Adrian Grauenfels -Duhul lui Bugge Wesseltoft (*)

Three Musicians, 1921 by Pablo Picasso

 

puţine mă mai mişcă azi
e un minus între paranteze
radical şi eclectic, estetic declinat
tristeţea artei moderne, ce ne facem?
ascult Bugge şi mă ghemui în mine
sunt un şomoiog de smoală neagră pusă pe coardele digitale
string strig cu contrabas acustic

şi câte simţuri are omul?
simţul foamei
al setei
simţul focului
al femeii
simţul inimii goale, al apei clocotite
jazz cât cuprinde
simt locurile în care nu am fost !

carafe carafe
caiafe caiafe
autodafeuri ale prezentului minor
am trecut în altă eră nefraţi ai mei de vorbe 
toţi suntem chipuri fără conţinut

cu toţi vrem să murim în timpul vieţii noastre.
AG

Bernard Malamud – Cârpaciul

Jozef Israëls-A Son of the Ancient Race

Fiu al emigrantului rus, Max Malamud şi al Berthei, născută Fidelman, Bernard Malamud s-a născut în Brooklin, New York,  la 26 aprilie1916. În 1942 s-a căsătorit cu Ann de Chiara, fiica unor imigranţi italieni, care-i va fi înger păzitor până la sfârşitul vieţii. În 1952 publică prima sa povestire, “A new life”, deşi fusese finalizată din 1948.

Romanul “Cârpaciul” este publicat în 1967 şi primeşte National Book Award for Fiction şi Pulitzer Prize for Fiction. N-a fost un scriitor prolific, atenţia lui îndreptându-se, în primul rând, asupra stilului. Malamud îşi elabora cu trudă şi cu multă exigenţă textele pentru a transforma toate propoziţiile în “propoziţii umane“, adică spre a le da o expresivitate totală care să cuprindă toate înţelesurile umane. Lucra câţiva ani în şir la un roman, şlefuind fraza, scriind şi transcriind de mână, până când, în cele, din urmă soţia sa bătea textul la maşină.

Alături de Saul Bellow şi de Philip Roth este considerat unul din marii autori evrei americani de la începutul secolului al XX-lea. S-a stins din viaţă în 1986, în Manhattan, la vârsta de 71 de ani.
„All men are Jews, though few men know it” (Orice om este evreu, deşi puţini oameni o ştiu. ) este butada preferată a lui Bernard Malamud şi ea se explică prin egalitatea tuturor oamenilor în faţa suferinţei.

În romanul “Cârpaciul”, protagonistul, Iakov Bok, ginerele lui Şmuel şi bărbatul necredincioasei Raisl, pare să fi ajuns întâmplător în propria viaţă în care nimic nu se leagă. Copil fără noroc – mama îi murise la naştere, iar tatăl fusese ucis de doi soldaţi beţi care se distrau împuşcând evrei, Iakov şi-a trăit copilăria la orfelinat. De mic a fost pus să înveţe o meserie dar pentru că i-a plăcut studiul, în particular, a învăţat puţină istorie, puţină geografie, o brumă de artimetică. Cel mai tare îi plăcea să citească filozofie-Spinoza fiind filosoful lui preferat. “A trebuit să scrijelesc şi să râcâi cu unghiile să-mi pot încropi o existenţă, îi spune el lui Şmuel. Ce poate face un om fără capital ? Ce ştiu să facă alţii ştiu şi eu, dar nu-i mare lucru. Cârpăcesc şi eu ce s-a spart- cu excepţia inimii. „ Cu excepţia inimii, desigur.

Tânăr, fără prea multe perspective o întâlneşte pe Raisl, fata lui Şmuel. Slabă, plăpândă, cu visuri de parvenire. După şase ani de căsnicie, Raisl nu-i născuse niciun copil, dar îşi dorea să plece în altă ţară. Poate aşa s-ar fi lipit şi de ei norocul. Dar Iakov Bok nu era  spirit de aventurier. Iakov iubea  foarte mult  cărţile. Aşa l-a descoperit pe Spinoza. “Când l-am citit pe Spinoza, am rămas treaz, noapte de noapte. Eram aţâţat de ideile lui şi am încercat să-mi formez şi eu câteva idei ale mele. Acesta a fost începutul unui nou Iakov.” Şi sfârşitul căsniciei lui cu Raisl care l-a părăsit. Lângă păgubosul Iakov, viaţa ei nu avea, oricum, niciun viitor.

