Olga Greceanu

„Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să-ţi dai singur consimţământul. Tot ce faci în lume trebuie împlinit cu exaltare, cu înţelegerea că ce faci tu altul nu ar putea face.”

În antologia sa, “Pictori români uitaţi”, Tudor Octavian  aminteşte printre alţii şi pe Marea Doamnă a picturii româneşti, Olga Greceanu. Născută la Mânăstirea Nămăieşti-Muscel (4august 1890) din Ana fiică de boieri şi Henric Scrszewski, conte polonez, Olga Greceanu are o biografie încărcată, alcătuită din succese şi renunţări dramatice. Deşi s-a specializat în fizico-chimie, absolveşte Belle Arte la Liege, dedicându-se în continuare cu trup şi suflet marii sale pasiuni pentru pictură. Bună prietenă cu Cecilia Cuţescu-Stork organizează împreună „Expoziţia naţională a femeilor pictore”. Călătoreşte foarte mult pentru a se perfecţiona în tehnicile frescei-mai ales la Florenţa, dar şi în scopul de-a cunoaşte alte cariere de artiste-în Franţa, în Tările Nordice, în SUA.

Olga Greceanu pictând

Împreună cu Nina Arbore, fiica faimosului hatman basarabean înfiinţează un Sindicat al Artelor Frumoase  după care deschid împreună o expoziţie la New York unde câştigă simpatia soţiei lui Roosevelt. Discreta aristocrată a fost singura femeie acceptată în grupul de rugăciune „Rugul Aprins” şi singura femeie căreia patriarhii Nicodim şi Iustinian i-au permis să ţină predici din amvon în oricare biserică din ţară. Olga Greceanu a pictat frescele de la Patriarhie si tot ea a întruchipat mozaicurile superbe de la biserica Antim. La împlinirea vârstei de 50 de ani renunţă la toate-inclusiv la o avere imensă pentru a se dedica picturii şi lui Hristos, trăind ca într-o călugărie albă. La vîrsta de 86 de ani se încumeta să urce pe schela Schitului Darvari unde a restaurat fresca originală şi unde şi-a dat ultima suflare în 1978.

A fost o militantă pentru cauza femeii din România rămânând celebră pentru replica pe care i-a dat-o prietenului său Tonitza: „Femeia nu a fost Dante, pentru că a preferat să rămînă Beatrice.” Faptul că a pierdut absolut tot ce avea nu a însemnat mare lucru pe lângă interzicerea dreptului la semnătură. Comuniştii au marginalizat-o, au condamnat-o la anonimat, excluzînd-o din manualele de istoria artei. Cărţile ei din biblioteci au fost dosite iar picturile din instituţiile publice au fost văruite, aşa cum s- a petrecut cu frescele de la Primăria din Banu Manta sau cu cele din Piaţa Amzei. La conacul ei de la Bălteni cărţile şi tablourile i-au fost scoase în curte şi arse, iar pereţii pictaţi în frescă au fost dărâmaţi. „Frescele mi-au fost acoperite cu var, spunea ea, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc (avea 77 de ani) , ci după ce nu voi mai fi se vor stinge toate geloziile şi răutăţile.

Specificul artei sale se înscrie alături de cel al confraţilor săi Şirato, Tonitza, Sabin Popp Pallady care, pe lângă ancorarea în modernismul european al vremii, căutau mai cu seamă latura specifică, distinctivă, pornită din tradiţia bizantină, însă având fiecare propria viziune. Trăsăturile distinctive ale artei Olgăi Greceanu sunt scoaterea în prim plan a trăsăturilor morale ale personajelor sale, în compoziţii perfect adaptate pereţilor, având un desen clar, simplificat, pentru a fi văzut mai bine de la distanţă, culori în acorduri sobre, aşternute pe suprafeţe plate.

Olga Greceanu a fost şi scriitoare. Amintim aici jurnalul de călătorie ”Pe urmele paşilor tăi, Iisuse”, publicat la Ed. Idaco, studiul „Renaşterea picturii româneşti”, „Specificul naţional în artă”,”Compoziţia murală”, „Cula de la Măldăreşti”, „Meditaţii la Evanghelii”, Ed. Sofia şi romanele biblice, „Crima lui Jutabel Ben-Eber”, „Ura care ucide”, Ed. Curtea Veche şi „Vreau”.

A expus în marile oraşe ale lumii: New York (1924), Bruxelles (1927), Paris(1928)Barcelona 1929, Praga (1931)-unde a obţinut Marele Premiu, Roma (1933) şi Varşovia (1934). Ultima sa expoziţie a fost în 1974, o expoziţie lipsită de reperele specifice creaţiei Olgăi Greceanu. A fost o artistă desăvârşită, o vizionară de înaltă spiritualitate ortodoxă uitată pe nedrept până astăzi.

