arhei

Ion Ţuculescu – Monade

„Archeus este singura realitate pe lume, toate celalalte sunt fleacuri – Archeus este tot… “

(Mihai Eminescu)

 

 

pe drumul de oase al păsărilor nopţii

în bătaia brizanţilor silenţioşi  dinspre mare

am adăstat  pe faleza pustie cu ţărmul albit de săratele valuri

 doi albatroşi loviţi de furtună cu aripile

frânte de apa-ngheţată

timpul murise.

între noi coborâse

o lume de umbre apăsând blând pe pleoape

 în noaptea tăcerii luminii te-ai întors către mine zicând:

„ştiu că nu orice lucire a lunii se  preschimbă-n cenuşă

 numai în umbra Cuvântului lumina sunet şi viaţă va fi

dar spune-mi,

rogu-te, spune-mi,

pentru tine, ce dar poate fi

să-ţi aducă în ochi strălucirea?”

………………………………………………………..

 târziu, cu glas stins, am răspuns:o privire!

o privire, numai, prin aerul dens al tăcerii spre mine să răzbată…

ani şi ani, adunat-am într-un  album tăinuit

o întreagă colecţie de priviri

 unele – triste, îngălbenite de timp, şterse, mişcate, întunecate

 altele – vesele, amăgitoare, pline de sine, mustind de fervoare…

  mă vor urma  în curând –

martori tăcuţi şi discreţi ai trecerii mele prin lumi.”

Georges Braque

braque A tire d aile.38

Georges Braque – A tire d’aile

Motto: „Avez-vous jamais reflechi a la tristesse de mon existence et a toute la volonte qu’il me faut pour vivre?”(Gustave Flaubert)

În lumea hedonistă contemporană, creaţia nu mai este raţiunea de-a exista a artistului, ci a devenit un mijloc de-a accede pe o treaptă mai sus acolo unde   banii şi gloria sunt lucruri esenţiale. Valorile nu se mai impun prin ele însele, ci sunt promovate cu obstinaţie de persoane şi medii specializate în manipularea opiniilor. Puţini mai au astăzi un crez, puţini se mai sacrifică pentru a crea un întreg sistem de valori, un stil propriu, inconfundabil. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, după moartea lui Cezanne, apărea „acest normand cu umeri puternici şi ochi luminoşi”, Georges Braque, care punea în mişcare o adevărată revoluţie în ceea ce priveşte pictura. Demolează zidurile cetăţii construite în atâţia ani şi edifică în loc o piramidă, purtat de geniul şi tenacitatea marilor geometri antici. Prin el, arta însăşi, refugiu şi paradis pentru sufletele bolnave, s-a îndepărtat în mod violent de natura pe care avea marea misiune s-o exprime instituindu-şi noi reguli de supravieţuire. În 1882, Manet îi spunea lui Jeanniot: „În artă, concizia este o necesitate şi o eleganţă. Omul concis te face să reflectezi; omul vorbăreţ te plictiseşte: Modificaţi-vă totdeauna în sensul conciziei…într-o figură căutaţi marea lumină şi marea umbră; restul va veni de la sine; adeseori este foarte puţin. Şi apoi dezvoltaţi-vă memoria, căci natura nu vă va da niciodată decât lămuriri”. Poate nici unul dintre urmaşi n-a respectat mai mult aceste sfaturi aşa cum le-a respectat Braque.

În jurul prieteniei care i-a unit, la începutul secolului trecut, pe francezul Georges Braque şi pe spaniolul Pablo Picasso s-au ţesut o serie de legende dintre care singura adevărată era filiaţia lor din Cezanne. Până  iarna lui 1907, când s-au întâlnit, fiecare parcursese propriul drum, având orizonturi artistice diferite. Picasso tocmai descoperise stilizarea vechilor sculpturi în care se împletea stilul sculpturii iberice cu arta romană din Catalonia şi cărora li se adăuga brusca şi misterioasa  simplificare a stilului  măştilor africane. Braque tocmai expusese câteva tablouri la Salonul din 1906 din care se răsfrângea puternica sa adeziune la fovism prin voluptatea culorilor şi prin pasiunea pentru cerul inundat de lumină. Însă amândoi tinerii artişti au profitat din plin de experienţa lui Cezanne, pictorul care renunţase deja la perspectivă, la atmosferă şi la subiect şi, odată cu ele, la temele tradiţionale. “Les Baigneuses” este un exemplu în acest sens .

