George CEAUŞU – Cu Nick Sava, în căutarea omului alb – negru

în cadrul emisiunii ” Mașina visului”

realizator Lucian Marișca
invitat George Ceaușu
RADIO IAȘI
22 martie 2016

http://radioiasi.ro/rubrici/masina-visului/masina-visului-cu-lucian-merisca-22-03-201




         Dacă nu știți ce s-a mai întâmplat între timp cu Păcală, vă spune regretatul Nick Sava în povestirea În care Păcală duce o ladă. Un negustor foarte zgârcit îl solicită să-i ducă în spate o ditamai ladă cu porțelanuri chinezești, avertizându-l că nu-l poate plăti, ci că-i poate da, în schimab, trei sfaturi foarte utile. Și, în timp ce parcurg drumul spre casa comerciantului, primul mergând leger și Păcală gâfâind cu lădoiul în spate, cel din urmă beneficiază și de primele două frumoase sfaturi: e mai bine să fii sătul decât flămând și e mai bine să fii bogat decât sărac. Dacă negustorul s-ar fi oprit la aceste banalități, poate totul ar fi fost în regulă, însă el escaladează jignirile directe, spunându-i lui Păcală că, dacă va răscoli prin lume după prostălăi precum domnia – sa, va fi greu să găsească unul pe măsură. Și atunci, ca din întâmplare, Păcală se împiedică, lada cade cu un zgomot infernal și porțelanurile chinezești ale negustorului celui versat în sfaturi bune se fac mii de fărâme.

         De fapt, ciclul Păcală este un debut târziu al prozatorului: antologia În care Păcală… povestiri și snoave populare românești repovestite de Nick Sava, apare la Editura Atheneum – Pim, Vancouver – Iași, în 2002, când autorul avea peste 50 de ani. După care cărțile lui Nick ies pe bandă rulantă sub oblăduirea aceluiași editor: povestirile din Taraba cu vise, în 2006; romanul În căutarea lui Arap – Alb (un joc), în 2008, având și o continuare: Căutarea lui Arap – Alb. Un han pentru toate timpurile, în 2015; eseurile din Fericirea de dincolo, ivite în 2008; eseurile intitulate Prin Turcia, cu Biblia în mână. Însemnări de călătorie, în 2010; comentariile din Fiul lui Dumnezeu, 2012 și din Recitind Vechiul Testament, 2014; volumul intitulat Proză scurtă, din 2015. Ei bine, săptămâna trecută această fulminantă activitate literară s-a întrerupt pentru întotdeauna: pe 9 martie, Nick Sava a căzut secerat de o viroză și de indolența medicilor din sala de gardă la numai 63 de ani. Și nu era un om doar înzestrat literar: pictor și inginer de profesie, cercetător pe mapamond cu traseul Brașov – Vancouver (Canada) – Iași, Nick ne-a lăsat o moștenire culturală pe care abia acum urmează s-o explorăm – când el este plecat și s-a lăsat liniștea pentru un suflet ascensional în imensa cameră a lumii.

         Revenind la opera lui Nick, personajul popular Păcală a creat în literatura română un serios intertext, începând cu numeroase bancuri și snoave, continuân cu texte mai ample de Ioan Slavici și Petre Dulfu și cu filmele lui Geo Saizescu (cu Sebastian Papaiani în rolul principal). Nick Sava nu trece, totuși, la Bulă, urmașul postmodern al lui Păcală, deoarece defectele contemporanilor noștri, revărsate ca din cornul abundenței, îi inspiră noi și noi situații în care ticăloșia, hoția, cruzimea, mărturia mincinoasă, zgârcenia ne fac să simțim pe pielea proprie preconizata Apocalipsă a întregii noastre lumi.

