metamorfoză

 

pentru a câta oară moare omul din mine?

umbra paşilor mei

se pierde-n văzduhul cernit

cuvintele

mi se prefac în melci târâtori

 ce lasă în urmă o umbră de bale

 

mă opresc şi ascult-

de pe culmea colinei

văd marea tăcută oftând cu valuri triste

sub tălpile-mi aspre

iarba foşneşte uscată

amintind ucisa pădure de pini

şi dintr-o altă lume

doruri halucinante mă cuprind

-mă visez copac

din tălpi rădăcini răsucesc

neîmblânzite

puternice

pline de noduri-

prin mădulare

simt mocnirea blândă a lemnului

în sângele meu

platani, cedri, chiparoşi

 braţe uriaşe înalţă spre cer

învăluite de coaja crăpată a muşchilor…

 

prin crengile-mi uscate

un vânt sălbatic

îşi scutură nenumăratele glasuri ale fricii

aduse din larg

 

 

Lev Şestov- Revelaţiile morţii

 

În Revelaţiile morţii, ca şi în celelate eseuri, Şestov demonstrează că raţionalismul, sistemul filosofic cel mai riguros, se loveşte întotdeauna de iraţionalismul gândirii umane. „E om numai acela care ştie ce înseamnă viaţa şi ce înseamnă moartea,” spune el. „Cel care nu ştie, cel care, fie numai din când în când, fie numai şi pentru o singură clipă, încetează, a deosebi limita ce separă viaţa de moarte, acela încetează să mai fie om, pentru a deveni…”pg.16

Cartea cuprinde două studii: “Lupta împotriva evidenţelor”, având ca temă opera lui Dostoevski, şi “Judecata de apoi”, în care tratează opera lui Lev Tolstoi. Spune Euripide: „Cine ştie, s-ar putea ca viaţa să fie moarte, iar moartea să fie viaţă.” Platon reia aceste cuvinte şi i le atribuie lui Socrate. Însă, adevărul cine îl ştie? Omul, spune Şestov, cunoaşte încă de la naştere diferenţa dintre viaţă şi moarte. Atunci, care-i sensul acestei îndoieli care a trecut peste secole până-n contemporaneitate? Într-o carte veche şi plină de înţelepciune stă scris: „e mai bine să nu se fi născut cel care vrea să ştie ce a fost şi ceea ce va fi, ceea ce este sub pământ şi ceea ce este dincolo de cer.” Tot în aceeaşi carte se spune că „Îngerul Morţii care coboară la om pentru a-i despărţi sufletul de trup, este în întregime acoperit de ochi.” Celui vizat nu-i sunt hărăziţi aceşti ochi însă, dacă din greşeală, soseşte mai devreme decât îi este sorocul, Îngerul nu îi ia sufletul, nu i se arată, în schimb, îi lasă o pereche de ochi. Ochii lăsaţi de Înger văd cu totul altceva decât ochii naturali, care sunt în strânsă legătură cu raţiunea, cu viziunea comună asupra lumii. Atunci, omul vede lucruri noi şi stranii, nu cum le văd oamenii, ci cum le văd locuitorii celorlalte lumi. În timp ce noua vedere pare a fi rodul imaginaţiei, cea avută dinainte este strâns legată de raţiune.

Dostoievski, spune Şestov, este unul dintre aceia care au posedat această vedere dublă.” Îngerul Morţii nu l-a vizitat când lui şi tovarăşilor săi li s-a citit pedeapsa cu moartea şi nici în vremea când se afla în Casa morţilor, ci atunci când a început să scrie “Amintiri din subterană”. Acesta a fost momentul desprinderii de sine, al revelaţiei divine. La finalul ultimului capitol spune: „Da, omul din secolului al XIX-lea trebuie să fie, e obligat moral să fie, un individ fără caracter; omul de acţiune trebuie să fie un spirit mediocru. La această convingere am ajuns la cei patruzeci de ani ai mei. Am patruzeci de ani; or, patruzeci de ani înseamnă toată viaţa. E necuviincios, josnic, imoral să trăieşti mai mult de patruzeci de ani! cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani? Răspundeţi-mi sincer, cinstit. O să vă spun: imbecilii şi şnapanii. Voi spune astea dinaintea tuturor bătrânilor, tuturor acelor moşnegi cu părul argintiu şi parfumat. O voi spune dinaintea întregii lumi. Am dreptul s-o spun, pentru că eu însumi voi trăi până la şaizeci de ani, până la şaptezeci de ani, până la optzeci de ani! Aşteptaţi, lăsaţi-mă să-mi trag sufletul!”