 Iakov Bok este un Iov, ucigaş de Dumnezeu, apoi criminal în acte şi puşcăriaş, prizonier fără vină într-o Rusie anacronică, împreună cu tot neamul său fără de ţară, pribeag, rătăcitor prin lumea largă. Este Rusia cea pravoslavnică a începutului de secol al XX-lea în care actul creator cunoştea manifestări precum: Art nouveau, Belle Epoque, Avangarda. În societate mocnea o teribilă şi primitivă ură. Civilizaţie şi creativitate armonizate cu spirit măcelăresc la început de secol al XX-lea, „ Pătimirile lui Iisus au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii religioase”, spune Leon Bloy, fără să fi avut prilejul de-a trăi în sângerosul veac în care imaginaţia omului în ale cruzimii a atins cele mai înalte cote. Printre cei în mijlocul cărora a avut nefericirea să se nască, Iakov nu este decât un mâncător de matza „frământată cu sânge de copil creştin”, vrăjitor malefic, tâlhar la drumul mare care suge sângele pravoslavnicului, prea cucernicului şi de Hristos iubitor, popor rus. E fiu al unui “popor de neoameni cu copite în loc de degete care răspândesc boala şi toate relele”.
Nevinovaţii se nasc lipsiţi de nevinovăţie. Trupul uman valorează mai puţin decât propria lui substanţă. O persoană e un rahat. Acei evrei care scapă cu viaţă trăiesc în durerea eternă a amintirii.

Însă cea mai gravă şi maxima vină pe care o poartă este, desigur, nasul coroiat. Şi pentru toate aceste rele e sortit să plătească, să îndure chiar dacă suferinţa lui nu răscumpără nimic, nu mântuieşte, nu ajută la nimic. Cel mult la izbăvirea păcatelor necomise şi unul din ele ar fi însuşi faptul că s-a născut evreu. „-Nici un evreu nu e nevinovat”, îi spune reprezentantul autorităţii statului rus.

Toate necazurile încep în momentul în care este descoperit cadavrul unui copil, în apropierea cimitirului din cartierul Lukianovski, lucru care dă apă la moară organizaţiei anitesmite “Sutele negre” să tipărească şi să împrăştie broşuri despre evreii criminali. Iakov, plecat în căutarea unui trai mai bun, ajunge în oraşul sfânt al Rusiei, Kiev, deşi prea multe speranţe nu-şi făcuse. „Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”Un loc străin şi neprimitor în care nici creştinii şi nici evreii nu i-au oferit găzduire. O lume kafkiană în care tăvălugul absurdului întâmplărilor ce vor urma îl va avea ca victimă pe Iakov. „Din momentul în care pleci de acasă eşti azvârlit în larg : plouă şi ninge peste tine. Ninge cu istorie, ceea ce înseamnă că tot ce i se întâmplă unui om se urzeşte într-o reţea de evenimente din afara sferei sale personale. Se porneşte, desigur, înainte ca omul să ajungă acolo. Cu toţii suntem în istorie, ăsta e un lucru cert, dar unii sunt mai mult decât alţii, evreii de pildă. Dacă ninge, nu fiecare stă afară în ninsoare ca să se ude. Dar el, Iakov, a fost udat leoarcă. Spre dureroasa lui surpriză, a păşit în istorie mai adânc decât alţii-aşa a fost să se întâmple.
De ce, nu o să ştie niciodată. Pentru că s-a apucat să-l citească pe Spinoza? Oare o idee e aceea care te lansează în aventură? Poate, cine ştie? Oricum, dacă el n-ar fi fost Iakov Bok, născut evreu, n-ar fi fost un străin clandestin în Lukianovski, exact când se căuta unul şi n-ar fi fost arestat. Poate că l-ar mai căuta şi acum. Era, s-ar spune, făcătura istoriei, care e plină de tot felul de bariere şi restricţii ca şi cum uşile unei case ar fi fost bătute în scânduri şi, ca să poţi ieşi, trebuie să sari pe o fereastră, dar dacă sari, poţi să aterizezi în cap…Dacă n-ar fi atâta istorie în jurul tău, ai putea trece pe lângă ea sau prin ea; ar părea că plouă. Dar soarele ar străluci.”