         Și personajul Harap Alb al marelui Ion Creangă a creat în literatura română un serios intertext, mai ales în ultimele două decenii – intertext cuprinzând prestații literare, filmice, grafice, picturale sau din domeniul benzilor desenate și al desenelor animate. Miza narativă atârnă atât pe celebrul uzurpator numit Spân – un personaj uns cu toate alifiile, de o frumusețe aparent îngerească, însă putred până în măduva oaselor, dar și pe ciudățeniile umane Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări – Lăți – Lungilă și așa mai departe, care au o serioasă dotare, mai ales cu defecte cât casa, dar cărora le mai vine mintea la cap, căliți în încercări grele, dovedind apoi o rară noblețe sufletească și un spirit de sacrificiu care îi transformă în eroi.

         Autorul ne avertizează, chiar la începutul explorării lumii lui Harap Alb, că vom porni într-un joc fantastic de roluri (Fantasy Role Playing) prin care să ne putem recunoaşte, pe rând, în fiecare dintre eroii cărţii şi, „fără nicio ezitare, plonjează el însuşi în magma propriei cărţi“ – ca să folosim o expresie a comentatoarei Flavia Teoc. Personajele din aceste proze (cu referințe la Harap Alb) ale lui Nick Sava au nume cu rezonanțe occidentale sau orientale, fiindcă stația interstelară în care se întâlnesc și-și relatează pățaniile este un gen de han cosmic, la fel ca în Star Trek: Deep Space Nine: urâta care se crede frumoasă, îmbuibatul ce are impresia că-i prost hrănit, zgârcitul ce se crede generos,  tâlharul cosmic, dar băiat bun, de ispravă,  ca să zicem așa, un fel de Han Solo din seria Star Wars: este o interesantă faună, cu zeci de personaje pe care Nick Sava, un păpușar priceput, le face să oscileze între frumos și urât, adevăr și minciună, bine și rău. Dar, în cele din urmă, după devastatoare pățanii, ele ajung să se situeze „de partea pozitivă a Forței“ (cu „F“ mare!) – ca să folosim o altă expresie popularizată de recentul episod din Star Wars.

         Ne putem închipui că ființa umană este dotată cu un cap care se învârte rapid, ca discul lui Newton, arâtând atât fețe bune, cât și fețe rele, dar mai ales întorcându-ți ceafa, un Ianus bifrons în care vei recunoaște prietenul doar aparent, de fapt, dușmanul tău; tovarășul tău de băute ce urmează să te țepuiască, dar nu numai: închipuiți-vă un homo homini lupus – acel mârșav cu două fețe care abia așteaptă să te întorci ca să-ți dea cu parul în cap. Prieteni care decepționează, jefuitori ce se transformă subit în prieteni, personaje cu rezerve aproape nelimitate de răutate sau de bunătate, participanți la balul mascat al societății umane în extensia ei cosmică – toate acestea își găsesc prototipul în fantasy-ul lui Nick Sava. Este un „fantasy dur“, în care operează construcția de noi lumi, nu unul „moale“, bazat pe mici extensii ale realismului și pe procedeul numit „fisura în realitate“. Pe de altă parte, insistăm asupra caracterului intelectualist și cult al acestui tip de fantastic – cum au mai scris în literatura noastră Ioan Slavici, Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu sau Vladimir Colin. Sunt anumite motive etnice care se internaționalizează destul de repede iar Nick Sava avea percepția acestui fenomen într-o măsură mai mare decât a multor concitadini.

         Să ne luăm rămas bun de la omul în alb – negru sau chiar gri, de la harapul cel alb și fioros care se strecoară în spațiul frumoasei noastre existențe, reîntorcându-ne la Nick Sava, iubitorul de călătorii extraordinare, inginerul, pictorul și scriitorul, cel plecat în spațiul cosmic să redescopere moldoveni, munteni, bănățeni, olteni, să-i învețe engleza sau franceza și respectul față de civilizație, să-i instruiască asupra gândirii critice, să le deschidă mintea pentru a distinge între o perspectivă științifică și una religioasă asupra lumii. E mult, e puțin pentru un om? Vom vedea atunci când opera lui va fi mai mult popularizată și comentată și spiritul lui, ca într-o clipire, își va anunța din nou prezența într-o cameră largă – sala de protocol din inimile noastre.