Ca şi Plotin, în antichitate, Dostoievski afirmă că omul de acţiune este întotdeauna un mediocru, pentru că însăşi esenţa acţiunii înseamnă limitare. Omul care nu poate, nu vrea să gândească, acţionează. La celălalt pol stă cel care gândeşte, contemplativul. „Subteranul” lui Dostoevski, spune Şestov este „grota” lui Platon, este Purgatoriul pe care cei doi l-au străbătut pentru ca, la final, unul să fie creatorul idealismului, filosofie care a cucerit întreaga umanitate, iar celălalt a fost smuls din conştiinţa lumii comune şi aruncat în afară, unde a creat una dintre cele mai cutremurătoare literaturi. Lui Dostoievski i s-a întâmplat în subterană ceea ce i s-a întâmplat lui Platon în grotă: noii săi ochi s-au deschis şi omul a descoperit umbrele şi fantomele acolo unde ceilalţi vedeau doar realitatea.

De-a lungul timpului, istoricii pare să fi fost cei mai interesanţi oameni. „Raţiuni suficiente”, ei consideră că toate se întâmplă natural şi şterg orice urmă a straniului, a extraordinarului. Istoria acordă semnificaţii doar lucrurilor integrate în curgerea timpului. Până să primească a doua pereche de ochi şi Dostoievski vedea viaţa cu ochi de istoric. Însă din acel moment începe să vadă că mai există şi altă lume nesupusă raţiunii, în afara conştiinţei comune, şi că artistul nu se poate împlini decât sustrăgându-se acestei lumi. Cândva, Aristotel spusese că omul care n-ar mai avea nevoie de nimeni, având totul în puterea lui, ar deveni ori fiară, ori zeu. Însă experienţa umană, milenară confirmă doar transformarea omului în animal, în fiară brutală, stupidă şi sălbatică.

În subterană, Dostoievski a fost atras de oamenii „hotărâţi”, pe care s-a străduit să-i cunoască, să le pătrundă psihologia. Aflat în faţa unei bariere de netrecut, din faţa căreia omul comun, de bun-simţ, se întoarce, omul „hotărât” încalcă regula şi îşi depăşeşte limita. Ceea ce a mai observat Dostoievski în subterană este că oameni „hotărâţi” nu prea există, mai degrabă există mari hotărâri. Dar cel care trece dincolo de limite trebuie să renunţe la orice fel de regulă, să-şi depăşească propria neputinţă. „Hotărâtul” este cel care nu mai ţine cont de gândirea ştiinţifică, cea care induce omului această dialectică a lucrului posibil de realizat şi al celui imposibil de dus până la capăt. În opera sa, prin intermediul personajelor, gen ignorantul Dmitri Karamazov, Dostoievski îşi îngăduie tocmai această acţiune de a judeca posibilul şi imposibilul. Doar Plotin, înaintea sa, depăşise stabilitatea pe care ne-o dau principiile şi se avântase într-un zbor deasupra abisului. Dar până la Dostoievski, nimeni n-a descris toate înfrângerile, toate umilinţele, toate îngenunchierile la care este supus omul strivit de evidenţe. Într-un efort suprem omul subteranei îndrăzneşte să opună propriul eu, universului, naturii, evidenţei supreme. Se întreabă Dostoievski: „Oare omul care a dobândit conştiinţa de sine se poate respecta cu adevărat?”

În povestirea “Visul unui om ridicol”, Dostoievski face portretul omului subteran care devine indiferent faţă de lume după ce trece prin furcile ei caudine. „Mă lepăd de voi. Of! Îmi e totuna. Inerţie! Natură!…Nenorocirea este că oamenii sunt singuri pe pământ! E vreo făptură în câmpia aceasta? strigă eroul basmelor populare. Şi eu strig, fără a fi erou, şi nimeni nu-mi răspunde…Totul este mort, iar pretutindeni nu-s decât morţi. Nu sunt decât oameni, iar în jurul lor liniştea.”

“Omul ridicol” socotit nebun de conştiinţa comună începe să devină cu timpul indiferent la privirile celor din jurul său.

Şi, dintr-o dată, începe să-l preocupe această indiferenţă a sa. „Pe an ce trecea îmi dădeam mai bine seama de această înspăimântătoare particularitate(că păream ridicol); însă nu ştiu de ce deveneam mai calm. De ce? Nu-mi pot explica nici până în ziua de azi. Poate doar fiindcă luam cu groază încet-încet cunoştinţă de un lucru ce depăşea la infinit această situaţie: într-adevăr, dobândeam convingerea că toate sunt la fel.”