Fără a fi judecat, Iakov Bok este acuzat de moartea copilului de 12 ani şi este închis vreme de trei ani. Aşa s-a ales praful de toate speranţele lui. A devenit ţapul ispăşitor pentru toate nelegiuirile închipuite, ce s-ar fi petrecut numai şi numai din partea evreilor. După ce şi trupul şi sufletul i-au fost trecute prin purgatoriul suferinţei din această lume, asemeni lui Iov, Iakov începe să-şi pună întrebări asupra dreptăţii divine.
Suferinţa, se spune, trezeşte căinţa măcar la cei care se pot căi. Şi astfel poporul învoielii îşi ispăşeşte păcatele împotriva lui Dumnezeu. Şi atunci acesta îi iartă şi le oferă o nouă învoială. De ce nu ? Aşa-i firea lui, totul trebuie luat de la început, nu-l întrebaţi de ce. Israel, schimbat şi totuşi neschimbat, acceptă noua învoială cu scopul de a o încălca prin adorarea unor zei falşi, astfel încât până la urmă să poată suferi şi să se poată căi, ceea ce face la nesfârşit.
Scopul învoielii, îi spune Iakov, este acela de a crea experienţa umană, deşi experienţa umană îl nedumereşte pe Dumnezeu, pentru că, la urma urmei, Dumnezeu e Dumnezeu, el este ceea ce este : Dumnezeu. Ce ştie el despre asemenea lucruri ? S-a închinat vreodată lui Dumnezeu? A suferit vreodată? ? În fond, ce experienţă are el? Dumnezeu îi invidiază pe evrei : au o viaţă bogată. Poate că ar vrea şi el să fie om, e posibil. Cine ştie? Aşa-i Dumnezeul ăsta, Iehova, cel care se iveşte din nori, din cicloane, din codri în flăcări, vorbind.
Dumnezeul lui Spinoza e altfel. El este ideea eternă, infinită a lui Dumnezeu, aşa cum îl descoperim în întreaga natură. Dumnezeul ăsta nu spune nimic; ori nu poate vorbi, ori nu simte nevoia să vorbească. Când eşti o idee ce poţi spune? Trebuie să-l descoperi în lucrăturile propriei tale minţi. Spinoza l-a creat prin gândire, dar Iakov nu reuşea. În fond el nu era filozof. Aşa încât suferă, lipsit de ideea intelectuală a lui Dumnezeu şi de Dumnezeul învoielilor ; îşi spărsese filacteria. Nimeni nu suferă pentru el şi el nu suferă pentru nimeni decât pentru el însuşi. Varga mâniei lui Dumnezeu împotriva cârpaciului este Nikolai al II-lea , Ţarul Rusiei. El îi pedepseşte pe slujitorii în suferinţă pentru că nu au un Dumnezeu. Grea viaţă .”

În închisoare este torturat, umilit, desfiinţat ca om, lucru care-l face să se întrebe de mii de ori: de ce tocmai eu? Întâmplarea a făcut ca tocmai el să se afle într-o anumită conjunctură. „Când vrei să dovedeşti ceva e bine să ai la îndemână o victimă.” Şi Rusia era o ţară bolnavă, frustrată, în urma războiului ruso-japonez, o ţară în care cercurile reacţionare, avide de putere aveau nevoie de  ţapi ispăşitori care să justifice poporului starea jalnică în care se afla. Nici Ţarul n-o ducea prea bine, şubrezenia tronului îl îndemna să sprijine naţionalismul, antisemitismul, diversiuni, aruncate precum un văl pe ochii poporului aflat în prag de revoluţie.

În cele din urmă e dus la proces. Romanul rămâne cu un final deschis. Începutul Revoluţiei putea să însemne orice pentru viaţa lui Iakov Bok: viaţă în libertate sau moarte.
În desfăşurarea firului epic al romanului există o înşiruire gradată a evenimentelor până se ajunge la momentul culminant, momentul revoluţiei în care tensiunea e maximă.

Iakov Bok este un erou de tip apocaliptic, suferinţa lui oglindeşte, de fapt, suferinţa unui întreg popor. Chinurile la care este supus devin posibile numai într-o societate aflată în plină disoluţie, pe punctul de-a se prăbuşi.

Bibliografie: Bernard Malamud, Cârpaciul, Editura Univers

Elena Văcărescu

Elena Văcărescu și Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României)

 

“Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire:

Creşterea limbei româneşti

Şi-a patriei cinstire.”