 

NICK SAVA- Ţapul ispăşitor sau Pentru că tot trebuia să poarte un nume (parodie)

 

 

 

nu e criză.

nu a fost niciodată criză

şi… nici nu va fi.

 

a fost doar o ţară

în care nimic nu se ducea vreodată la bun sfârşit

pentru că nu se puneau bine pirostriile

nici fundaţiile

şi lipsea răbdarea ca să se vadă împlinirea lucrului

la timpul lui.

mintea sprinţară pierdea interesul

îndreptîndu-se spre lucruri noi şi mereu mai intersante

se ştia prea bine că nimic nu e veşnic

nici măcar de durată

că totul e relativ şi e bine oricum

că supravieţuirea e mai bună decît propăşirea

iar Dumnezeu are grijă de noi, păcătoşii.

 

a mai fost şi un popor

situat undeva, între frunza pe care o tăia invariabil cîinilor

şi rîul ce cobora la vale

cînd mai curat cînd mai tulbure

cărînd cu el cînd leşuri de năvălitori

cînd hoituri de cîini

cînd peşti morţi

cînd cianuri

cînd peturi

după vremuri şi întîmplări –

căci obiceiul era acelaşi.

era zisul popor vechi şi bătrîn

întărit în tradiţii şi încremenit în obiceiuri

lesne aplecat spre păcat

avînd el biserică de neam gata oricînd să-l mîntuiască

de toate şi de orice.

 

avînd învoirea slugilor cereşti

găsea bucurie în ochiul dracului şi îşi podea

drumul spre adîncuri cu intenţii bune

niciodată duse la împlinire.

îşi necinstea părinţii îşi batjocorea femeile

îşi asuprea copiii îşi tăia fraţii –

fie ei din aceeaşi carne sau acelaşi lemn cu el.

dar ştia să-şi găsească mereu un ţap.

supus împotriva voinţei lui

vremi după vremi altora

ştia să se împotrivească mereu

făcînd pe prostul şi târşindu-şi picioarele.

 

mai era şi o vreme de schimbare,

neadusă de popor, dar abătută asupra Ţării.

în care omul a zis: nu eu am adus-o, dar să profit de ea.

şi a profitat, furînd tot ce se putea fura

cu învoirea aleşilor lui

care au ştiut să fure cel mai bine.

pe care ştia să-i aleagă prefăcîndu-se a fi prostit,

ba cu o promisiune

ba cu o găleată

ba chiar cu un ţoi de jinars.

o făcea clipind şmechereşte din ochi

dînd vina pe vremea care pe partea lui

ba arde prea tare,

ba plouă prea mult

ba, cel mai ades, e mai rea decît cea dinainte.

 

mai era şi o economie

atît de minunată încât ne mirăm şi astăzi

de ce nu o vedem.

adusă în paporniţe de la Ţarigrad

şi săltată de lăcomia proprietarilor.

nu se construia un metru de şosea

nu se repara un pod sau vreo cale ferată;

uzinele erau ruine, iar cîmpurile nelucrate,

dar „creşterea economică” era ca în basmele

cu oameni proşti.

toţi cei care nu aveau unde sta

erau aduşi în curtea Statului.

ca să stea pe bani frumoşi

împrumutaţi…

 

era şi un buget

hotărît de nepricepuţi

chinuiţi a se ţine în echilibrul precar

dintre nevoi şi posibilităţi.

căci dacă nevoile cereau bani mai mulţi în şcoli

şi în spitale

prietenarii lucrau mai ales în armată,

servicii

şi administraţie – cei ce nu erau deja la hodină.

deci, banii de la buget se duceau mai ales pe salariile

şi pensiile prietenarilor, că ei te ţin la putere.

acest buget era contestat

-cel puţin declarativ şi populist-

în Parlament.

 

pentru că era şi un Parlament,

în care ajunseseră cei mai cei

dintre politicieni,

înrudiţi între ei-indiferent de partidă-

la fel de lacomi leneşi, dedaţi la ciubucuri

şi peşcheşuri.