Aşadar, ajunge la concluzia că niciodată nu s-a petrecut nimic, că nu se va petrece şi ia hotărârea de-a se sinucide. Însă adoarme şi visează că se afla printre oameni care nu gustaseră încă din fructul cunoaşterii. Oamenii din visul lui erau nişte frumoşi copii ai soarelui care aveau alte aspiraţii, erau cu mult mai înţelepţi. În vis “omul ridicol” începe să se simtă normal.

Aşa apar întrebările: oare e posibil să scapi de blestemul cunoaşterii? Ar poatea omul să înceteze să mai judece şi să nu-şi mai condamne semenii? Ar putea să nu se mai ruşineze de goliciunea lui? Aceasta este şi tema discuţiei dintre cardinalul inchizitor şi însuşi Dumnezeu. „Omul care se simte liber, spune cardinalul, nu are preocupare mai neobosită, mai dureroasă decât de a găsi un obiect de adoraţie.(…)Această nevoie de  a se prosterna în comun face suferinţa fiecărui om în particular, şi al omenirii întregi, de la începutul veacurilor.”

Dostoievski nu este singurul spirit lucid în literatura rusă. Înaintea lui, stă marele Gogol, cel despre a cărui operă Dostoievski spunea: „Operele lui Gogol ne strivesc sub greutatea întrebărilor insolubile pe care ni le pun.” Iar Puşkin, cu care Gogol se împrietenise şi pe care aproape că-l venera, a exclamat plin de tristeţe după ce i-a citit “Suflete moarte”: „Doamne, ce lucru trist e Rusia!” Viaţa lui Gogol a fost o adevărată tragedie care a început în momentul în care a înţeles că pentru omul contemporan creştinismul rămâne ceva declarativ, neînfăptuit, promis dar neîndeplinit. Spirit liber, după ce vizitează Roma, constată că adevărata patrie a sufletului său aici îşi avea sălaşul. Dimitri Merejkovski constată: „Nu Betleemul, nu Golgota, ci „Campagna moartă şi splendidă”, pământul zeilor morţi este patria lui Gogol de dinaintea veşniciei.” Patrie în care doar marii apostaţi ai creştinismului, Goethe şi Nietzsche, mai trăiseră.

Şi drama acestui suflet robust se declanşează atunci când biserica, prin glasul părintelui Matvei, îi spune că „a trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului.” În acest moment începe lupta cu sine, pentru că ceea ce susţinea biserica venea în flagrantă contradicţie cu învăţăturile lui Iisus. „A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului, iar acest lucru este imposibil pe pământ, căci trupul este cu noi.” Nega, astfel, însuşi creştinismul, îl nega pe Iisus care adusese Iubirea în lume. Cu o ultimă fărâmă de voinţă, Gogol încearcă să se opună ascetismului total propovăduit de părintele Matvei: „Nu voi renunţa la renumele de scriitor, pentru că nu ştiu dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu.” Până la urmă Gogol s-a dezis de crezul său. Lupta cu sine începută în clipa în care Îngerul Morţii i-a dat cea de-a doua pereche de ochi l-a torturat până la sfârşitul tragic de care a avut parte. Înainte să moară, lăsa cu limbă de moarte urmaşilor îndemnul: „Nu fiţi suflete moarte, ci vii!” Găsise singur răspunsul pe care pravoslavnica biserică rusă nu reuşise, ori, mai degrabă, nu dorise să i-l dea.

Şi, întorcându-ne la Dostoievski, Lev Şestov spune: „Citiţi cum descrie Dostoievski oamenii normali şi întrebaţi-mă ce merită mai mult: convulsiile dureroase ale unei treziri îndoielnice, ori statornicia posacă, cenuşie, a unui somn sigur.” Iată marea dilemă pe care o întâlnim în toate marile sale romane: “Crimă şi pedeapsă”, “Idiotul”, “Demonii”, “Fraţii Karamazov”. Dominantă este această luptă dintre ceea ce văd „ochii naturali” şi ceea ce văd „ochii supranaturali” dăruiţi de Îngerul Morţii. Acţiunea din romanele sale ne convinge de fiecare dată că urâţenia, oroarea a fost trimisă în lume tocmai pentru a oculta supremul mister al creaţiei. În acest sens, plin de semnificaţii este momentul în care Ippolit descrie “Coborârea de pe cruce”, tabloul văzut la Rogojin.

