 98% of the people in Romania believe it, that’s more important than having any people in Europe believe because is your self image you will project and over time you will persuade other people that you’re right.”

Moise a avut patruzeci de ani să-şi ducă poporul în deşert pentru a-l forja în Poporul lui Dumnezeu. O întreagă generaţie. Noi, din păcate, nu avem timp. Şi mult mai uşor este să te integrezi decât să te transformi. Tinerii inteligenţi şi studioşi care câştigă olimpiade internaţionale au o foarte puternică motivaţie: vor să părăsească ţara! Noi găsim că e mai simplu să ne integrăm LOR, altora, devenind o naţie care are deja un brand, uitând de naţia care nu are unul – sau dacă îl are, el este unul negativ. Noi nu avem patruzeci de ani, noi suntem chiar generaţia care nu vrem să ne sacrificăm. Aşa cum poporul lui Moise a cârtit împotriva soartei lui tot timpul – doar că noi nu suntem în deşert şi acum putem obţine vize să plecăm în cele patru vânturi.

Speranţa României – nu a noastră, căci noi vom înceta să fim români – stă totuşi în cei ce nu pleacă. Globalizarea îi va forţa să îşi găsească un brand în care să şi creadă. Nu neapărat de ţară – România se va integra Europei – ci de naţie. Vor trebui să îi facă pe europeni să renunţe la brandul pe care l-au pus românilor – dacă vor să se integreze europenilor. Alfel vor rămâne aşa cum sunt percepuţi, asemenea unui alt popor care a refuzat permanent să se integreze naţiilor între care au trăit, rromii. Cu un brand negativ.

 

 

 

March 28

NICK SAVA -Avalanşa

 

 

Steward J.M. Blanchet, astronaut pe nava U.T. Navy „Iberia”, priveşte plictisit peste aparate. Este în faza de rutină a călătoriei, undeva (aparatele pot specifica în detaliu unde anume, dar nu-l interesează) între orbita lui Marte şi cea a Centurii de Asteroizi. Singurul lucru important este că, în cel mult zece ore, trebuie să preia comanda navei, îndreptînd-o spre unul din asteroizi. Nu suficient de mare pentru a căpăta un nume şi un număr. Dacă numărul şi-l aminteşte cu greu, numele pe care i l-au dat oamenii în ultima vreme, de cînd a devenit unul din cele mai vestite resorturi spaţiale, este mult prea bine cunoscut: Ariba!

Disperaţi de evoluţia climei pe Planeta Mamă, de creşterea aiuritoare a populaţiei, dar mai ales de moda ultimelor două secole, cea care aproape impune fiecărui locuitor să-şi petreacă vacanţa într-un resort maritim, oamenii au fost nevoiţi să folosească fiecare petec de pămînt pe care tehnologia poate planta o fîşie de nisip alb-auriu, cîţiva kilometri pătraţi de ocean populat cu faună, un soare arzător şi o briză iodată. Aceste petece au devenit atît de rare – practic, coastele tuturor mărilor şi oceanelor, inclusiv ale insulelor naturale şi artificiale au devenit plaje! –, încît preţul lor a devenit absolut exorbitant. Nu e de mirare că s-au căutat alte soluţii – şi ele au fost găsite: în spaţiu!

Încă de la început, dezvoltatorii şi-au dat seama că procesul de teraformare a planetelor şi marilor sateliţi (inclusiv Selena) este mult prea dificil şi lent: respectivele corpuri cereşti au prea multă inerţie. Mult mai facilă este teraformarea completă a unui corp de dimensiuni relativ reduse – un asteroid, de pildă -, odată învelit într-o carcasă transparentă care să ţină afară frigul şi radiaţiile mortale ale spaţiului. Realizarea habitatului este o operaţie relativ simplă, iar restul e tehnologie pură: mişcarea aparentă a unui „soare” artificial, valurile şi mareea, rotaţia „diurnă” a „planetei”, presiunea atmosferică – inclusiv gravitaţia comparabilă celei pămîntene -, compoziţia aerului, briza marină (inclusiv, pentru variaţie, cîte o ploicică sau chiar furtună)… În corpul asteroidului sunt adăpostite, pe lîngă uzinele mecanice, hangarul navetelor spaţiale, depozitele de tot felul, hotelurile, restaurantele, cazinourile, sălile de sport… Clipele petrecute „all inclusive” în astfel de resorturi seamănă întrutotul celor petrecute în cele mai vestite resorturi terestre. Partide de scuba dive permit urmărirea „pe viu” a vieţii submarine, chiar mai bine decît în marea majoritate a resorturilor pămîntene – care, desigur, nu sunt toate situate în mările calde… Şi care, pe deasupra, se luptă din greu cu poluarea globală.

Nu e de mirare, deci, că cererea de rezervare pe aceste resorturi era extraordinar de mare: listele se întindeau pe ani de zile, deşi numărul resorturilor creştea cu cel puţin unul pe an! Agenţia nu avea absolut nicio problemă să angajeze lucrători, inclusiv entertaneri care erau dispuşi de orice. „All inclusive” pe un astfel de resort, unde legile Uniunii Terestre nu  se aplicau cu prea multă stricteţe, însemna chiar asta: all inclusive! Doar imaginaţia clientului putea avea limită şi Agenţia încerca să o suplinească şi pe aceea. Turiştii nici nu-şi dădeau seama cînd ajungeau la resort, puşi în alveole în care petreceau cele douăzeci de zile de călătorie în somn.

Desigur, Stewie auzise mult vorbindu-se despre „resorturi” pe cînd îşi desfăşura activitatea de pilot în cadrul Navy. După pregătirea care durase aproape un deceniu, petrecuse alţi cincisprezece în diferite misiuni, urcînd pînă la gradul de comandor. Aşa că, la pensionare, i se păruse cea mai justă decizia de a continua să lucreze ca pilot – de data asta pentru Agenţie, pilotînd una din navetele închiriate de ea. Acesta era primul drum. Aştepta ca un licean clipa asteroizării, cînd, după cele douăzeci de zile de drum, îl aşteptau zece zile de vacanţă invidiată de marea majoritate a pămîntenilor! O vacanţă pe lună – nu era rău deloc!