înjurîndu-se public şi pupîndu-se în bot

prin spate, pentru a păpa împreună  tot.

pitiţi la umbra legilor făcute de ei

pentru ei.

nu cred în vitregia soartei,

fiind siguri că ei vor fi reprezentanţii poporului

acum şi în vecii vecilor.

Amin!

 

existau şi multe vorbe înţelepte,

-din puţul gîndirii strămoşeşti-

pe care le aplicăm în viaţă, după cum ne vine bine.

aşa, ziceam că omul e sub vremuri

şi nu invers,

de aceea se pregătea omul să stea sub vremuri

spălîndu-şi creierul prin şcoli

şi călindu-şi trupul prin spitale

din care scăpa fiecare după norocul

dat lui de Soartă.

şi, pentru a nu lăsa nimic la întîmplare

învăţătura se făcea acum public

la televizor.

 

criză nu a fost

nu este

şi nu va fi.

dar pentru că totul trebuie să poarte un nume

un singur nume

televiziunile i-au spus: “tranziţie”!

 

 

 

NICK SAVA – Uitîndu-l pe Harap Alb

 

 

Deşi şcoala românească datează de mai bine de 500 de ani (Şcoala înfiinţată de diaconul Coresi la 1583 în Scheii Braşovului, pe lîngă biserica Sf. Nicolae), prima adevărată reformă a învăţămîntului românesc a avut loc abia acum o sută de ani. Pînă atunci, învăţămîntul era sub tutela Bisericii, fiind, în multe privinţe chiar în urma învăţămîntului scholastic medieval european. Alături de „învăţarea prin litanii” islamică, cantonată ea însăşi prin secolul X.

A fost nevoie să vină Spiru Haret, spirit european cu educaţie la Sorbona, corect, intrasingent, cu dragoste de ţară şi de locuitorii ei, singurul ministru deasupra partidelor politice din istoria României, care să facă reforma, pornind nu de la popii şi diaconii care învăţau copiii să buchisească slavoneşte, ci de la dascălii care voiau modernizarea învăţămîntului. Culmea, aplicînd metodele cehului Komensky, folosite în întreaga Europa, dar de care nu se auzise prin România – deşi trăise pe la 1650!

De atunci, învăţămîntul românesc a avut rezultate bune – dar din ce în ce mai slabe, odată cu deteriorarea adusă de timp, de schimbările sociale şi politice. Dascălii, cărora Haret le adusese recunoaşterea şi respectul întregii naţii, bine meritate, au început şi ei să se plafoneze, să facă rabat de la datoria lor. Reformele ce au avut loc în ultimii 65 de ani au fost de suprafaţă, cosmetizări sau de-a dreptul eroziuni, în care accentul a căzut tot mai puţin pe individ – care ducea spre elită -, cît pe „majoritate” – care în final a dus la mediocritate. Şi dacă în 90 a devenit evident adîncimea la care căzuse învăţămîntul (şi, alături de el, toate principiile morale, etice, de convieţuire socială – care toate sunt formate în şcoală), prin strigătul „proletarilor”: „noi muncim, nu gîndim!”, anii tranziţiei nu au făcut decît să adîncească marasmul. Într-o societate bulversată, în care şmechereala, descurcăreala, incompetenţa, egoismul şi lăcomia feroce, şpaga, relaţiile, duplicitatea, transmise de la generaţie la generaţie, în care se implică majoritatea populaţiei – fie ei profesori, elevi sau părinţi -, reforma învăţămîntului devine un vis. Pentru foarte puţini, infim de puţini, trebuie să recunosc.