Chipul lui Hristos este desfigurat cumplit de loviturile primite; umflat, purtând zgârieturi însângerate, oribile; ochii sunt larg deschişi, privesc cruciş şi au o sclipire moartă, sticloasă. Şi fapt ciudat: privind cadavrul acestui om care a suferit atât, îţi pui o întrebare bizară, specială: dacă acesta este corpul (şi acesta era cu siguranţă) pe care L-au văzut discipolii, apostolii săi, femeile care Îl urmau şi care stăteau la poalele crucii toţi cei care credeau în El şi Îl iubeau, dacă L-au văzut astfel, cum au putut crede că martirul acesta a fost în stare să învieze? Şi atunci se iveşte un gând: dacă moartea este atât de cumplită, dacă legile naturii sunt atât de puternice, cum se poate triumfa asupra lor? Cum să le învingi, devreme ce Însuşi Acela nu le-a învins, Cel Căruia i se Supunea natura, Care a strigat : „Talita Kumi!”, iar copila s-a ridicat, Care i-a poruncit lui Lazăr să iasă din mormânt, iar Lazăr a ieşit? Contemplând acest tablou, natura împrumută înfăţişarea unui animal enorm, necruţător, liniştit, ori mai degrabă, ar fi mai exact, dar foarte ciudat să afirmi: aspectul unei maşini moderne care a apucat prosteşte, înghiţit sfărâmat şi mistuit Făptura minunată, nespus de scumpă Ce valora mai mult decât întreaga natură şi toate legile ei, această natură care n-a fost creată decât pentru a-L zămisli.”

Şi ce pune în balanţă în acest text Dostoievski, decât omnitudinea unei lumi guvernată de legi clare şi concise şi singurătatea celui dăruit cu încă o pereche de ochi de către Îngerul morţii? Însă textul cel mai tulburător din întreaga operă dostoievskiană rămâne “Legenda Marelui Inchizitor”. Text unic în literatura universală prin problematica ridicată. Aici, pe pământ, oamenii creează ei înşişi ceea ce numesc libertate, adică imaginea iluzorie a ceea ce deţine Puterea atât în cer cât şi pe pământ. Şi problema cea mai mare este că omul se teme de libertate, iar din această cauză el caută cunoaşterea, tânjind la o autoritate infailibilă, de necontestat, căreia să i se închine şi care să-i ofere garanţii, fără să-şi dea seama că tocmai de aceste garanţii se poate lipsi. Dar libertatea absolută către catre tinde este însuşi Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu poate fi demonstrat şi nu are nevoie de nici un fel de garanţii.

 În studiul “Judecata de apoi (Ultimele opere ale lui Tolstoi)” Lev Şestov se opreşte asupra povestirii rămasă neterminată, “Memoriile unui nebun”. Eroul lui Tolstoi porneşte către gubernia Penza pentru a cumpăra o moşie, după socotelile sale, pe un preţ de nimic. În timpul unei nopţi petrecute la hotel, fără nici un motiv, el cade pradă brusc unor angoase chinuitoare. Asemeni eroului său şi Tolstoi trecuse prin câteva astfel de crize, ceea ce l-a marcat pentru totdeauna. Criza de identitate prin care trece Tolstoi ne aminteşte de celălat tragic rus, Gogol. Când făcea aceleaşi însemnări şi în “Jurnalul unui nebun”, Tolstoi avea 48 de ani, vârstă la care robusteţea spiritului n-ar fi trebuit să permită apariţia unei astfel de fisuri. În Jurnal povesteşte cum i-a venit ideea să cumpere o moşie pe nimic. Caută un imbecil care să-i cedeze proprietatea de pe care i-ar fi vândut pădurile şi cu acei bani să acopere costul, practic s-o ia gratis. Găseşte în cele din urmă o astfel de oportunitate într-un district în care ţăranii nu au destul pământ astfel că pot să muncească pe moşia lui. Dintr-o dată, în toiul nopţii, o spaimă teribilă pune stăpânire pe el. Are revelaţia adevăratei sale naturi umane la fel de josnică şi de plină de păcate ca a oricărui om de rând pe care se pricepea s-o mascheze predicând ţăranilor de pe moşia sa supunerea faţă de raţiune. E lucru ştiut că în literatură e împământenit obiceiul de-a arăta numai partea frumoasă a personalităţii  unui scriitor, aşa cum de pildă face şi Strahov, biograful lui Dostoievski. Ca şi Strahov, Tolstoi îşi învăţa cititorul să etaleze latura frumoasă a caracterului, iar pe cea urâtă s-o tăinuiască. „Minciuna care ne înalţă ni-i mai scumpă decât o oaste de adevăruri joase”, spune şi Puşkin. Ca şi Gogol, Tolstoi realizează că de fapt personajele negative pe care le-a creat au ceva din caracterul lui, lucru care-l îngrozeşte.