Desigur, pînă să întîlnească acele hurii despre care auzise atîtea, nu i-ar fi displăcut să le aibă alături pe vreuna din femeile pe care le iubise de-a lungul vieţii. Alături de care, gîndeşte acum cu părere de rău, nu avusese posibilitatea să pretreacă prea mult timp. De aceea nu poate, deocamdată, să se bucure de gîndul că printre zecile de miliarde ale Terrei există şi vreun urmaş al său. Dar soarta îţi decide deseori cursul vieţii. De exemplu, ar fi trăit fericit alături de Berthe. Ea fusese prima, abia ieşise din adolescenţă. Îi fusese colegă la Academie, au fost o perioadă scurtă colegi ca piloţi in training – dar datoriile îi despărţise; nu o mai întîlnise niciodată…

Sau Flora. Ea era medic la Centrul Sanitar al Flotei a V-a, la Fairbanks. El a avut acolo baza în primii trei ani. De cîte ori se întorcea din misiune, pînă să plece din nou, locuiau împreună. Pe urmă el pleca şi ea rămînea singură, aşteptîndu-l. Pînă n-o mai găsise… Thais făcea crize de virtute de cîte ori se reîntîlneau, în Manila. Recunoştea că îl înşeală cu alţi bărbaţi. „Nu m-am legat de nimeni, dar e atît de greu să fii singur!”

Au mai fost cîteva. Culmea, pe toate le-a iubit. Nu a înşelat pe nimeni, pînă cînd soarta nu i-a despărţit. De fiecare dată, separarea finală de ele l-a marcat. Mai ales că începuse să se observe consecinţele zborurilor lui superluminice galactice: în timp ce peste el timpul trecea aproape normal (cei cinsprezece ani de serviciu îi puseseră în cîrcă doar vreo două decenii), peste ele efectul timpului era devastator! Nu era deloc sigur că Flora, de exemplu, nu împlinise de mult anii de pensionare, dacă mai era în viaţă, de fapt. Femeile tinere şi frumoase îmbătrîniseră, se trecuseră, se topiseră – ca zăpezile copilăriei. Aşa că, oricît de mult şi-ar fi dorit, realiza că dorinţa de a-şi petrece vacanţele alături de una din aceste iubite nu avea sens.

„Aşa crezi?” auzi pentru prima dată Vocea. Venea parcă de peste tot. Nu era puternică, mai curînd părea o şoaptă, dar avea atîta putere în ea, atîta autoritate, atîta conştiinţă adîncă…

Stewie se răsuci, privind în toate direcţiile. Privi apoi spre aparatele de bord. Totul părea cît se poate de normal. Nu îşi putea da seama de unde venea Vocea.

„Nu aşa mă vei găsi. Doar cu inima. Nu cu simţurile, nu cu mintea…”

„Ce glumă e asta?” Stewie simţea că, în ciuda anilor de experienţă, în care trecuse prin cele mai de neprevăzut situaţii, se pierde cu firea.

„Comandor Blanchet, sunt extrem de dezamăgit. În ciuda evoluţiei de sute de mii de ani, în ciuda nivelului de civilizaţie atins, în ciuda, chiar, a nivelului de educaţie personal, umanii sunt totuşi, parcă, neschimbaţi. Gîndiţi nu mult diferit decît o făceaţi în urmă cu milenii!”

„Dezamăgit?” se miră, cumva, pilotul.

„Doar eu v-am creat. M-aş fi aşteptat să iasă mai bine. În general, de obicei, iese mai bine. Problema rămîne nivelul liberului arbitru.”

„Dom’ne”, se împotrivi Stewie, „fără liber arbitru nu se poate! Ce, suntem animale?!”

„Pardon, pardon, şi animalele au liber arbitru. Cît se poate de fin ajustat! Îngerii nu au, cei necăzuţi, desigur – dar asta e o altă problemă. Deci, problema rămîne reglajul… Am greşit în cazul vostru, asta e.”

„Păi, unde ai greşit?” Blanchet începu să creadă că vorbeşte în vis.

„Mă cam plictisisem şi eu să folosesc aceleaşi settings. Mai experimentam, vroiam să văd pînă unde se poate merge. La animale, de exemplu, liberul arbitru este limitat de legile supravieţuirii speciei. Animalul îşi va face, deci, de cap, doar pînă la un anumit punct. Apoi, dacă pune în pericol viaţa semenilor, este îndepărtat. În schimb, la fiinţele raţionale am pus o genă specială, în sensul că am creat-o special pentru ele, hehe…”

„Şi, cu umanii, ce este?”

„Păi, am văzut de la început: o zbîrcisem. Ce am făcut? Am atenuat acţiunea acestei gene. Semnalul de alarmă se aude, dar în rare excepţii are efect de blocaj. Aşa că umanul face… da, exact: cum îl taie capul! Îşi pune în pericol, uneori, nu doar propria existenţă (eludînd, astfel, instinctul de supravieţuire individual), ci şi a celor din jur: familia, comunitatea, societatea, chiar specia! Chiar Viaţa, dacă poţi înţelege! Lucru neauzit pînă la ei.”

„Şi nu ai putut face nimic?”

„Păi, ce era să fac? Doar să-mi stîrpesc aberaţia. Chiar am fost gata-gata s-o fac, de cîteva ori. Dar mi-am zis să vă păstrez ca un fel de… cobai. Să văd ce se întîmplă. În fond, pentru mine Timpul nu are semnificaţie. Învăţ din această experienţă, creaţiile mele din ultimul timp sunt mult îmbunătăţite. Mă aştept ca, la un moment dat, să dispăreţi singuri… Pînă atunci, mă mai distrez urmărind felul în care vă folosiţi acest liber arbitru. Ştii, apropos, acel tip, Murphy, are dreptate: dacă între două soluţii una este greşită, inevitabil o alegeţi pe aia. Mai mult, dacă ambele sunt greşite, o veţi alege pe cea mai catastrofală. Iar dacă nici una nu are efecte negative, veţi inventa o a treia soluţie, absolut greşită, pe care o veţi şi aplica. Hahaha”

„Te distrează, eh?” spuse Stewie, dintr-o dată înfuriat.

„Păi, ce să fac. Văzîndu-vă, ştiu că nici eu nu sunt perfect. Nu sunt infailibil. Doar că, de cele mai multe ori, fac alegeri bune.”

„Bune pentru cine? Poate pentru tine…”

„Oh, nu, în niciun caz. Conform codului, pentru supravieţuirea Creaţiei. Uneori, ca să o salvez, trebuie să las vreun individ – chiar vreo specie – să dispară. Cum s-a întîmplat cu reptilele… Asta doar dacă nu îşi găseşte o nişă potrivită. Unde nu am aplicat acest cod se vede… chiar în cazul Terrei.”

„Şi ce se va alege din noi?”

„Încă nu ştiu. Liberul arbitru prezintă, uneori, surprize. Şansa vieţii pe Terra este la un minim – dar nu ştiu dacă se va sfîrşi. Poate că acea surpriză care ar putea duce la supravieţuire e tocmai această experienţă a insulelor artificiale astrale. În fond, ea vă scoate în spaţiu. Mai daţi puţine şanse să respire Pămîntului… Pînă atunci, fac nişte teste pe voi, piloţii…”

„Ce fel de teste?”, nu înţelese Blanchet.