La Braque tonurile dominante de verde cu valori în contrast, galbenurile şi portocaliurile cu vibraţii intense şi brunurile colorate sunt, cu siguranţă, tributare artei maestrului din Aix. Tot artei lui Cezanne  i se datorează şi simplificarea perspectivei ce tinde să conţină elementele unei geometrii fondată pe „cilindru, sferă şi con”, aşa cum îi recomandase într-o scrisoare lui Emile Bernard. Ca şi la Cezanne peisajele lui Braque sunt făcute din memorie. Atâta timp cât simte că acelaşi soare luminează lumea continuu, gândirea pictorului poate oricând să strălucească în peisajele pictate devenind o meditaţie asupra formelor şi culorilor din universul imediat. Picasso, la rândul lui, a descoperit în arta maestrului monumentalitatea formelor şi a proporţiilor  drept o forţă care se concentrează în marile pete de culoare, în simplificarea desenului.

Deşi fovist convins,  arta lui Braque  se deosebeşte de cea prietenilor săi Matisse, Derain, Vlaminck prin căutarea structurilor stabile din natură, prin ritmurile simple, substanţa   permanentă  acestui  univers agitat al vizualului. Educat în spiritul rigurozităţii de un tată care avea o întreprindere de zidărie -acolo unde calculele necesare unei lucrări temeinice trebuia să fie bine făcute- Braque a înţeles că fovismul este doar o etapă în formarea lui ca artist. Întâlnirea cu “Domnişoarele” lui Picasso a marcat un alt moment decisiv în ascensiunea sa lentă dar tenace către descoperirea formelor care exprimă adevărul în natură. Privindu-i picturile de mai târziu, stilizările sale, unghiurile ascuţite, energia degajată de zonele intens colorate, discontinuităţile ritmice din fundal, toate acestea te duc cu gândul către stilul lui Picasso. Jurnalistul american Gellet Burges  publica în mai 1910, în “Arhitectural Record”, un articol în care vor apărea câteva fraze  care vor constitui manifestul cubismului, curent numit astfel, mai mult în derâdere, la bun început.

N-aş putea picta portretul unei femei în toată splendoarea ei, naturală. Şi nimeni n-ar putea-o face. Trebuie, aşadar, să creăm un  nou gen de frumuseţe, acel tip de frumuseţe care se transmite  prin volum, prin linii  şi prin interpretarea mea subiectivă. Natura e doar un pretext pentru o compoziţie decorativă la care se adaugă, desigur, sentimente. Eu sugerez, doar, emoţia şi o traduc prin artă. Vreau să exprim absolutul şi nicidecum modelul pe care-l am în faţă” (Georges Braque)

Absolutul…cuvânt care sperie şi, totodată, spune atât de mult. Pentru Braque însemna reinterpretarea imaginilor prin forme geometrice pe care se înalţă raţional, esenţial universul vizibilului. Ca o revelaţie a volumului şi spaţiului în care se întretaie linii ale perspectivelor  pornite din unghiuri diferite. Ca un univers conceptual în care natura apare în forme geometrice pure, îngheţate ca într-o figură matematică. Zbuciumul  liniilor şi al culorilor foviste era lăsat în urmă; în locul său au apărut forme geometrice care ocupau toată suprafaţa pânzei într-o compoziţie raţională, în care perspectivele erau simplificate aproape de limitele unei linii drepte. Noul stil abordat de Braque încă mai aminteşte de  construcţia riguroasă a „Scăldătoarelor” lui Cezanne, precum şi un vag ecou al artei medievale franţuzeşti. Cu siguranţă, el a dus către perfecţiune tehnica moştenită de la Cezanne. Deşi împărtăşeşte cu mulţi artişti ai generaţiei sale aceeaşi tehnică, picturile lui Braque au ceva special. Artistul detesta ca un anumit element din pânzele sale să atragă atenţia în mod special. Dacă privirea era atrasă exclusiv de culoare pentru el însemna că restul este de prisos şi atunci trebuia să fie preferat desenul. În acest sens îl citează pe Joubert:  „Cuvântul (în speţă culoarea) corupe spiritul, fermecându-l.” Şi, la fel ca Bossuet afirma că trebuie să existe o distanţă între creaţie şi creator, distanţă care să permită omului să–şi domine propria artă.; „N-ar trebui să scrii ceea ce simţi, decât după o îndelungată odihnă a sufletului. Nu trebuie să te exprimi cum simţi, ci cum îţi aminteşti.”(Joubert).