Şi iată că dintr-o dată bătrânul Tolstoi, după cea de-a optzecea aniversare, se desprinde din lumea obişnuită şi într-o noapte întunecoasă fuge de acasă, fără să ştie unde şi nici de ce. Lasă în urmă, scârbit, toate operele sale şi toată gloria, renunţă la întreg trecutul şi–şi găseşte sfârşitul în mijlocul stepei pe o ninsoare cumplită, la fel de gol şi de sărac cum venise pe lume.

Pentru Lev Şestov, această desprindere de lume şi de trecut a lui Tolstoi echivalează cu o renunţare la sine. S-a îndepărtat de viaţa în care credea că slujeşte cu credinţă Binele, care, atâta timp cât a posedat toate acele lucruri care-l fac pe om fericit, i-a sta în preajmă. În clipa în care a renunţat la darurile vieţii, şi Binele l-a părăsit precum un tovarăş necredincios. În viziunea lui Tolstoi, Binele era echivalat cu Dumnezeu şi avea putere atâta timp cât era propovăduit. În momentul în care Tolstoi, precum Nietzsche, se afundă în suferinţa solitudinii, şi Binele dispare. Tocmai aici era greşeala lui Tolstoi: Dumnezeu se află dincolo de Bine şi Rău, dincolo de adevăr şi greşeală, şi a-l include în parametrii gândiţi de om nu face decât să-l proiecteze în limitele raţiunii. „Cu propriile puteri, spune Şestov, omul nu-şi poate obţine credinţa, aşa cum nu şi-a putut obţine fiinţa.” A căuta nu înseamnă neapărat şi a găsi.

Totuşi, dacă nimeni nu poate deveni nebun dinadins, fiecare dintre noi, dimpotrivă, va muri într-o zi: „Va muri singur”, strigă Pascal, cu un fel de exasperare şi de bucurie. „SINGUR”, acesta este momentul dorit pentru „revelaţiile morţii”. Raţiunea, de această dată, trebuie să renunţe la locul ei: ea moare în pragul omului „în sfârşit singur”; ea încetează de-a mai fi eternă şi redevine istorică, imagine şi simbol al PĂCATULUI, şi el tot istoric, nu etern. Acesta este momentul suprem în care omul iese, în fine, din istorie.” (Boris de Schloezer, Un gânditor rus)

       Bibliografie:

  1.  Lev Şestov, Revelaţiile morţii (Dostoievki – Tolstoi), Editura Institutul European, Iaşi,1993 

2.  Dmitri Merejkovski, Gogol şi diavolul, Editura Fides, Iaşi, 1996

3. Marele Inchizitor, Dostoievski – lecturi teologice, Editura Polirom

 

 

Lev Şestov – Noaptea din Grădina Ghetsimani

 

 

 Moto:Cine ştie, s-ar putea ca viaţa să fie moarte, iar moartea să fie viaţă.”(Euripide)

 Lev Şestov se alătură celebrei triade de „aventurieri ai gândirii”- Kirkegaard, Dostoievski, Nietzsche, fără să fi fost influenţat de aceştia, ci mai degrabă, promovând idei filosofice sincrone, independente. Nu a fost un umanist în accepţia canonică a cuvântului. Venind dintr-o Rusie în care „iobăgia era nu numai una juridică, ci şi una de natură spirituală”, pentru Şestov omul este un ins viu şi concret care suferă, se zbate şi se cutremură în faţa lui Dumnezeu. Analizând cele câteva studii şestoviene ajungem la concluzia că autorul descoperă, la final, absurdul oricărei existenţe.Singura ieşire adevărată, spune Şestov, se află tocmai acolo unde nu există ieşire pentru judecata omenească. Altminteri de ce am avea nevoie de Dumnezeu? Omul nu se întoarce către Dumnezeu decât pentru a obţine imposibilul. Cât priveşte posibilul, oamenii îi pot face singuri faţă.”

„Spirit sălbatic”, aşa cum îl califică Boris Schloezer, Şestov nu se lasă uşor încadrat într-un anume curent filosofic. Dacă pe plan universal se înrudeşte cu Pascal, cu Nietzsche, cu Kirkegaard, aşa cum am mai spus, în literatura rusă el poate fi pus alături de Dostoievski, Tolstoi, Andrei Belâi. În tot ceea ce a scris se dovedeşte a fi un promotor al paradoxului: „Oamenii se arată şocaţi când enunţ două judecăţi contradictorii deodată. Ei pretind să renunţ la una dintre ele, ori mai bine, din respectul convenienţelor, să nu le rostesc în acelaşi timp. Dar, între mine şi ei, există această diferenţă, aceea că eu îmi afirm deschis contradicţiile, în timp ce ei preferă să le ascundă în propriii lor ochi.”