„Uite, vă las – alegîndu-vă aleatoriu – să vă manifestaţi o dorinţă. Una singură! E de mirare ce au putut alege ceilalţi, hihihi. Cred că şi tu vei face la fel – deci, nu mă aştept la mari surprize. Vreau doar să bifez, dacă vrei, o listă. O confirmare că alegerea mea e mai mereu bună: că eşti la fel ca ceilalţi.”

„Ce mi-aş dori cel mai mult? În acest moment, să îmi întîlnesc pe Ariba una din iubitele din tinereţe. Tinere, cum erau… Încă nu m-am hotărît care.”

Hohotul Vocii depăşi, pentru prima dată, nivelul şoaptei.

„Aşa cum am bănuit. Dorinţe minore, mediocre, egoiste, absolut personale, de moment… Dar e a ta, s-o faci. Ai grijă ce ceri, că ţi se va da!”

În liniştea lăsată, mintea lui Stewie începu să lucreze cu frenezie. Care, dom’le? Flora? Thais? Echo? Helois? Blanche? Berthe? Poate Jeane, fecioara? Pe urmă îi veni să rîdă. Îşi aminti de versurile unei balade antice franţuzeşti. Cît de asemănătoare numele, amintirile… Rosti cu voce tare:

„Mai ou sont les neiges d’antant?”

***

Cînd, după cîţiva ani, un echipaj al U.T. Navy „Thasos” dădu întîmplător peste nava „Iberia” – declarată de mult timp dispărută în spaţiu – avu o mare surpriză. Cabina navei era plină cu o masă compactă de zăpadă.O defecţiune în sistemul de control menţinuse temperatura în cabină la minus 100C, astfel că zăpadă nu se topise. Corpul pilotului, îngropat în zăpadă, era perfect conservat.

„Curios. Sufocat, strivit. Am mai întîlnit o singură astfel de simptome, la cadavrul unui schior omorît de o avanlanşă în Alpi. Dar în cabina unei navete, în spaţiul extra-marţian…?!”

Turiştii, conservaţi în alveolele din cală, au ajuns, cu mare întîrziere, pe Ariba. Nu numai că vacanţa lor începu mult mai tîrziu decît speraseră, dar chiar ei adunaseră cîţiva ani la vîrstă… Urma ca Agenţia să se confrunte cu nişte penalizări masive. Ultimul cuvînt în acest caz a aparţinut comandorului Joseph B. T. Artwiller, căpitanul navei:

„Cred că vor fi mult mai puţini doritori să lucreze pe navetele Agenţiei spre resorturi. Acesta este al şaptesprezecelea caz, şi nu neaparat cel mai curios. Mă întreb cu cine naiba se întîlnesc pe drum…”

 

March 25

NICK SAVA – Despre români

 

 

Prima dată am auzit de el în copilărie. Mama mă speria cu el: „dacă nu eşti cuminte, vine ţiganul şi te ia”. Sau, „te dau la ţigani.”. Ea nu era femeie rea, de câte ori ne bătea la uşă vreo cerşetoare, tăia o felie de pâine, punea alături o bucată de slănină sau de telemea, şi i-o dădea. Dar nu avea încredere în ea, în cerşetoare: era ţigancă. „Să nu arunci pâinea, e pagubă lui Dumnezeu! Dacă nu o mănânci, mai bine mi-o dai înapoi.” „Nu, cucoană, nu o arunc. Da un leu nu ai?” Bani nu îi dădea: îşi cumpără ţigări – zicea. Eu nu prea înţelegeam, doar nu totul poate fi cumpărat cu un coltuc de pâine. Poate îi trebuie bani pentru bilet de autobuz, poate să cumpere ceva – haine, încălţăminte. Mai sunt şi alte nevoi – poate lapte praf pentru copilul pe care îl ducea invariabil în braţe…

Mai aveam şi alte nedumeriri. De ce cerşetoarele care ne băteau în uşă erau, întotdeauna, ţigănci? De ce nu şi românce, săsoaice, unguroaice?… „Alea merg la muncă, d-aia” zicea mama. Ţiganca de ce nu merge la muncă? „Pentru că nu le place munca.” Am văzut mai târziu că nu era aşa, nu era chiar aşa. Ţigăncile munceau prin parc, la îngrijit florile. Tot ele dădeau cu mătura pe străzile oraşului. În schimb, nici una nu era, de exemplu, controloare de bilete pe autobuze, sau vânzătoare. De ce nu? „Nu au şcoală.” De ce nu? „Nu le place să înveţe” De ce nu?…

La şcoală aveam nişte colegi copii de ţigani. Nu le spuneam puradei, ci ţigani. Ai lui Faur. Poate unul din strămoşii lor a fost faur în vreun sat… Părinţii lucrau la Metrom, el la depozitul de şpan, ea femeie de serviciu într-o secţie. Muncă grea – metalul e greu. Se apucaseră să îşi construiască o casă chiar sub pădure, sub Răcădău. Era în roşu, a rămas în roşu până am crescut. E în roşu şi azi… Ei erau şapte copii: patru băieţi şi trei fete. Unul din băieţi mi-a fost coleg printr-a patra. L-am ajuns din urmă, l-am lăsat în urmă. Rămâneau repetenţi – avea dreptate mama: nu le plăcea să înveţe. Sau poate?…

Nu am avut nimic de împărţit cu ei. Erau deseori bătuţi de copiii români. Mai ales dacă nu erau toţi patru înpreună, să se apere. Dacă începea bătaia, săreau şi fetele să îi ajute. Chirăiau până veneau profesorii, învăţătorii. Pe urmă nu au mai făcut-o: întotdeauna ei erau cei pedepsiţi. I-am mai întâlnit odată, în vacanţa dinaintea clasei a opta. Veneam dintr-o excursie în pădurea de pe Răcădău, mă despărţisem de prieteni. M-am întâlnit cu băieţii dintr-un bloc vecin, români, din altă „gaşcă”. Au vrut să mă bată, eram singur… M-au apărat cei din familia Faur. Când am crescut, de câte ori mă întâlneam cu „cel mare”, fostul meu coleg din a patra, ne salutam…

A doua oară a fost în armată. Mersesem cu regimentul la trageri, la Mălina. Pe mine m-au pus santinelă pe un capăt de drum, lângă un cătun prăpădit de ţigani: trebuia să impiedic oamenii să intre spre poligon, să nu-i împuşte cineva… Am fost lăsat până a doua zi dimineaţa („te descurci tu, caută o căpiţă. Suntem în situaţie de front – ceilalţi vor dormi în tranşee…”). Era pe la începutul lui martie, mai erau petece de zăpadă… Când s-a înserat, în timp ce eu patrulam pe uliţă să mă încălzesc, un ţigan a ieşit în pragul unei cocioabe şi m-a întrebat: „nu vrei să intri puţin la noi? Te mai încălzeşti” Am intrat. M-au pus la masă, m-au omenit. Au scos o oală cu vin roşu, aspru, de casă. Au fript pe ţepuşe vreo doisprezece porumbei („nu avem altceva”) – i-am mâncat cu mămăligă şi mujdei. M-au culcat în pat iar ei, bărbatul şi mama lui, pe jos, soţia şi doi copii în celălalt pat. Nu m-au mâncat purecii. Dimineaţa, când am plecat, am dat mâna cu el şi i-am mulţumit. El mi-a zis: „Noi îţi mulţumim. Eşti primul român care ne-a călcat pragul. Să ştii, domnule soldat, că şi noi suntem oameni.”