 

        „Ambasadoare a sufletului românesc”, Elena Văcărescu, descendentă în linie directă din stirpea glorioasă a Văcăreştilor, a fost ultima dintr-un şir lung de urmaşi care a slujit cu pana şi cu sufletul cultura şi spiritul naţional. „De-ar şti să spună ursitele ce vor de la noi, şi de-am avea puterea să le răstălmăcim ţinta şi faţa! Eu cea dintâi mi-aş fi sfâşiat mâinile acestea care au urzit atâta zbucium şi atâtea dureri au prilejuit,”afirma în Memoriile sale scriitoarea care şi-a aşternut pe hârtie trăirile, într-o limbă străină sufletului său.

Având o biografie extrem de bogată a trăit o viaţă încărcată de evenimente fabuloase, ce-au pornit din Văcăreştii dâmboviţeni trecând prin mediul spiritual al Bucureştilor şi până în saloanele literare pariziene.

 Într-o discuţie pe care Maiorescu a avut-o cu Eminescu, admirator incontestabil al Văcăreştilor, aflând poetul că demna lor urmaşă crea într-o limbă străină, a rostit: „Să nu ştie oare româneşte? Spuneţi-le (părinţilor) că voi învăţa-o româneşte eu şi-om vedea dacă fiica Văcăreştilor va continua să ne nesocotească.” Ajungându-i la urechi mustrarea poetului, spune scriitoarea…”de câte ori publicam ceva, imaginea divinului Eminescu se înălţa mustrătoare şi mă obliga să-i cer iertare.” Asta nu înseamnă că nu şi-a slujit neamul cu toată abnegaţia chiar dacă viaţa a dus-o departe de ţara natală. Sufletul ei, încărcat de tristeţe şi singurătate, s-a zbuciumat între tiparele limbii adoptive-franceza şi cele ale graiului matern, într-o lungă şi dureroasă bătălie. N-a fost singură: era alături de un Jose-Maria Heredia, de Jean Moreas şi  de mulţi alţi pelerini stabiliţi în capitala culturii europene, Parisul. Şi toată această luptă sfâşietoare îi potenţa un conflict interior, acela al creatorului aflat pe post de sol şi de crainic totodată, într-o altă lume: „Şi a fost să se întâmple ceea ce, poate, nu se va mai întâmpla: apărând, chemând, cerşind, ameninţând-o femeie a întins puntea de aur ce uneşte sufletul a două neamuri.”

Incontestabil, Elena Văcărescu excelează în proza memorialistică, o proză caldă, sentimentală, în care mizează în primul rând pe imaginea plastică. O întreagă galerie de oameni de valoare pe care scriitoarea i-a cunoscut, este conturată lăsând posterităţii chipuri memorabile. Pe unii precum: Alecsandri, Caragiale, Macedonski, Iorga, Blaga, V. Hugo, Mistral, Leconte de Lisle, Iulia Haşdeu, Titulescu, Sully Prudhomme, Heredia, Anna de Noailles, Proust, Paul Valery, Unamuno, Tagore i-a cunoscut direct. Cu alţii a intrat întâmplător în contact aşa cum au fost Nietzsche, Sarah Bernard, Edouard Herriot. Toate aceste relatări memorialistice sunt făcute cu sentimente de adâncă pioşenie, cu îngăduinţă şi sinceră, dăruită, prietenie.

Fiind foarte bună prietenă cu Carmen Sylva, a cărei domnişoară de onoare ajunsese, aceasta i-a povestit cum l-a cunoscut pe Eminescu şi ce impresie a lăsat poetul asupra sa: „Ea (regina) mi-a mărturisit de mai multe ori, spune Elena Văcărescu, că nu reuşea să se dezbare de viziunea ce i-o lăsase Eminescu: „tânăr încă şi aplecat asupra genunei”.