 Asta presupune o mare stăpânire de sine. Braque nu este artistul care să simtă nevoia să şocheze, ori să placă spectatorului. Nu este un artist care şi-a ales meseria de pictor din cine ştie ce considerente. Este artistul cu vocaţie, prin excelenţă, cum astăzi sunt foarte rare cazuri, fidel sieşi, care se dezvoltă cu încetineală asemeni unui copac ce tinde către lumină. Însă, câtă umanitate emană tablourile sale!

Pentru Braque, ca şi pentru Picasso, peisajul a fost doar o etapă în evoluţia către integrarea unor forme simplificate, geometrizate. „Am început să pictez naturi moarte pentru că în naturile moarte spaţiul devine tactil. Îmi pot satisface totodată, plăcerea de-a atinge obiectele, de-a le descoperi structura, nu numai de-a le admira aparenţele.” Între artist şi acest spaţiu se creează legături speciale, mentale în primul rând, apoi senzoriale. Braque considera că rolul artei este de a reprezenta realitatea, nu de a face o transcripţie exactă a acesteia, pentru că e un lucru imposibil pe o suprafaţă bidimensională. Profunzimea perspectivei trebuie să fie înlocuită cu sugestia senzorială, tactilă,  singura care poate spune ceva despre un obiect.

Dintre toţi pictorii francezi moderni, Braque este singurul care se apropie foarte mult de Chardin (Jean-Baptiste-Siméon Chardin 02.11.1699- 06.12.1779), artist din secolul al XVIII-lea  a cărui bucurie esenţială era să picteze obiecte simple, umile, cu care ochiul era deja obişnuit şi cărora le pătrundea cu uşurinţă muzicalitatea ritmurilor interioare. Pentru că Braque este în primul rând un artist al muzicalităţii formelor. Nu în sensul dat de Kandinsky, care a tradus sincretic un sistem de semne abstracte, nici în al celui dat de Dufy – cu o muzicalitate destinată exclusiv senzorialului. La Braque muzica este o arhitectură savantă ale cărui vibraţii se ordonează logic, cu precizie într-un spaţiu geometric.

Braque a dat primul impuls cubismului însă şi-a continuat propriul drum aspirând către structuri durabile permanente. Totuşi, din acest moment se produc cele mai profunde schimbări în arta sa. De acum încolo spaţiul nu va mai fi imitat, ci numai sugerat; nu va mai picta în camaieu şi în trompe l’oeil, ci va picta totul în acelaşi plan precum primitivii. Deşi, aparent, pictura pare a fi mai superficială ea este mult mai profundă. De numele lui Braque se leagă marea descoperire a momentului, aceea a „spaţiului tactil care evocă imaginile musculare ale piciorului ce înaintează pe pământ, ale mâinii care apucă lucrurile din faţa ei şi pune stăpânire pe ele, pe scurt un spaţiu în cele din urmă mult mai puţin abstract decât primul, în orice caz mai bogat şi mai complex.” Spaţiul tactil este cel care ne desparte de obiect, spaţiul vizual este cel care desparte obiectele între ele, spune Braque. Nu şi-a permis să inoveze de amorul artei. Inovaţiile lui în artă au avut un scop precis – acela de a-şi exprima gândurile, convingerile. Obiectele pictate de el glorifică frumuseţea cotidiană, pentru că în lumea vizibilului natura însăşi poate oferi suprema geometrie.

Înclinaţia lui către concizie îl determină să atenueze cât poate de mult strălucirea culorilor. Închide luminile şi din întuneric revine cu precizie dând culorilor noi străluciri, mohorâte, înlocuindu- le cu tonuri reci, austere şi grave care propagă o lumină ce vine din alte lumi. Aparent, o artă ce tinde spre sărăcie prin tonurile de  negru şi brun, arta lui Braque demonstrează că estetica sărăciei poate ajunge la bogăţie, nu prin efect, ci prin plenitudinea conţinutului. Ochiul atent şi format al privitorului descoperă constanţă şi fidelitate, calităţi ale primelor desene rupestre.Tonurile lui sunt pure, griurile echilibrate glisează între negru şi alb, devenite culori prin efectul pe care-l produc. (Frumuseţea tonurilor de gri dintr-o pictură arată cât de valoros este artistul)  

Tehnica lui Braque ajunge până acolo încât este ascunsă de tehnică, dedublarea figurii prin juxtapunerea desenelor şi a culorilor sugerează mişcarea. „Arta mea, spune Braque, este o artă de ruptură, nu o artă de continuitate (ca şi muntele Saint-Michel în raport cu Versailles, şi Villon în raport cu doamna Sevigne)”

 În viziunea lui Platon sufletul era înaripat. După 23 de secole, prin meditaţie, Braque a reuşit să redea imaginea picturală a viziunii filozofului. Ultima obsesie din lucrările sale a fost pasărea-n zbor.