 

 

 

 

Johannes Vermeer

 

 

În istoria picturii universale să ne oprim câteva momente asupra figurii remarcabile a maestrului din Delft, Johannes Vermeer, în a cărui artă se amestecă cu subtilitate realismul, clar-obscururile savante, cu inflexiuni  post-caravaggiste, trompe-l’oeil-urile derutante din care răzbate obsesia unei poezii încărcată de simbolistică. Nu ştiu în ce măsură opera sa a fost influenţată de faptul că a fost un familist prin vocaţie- tată a 11 copii, destul de strâmtorat cu banii, membru în conducerea breslei „Sf. Luca” din Delft. Cert este că epoca în care  a trăit Vermeer, cea de la cumpăna dintre sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, coincide cu apariţia unui nou realism vizual. În secolul în care viziunea artistică trebuia să se modeleze după noile cuceriri ale ştiinţei spre a reda lumea materială în chip veridic nume precum Caravaggio, Velasquez, Vermeer pot fi puse alături de cele ale lui Kepler, Galileo Galilei, Descartes. În aerul încărcat, dominat de maeştrii olandezi, ideea de perfecţiune plutea într-atât de mult încât şi spiritele dedate mai degrabă meditaţiei pure erau înclinate către desăvârşirea lucrului bine făcut. Breslele picturii sacralizau efortul, tenacitatea, concentrarea şi respingeau improvizaţia, impostura, artificiul. Născut în anul în care Rembrandt expunea Lecţia de anatomie, Vermeer este un veritabil rege al culorilor. Limbajul său pictural se defineşte printr-o poezie a tăcerii prin intermediul căreia explorează adâncimile de nepătruns ale visului.

Pentru început, celebrul tablou “Fata cu  cercel de perlă”. Un chip aureolat de linişte şi calm, o frumuseţe solemnă în egală măsură emanând mister şi serenitate. „În spectacolul straneităţii lumii, al impulsurilor, nestatorniciei şi vremelniciei crude a lucrurilor există o durată nepieritoare a frumuseţii, aşezarea sau situarea tangibilă a omului şi lucrurilor în perspectiva eternului.”

“Fata aţipită”, “Fata citind o scrisoare”, “Fata care scrie”, “Femeia care toarnă lapte” sunt tablouri în care este relevată  o gestică  subordonată aceluiaşi ritual al tăcerii, în acord cu un înalt sens al vitalităţii şi trăiniciei umane.

Imagini pentru vermeer sleep girl

A Girl Asleep- J.Vermeer

Imagini pentru girl read vermeer

Girl Read a Letter at Open Wind- J. Vermeer

Imagini pentru girl read vermeer

A Lady Writing a Letter- J. Vermeer

Prezenţa unui mare număr de instrumente în tablourile lui Vermeer–”Concertul”, “Femeie în picioare în faţa virginalului”…nu vorbeşte neapărat despre muzicalitatea picturii. Muzica din tablourile sale e o prelungire a tăcerii printr-un ritm misterios care accentuează forţa de-a trăi prin frumuseţe a umanului.

Imagini pentru woman virginal

Young Woman Seated at a Virginal- J. Vermeer

Să privim “Dantelăreasa”. În aer pluteşte melodia unei harpe.

Imagini pentru vermeer garden of Praise

The Lacemaker- J. Vermeer

Însă suprema măiestrie a artei lui Vermeer ţine de poetica luminii din tablourile sale

Lumina din tablourile lui e rece, învăluitoare cristalină, impersonală în acelaşi timp încărcată de căldură umană.Prin intermediul pictorilor din Utrecht, marii cutreieritori ai Italiei şi ai Neapolelui, Vermeer  a cunoscut opera lui Caravaggio fiind foarte mult influenţat de clarobscurul  tablourilor sale.

 Lumina la Vermeer este precisă aproape asemănătoare celei din natură, ca în „Soldatul şi fata care râde”. Sau strălucitoare, precum în „Rondul de noapte”, o lumină savant elaborată, structurată în profunzime,  ce dă tabloului un aer de vrajă poetică. „Johannes Vermeer, spune R. Van Eynden, poate fi numit Tiţianul pictorilor moderni ai şcolii olandeze, datorită culorilor sale viguroase şi tuşei sale alerte.”

Nimic din tablourile sale nu-i în contradicţie, dimpotrivă, totul emană împlinire, ambianţă, claritate, complementaritate.

Emanuel Pope – Trei lucruri despre care azi trebuie vorbit rar și în șoaptă

 

 Supernatural- Shelby McQuilkin

 

 

 

Despre trei lucruri trebuie vorbit azi cât mai rar și în șoaptă

Pacea să nu o sperie nimeni șMoartea să nu o grăbească

vinul vieții se cere de-acum

             băut în altă parte

tot mai departe de pământul ce amestecă totul 

într-o pastă a rușinii și neînțelegerii

însă o mie de galioane de s-ar porni cu el pe mare

mâine s-ar scufunda toate și niciuna nu s-ar mai întoarce

…atât e de greu!

Desigur există și acolo 

cel puțin o mie de primejdii și o mie de prădători ai vieții

și printre colții lor uriași ridicându-se ca vertebrele oțelite

      ale unor stânci din mare

numai navigatorii cu adevărat sinucigași mai pot avea norocul

     unei călătorii împlinite…

și dacă nu în aer și nici în apă

atunci unde să-și mai găsească un loc

     Spiritul Omului până la Marea Sa Trecere

fiind refuzat de Lume?

.

Despre trei lucruri trebuie vorbit rar și în șoaptă

Pacea să nu o sperie și Moartea să nu o grăbească nimeni

încrederea de o vei așeza azi pe o piatră

sub soarele Omeniei cine-i va culege primul lacrimile?

și încă prin satele ce-și sting dogoarea-n mare

       pescari obosiți mai aduc odată cu seara

 în plasele lor printre alge și pești

       prinse cu dinții frânturi de poeme

toate vorbind despre cei ce se sting

departe pe ape străine bând vinul vieții cel greu 

lustruindu-și căderea și moartea

       cu finețe și zel

gândind la semenii lor

          neîncetat 

                                ca Prietenia Omului să nu…

 

Din vol. Emanuel Pope, Voodoo child, PIM, Iaşi, 2017