 Dar, iată, cum într-o singură frază îi face portretul lui Caragiale:…”această învolburare de lirism, de farse, de vorbe de duh, de expresii tăioase, acest fantast de neprevăzute-nţelepciuni, acest Pulcinella isteţ, acest povestitor uluitor, acest elegiac neaşteptat împletind râsul cu oftatul, acest creator care-şi bate joc de propriul delir…”

Notorietatea de care se va bucura în timp contribuie la desemnarea ei ca membră a delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), ce a urmat Primului Război Mondial. Guvernul României o numeşte secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor unde îl cunoaşte pe Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii internaţionale. Din 1922 devine membră permanentă cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, viitoarea ONU. În 1925 este primită în randurile Academiei Romane, fiind prima femeie care beneficiază de această onoare, iar doi ani mai târziu va fi răsplătita şi cu Legiunea de Onoare de către preşedintele Franţei. Colaborarea şi prietenia cu Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România, a fost de lungă durată. „Marele nostru Titus”, cum îi spunea ea, a fost acuzat de a fi agent al bolşevismului sfârşindu-şi zilele în exil. „Titulescu a fost mai mult decât un om de stat: el a fost un profet.”

Nu ştiu să mai existe azi personalităţi de talia Elenei Văcărescu, care , deşi aflată în exil n-a încetat să-şi iubească neamul şi să se mândrească cu el. Încărcată de emoţii şi semnificaţii a fost întâlnirea cu marele Victor Hugo:

„-Vii din ţara lui Rosetti, copila mea?

– Era unchiul meu, îi răspunsei.

-Rosetti, bravul patriot român şi Brătianu pe care Michelet îl iubea atâta…România, ştiu, un stindard pe care în mijloc se află scris Roma, iar jur-împrejur mulţime de raze…

Surâdeam fericită şi aprobai cu emoţie. Şi azi îmi spun că poate, marele profet care era el-căci poeţii sunt nişte profeţi – văzuse în acea zi pentru ţara mea care într-adevăr îşi trage numele ei de la Roma, născându-se departe gloria ce şi-a cucerit-o în 1918.”

 O întîlnire la fel de bulversantă a fost cea cu Nietzsche, la Vallombroso unde acesta, bolnav fiind, se afla în vizită la sora lui: „O Niezsche (aşa îi promisese să-i ortografieze numele semn că nu l-a uitat) biet nebun rătăcitor, prieten al zilelor mele de tristeţe, minunat Nietzsche, numele tău îl asociez tuturor izbânzilor mele şi fără îndoială acest lucru te-ar face să tresari!”

Ultima personalitate  din lungul şir de evocări la care mă voi opri a fost Paul Valery, „Zeus al lirismului”, cum îl numea şi cu care a lucrat multă vreme în Comisia de cooperare Intelectuală de la Societatea Naţiunilor. Mare iubitor de muzică şi de poezie Valery era un personaj cît se poate de agreabil.

Memoriile Elenei Văcărescu, deşi nu abundă de date şi detalii, trebuie să fie savurate şi degustate precum un vin vechi. Sunt mărturii ale unor vremuri zbuciumate şi au o inestimabilă valoare documentară. Chiar dacă soarta nu i-a fost favorabilă să ajungă regina României a fost o adevărată regină a literelor româneşti din exil:

Iar dacă îţi devin străină/ Şi cântecu-mi de început/ Grăirea n-a ales, divină,/ A plaiului ce m-a născut./ Seninul dulce grai în care/ Lin, ruga, buzele-mi şoptesc,/ O, patrie, putea-vei oare/ Să-mi ierţi păcatul meu firesc?/ Lua-vei viersul meu în seamă,/ Grea munca-mi binecuvântând,/ Cum îşi blagosloveşte-o mamă/ Copiii mâine-n luptă stând ? (Patriei mele-Elena Văcărescu)

 

Iulia Haşdeu

Pe 16 noiembrie 1869, în casa savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu vedea lumina zilei ultima descendentă a familiei, Iulia Haşdeu. Lilica, cum o alintau cei apropiaţi, deja recunoştea literele şi recita poezii la doi ani şi jumătate; la patru ani înţelegea nemţeşte şi povestea basmele pe care le ştia de la străbunica. Salturile peste vârste au fost înnobilate de o minte iscoditoare şi de o imaginaţie debordantă. La şase ani, Lilica parcursese deja manualele din cursul primar, iar la 8 ani, cu dispensă de vârstă, a trecut examenele pentru cele patru clase.  În 1876 Haşdeu este numit director al Arhivelor Statului, prilej cu care se mută în incinta clădirii. În grădina de pe Dealul Mihai –Vodă, împreună cu Hermina Walch, Mathilda Pană şi Florica Zaharescu, prietene dragi, Iulia îşi trăia din plin jocurile copilăriei ca oricare alt copil. Era admirată de toată lumea pentru precocitatea ei, lucru care a declanşat un soi de revoltă  a fetiţei de numai zece ani, care s-a materializat într-o compoziţie la limba engleză: se imagina o prinţesă care era admirată nu pentru calităţile ei, ci pentru faptul că era fiica suveranului. În 1881, după ce luase cu brio examenele de la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, a fost înscrisă la Colegiul Sevigne din Paris. Şi aici a trecut examenele cu succes devenind bursieră a statului român. Astfel, în iulie 1886, îşi va lua bacalaureatul în litere la Sorbona, frecventând totodată cursurile la Ecole des Hautes Etudes.