Stilul său de o spontaneitate inegalabilă şi de o simplitate ce aminteşte de dialogurile lui Socrate face ca opera să-i fie accesibilă. Prin temele abordate în eseurilor sale precum şi modul în care o face, reuşeşte să zdruncine din temelie sisteme de gândire deja acceptate. Psiholog profund, se dovedeşte în acelaşi timp un dialectician abil şi un logician fin prin aforismele presărate în articolele sale. De la Nietzsche încoace, Lev Şestov este singurul „imoralist” veritabil. Nihilismul său se adresează legii morale impuse de om în detrimentul credinţei în Dumnezeu. Revolta lui este o revoltă religioasă. Principiile moralei au valoare socială dar puterea lor e limitată. „Lumea e mult mai profundă decât ne-o închipuim în timpul zilei, spune Şestov. Aici, pe acest tărâm unde omul se află singur.  Acolo unde şi-a impus propriile principii morale, detronându-l pe Dumnezeu,  începe tragedia lui. Însă atunci când  se află în apropierea morţii, „el se eliberează dintr-o dată de jalnicele obligaţii faţă de oameni, umanitate, viitor, civilizaţie şi aşa mai departe. În locul acestor lucruri el nu mai are de dezlegat decât o problemă foarte simplă referitoare la propria-i persoană, solitară, neînsemnată, măruntă . Toţi eroii tragici sunt egoişti.”

În “Noaptea din Grădina Ghetsimani”, exegeză dedicată lui Pascal, elogiază gândirea de excepţie, pascaliană, combătând universul raţional al lui Descartes, considerat de el, linear, armonios, în care omul să devină un automat supus unei rigori logice.

Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii: nu trebuie să dormim în acest timp”, spune Pascal  care a dus, până la sfârşitul vieţii, o luptă continuă împotriva lumii şi împotriva Romei care voia să se lepede de Dumnezeu. „Nu sper nimic de la lume, nu învăţ nimic, nu vreau nimic; n-am nevoie prin graţia Domnului , nici de binele, nici de autoritatea nimănui.” Iată, aceasta este esenţa întregii filosofii pascaliene. Şestov îl consideră pe Pascal un geniu, un inspirat, a cărui operă este, însă, inutilă oamenilor pentru că oamenii nu au nevoie de neliniştea lui, de trezia lui. Ei caută pozitivismul lui Descartes, au nevoie de lucruri calme şi clare, nu de sfâşierile unui suflet precum  al lui Pascal. Agonia lui Iisus va domni până la sfârşitul lumii, spune Pascal şi în tot acest timp oamenii nu trebuie să doarmă.

Începând cu Apostolul Petru, care nu şi-a putut înfrânge somnul, în timp ce Iisus se ruga „Îndepărtează paharul acesta de mine…”, omenirea a continuat să doarmă. El ştia că Petru trebuia să doarmă şi în somnul său să-l renege de trei ori, numai astfel putându-se îndeplini profeţia. Şi, în timp ce Iisus agonizează, omul nu reuşeşte să privească lumea cu propriii ochi: mai bine acceptă ceva ce-i este străin, dar acceptat de toată lumea, decât să aibă o opinie separată şi să se afle în pericol de-a fi respins de ceilalţi. Pascal, asemeni lui Luther, a fost dintre cei care au văzut că Biserica era o instituţie omenească, că adevărul nu se află aici pe pământ, ci în ceruri. „Nu aici se află ţara adevărului, ea rătăceşte necunoscută printre oameni.”

Adevărul pământesc este întotdeauna egal cu sine şi este legea principală a existenţei noastre, de la cel mai umil muncitor până la savantul filosof. Esenţa adevărului este stabilitatea şi invariabilitatea. Pascal, însă, cere omului să nu doarmă, să nu accepte o pace falsă, ci să se lase pradă neliniştei.

Comparându-l pe Pascal cu Nietzsche, Lev Şestov vorbeşte despre bolile şi despre suferinţa celor doi. El îi consideră ca venind dintr-o altă lume, – şi unul şi celălalt n-au petrecut decât foarte puţine zile fără suferinţă, cât somnul nu le-a fost tovarăş şi cât, sub tălpile lor, au simţit întotdeauna abisul. Oamenii normali, raţionali, merg pe teren solid, se supun legii fundamentale a lumii noastre, cea a gravitaţiei universale. Pentru cei doi nu există repaos. La ei adevărurile lumii normale, obişnuite, sunt minciuni, şi invers. Aici, tribunalul suprem este Roma, iar criteriul esenţial este raţiunea. Pentru ei tribunalul suprem este doar Dumnezeu. În “Scrisori provinciale”, Pascal declanşează lupta cu iezuiţii apărând Port-Royal-ul – pe Jansenius, pe Arnauld, pe Nicole. Iată un citat care se aplică şi-n zilele noastre: „Vanitatea este atât de bine înfiptă în inima omului, încât un soldat, un servitor, un bucătar, un împletitor se laudă şi îşi doresc admiratori; chiar şi filosofii vor asta; cei care scriu împotriva gloriei doresc gloria de a fi scris bine; cei care îi citesc vor să aibă gloria de a-i fi citit. Chiar şi eu care scriu aici am poate, această dorinţă…”