Prin 82-83, la nişte prieteni am întâlnit o doctoriţă. Era generalistă într-un sat din Bărăgan. De la ea am aflat lucruri ţinute ascunse. Comuna era una mărişoară: vreo şase mii de suflete. Din ele, aproape cinci mii erau ţigani. „ În curând vor fi toţi ţigani. Românii se mută în comuna vecină. Sunt o groază de comune de ţigani în câmpie. Nu se zice nimic despre ele. Singurii români care rămân acolo sunt cei de la primărie şi miliţienii. Pînă şi doctorii pleacă. Nici şcoli nu au, învăţătorii refuză să meargă acolo. Sunt neînchipuit de săraci, muncind la IAS pe salarii de nimic…” Voia şi ea să plece. „Nu mai pot suferi mizeria în care îi văd zbătându-se.” Era tânără, anul doi de stagiatură, încă nu îşi formase platoşa de nepăsare…

În 90 am cunoscut mulţi refugiaţi ţigani. În Lagăr, circa 80 la sută eram români. Din noi, circa 70-80 la sută erau ţigani. Cei mai mulţi porniţi spre germani să facă bani. Cu cerşitul, alba-neagra, furtişaguri… Nu toţi. Unii vroiau să muncească. „La cai,”, visa unul. Ai mei au fost geambaşi, până să vină comuniştii. Mi-ar place nişte cai…” Alţii erau buni argintari, făceau mici podoabe. Reparau tingiri pe la cehii din împrejurimi. Unul, ţigan penticostal de lângă Făgăraş, era un foarte bun tinichigiu auto. L-a luat un ceh angajat şi după vreo şase luni l-a luat partener… O femeie visa să ajungă să măture străzile Manhattanului – nu ştiu unde auzise ea acest cuvânt. „Şi acolo mătura are o coadă”, zicea ea. Visa să intre în sindicatul gunoierilor. „Acolo ţiganii sunt consideraţi oameni!”

Prietenul meu, penticostalul, mi-a povestit despre trecerea lui peste graniţa dintre Ungaria şi (atunci) Cehoslovacia. Am mai povestit întâmplarea, poate într-o carte. Cei doi aveau zece copii – ea era gravidă în luna a opta. Au mers pe jos, cu valizele în mâini şi copiii mai mărişori în spate, copiii mai mari (cea mai mare, o fetiţă de 13 ani) ducând în spate şi ei frăţiori mai mici. La mijloc, la câţiva kilometri, pe graniţă, era calea ferată. S-au adăpostit într-o gheretă, sfârşiţi. Ea căzuse lată – credea că va naşte acolo… Copiii plângeau. Iadul pe pământ!

Treceau grupuri de refugiaţi. Români, bulgari, ruşi, albanezi, ucraineni – mai ales români. Toţi cu bagaje: toată averea lor pentru o nouă viaţă. Nimeni nu a vrut, sau nu a putut să îi ajute. Aşa că familia de penticostali se ruga şi aştepta zorii şi patrula de grăniceri, să îi suie în camioane şi să facă ce voiau cu ei… Înainte de zori a trecut un grup de ţigani. Când i-au văzut, i-au înjurat să-i spurce, dar au aruncat bagajele şi au luat copiii în spate. Pe ea au pus-o pe o targă improvizată. Pe el l-au silit să arunce toate valizele. „Sunt hainele copiilor.” „O să îţi facem rost de altele” Au făcut – din furt. „Să nu îi judeci, frate Nicule! Nu sunt români şi ţigani şi unguri… sunt oameni. Unii sunt mai buni, alţii mai răi – după inima pe care le-a dat-o Sântul. Dacă ne iubeşti, să te uiţi cu inima deschisă la ei.” Îi iubeam că era oameni nevoiaşi, dar cinstiţi şi buni la suflet. Şi nu mi-a părut rău: ţiganii parcă au înţeles. Mi-au fost prieteni, m-au respectat şi ei. Nu au văzut în mine o posibilă victimă. Dacă îi rugam ceva, nu se exista să nu mă ajute. Nu mai târziu, nu mâine: chiar atunci, lăsând totul. Şi ştiindu-mi felul, nu au încercat niciodată să mă atragă în „schemele” lor. Mi-au arătat şiretlicurile de la alba-neagra şi „biluţa” ca să mă înveţe să nu mă bag în cacialma, să mă ferească. „Nu poţi să câştigi, chiar dacă ştii şiretlicul. Iei bătaie!”

Şi pe urmă am văzut viaţa cutremurătoare a ţiganilor în „Dallas”-urile româneşti, din Gropile de gunoi (care nu sunt deloc gropi, ci mai curând munţi…). Am scris şi despre asta, cu altă ocazie. Atunci am ascultat confesiunea cutremurătoare a unui copil de ţigan de vreo zece ani: „Noi, copiii de ţigani, murim repede, domnule…” De ce trăiau totuşi în Dallas? Ca să îşi păstreze demnitatea de oameni, atâta câtă o aveau. Refuzau să cerşească, să fure, să ucidă. Copiii de ţigani, până să moară, mergeau la şcoală dimneaţa, între două camioane cu gunoi. Nu ştiu dacă lor le plăcea să înveţe, bătuţi, scuipaţi de colegii lor români, daţi afară din clasă de profesorii români pentru că „put a gunoi”, spălându-se cu apă rece la ciuşmeaua din curtea şcolii şi adormind, deseori, cu capul pe bancă… Era singura lor şansă, oricât de vagă: să termine zece clase să se poată înscrie ca ucenic undeva. Să scape din groapă. Poate, să trăiască mai mult…

De ce această poveste lungă despre ţigani? Pentru că naţia lor este într-un punct de răscruce. Toate popoarele Europei îi acuză, global, de fapte anti-sociale. Italia vrea să îi deporteze. Alte ţări sunt gata să adopte legi care să le limiteze accesul. Populaţiile sunt speriate şi, deseori, devin violente; sentimentul xenofob, rasist, este în creştere, iar partidele şi organizaţiile naţionaliste, neo-naziste, căştigă puncte în preferinţele cetăţenilor.