Între tată şi fiică se creează legături strânse de înalt nivel spiritual şi de o deosebită intensitate, legături dezvăluite de întreaga corespondenţă purtată între cei doi. Când şi când, bătrânul Haşdeu, care cunoştea preocupările literare ale fiicei sale, se îngrijora de tusea rebelă şi de durerile de cap care-i cedau doar când venea acasă în vacanţă. Citea şi scria foarte mult noaptea pentru a nu afecta situaţia şcolară. A paisprezecea aniversare au găsit-o ţintuită la pat cu febră foarte mare şi aceeaşi tuse rebelă. Medicii i-au recomandat în primul rând odihnă, însă dorinţa de realizare plenară a Iuliei Haşdeu, ce urma să se concretizeze în performanţa de-a fi prima femeie doctor în Litere a Facultăţii din Paris, îi consuma toată energia. Se impusese atât în faţa colegilor cât şi în faţa profesorilor prin inteligenţă dar şi prin erudiţia ei excepţională obţinută printr-o muncă asiduă.

Doi ani mai târziu, în 1888, la recomandarea medicilor, a încercat o cură care pe alţii îi vindecase de ftizie, în Alpii Elveţiei. Zadarnic. Boala ei avansa pe zi ce trece spre disperarea părinţilor care au dus-o la mănăstirile din Moldova cu speranţa că aici se va tămădui. Aflată în ultima fază este adusă în camera ei din clădirea Arhivelor unde în  după amiaza de 17/29 septembrie are ultima hemoptizie. Astfel, la aproape 19 primăveri, se frânge zborul unui înger care ar fi putut însemna foarte mult pentru cultura română.  Prin moştenirea, în mare parte în limba franceză, numele Iuliei Haşdeu stă cu demnitate alături de alte două celebre Doamne ale literelor româneşti care s-au exprimat în limba lui Voltaire: Elena Văcărescu şi Anna de Noilles( născută Brâncoveanu). Volumul său de debut care  ar fi trebuit să apară în 1887 şi s-ar fi intitulat Bourgeons d’ avril a apărut abia în 1889 însă sub titlul Oeuvres posthumes. Fantaisies et reves.

Îmbătrânit de durere, aproape pierzându-şi minţile tatăl său, Bogdan Petriceicu Haşdeu, îşi va dedica restul zilelor memoriei Iuliei. După parcurgerea minuţioasă a caietelor ei de însemnări, va publica următoarele volume: Chevalerie, Confidences et Canevas şi Theatre. Legendes et contes.

Întreaga operă a Iuliei Hasdeu,  începând cu proiectul tezei de doctorat intitulat Filozofia populară a românilor: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea şi continuând cu lirica şi povestirile sale au ca sursă de inspiraţie  natura, folclorul şi istoria patriei în care  a văzut lumina zilei: „La picioarele tale, jos, pe pământ vei zări/În asfinţit un fluviu uriaş, un fluviu-rege,/ Şi munţii cu păduri încărcate de taine mii./Acolo, aurit-un colţ de rai; de vei zice:/ „Este o ţară sfântă, pământul binecuvântat!”/ Muza mea, tu ai rosti adevărul-adevărat/ Acolo este România.”(La Roumanie, 1887)

Începuturile literare ale Iuliei Haşdeu stau sub semnul poveştilor pentru copii. În noiembrie 1876 , la nici şapte ani scrisese povestirea –roman pentru copii Mihai-Vodă Viteazul şi, surprinzător, un an mai târziu scria povestirile cu tentă filosofică Trei muribunzi şi Ce este moartea. Încă din 1877 începuse să scrie în limba franceză – povestirea Le bon Chien fiind datată cu acest an. În 1881 termină romanul Les Etourderies de Denisse  scris sub influenţa lecturilor moralizatoare pentru copii.