Dar să analizăm, pe scurt, ce e rău în acest moment, de ce ar fi nevoie de o reformă. Principala carenţă a sistemului este slaba calitate a profesorilor de toate gradele. Nu numai slaba calitate profesională, ci mai ales cea morală. Mulţi dau vina pe slaba finanţare de la stat, pe salariile mici primite de educatori. Dar asta e mai curînd o recunoaştere a pierderii respectului la care ar avea dreptul un profesor. Iar această pierdere nu e ca urmare a salariului mic – ci a calităţii prestaţiei lui! Primii care îi judecă sunt elevii, apoi părinţii. Nu poţi respecta un profesor cu mari carenţe în actul educaţional – dar care pretinde şpăgi, atenţii, „fonduri” (de reprezentare, a clasei, a şcolii, de examen…) şi care îşi face „datoria” nu în clasă, ci la meditaţii particulare. Impuse propriilor elevi, de altfel. Care, în proporţie covîrşitoare, îşi fac meseria între două navete, care are ca scop existenţial mutarea spre o şcoală „mai la oraş” şi, deseori, nici nu îşi prea cunosc elevii, dar-mi-te să devină un prieten, un confident al lor.

Aceşti profesori se formează în universitate. De la fenomenul sporadic de „vînzare” a diplomelor studenţilor străini, apărut prin anii 70, azi, universităţile s-au transformat în „fabrici de diplome”. Şi aici nu mă refer doar la universităţile private „la distanţă”, din care „Spiru Haret” este doar cea mai cunoscută, ci chiar şi la universităţile zise „de stat”, la zi. Lărgirea corpului profesoral (mai ales pentru a face loc rudelor şi relaţiilor politice) a dus la nevoia supra-finanţării universităţilor. Care se face fie primind surse de la buget – în funcţie de numărul de studenţi subveţionaţi -, fie din taxele de şcolarizare plătite de tot mai mulţi studenţi. Cum cel mai important factor este tocmai acest număr al studenţilor, de care depind direct posturile şi salariile profesorilor, admiterea la universitate se face pe bază de „dosar” şi nu de examen, sau, cînd se dă totuşi un examen la una din universităţile vocaţionale (arte plastice, muzică, teatru…), chiar şi celor care pică examenul li se face loc la secţii care nu au acoperire – sau la taxă.

De aici rezultă alt lucru: niciun student nu pică! Indiferent dacă e prezent (sau nu) la cursuri, indiferent dacă îşi fac (sau nu) lucrările, indiferent dacă îşi dau (sau nu) examenele – ei promovează! Ca să nu fie probleme, cu note de peste 8. Ajung să îşi dea licenţa (pe lucrări copiate, plagiate, făcute de alţii) şi pe urmă, dacă tot au „învăţat” atît de bine şi a fost atît de uşor, îşi fac în continuare cursuri de masterat şi doctorat. Apoi îi vedem, în funcţie de pilele pe care le au, profesori prin oraşe şi municipii, licee şi chiar universităţi. Prin mîna lor vor trece următoarea generaţie.

Acest sistem a devenit un cerc vicios. Chiar şi profesorii universitari – cei sinceri şi mai puţin indiferenţi – au început să se plîngă de calitatea absolut aberantă a studenţilor lor. Care nu numai că au lacune majore în pregătire, ci chiar probleme de înţelegere. Studenţi ajunşi în ani terminali cărora le lipsesc cunoştinţe de bază, lucru care, în mod normal, nu le-ar fi permis să treacă nici măcar un examen de admitere! Şi atunci, te întrebi: cum de au ajuns în universitate? Răspunsul e: prin notele pe care le-au obţinut în anii pre-universitari. Pentru că, în şcoala românească, notele mari sunt norma – ca şi în universităţi. Iar elevii din licee poartă cu ei seminţele sădite în gimnaziu, unde a devenit politică a şcolilor obligativitatea profesoruilor să îşi „răsplătească” elevii doar cu note de 10. E vreun elev mai harnic, mai talentat, mai ambiţios decît colegii lui? Atunci, sunt „răsplătiţi” cu mai mulţi de 10… Fenomen întîlnit, de altfel, şi în şcoala primară. Şi aceşti elevi, după ce vor trece prin toate ciclurile şi, în final vor deţine o diplomă, vor merge la rîndul lor să „educe” alţi copii.