Din păcate, acelaşi lucru se poate spune şi despre noi. E uşor să dai vina pe guvernanţi. În discurul lor politic, folosesc vorbe mari ca „blândeţe”, „toleranţă” – referindu-se la noi, românii. Lăsând la o parte faptul că „toleranţa” faţă de un cetăţean de altă naţionalitate, în propria lui ţară, este din capul locului un lucru înjositor, pe care niciun cetăţean liber nu l-ar accepta – nici măcar nu este adevărat. Nu, ministrul de externe român Cioroianu (îi dau numele pentru a se şti!) nu a greşit când a propus, aberant, retrimiterea ţiganilor în lagăre (nu în Trasnistria de data asta, ci în Sahara!). El exprimă, idiot şi sincer, ceea ce gândesc 64% din români (statistică din 2003), care văd în deportarea sau punerea în ghetouri a ţiganilor o soluţie pentru „îmbunătăţirea imaginii” românilor.

De ce este nevoie de aceste soluţii radicale? Pentru că, aşa cum a fost cazul meu, am fost educaţi să îi considerăm pe ţigani „altceva”. Nu neaparat monştri, ci ne-oameni. Deşi trăiesc printre noi de peste opt sute de ani, deşi sunt cetăţeni români şi au dreptul să se numească români, toţi românii au mare grijă să spună că „ţiganii” fac ce fac, nicidecum românii. De parcă românii au crescut cu lapte din râurile Raiului şi au fost tovarăşi cu Maica Tereza…

Până acum 150 de ani ţiganii au fost robi, „sclavi”, într-o Europă în care majoritatea statelor desfiinţaseră sclavia. În continuare, de câteva ori au trebuit să fugă în Serbia sau Ungaria, pentru a scăpa de regimul înăsprit al statului român. În 21 nu au primit pământ, nici în 45. Dacă iau exemplul satului tatălui meu, ţiganilor nu li s-a permis niciodată să cumpere pământ în vatra satului. Nici măcar faurului. Au refuzat să se integreze – dar ştiu că românii nu au făcut nici un efort (în afară de pogromuri, violenţă, discriminare) să ajute la integrarea lor. I-au făcut întotdeauna să se simtă „toleraţi”. Românii s-au temut de ei şi i-au privit cu ură şi dispreţ. Cu adevărat, când semeni vânt te poţi trezi cu o furtună.

Acolo unde li se recunoaşte deminitatea, în Spania, Franţa… ţiganii devin cetăţeni respectaţi, integraţi – deşi îşi păstrează caracterele naţionale unice. Sunt creatori de talent. Numai ascultând şi văzând gitanii cântând muzica andaluză, vezi contribuţia lor la folclorul spaniol. Liszt, Brahms, Bartok s-au inspirat din muzica lor. Fără lăutarii şi soliştii ţigani nici nu poate fi vorba de muzică populară românească. După atâta amar de vreme de convieţuire alături de ei, nici nu se poate crede că există român care să nu aibă şi sânge de ţigan în vine…

Singura cale de a rezolva criza este să le dăm ţiganilor demnitatea la care au dreptul – şi încet, probabil foarte încet, vor ajunge să o şi merite. Dar e greu, e foarte greu. Chiar şi printre românii din comunitatea din Vancouver, după ani de zile de trai într-o societate liberă, lipsită de idei rasiste, mulţi dintre noi se feresc de ţigani, îi ocolesc, refuză să le intre în casă, le aruncă în spate toate fărădelegile făcute de români… De aceea zic: vindecarea acestei răni nu poate începe decât cu noi înşine.

______________

* din articol se poate înţelege cu uşurinţă că la mine termenul de „ţigan”, deşi nu „politically correct”, nu este unul peiorativ. Chiar dimpotrivă. Atâta timp cât ascult muzica interpretată de Gipsy Kings, cât mănânc muşchi şi salam ţigănesc, cât văd dansuri ţigăneşti, termenul este încărcat de semnificaţii. În fond, şi rrom poate deveni un termen peiorativ pe limba unui rasist. Şi, cu ajutorul diavolului, nu ducem deloc lipsă de rasişti printre noii…

March 24

NICK SAVA – Un om obosit

 

 

Bătrînul coboară încet, cumva şovăitor, cărarea. Se simte obosit, neaşteptat de obosit. Nu e prima dată cînd străbate această cărare, a mai urcat-o de cîteva ori. De la ascensiunea din zorii zilei din valea Obîrşiei, trecuseră multe ore; între timp, a avut un lung popas sus, în vîrful muntelui. În mod normal, drumul între marele bolovan din vîrful muntelui şi Sfinx nu ia mai mult de o oră – drum relativ uşor, la coborîre. Acum, drumul pare să nu se mai sfîrşească. Abia a lăsat în stînga vîrful Coştilei, deşi coboară de mai bine de trei ore. Nu departe se vede colosala piatră a Sfinxului – semn că nu rătăcise drumul.

Se opreşte şi îşi îndreaptă şalele cu greutate. Nu are mare lucru în taşca de piele, trecută în bandulieră, care îi serveşte drept bagaj. De fapt, mare parte din conţinutul ei o lăsase foştilor lui tovarăşi de drum, rămaşi sus, la Omu. Ei vor avea nevoie mai mare de ceea ce le lăsase, probabil, şi-au zis cînd el decisese să pornească spre vale. Ciobanul zîmbise cumva, strîmb, şi spusese: „Precis tu n-o să ai nevoie…” Aşa ar fi trebuit să fie, drumul prin Stînă, pe la poalele Pietrei Arse, nu trebuia să îi ia mai mult de patru ore pînă jos, la cabana închiriată nu departe de mica mînăstire a Sfintei Ana.

Îşi înălţă trupul ostenit, oh, atît de ostenit, şi privi spre vale. Sfinxul – care, de aici, părea o grămadă de bolovani. Panta cobora relativ lin spre dreapta, spre valea adîncă unde se afla Peştera. Pe acolo coborîseră cu o zi în urmă, urcînd apoi valea spre Mecet şi în sus, spre vîrful muntelui. Bivuacul îl avuseseră acolo, jos, nu departe de o stînă. Peste seară, ciobanii veniseră să îi viziteze, aduseseră cu ei brînză şi caş proaspăt, aşa cum nu prea aveau ocazia să guste la Bucureşti, şi pastramă de oaie pe care o prăjiseră înfiptă în ţepuşe, deasupra focului de tabără. Prinţul Moruzzi, cel care îi îndemnase la această călătorie – şi la altele, în trecut, înfiinţînd ei un Grup Alpin, după modelul germanilor şi englezilor -, era foarte bucuros de întîmplare. El urcase de cîteva ori în Alpi, atît în Franţa cît şi în Ţara Cantoanelor şi Italia. Era un bărbat vînos, la vreo 35 de ani, destul de diferit de familia lui nobilă şi bogată, cu moşii în Ţara Valahă şi în Moldova. Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii călătorind şi învăţând prin Occident… Nu se prea înţelegea cu ai săi, mai ales că era mason şi susţinea unirea Principatelor…