Imediat ce s-a adaptat regimului parizian de studiu, a început să scrie în limba franceză crochiurile literare publicate sub titlul Fantaisies et reves:

Anacreontică

Odată Cupidon printre bobocii de flori

Zburda, sorbind rozele cu miresmele lor.

Şi o roză-i plăcu, străluciri în culoare având.

 Curios şi timid, vru s-o ştie-ndeajuns,

Însă floarea-l răni cu un ghimpe ascuns:

Cupidon îşi luă zborul plângând.

 

Peste deget îşi suflă, şi-l suge, şi-l apasă,

Dar zadarnic! Atunci la zeiţa frumoasă

Se duse, Bosumflat:- „Iubirea mea de flori s-a isprăvit!”

Şi Venus surâzând îi zise:-Te-mpotriveşti.

Copil frumos ca ele, tu însuţi chinuieşti,

Trimiţi săgeţi în inimi şi totuşi eşti iubit!”

                                                            Paris, septembrie 1885,

(trad. Victoria Ana Tăuşan)

Cu timpul, expansivitatea bucuriei copilăreşti este înlocuită cu meditaţia romantică din care transpare lectura din V. Hugo, S. Prudhomme, A. Chenier, A. De Musset, Lamartine. Imaginaţia cultivată a Iuliei Haşdeu descoperă romanele cavalereşti medievale, o mare influenţă asupra ei având povestea hidalgou-lui Don Quijote. Iată câteva strofe dintr-o frumoasă baladă pe tema trecutelor vremi cântate şi de Villon:

 

Frumoasele vremuri vechi

Baladă

O, vremuri vechi, de cavaleri, vremi când

În cinste se credea şi în iubire,

Şi pentru ţară te jertfeai oricând,

Ori pentru Doamna ta, cu bună ştire!

Cuvântul dat, viteazul şi-l ţinea

Şi jurăminte nu erau pustii.

În ce făcea frumoasa şi-o chema:

       Ah! vremurile –acelea n-or mai fi!

 

Un cavaler ştia ce nu se-ntină,

Pe slab îl apăra cu braţul său:

El nu lăsa din mână lancea, până

Nu-l răzbuna, plătind cu-acelaşi rău.

Blând întru pace, iute-n bătălie

Îl pomeneau, câţi el îi ocroti,

Iubea pe Domnul, nu.l temea-n mânie:

    Ah, vremurile-acelea n-or mai fi!

………………………………………………………..

În veacul nostru , când doar viciu e crezare,

Când aurul ia locul, al cinstei şi-al iubirii,

Cum vrea virtutea să mai dea în floare?

Buna-credinţă nu se-arată firii.

Nimic nu e de seamă, murdar e peste tot.

La douăzeci de ani, plictisul în inimi ne cuprinde.

Şi-atunci de ce să mire că, precum Don Quichotte,

Regret vremuri frumoase şi vechi, de mai-nainte?( Paris 20 octombrie 1886)

Trad. Victoria Ana Tăuşan

Poezia sa poartă  amprenta stranie a poeziei medievale căreia încă îi mai era tributară, mai ales, prin tematica abordată. Cu timpul influenţele livreşti se estompează spre a lăsa loc originalităţii . Abordează noi teme, profund filosofice cum ar fi: viaţa şi moartea, spiritul ce prevalează în faţa materiei, umanul şi supranaturalul.  Boala de plămâni îi accentuează depresia care nu de puţine ori o fac să răbufnească în versuri de-o tristeţe profundă. Îşi intuia apropiata moarte, motiv pentru care căuta refugiu în însingurare şi în reculegere. Tulburătoare poezia  A ce papier cu un moto din Sully Prudhomme: „Toujours intact aux yeux du monde…”Traducerea îi aparţine lui Ciprian Doicescu:

Unei file

Sărmană filă-n care-aştern

A gândului comoară

Nu ştii câte dureri se cern

Când vin spre tine iară.

 

Ca lumea , rece mă priveşti

Mă vezi surâzătoare

Dar rana cum s-o potoleşti

Când inima te doare?

 

Sunt rele care nu se scriu

Şi nu se spun în şoapte,

În ele chinu-i tot mai viu

Şi sufletul e-o noapte.

 

Păţi să mă plângi hârtie deci

Ca mută mărturie;

Ce grea amărăciune

Să râzi, când plânsu-nvie!