Puteţi spune, desigur: exagerezi! Dacă ar fi aşa, cum de sunt totuşi copii care (mai) cîştigă burse, olimpiade? Absolvenţi de universităţi căutaţi prin Vest? Răspunsul e mai greu de dat. Probabil, elevii respectivi urmează cursuri speciale în care se aplică alte principii. Ce părere au ei, aceşti olimpici, despre sistemul românesc, rezultă din faptul că absolut niciunul nu vrea să se mai întoarcă „acasă”. Burse se mai dau şi pe criterii social-politice, ca o mînă de ajutor întinsă de ţările dezvoltate României (şi altor ţări scăpate de comunism), deseori ca număr de locuri alocate diferitelor universităţi. Şi studenţii beneficiari sunt… aleşi de profesori. În sfîrşit, e mai mult o legendă afirmaţia că celor din Vest le curge apă din gură după absolvenţii noştri. Pentru fiecare absolvent român care este acceptat ca „profesionist”, sunt sute de absolvenţi acceptaţi de la universităţi din restul lumii şi mii de absolvenţi români angajaţi în munci necalificate. Atîta timp cît nu există universitate românească în primele 500 universităţi ale Lumii, o diplomă de la oricare din aceste universităţi nu impresionează pe nimeni.

Şi atunci, de ce nu se schimbă nimic? Cum spuneam, sunt extrem de mulţi cei care nu văd că ar exista o problemă. Sau dacă acceptă existenţa uneia, o văd aparţinînd „puterii politice”. Sunt de asemenea mulţi care şi-au pierdut orice speranţă: au asistat atît de des şi la atîtea „reforme” în ultimii douăzeci de ani, încît zîmbesc ironic numai la auzul cuvîntului „reformă”. Pentru cei din sistem, singura „reformă” e cea care le-ar aduce un venit mai mare. Principalul motiv pentru care sindicatele din învăţămînt erau (şi sunt) împotriva „reformei Milea” era/este faptul că „nu se spune nimic despre drepturile profesorilor”. De parcă drepturile salariale trebuie să fie stipulate într-o lege a învăţămîntului – şi nu una a salarizării!

Dar mai ales, inerţia e mare. Mult prea puţini sunt dispuşi să schimbe ceva. Aşa cum e sistemul, bun, rău, s-au învăţat cu el. De ce ar trebui să muncească mai mult – pe aceiaşi bani? De ce şi-ar bate capul, cînd e mai simplu să le spună copiiilor „citeşte de-aici pînă aici”? De ce s-ar schimba ceva în modul în care ocupă posturile, în care pot fi (o viaţă chiar) suplinitori, decît să predea „la ţară”? De ce să ajungă la mîna părinţilor, a directorilor – cînd se ştiu descurca cu inspectorii şcolari? De ce să nu mai poată ocupa post de director, inspector, pe motive politice? De ce nu şi-ar putea obţine o diplomă de masters sau doctor în timp ce este profesor într-o localitate depărtată de centrul universitar, trebuind să asiste la ore (şi nu ca acum, dînd pe la cursuri o dată pe semestru)? De ce să îi fie teamă de greve ale studenţilor dacă îi pică, sau proteste ale părinţilor dacă nu dau 10 odraslelor lor? De ce ar trebui elevii să înveţe „să înveţe”, să citească, să scrie corect româneşte – cînd sunt atîtea alte lucruri intersante de făcut?

Şi, dacă asta e dorinţa maselor, de ce ar vrea vreun partid să schimbe ceva? Să şi le urce în cap? Să „nu se mai aleagă”? De fapt, să dea în sistemul care le-a permis să se căpătuiască fiecare cu o licenţă, dar mai curînd cu o diplomă de doctor? Neştiind prea bine pe unde este universitatea absolvită. Şi care le permite, parlamentarilor, să fie profesori la cîte 4-5 universităţi, deseori situate în toate colţurile ţării, de te şi întrebi dacă nu au descoperit între timp deplasarea instantanee în spaţiu, sau chiar omniprezenţa… Şansa ca un ministru al Educaţiei, numit indiferent de ce partid românesc, de a iniţia şi a aplica o reformă în învăţămînt este minimă. Avînd împotriva lui parlamentarii (opoziţiei şi ai propriului partid), sindicatele, Presa, profesorii, elevii şi părinţii, să ne mirăm că el, acest ministru, propune schimbări de formă pe care „uită” să le mai implementeze? Sau care sunt stopate la prima schimbare de Guvern?