Bibliografie: Braque, Editions Meridiane, Bucharest, 1977, (Antologie de textes, choix des illustrations chronologie et concordances par Irina Fortunescu)

Marc Chagall

 Marc Chagall- Femeie şi trandafiri

 

Chagall înseamnă în limba rusă “a merge cu paşi mari.” Volubil, iubind viaţa cu nesaţ, într-o continuă comunicare cu cei din jur, atent la toate contactele, aşa îl descriu contemporanii. Viaţa şi opera sa se suprapun, degajă acelaşi parfum, aceeaşi intimitate. Asemeni tuturor marilor artişti îşi oglindeşte în întregime propria viaţă în opera sa. Nu e nici cerebral, nici sensual – e un mare liric. Ajuns la Paris, în vremea când cubismul era la modă, Chagalll se ţine deoparte. “Tablourile mele sunt ilogice şi nerealiste-cu mult înainte de suprarealism. Ceea ce voiam era un realism, dacă vreţi psihical obiectului, al figurii geometrice.” Pe Bonnard şi pe Matisse îi admira, dar îi considera “realişti” . În schimb îl iubea pe Stravinski. “S-a spus despre picture mea: este literatură, din cauză că nu copiam realitatea aşa cum era înţeleasă. Dar făceam nişte construcţii formale. Existau unele forme în picture mea, nu cele ale obiectelor utile, nici cele ale obiectelor abstracte.”

La el totul e linie curbă, zborurile şi apariţiile, normalul, culorile introvertite… Singurul lucru care contează atunci când pictează este materia. El o numeşte chimie. Prin chimie defineşte o fuziune a mai multor elemente disparate care compun universal şi omul şi care pot intra într-o compoziţie doar la o anumită oră şi numai în mâna unui artist predestinat. Există oameni care reuşesc să alcătuiască acel amalgam de culori care dau consistenţă materiei. Doi pictori pot lucra cu aceeaşi culoare: unul îţi produce emoţii, altul, nu. Contează sufletul pe care-l pun în acel amestec de culori. Chimia este o calitate ireductibilă. Chimia e seninătatea naturii, spune Chagall. “Priviţi un copac…este oare supărat?”
“Nopţile de mi le-ar lumina soarele!
Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu
În aşternutul meu din tablouri
şi tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă laşi să respir, mă înăbuş.
Mă trezesc – în suferinţele
zilei ce se deşteaptă şi în speranţe
încă nedesenate
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristos
acolo mă ţintuiesc de şevalet.
Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul mai e doar fulguraţie, sclipire revărsătoare…
Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde.
Roşie. Culorile se potolesc
vine tihna…
Dar ascultă odată şi tu, mortul meu pat
uscata mea iarbă
iubire ce m-ai părăsit
şi iar revenit-ai
ascultă ce am a-ţi spune.
Mă înfăţişai sufletului tău
eu beau restul anilor ce ţi-au mai rămas.
Până-n gât sunt sătul şi de luna ta
şi de a te păzi, precum o făcusem cândva.”(Tabloul– Chagall, trad. Leo Butnaru)

Chagall insistă asupra calităţilor morale ale artistului. N-a pictat niciodată în vederea succesului, chiar dacă pânzele lui nu se vindeau. Virginitatea pastei se potriveşte cu puritatea inimii. Chagall nu suportă violenţa culorii. Marii artişti nu au ce face cu aceste lucruri ţipătoare. Culorile cele mai puternice sunt vaporoase-pânza transparentă, aerată. “Când creez cu inima, rămâne aproape tot ce era în intenţia mea; dacă o fac cu capul, nu rămâne aproape nimic. Nu trebuie să te temi să fii tu însuţi, să nu te exprimi decât pe tine. Dacă eşti complet sincer, ceea ce faci, ceea ce spui va plăcea şi celorlalţi. Trebuie să fii atent să nu laşi opera ta să se acopere de muşchi”