                                         (Paris, februarie 1880)

În varietatea planurilor sale de creaţie s-a înscris şi dramaturgia, însă piesele  de teatru au rămas neterminate. Din toate temele abordate prioritară este cea a românismului, Iulia Haşdeu având o mare pasiune pentru folclorul şi istoria naţională. Intenţiona chiar să traducă în franceză din bijuteriile populare, începând cu Mioriţa şi continuînd cu basmele lui Petre Ispirescu. Pe lângă scris, o mare pasiune a avut pentru grafică şi acuarelă, mărturie fiind sutele de desene din caietele sale cu portrete ale personajelor din piesele de teatru. Hrănită din filonul romantismului şi cel folcloric românesc, dublate de o autentică vibraţie lirică, personalitatea Iuliei Haşdeu se dezvăluie cu timpul ca fiind aceea unei erudite în formare „cu un destin deschis către posteritate”. Închei cu o poezie de o stranie frumuseţe, încărcată de dramatism:

Jours d’ ngoisse/Zile de nelinişte

                                                                                       

 Ed era grave sopra ogni mart

 Che il mal ch’ avea, si vergognava a dire…

                                                 (Ariosto)

Aş vrea să intru-n moarte şi sub pământ s-adorm

În veşnica tăcere, şi-n taine vechi să dorm

În raclă să mă-mpac cu noaptea din mormânt:

Şi lacrima din urmă, când în mister voi trece,

Doar Moartea s-o usuce, cu mâna ei cea rece,

Să stingă orice cânt!

 

Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă;

Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,

Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.

Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,

Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,

Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!

 

O, nu; dar dacă astăzi de moarte nu-mi e teamă,

Şi vocea morţii dacă mi-e dragă când mă cheamă,

E că m-am obosit de-o îndelungă silă;

Şi nimeni nu-i alături de suferinţa-mi crudă,

Nici plânsul meu de jale nu-i nimeni să-l audă,

Cu un prinos de milă!

 

Şi cine poate crede că tânără cum sunt,

Asemenea unei silfe înaripată-n vânt,

Când veselă zglobie, în braţe flori am strâns,

Când cântecul meu candid se desprinde-n ecou,

Şi vocea cristalină mi-era ca un vis nou,

Cine mai poate crede că ochii mei au plâns?

 

Unui copil ca mine,-o, cine poate crede?-

Că sufletu-i linţoliu chiar dacă nu se vede,

Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli

C-un dar respins de cer!

 

Să nu-nşirăm speranţe când lăcrimează geana,

Că nu va fi o mână care să-nchidă rana:

Ci frământarea noastră să ne-o păstrăm solemni,

Şiragul alb de lacrimi să nu-l mai semănăm;

Surâzători, mulţimii doar farmece să-i dăm

Şi-asemenea Polyxeniei să ştim a muri demni.

                                                        Paris, aprilie 1887

(Trad. Ciprian Doicescu)

Je suis stupefait de la precocite de cette jeune intelligence et de ce talent deja si sur a un age ou les essais poetiques ne sont ordinairement encore que des tatonnements. Jamais je n’ai reconnu plus clairement qu’en lisant les poesies de M-lle Hasdeu en quoi consiste l’aptitude au language des vers. L’inspiration lui etait donne par la richesse et la profondeur de sa sensibilite que le commerce des lettres anciennes et modernes avait exercee par sympathie et que la vie avait eprouvee deja, car les ames de cette espece, a defaut de douleurs reelles, s’en creent d’imaginaires au spectacle de ce monde imparfait ou elles se sentent captives. Mais l’inspirationne fait pas les vers: il faut qu’elle soit seervie par toutes les ressources de l’art; ces ressources le poete les puise dans son inne. Il existe, je ne sais comment, dans chaque langue, une musique toute speciale, merveilleusement appropriee a l’expression des mouvements de l’ame et qui s’organise spontanement comme la langue meme et avec elle; les poetes sont de depositaires de ce signe naturel intimement uni au signe conventionnel par un lien mysterieux. M-lle Hasdeu etait l’un de ces depositaires. Son talent est comparable a une fleurs exquise dont l’eclosion a ete brusquement interrompue, mais dans laquelle le botaniste reconait tous les caracteres de la plus rare varietee.”(Sully Prudhomme)

 

 

 

Bibliografie: Iulia Haşdeu, Scrieri alese,Editura Minerva, Bucureşti, 1988