Din aceste motive, deşi cred că învăţămîntul românesc este la răscruce, mai cred că nu vom asista la o reformă în învăţămînt. Că spirala descendentă va duce universităţile româneşti nu în primele 500, ci, probabil, nici măcar în primele 600. Că degradarea morală generalizată (din învăţămînt, societate, politică) nu va permite apariţia unui nou Spiru Haret. Mai curînd a unei „Spiru Haret”–fabrică de diplome sau a unui „Spiru Haret”-sindicat al profesorilor.

Şi atunci, vorba prietenilor: de ce îmi bat capul? Parcă eu ştiu? Deocamdată îmi supăr colegii, prietenii profesori. Ca mîine voi intra în sistem, ca profesor. Ce voi face atunci? Voi accepta situaţia de fapt? Mă voi refugia în alte activităţi, uitînd de situaţia precară a învăţămîntului? Mă voi lăsa corupt de sistem., profitînd de el aşa cum e? E posibil. Vine o vreme cînd fiecare adult îl uită pe Harap Alb…

Notă: Din nefericire, după doar 2 luni de profesorat, Nick Sava s-a ales cu un accident vascular în urma căruia şi-a pierdut un ochi. I se pusese în vedere „să se adapteze mediului” în ceea ce priveşte notarea odraslelor.

NICK SAVA – I had a Dream

 

 

Sînt mai bine de trei decenii de cînd pastorul Martin Luther King a pronunţat aceste cuvinte: „I had a Dream”. Am visat… Pastorul a fost ucis de suprematiştii albi, dar visul lui nu a murit. Azi, negro-americanii sunt egali în drepturi cu cei albi. Unul din ei a devenit Preşedintele Statelor Unite. Nu numai că apartheidul, rasismul au fost interzise, dar populaţia Americii îi consideră pe concetăţenii lor de culoare, oameni care trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi. Nu ştiu dacă l-au pus sau nu pe pastorul negru în rîndul Părinţilor Naţiunii, dar el a avut un rol tot atît de însemnat ca şi Washington, Revere, Franklyn, Smith… în formarea unei adevărate democraţii – probabil singura adevărată! – pe teritoriul Statelor Unite. Iar cuvintele lui sunt tot atît de cunoscute pe teritoriul Americii ca şi cele ale Imnului sau ca vreo replică celebră a vreunui actor celebru. Puţini oameni politici au rămas în cartea de istorie americană printr-o frază. „I had a Dream.”

Noi nu mai avem un Vis. Avem mai multe, toate importante – dar cît se poate de pitice. Vrem o uşă de stejar. Sau un termopan. Sau vreo maşină second-hand. Uneori, o cameră în plus la vila noastră. O vacanţă într-o ţară exotică. Haine de boutique şi un ceas Rolex. O amantă. Cel mai adesea înlocuim cuvîntul „sau” cu „şi” – şi vilă, şi maşină, şi vacanţă, şi… Iar suma tuturor acestor vise este cîştigarea admiraţiei (sau invidiei, mai curînd) semenilor noştri. Să le avem – dar nu aşa, în sine, ci să crape rînza în „semeni” că noi ne-am descurcat mai bine.