Dar astfel de adevăruri nici chiar cei de la Port-Royal nu puteau să suporte, aşa că le-au cenzurat sever. Până la urmă, întreaga confruntare se dă între raţiune şi credinţă şi cea mai bună ilustrare a acestei confruntări este diferendul dintre Sfântul Augustin şi Pelagius, diferend care, spune Şestov, stă la baza căutărilor lui Pascal. Pelagienii, încă de la greci citire, susţineau supremaţia raţiunii. Numai raţiunea nu l-ar fi putut înşela pe om şi doar ea putea pune o pavăză în faţa neliniştii sale. În vreme ce Pascal consideră sufletul, acest abis al neliniştii, ca fiind singura  cale de legătură cu Dumnezeu. Pentru el, izvorul principal al cunoaşterii este “Biblia” şi adevărul este accesibil oricărui om doar dacă îi este arătat. Câteodată, adevărul li se revelează unor oameni, dar în acelaşi timp îi orbeşte pe ceilalţi.

Singur cu suferinţa lui, Pascal a mers în faţa lui Dumnezeu, convocând la Judecata de Apoi Roma şi întreaga lume. El aflase că aici, printre oameni, n-a existat niciodată un alt Dumnezeu, că „puterea cheilor” a fost înmânată de Dumnezeu însuşi lui Petru în acea noapte în Grădina Ghetsimani, în care L-a renegat de trei ori. Ideea că „cheile cerului” sunt pe pământ la îndemâna omului a fost pentru prima dată enunţată de Socrate, pentru ca apoi, ca multe alte idei, să fie preluată de creştinism. Socrate şi discipolii săi, stoicii, îl identificau pe Dumnezeu cu regula morală, demonstrând că conceptul de lege are valoarea principiului suprem şi că existenţa omului se sprijină tocmai pe această cunoaştere pentru a dobândi „cheile cerului”. În viziunea lui Şestov istoria creştinismului apare ca istoria elenizării Vechiului şi Noului Testament, spiritul vechilor greci fiind încet-încet asimilat şi transformat în gardian al legii conform principiilor morale ale omului şi conform modului său de gândire. În viziunea sa, spiritele care au încercat să acceadă la o realitate superioară raţiunii umane, la o libertate absolută au fost Sfântul Pavel, Augustin, Luther, Nietzsche, spirite care populează întreaga operă şestoviană.

La finalul eseului despre Pascal, Lev Şestov concluzionează: „Aşteptând-şi aici se află esenţialul filosofiei lui Pascal, atât de diferită de ceea ce numim noi cu acest nume – „să nu căutăm siguranţa şi fermitatea” în lumea noastră vrăjită. Nu trebuie să fim liniştiţi, să dormim… Această poruncă nu este pentru noi toţi, ci doar pentru puţinii „aleşi” sau „martiri.” Căci dacă ar dormi şi ei, cum a dormit în timpul memorabilei nopţi marele apostol, sacrificiul lui Dumnezeu va fi fost inutil, iar moartea ar triumfa definitiv, pentru totdeauna.”

În celălalt eseu “Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei. Destinul istoric al lui Descartes şi Spinoza”, pornind de la vorbele Apostolului Pavel: „Legea a fost dată pentru a înmulţi păcatul, Lev Şestov face cunoscută filosofia lui Descartes, contemporan cu Pascal, însă cu o filosofie total opusă. Odată cu Descartes se produce ieşirea din noaptea milenară a Evului Mediu. Pentru Descartes, adevărul nu există decât acolo unde poate fi reprezentat clar şi distinct. Tot ceea ce era vag perceput, ceea ce era misterios, nu putea fi adevărat.