Privirea bătrînului linse pietrele curioase ale Babelor – şi se agaţă de un obiect pe care nu îl observase pînă în acel moment. Deasupra Babelor, undeva mai spre vale, un obiect roşu părea să plutească deasupra pantei. Se mişca… Bătrînul strînse ochii, încercînd să îşi concetreze privirea. Deşi avea priviri agere – în fond, abia împlinise 32 de ani! -, de o vreme, de cînd îşi începuse coborîşul, avea impresia că ochii îi erau înceţoşaţi. Pusese aceasta pe seama oboselii. Iată că acum abia distingea Babele, iar acel obiect abia îl putea vedea. Scoase din jacheta cu multe buzunare o mică lunetă, pe care o folosea să privească în zare de pe crestele munţilor. Cînd reuşi să o concentreze asupra obiectului, văzu că e un fel de căsuţă, vopsită în roşu şi alb, cu ferestre mari de jur-împrejur. În ea se zăreau siluetele cîtorva persoane. Căsuţa, vedea acuma, nu plutea, ci era atîrnată de un fel de otgon, ca cele folosite la legarea vaselor de chei – dar mult mai gros. Obiectul se mişca – se deplasa spre stînga, urca de fapt… Pe el scria ceva, cu litere latine.

Roti uşurel luneta de alamă spre stînga, urmărind otgonul cel gros. Acesta se termina într-o clădire, aflată pe tăpşanul Babelor – acolo unde cu două zile înainte vîntul şuiera printre ierburile şi rododendronii abia înfloriţi care acoperau tăpşanul aflat între valea spre Peşteră şi, de partea cealaltă, spre fereastra Caraimanului. Acum, acolo se afla o construcţie – ba nu, două! Una, încă mai mare, părea făcută din lemn, cu acoperiş în ape, cu două-trei etaje – o copie îndepărtată a chaleturilor vizitate de el în Alpii bavarezi. Chiar şi culoarea cabanei semăna, un maroniu decolorat de soare şi intemperii. În jurul ei se zăreau oameni – mulţi oameni. Era prima dată cînd întîlnea oameni în Bucegi, în afara ciobanilor. Şi a extrem de rarilor turişti.

– Bună ziua, auzi o voce tînără. Pe lîngă el trecea un grup de tineri, vreo cinci la număr, urcînd cărarea spre vîrful muntelui. Cei trei băieţi şi două fete îl priveau uimiţi. La fel de uimit îi privea şi el – nu văzuse niciodată femei pe munte! Şi mai erau şi îmbrăcate extrem de curios – întoarse capul să se convingă: purtau pantaloni! Cei cinci se îndepărtau rapid, fără a aştepta să primească răspunsul la salutul lor. Vîntul îi aduse o frîntură de discuţie „… o fi cu el? Moartea îl caută pe acasă şi el…”

Porni mai departe, gîfîind, spre stînca Sfinxului. La poalele ei, spre vale, un grup de oameni stătea grămadă. Cînd, în sfîrşit, se apropie de ei, văzu că cei mai mulţi duceau nişte cutii la ochi. Nu mai văzuse aşa ceva. Mai toţi vorbeau româneşte, păreau să fie valahi după accent. Straiele lor semănau cu cele purtate de cei cinci care treuseră pe lîngă el – deşi, acum vedea, vreo cîţiva avea picioarele dezgolite. Chiar şi unele femei! Simţi că i se face pielea găinii, deşi soarele blînd, de vară, scălda natura. Oamenii deveniră atenţi la apropierea lui şi începură să şuşotească între ei. Cîţiva îndreptară cutiuţele spre el, privind, parcă, prin ele. Asta ce-o mai fi?

– Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă una din fete.

– Ajutor? De ce? hîrîi bătrînul. Simţea că nu prea are aer.

– Păreţi… slăbit. Eu nu aş fi plecat pe munte, la vîrsta dumneavoastră. Ştiţi, eu sunt medic, aş putea să vă dau un prim ajutor…

Medic? Femeie?

– Sunteţi… valahă?

– Valahă? Mmmm… da. Sunt din Bucureşti. Îi zîmbi. Era drăguţă, chiar dacă avea părul tuns scurt. Din fericire, ea purta pantaloni lungi… cam strînşi pe picior. Aşa o văzuse doar pe baroana de Villiers purtînd, la vînătoare. Dar toată lumea ştia că ea e o excentrică…

– Poate ar fi bine să vă odihniţi puţin. Nu păreţi să fi transpirat şi, apoi, e foarte cald pentru această zi de septembrie. O să vă dau o pastilă, just in case, nu e bine să ne jucăm cu inima. Cînd vă mai reveniţi, luaţi cabina şi coborîţi la Buşteni.

– La Sinaia, mormăi bătrînul.

– Nu, la Sinaia nu puteţi merge în starea asta. nu puteţi urca Vîrful cu Dor. E mai simplu să coborîţi în Buşteni, de acolo luaţi trenul sau vreun taxi, dacă trebuie să ajungeţi în Sinaia. Trebuie să plecăm, vrem să ajungem în Mălăieşti . Aş chema Salvamontul, sper să nu vi se facă rău…

Între timp îi dăduse o bulina albă, pe care îl forţă să o bea cu apă dintr-o ploscă. Părea să fie amară… Îl ajută să se aşeze pe un smoc de iarbă. Septembrie? Probabil nu înţelesese bine. Ei se aflau în Iunie, doar. Şi ce voise să spună cu vîrsta lui? Abia împlinise 32 de ani. E drept, se simţea foarte obosit… Privi în urma ei. Ceilalţi din grup, vreo şase persoane, toţi tineri, pînă în treizeci de ani, o aşteptau mai încolo. Fata li se alătură şi porniră spre Vîrf. Ea mai întoarse de cîteva ori capul spre el. Dacă i-ar fi putut vedea mai bine faţa, ar fi zis că este îngrijorată.

Se lăsă pe spate, sprijit de tolbă. Soarele, nu foarte puternic, dar cald, îi cădea pe faţă şi îl făcea să picotească. Îşi aminti de popasul avut la picioarele Pietrei de la Om.