Pentru împlinirea acestor visuri mărunte, ne pretăm la orice. Cel mai adesea intrăm în politică, dar şi alte mijloace sunt permise. De exemplu, o rudă cu putere cade bine. Un prieten, cunoştinţă… Cîrdăşia este apreciată prin utilitatea ei. Şi tupeul face, uneori minuni: nu oricine are îndrăzneala să se ducă la un magistrat să îi bage un plic în buzunar pentru a-şi rezolva o problemă. Nu oricine poate face donaţii vreunui partid – condiţional. Nu oricine poate închide ochii la aventurile nevestei cu vreun mahăr. Nici să îşi prostitueze fiica. Nu oricine e gata oricînd să îşi trădeze crezurile, prietenii, partidul… Nu oricine e în stare să mintă cu neruşinare, să-şi încalce obligaţiile şi promisiunile, să îndoaie legile în interesul personal şi de grup, să le încalce fără scrupule… Mulţi sunt – dar nu chiar oricine. Mai sunt, pe ici pe colo, excepţii. Din Marea Cartă a Libertăţilor au învăţat foarte bine chestia în care se garantează fiecăruia „dreptul la fericire”. Avem nu numai dreptul, avem de-a dreptul datoria să fim fericiţi aici, pe pămînt, chiar cu preţul de a încălca toate libertăţile celorlalţi!

Dar cum de suntem în stare să facem toate aceste lucruri? Poate, pentru că am pierdut inocenţa copilăriei. Nu mai credem în poveşti. Nu mai credem în basme. Nu mai credem în Făt Frumos, în Harap Alb. Nu ne mai împiedicăm în crezuri, în vise. Nu mai avem un Vis pentru care să ne jertfim. Am devenit cît se poate de pragmatici. Trăim în Lume şi ştim să profităm de ce are ea să ne ofere. A trecut vremea cînd unii încă mai vroiau să fie un Don Quijote. Ne-am „înţelepţit”. De ce să ne irosim, luptîndu-ne cu morile de vînt? Între timp alţii, cu nimic mai buni decît noi, se „realizează”. Nu numai că deranjăm pe unul şi pe altul, poate chiar prieten – dar între timp nici nu facem Bani. Şi chiar dacă nu îi vom putea lua dincolo (nu mai mult decît ortul pus pe ochi), Banii sunt totuşi singurul Zeu al Lumii! Cu ei îţi poţi cumpăra, eventual, vreo 4-5 Harapi Albi care să îţi ducă lupta. Şi cîţiva popi care să aibă grijă de sufletul tău…

Probabil sunt multe explicaţii ale faptului că am intrat într-o tranziţie din care nu mai ieşim. Chiar eu am găsit cîteva. Îmi ziceam de lipsa de responsabilitate. Incompetenţa.  Spiritul gregar şi imoralitatea.  „Descurcăreala” noastră nativă, ancestrală.

De o vreme am început să mă gîndesc însă la acest lucru banal: nu avem un Vis. Nu mai ştim să visăm. Cum poţi face o reformă dacă nu o visezi mai întîi? Dacă nu ştii la ce vrei să ajungi. La a fi gata de orice sacrificiu pentru a-ţi împlini Visul. A deveni, într-un fel, fanatic al Visului tău, refuzînd orice compromis, tăind punţi, renunţînd la familie, la prieteni, la clasa din care faci parte, la categoria profesională… Să te prinzi în Jocul Ielelor cu orice risc.

Desigur, la noi nu se mai întîmplă de mult timp acest lucru. Putem spune că un Vis au avut cîţiva domnitori – care au îmbrăcat cămaşa morţii. Au avut Paşoptiştii, între 1840-70, cînd au întemeiat statul modern romînesc. A avut Spiru Haret, întemeind învăţămîntul românesc modern. A avut Titulescu, punînd România pe harta Europei. Puţini, mult prea puţini…

Iar azi? Cum  pot eu crede că voi asista la o reformă, în orice domeniu, în timpul vieţii mele, dacă nu există absolut niciun politician român care să viseze? Care să aibă un Vis. Ei au visuri mărunte: să ajungă parlamentar, să doarmă pe acolo, să aibă privilegii, să se îmbogăţească, să ajungă la băierile pungii, să apară pe la TV, să îi înlocuiască „pe ceilalţi” la ciolan… Nici măcar unul nu are un Vis, chiar banal: să facă o canalizare, să adune căţeii de pe stradă, să facă o şcoală modernă sau un spital bine dotat, să facă un act de cultură. Au doar promisiuni pe care le încalcă atunci cînd s-au văzut cu sacii în căruţă.