Fantezia lui e debordantă, fără limite. Priviţi Bestiarul lui. O întreagă lume fantastică creată după raţiuni proprii. Ca la majoritatea marilor artişti, copilăria lui e vie, este izvor de inspiraţie şi reazăm pentru momentele de slăbiciune. El s-a născut la Vitebsk într-un mediu sărac, izolat lipsit de orizont . Existenţa cotidiană e limitată, se împarte între sinagogă, unde studiază şi cântă, şi soba de fier, lângă care doarme şi mănâncă.Tatăl său avea o meserie dură: era muncitor necalificat la o fabrică de conserve de heringi. Avea opt copii, împovărat de griji şi sărăcie şi cu sufletul încărcat de amărăciune.
Bunicul, însă, era un un personaj plin de fantezie. Şi nepotul a împrumutat mult de la el. Într-o zi când toată lumea îl căuta, el se urcase pe un acoperiş, călare pe horn şi mânca un morcov. De la el, Chagall a împrumutat uşurinţa de-a visa, înclinarea către poezie şi năzuinţa către ascensiune. Dacă la ceilalţi pictori axa transversală a naturii se situează la nivelul ochilor, la Chagall este ca-n povestirile lui Hofmann, trece pe undeva pe deasupra. El vede totul zburând în tablourile sale, inspirat fiind de nevasta lui, Bella, în primul rând; “ea zboară de multă vreme deasupra pânzelor mele, călăuzindu-mi arta”, spune Chagall. De unde-i vine lui Chagall acest dar al înălţării? Poate din amintirile copilăriei, poate din viziunile sale…Nu se ştie. Cert este că el a învăţat că e foarte important în viaţă să fii de neînlocuit şi, odată, descoperind acest lucru să i te dedici în întregime.

Pentru Chagall cel mai important lucru este să fii natural. Să ştii să fii tu însuţi. Şi asta presupune să ai marea capacitate de-a te cufunda în tine însuţi şi de-a te înălţa apoi renăscut precum pasărea Phoenix.”Toată viaţa noastră este aşa, o întâmplare, un dar.” Să faci lucruri inedite, proaspete de fiecare dată. Să fii neliniştit, să-ţi pui întrebări. “Dacă suntem neliniştiţi, facem lucruri liniştite,spune artistul.”

Ajuns la Paris, Chagall intră într-o altă etapă a vieţii sale. Timpul şi spaţiul se completează reciproc dând imaginea unei succesiuni.Aici începe să ilustreze Biblia într-un mod surprinzător. Folosindu-se de toată gama de culori pânzele lui induc sentimentul distanţei infinite . Într-o vreme în care linia frântă şi cubul erau la rigoare, Chagall rămâne fidel curbei şi cercului.
Chagall e un anticlasic. După cele două călătorii făcute în Grecia, recurge la o coloristică mult mai bogată şi mai intensă. Mai mult ca oricând, el construieşte prin culoare, nu prin linie.Toate peisajele lui sunt scăldate într-o aură, emană seninătate, bucuria de-a trăi.
“Eu umblu prin lume ca prin pădure –
pe mâini şi picioare.
Frunza din pom, iată, cade
în suflet frică trezindu-mi.
Pictez toate astea, învăluite de vis
ninsoarea acoperă codrul – tabloul meu
priveliştea din cealaltă parte
unde
mă aflu deja de ani îndelungaţi.
Şi aştept să fiu îmbrăţişat de minuni nepământene
ce mi-ar încălzi inima, spaima mi-ar goni.
Tu înfăţişează-Te, eu Te aştept – de pretutindeni.
Şi ţinându-ne de mâini, ah,
vom zbura împreună, urcând scara lui Iacov.

* * *
Am zugrăvit tavanul şi pereţii –
dansatori, scripcari de scenă
un taur verde, un cocoş neastâmpărat…
Spiritul Creaţiei
vi l-am dăruit
necuvântătorii mei fraţi.

De-acum încolo, în meleaguri supraastrale
unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată.

… Şi cântecele noastre din nou minunate
auzi-le-vor pământuri substelare
şi seminţeniile ţărilor celeste.

* * *
Sunt feciorul Tău, menit
a se târî pe pământ.
mi-ai dat vopsele-n mână, penelul mi l-ai dat
dar cum ar fi să Te pictez – nu ştiu…
Acest pământ? Cerul? Inima Ta?
Ruinele oraşelor? Fraţii arzând în flăcări?
Ochii mi se umplu de lacrimi, nu văd –
încotro să fug, spre cine să zbor?
Căci există cineva care ne năruie viaţa.
Căci există cineva care ne dă soroc de moarte
şi el anume ar putea să mă ajute
ca tabloul ce-l pictez să lumineze-a bucurie.”(Scara lui Iacov- Chagall, trad: Leo Butnaru)

Bibliografie: Jacob Baal- Teshuva, Marc Chagall, Taschen, Koln, 2008

                    Leo Butnaru, 100 de poeţi ai avangardei ruse, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008