“Biblia” spune că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa, după care, l-a binecuvântat. În lumea greacă, mitul privind originea omului este povestit de Anaximandru: ieşind pe scena lumii, adică din propria voinţă, părăsind izvorul unic comun şi cucerindu-şi o existenţă individuală, lucrurile particulare au comis prin asta o mare crimă şi ca urmare au fost pedepsite. Toate lucrurile particulare, adică fiinţele vii şi, înainte de toate, oamenii, au fost pedepsite cu pieirea. Deci, nu aşa cum se spune în “Biblie” că Dumnezeu i-a creat pe oameni, ci oamenii din propria voinţă, în chip nelegiuit, au purces către existenţa la care, de fapt, nu aveau nici un drept. În consecinţă, viaţa individuală este o impietate şi de aceea ascunde în sine cumplita ameninţare a celei mai mari pedepse: aceea cu moartea. Astfel, există două legende legate de originea şi apariţia omului pe Pământ. Şestov pune întrebarea: care din cele două variante este adevărată? Şi cine decide unde-i adevărul? Pentru legenda antică spusă de Anaximandru pledează perisabilitatea fiinţei umane. „Experienţa zilnică, spune el, ne învaţă că tot ceea ce începe să existe este menit descompunerii şi tot ceea ce se naşte moare.” Căci este evident că oamenii n-au venit pe lume însoţiţi de binecuvântarea lui Dumnezeu. Pornind de la aceste premise, atât Descartes cât şi discipolul său Spinoza susţin că toate poveştile din “Biblie” sunt fanteziste. Lev Şestov susţine că atât Descartes cât şi Spinoza s-au înscris în spiritul timpului lor, în vreme ce Pascal n-a împărtăşit bucuria şi entuziasmul general, opunându-le propria filosofie. El simţea că distinctul şi clarul susţinute de pozitivişti însemnau începuturile morţii şi ale nimicirii.

Se ştie că Biblia a venit dinspre Orient către Europa. Cam în aceeaşi perioadă, la Alexandria trăia Filon, filosof a cărui misiune era să împace Biblia cu Logosul. Logosul a învins, omul a învăţat că Dumnezeu nu există, nu există decât substanţă, că metoda matematică (metoda cercetării impersonale, obiectiv ştiinţifice) este singura adevărată. Drumul deschis de Descartes şi de Spinoza a fost urmat de Hegel şi de întreaga pleiadă a filososfiei moderne.

În final, cele două texte ale lui Lev Şestov reunesc temele majore ale filosofiei sale, teme prezente în întreaga operă: „lupta cu morala imperativului categoric”, „lupta cu puterile absolute ale raţiunii”, „lupta împotriva imaginii armoniei şi ordinii realităţii obiective” şi „lupta împotriva ipostazierii lui Dumnezeu ca treaptă supremă a Binelui”.

Unul dintre discipolii lui Şestov a fost Benjamin Fundoianu (Fondane). În studiul său “Şestov , martor al acuzării”, Fundoianu spune: „… Şestov suspectează, în cunoştinţă de cauză, cercetările în comun, meditaţiile colective, adevărurile bune în toate timpurile şi peste tot, evidenţele care li se impun oamenilor atunci când sunt împreună şi când se ating unii de ceilalţi. Acestei „omnitutdini” pe care se sprijină capacana raţiunii, ca şi Pascal, Kirkegaard, Dostoievski, îi va opune omul singur, poate chiar omul singur în faţa lui Dumnezeu. Şi nu numai singur, dar şi despuiat, părăsit, lipsit de ajutorul legilor, al virtuţii al faptelor, de sprijinul unui pământ ferm sub picioare. Omul singur căruia nu numai că i se refuză totul, ci căruia i se cere totul. Există aici o viziune a excepţiei, un principiu al selecţiei şi al alegerii, o teorie a „alesului”, ivită din izvorul însuşi al credinţei trădate de biserici şi care este susceptibilă să ne transforme total concepţia despre iudeo-creştinism. Între cei „chemaţi” (omnitudinea – carnea de tun a filosofiei) şi „ales”(omul singur făgăduit adevărului mai mult decât îi este lui făgăduit adevărul) se cască o prăpastie adâncă. Nu este vorba despre o aristocraţie copleşită cu toate darurile, bucuria, tihna, ci de o aristocraţie a nefericirii: la aceasta se rezumă rolul experienţei aşa-zis „privilegiate”.”

 

Bibliografie- Lev Şestov, Noaptea din Grădina Ghetsemani, Privilegiaţii şi dezmoşteniţii istoriei,  Polirom, 1995

 

umbre

 

 această singurătate mai grea decât moartea

îmi macină pleoapa

noapte de noapte

în grădina tăcerii lucrurile şi-au pierdut sensul

cântecul păsării Feng–huang sună fals,

doare pe dinăuntru

valul de sânge negru care-mi inundă privirea

mă orbeşte

 şi mă aruncă peste marginile timpului

foşnetul tăcerii reverberează în jur

lipind de şira spinării o frică nedefinită

încercând o ultimă piruetă

zadarnic îmi spun:

“viaţa e altceva, viaţa e-n altă parte”