***

Pe vîrf ajunseseră puţin după ora zece. Prinţul avea un ceas elveţian, îl scotea mîndru din buzunarul jiletcii de cîte ori voia să verifice ora. Nu erau primii care ajungeau acolo. Mai era un grup de doi bărbaţi, puţin mai în vîrstă decît ei şi, puţin într-o parte, un cioban învelit într-un cojoc gros, miţos. Emil – doctorul Georgescu Almăjanul, al treilea membru al grupului lor -, fu primul care îi salută. Aşa era el, o persoană plăcută, veselă, se înţelegea uşor cu oamenii. Era unul din puţinii doctori cunoscuţi de el, îşi dăduse doctoratul la vestita universitate din Padova, în filosofie greacă. O nebunie de tinereţe, nu ştia la ce i-ar putea ajuta. Cunoştea şi limba latină, dar nu avea de gînd să devină profesor la vreuna din universităţile Europei. Era al doilea fiu a unui nobil ardelean, destul de bogat ca să îşi permită să îl ţină prin Italia şi Franţa. Membri ai ritului greco-catolic – de fapt, un unchi al lui era episcop în Slovacia – aveau relaţii care îi deschiseseră uşile printre străini. Prieteni cu boiernaşi români de pe la Alba, Blaj şi Cluj, ar fi găsit uşor ceva de lucru. Vroia însă să călătorească. În asta semăna cu Prinţul Moruzzi, pe care îl cunoscuse la Paris şi deveniseră prieteni nedespărţiţi.

El era al treilea membru al grupului lor. Tatăl său era din familia lui Şuţu. Nu intrase în politică, se mulţumise cu relaţiile lui de la Stambul şi se ocupa cu negustoria. Chervanele lui străbăteau Moldova între Stambul şi Lipsca, trecînd pe la leşi. Deşi drumurile nu erau întotdeauna sigure, bătrînul risca puţin şi cîştiga mult. Era bun prieten cu Manuc, negustorul armean, şi cu alţi negustori armeni şi evrei. Doar cu „nemţii” (termen aplicat tuturor occidentalilor) nu se împăca. De aici şi conflictul cu băiatul cel mic, Tudosie, care se încurcase cumva cu tineri fără căpătîi, ca Lazăr, Murgu, fraţii Ghica, chiar tînărul Bălcescu, mai tînăr decât el cu un an… Îl ameninţase de cîteva ori că îl va dezmoşteni, mai ales dacă îl mai auzea pomenind despre unirea cu Moldova. Aşa că prietenia ce se legase mai întîi cu ardeleanul Emil (oarece cimotie cu Lazăr) şi, apoi, cu Moruzzi, îi deschideau perspectivele călătoriilor spre Apus. Tatăl îl prefera dus la Paris, decît aruncat în ocnă de turci… De atunci, de câţiva ani, urcaseră împreună pe mai toate culmile Alpilor Româneşti – cum numea Moruzzi munţii dintre Valahia şi Transilvania-, petrecuseră iarna în Italia şi sudul Franţei şi avuseseră mai multe întîlniri cu diferite grupuri de masoni care puneau la cale unirea Principatelor române. Ba chiar o revoluţie în întreaga Europă… Şi apoi, independenţa de sub otomani!

Cei doi răspunseră la bineţe, în grai ardelenesc dar cu oarece accent străin. Îl mai auzise, erau probabil şaşi sau maghiari din Braşov. Şi ciobanul avea un accent curios. Îşi ridicase capul, aşa că putuse să îi vadă parte din faţă: arsă de soare şi de vînt, ascunsă sub o barbă stufoasă ca de preot. Avea ochii extraordinar de albaştri, ca nişte iezere de munte aşa cum văzuse prin Alpi. Părea totuşi destul de tînăr, probabil nu mai mult de patru decenii – părul era de un castaniu deschis cu accente arămii. Avea sprîncene drepte, stufoase, deasupra ochilor adînciţi în orbite, a unui nas drept, hotărît, şi buze groase, strînse dîrz.

Se alăturară celor trei. La început discuţiile s-au învîrtit în jurul drumului parcurs. Cei doi urcaseră, într-adevăr, din Braşov, venind prin satele Branului. Unul din ei (îl chema Hansi), zise:

– Ne aşteptam să găsim cabana. Ştiam că o construiseră cu ceva vreme în urmă cei din Sibiu…

– Nici vorbă, zise Prinţul. Am trecut pe aici şi acum un an, şi acum doi… Ba chiar şi anul ăsta am mai fost, încă mai era zăpadă, pe la sfîrşitul lui iunie.

– Informaţia ne-a dat-o un prieten din Braşov.cică chiar el participase la construcţia ei. Din piatră, adunată de pe culmi. Vorbise al doilea braşovean, Arpi.

– Matale ştii ceva despre ea? îl întrebă Emil pe cioban.

-Ah, cabana… Se va face, zise el nepăsător. Era singurul care nu-şi spusese numele.

– Totuşi, eram convinşi că este aici, zise Arpi. Eram chiar pregătiţi să dormim în ea. Zicea acel prieten al nostru că, uneori, putem vedea de aici Muntele. Şi putem vedea Capul.

– Care cap? întrebă Emil.

– Al omului, desigur. De aceea îi spune Vîrful Omu, nu?

Cei trei întoarseră capul spre cioban. Acesta mormîi:

– La Om. Aşa i se zice. Da, din două motive. Dacă vă uitaţi dintr-un loc anum la preofilul acelei pietre, veţi vedea un cap de om privind spre stele. Dar uneori, într-o anumită zi, umbra pietrei crează umbra unui om. Priveşte spre Munte.

– Care munte? întrebă curios Moruzzi. El era impresionat însă de vocabularul ciobanului.

– Muntele Ascuns, răspunse Hansi.

– Da, Muntele Ascuns.

Priviră în jur. Nu se vedea niciun munte. De fapt, Omul era chiar vărful Bucegilor.

– Nu îl puteţi vedea, zise ciobanul. De aceea îi spune Ascuns… Un fulger de veselie îi lumină chipul. Doar oile îl văd, , nu le place, îl ocolesc pe departe… Din păcate, iarba pe el e mai bună, mai grasă…

– Tu îl vezi? întrebă Prinţul ironic.

– Uneori. Cînd nu e în negură. E mai înalt decît ăsta – arătă cu capul spre piatra Omului. Uneori zăpada stă pe el pînă la jumătatea lui iunie.

– Îl vezi şi acum? Întrebă din nou Prinţul. Nu e negură…

– Îl văd, spuse hotărît ciobanul. Se vede chiar şi Templul. Dar trebuie să ai ochi să îl vezi!

Cei cinci bărbaţi se uitară uimiţi în direcţia indicată de cioban – spre sud-vest.

– Să nu-mi spuneţi că voi vedeţi ceva, zise Emil, frustrat. Ce trebuie să facem ca să îl putem vedea şi noi?

– Uneori e bine să nu vreţi prea multe, zise ciobanul hotărît.Cunoaşterea îşi are preţul ei! Sunteţi gata să o plătiţi?Deja aţi intrat într-un spaţiu interzis oamenilor de rînd.

– Nu sunt om de rînd, spuse Moruzzi.

– Aşa crezi, Prinţe? În glasul ciobanului nu era nici urmă de respect datorat rangului. De vrei să vezi Muntele, renunţi la rangul tău. Vei fi novice, ultimul dintre ultimi. Dar poţi ajunge departe! Printre Primi. Printre cei care hotărăsc destinul acestui Pămînt!

– Chiar şi Unirea? Independenţa?

– Aceste sunt lucruri de nimic în destinul planetei! Vor veni la vremea lor – oamenii le vor face. Dar ce sunt ele la nivel planetar, la nivel universal? Luminaţii croiesc destinul de mii de ani şi îl vor croi în continuare, alte mii de ani… Poţi face parte dintre ei!

– Noi, ba! zise hotărît Arpad. Destinul nostru, în Ardeal, e altul. Nu avem treabă cu România. Regele ei ne e străin, noi ţinem de Împăratul de la Viana.

– Atunci voi trebuie să plecaţi!

Plecară, luînd drumul spre nord, spre văile Mălăieştilor, cel mai scurt spre Braşov. Cei rămaşi priviră în urma lor, nehotărîţi.

– Despre ce rege vorbeşte? Despre ce împărat? întrebă Emil. El, locuitor al Ţării Almajului, ţinea de Imperiul Austriac.

– Regele României, răspunse ciobanul. Asta va fi… V-am spus, aţi intrat aici într-o buclă a timpului. Voi veniţi din deceniul patru al secolului al nouăsprezecilea, cei doi vin din deceniul doi al secolului douăzeci. Aici Timpul are alte legi. Împărat e unul Franz Josef, va mai domni pînă la război.

– Şi tu, tu de unde vii? întrebă şoptit Tudose.

– De mult. De departe… Poate locuitorii de aici m-au ştiut, sub alte nume. Zalmoxis, Decineu, Caraiman, Buc… Nu am fost numai eu, au fost şi alţii. Şi nu doar aici. Muntele ăsta – arătă cu mîna spre un pisc ce apăruse nu departe, scăldat în lumina soarelui – poartă şi el diferite nume. Kogaionon, de exemplu. Dar Muntele Ascuns i se potriveşte cel mai bine.

Cei trei priviră uimiţi spre muntele apărut aşa, deodată. Era înalt, mult mai înalt decît Omul. Avea vîrful rotunjit, deşi abruptul era tăiat colţuros în toate părţile. Undeva, la cîteva sute de metri mai jos de vîrf, pe o platformă, se vedea un grup de construcţii.

– Sanctuarul, zise ciobanul.

De undeva, dinspre răsărit, pe deasupra capetelor lor, apăru ceva care putea fi luată drept lună. Era rotundă, de o culoare portocalie metalizată, mai mare aparent decît luna în diametru. Totuşi, ar fi putut fi luată drept luna, dacă nu s-ar fi văzut soarele desupra, în cerul senin, şi dacă nu s-a fi oprit undeva deasupra sanctuarului, dar sub linia coamei muntoase. Apoi, se lăsă pe o parte, căpătînd forma unui fus, şi dispăru în spatele vîrfului.

– Astea sunt lucruri pe care oamenii nu trebuie să le vadă, spuse şoptit ciobanul. Dar cei ce vin cu mine, vor învăţa să le folosească. Avem nevoie de ajutoare, lumea s-a lărgit în ultimele sute de ani, iar numărul nostru creşte greu.

– Şi dacă nu venim? întrebă Tudose. Nu îi venea să îşi părăsească traiul, familia, ţara. Era nevoie de el aici…

– Dacă plecai odată cu cei doi, nu ar fi fost nimic. Ai fi uitat… Aşa, ai văzut Muntele, Sanctuarul, mă cunoşti. Mai ales, ai văzut unul din aparatele noastre zburătoare. Locul tău nu mai este în lumea ta.

– Şi totuşi, vreau să mă întorc.

– O vei găsi schimbată, spuse ciobanul cu un fel de tristeţe. Voi rămîneţi? îi întrebă pe ceilalţi.

– Eu aş rămîne, uise Emil Almăjanul. Nu am ce căuta în Ardeal, chiar dacă acum e un împărat nou. Nici de război nu vreau să ştiu. Dar dacă tu vrei să plecăm… se întoarse spre Prinţ.

– Nu, şi eu vreau să rămîn. Mi-am dorit întotdeauna o viaţă aventuroasă – ce viaţă ar putea fi mai aventuroasă decît asta? Şi dacă voi avea un rol în hotărîrea destinului acestui loc, cu atît mai bine: înseamnă că nu îmi voi trăda menirea familiei.

– Nu doar a locului acestuia, sau a ţării acesteia, ci a întregului Pămînt. Dar asta va fi altădată, în alt timp, în alt loc…

***

Şi uite aşa, Tudose plecase singur spre Sinaia. Nu întorsese capul, dar era sigur că ceilalţi privesc în urma lui. Dacă, totuşi, ar fi întors capul, ar fi văzut că muntele dispăruse din nou. Ca şi cei trei de la poalele stîncii.

Iar acum era obosit, tot mai obosit… De ce oare. Ridică mîna în faţa ochilor. Era străvezie, mîini de bătrîn, ridate, pătate… Ce se întâmplase? Da, timpul trecuse. Ce spusese ciobanul care nu era cioban? Că aici timpul are alte legi? Ar zice că trecuse timp, mult timp, poate zeci de ani. Era într-o lume complet necunoscută…

– Te-am avertizat, auzi vocea ciobanului. Acesta stătea în picoare, lîngă el, învelit în cojocul lung, miţos. Semăna atît de bine cu păstorii Bucecilor, prea bine cunoscuţi de el. Doar oile lipseau… Au trecut ani mulţi de la venirea ta pe munte. Aproape o sută cincizeci de ani. Nu îi e dat omului să trăiască atît. De mult aşteaptă moartea întîlnirea cu tine. Te aştepta, cum glumea cineva, acasă. I-am trimis vorbă că tu nu vei mai ajunge acasă… Vine.

Ciobanul dispăru. În locul lui era altcineva… o fiinţă. Părea o nălucă, lipsită de consistenţă, unduindu-se parcă în adierea brizei. Se întuneca. Cu vederea dintr-odată limpezită, bătrînul zări cu claritate clădirea din vale. Pe o tablă scria „Cabana Babele, cota…”

– Era timpul, şopti năluca. Am ştiut că nu vei rămîne pe Munte, de aceea te-am aşteptat. Cam mult, nu credeam că mai vii. Obosisem să mai aştept…

– Da, hîrîi bătrînul. Bine ai venit. Şi eu am obosit…

Chiar obosise. Ce bine că a căzut întunericul. Acum se putea odihni.