Adrian Grauenfels -Duhul lui Bugge Wesseltoft (*)

Three Musicians, 1921 by Pablo Picasso

 

puţine mă mai mişcă azi
e un minus între paranteze
radical şi eclectic, estetic declinat
tristeţea artei moderne, ce ne facem?
ascult Bugge şi mă ghemui în mine
sunt un şomoiog de smoală neagră pusă pe coardele digitale
string strig cu contrabas acustic

şi câte simţuri are omul?
simţul foamei
al setei
simţul focului
al femeii
simţul inimii goale, al apei clocotite
jazz cât cuprinde
simt locurile în care nu am fost !

carafe carafe
caiafe caiafe
autodafeuri ale prezentului minor
am trecut în altă eră nefraţi ai mei de vorbe 
toţi suntem chipuri fără conţinut

cu toţi vrem să murim în timpul vieţii noastre.
AG

Emanuel Pope – ziua decisivă a Judecății Morilor asupra muritorului meu ‘’eu’’

lui JONI

Moto: „O fiul meu! Pe când eram poet printre oameni

Am născocit acest vers care n-are nici rimă nici măsură,

Şi-l defineam în taina sufletului meu: această îndoită şi reciprocă funcţie

Prin care omul absoarbe viaţa şi restituie, în actul suprem al expiraţiei

Un cuvânt inteligibil.

( Paul Claudel- La Ville)

 

azi au venit Morile
-cum vin ele doar de două sau de trei ori într-o viață-
și la întâlnirea dintre ape
despletite cu trup greu de femei muncite
și-au săltat pietrele toate
baletând uşor pe deasupra apelor
unele erau mai hotărâte, altele mai timide…
și deodată  au început a sporovăi despre mine:

‘’Știu că nu merită – a spus cea mai fericită dintre ele-
până și-n universul lui e un om mic.’’
‘’Adevărat – a spus cea care sta cu streașina mai aproape de mal-
însă… nici noi nu i-am oferit destul timp.’’
‘’Așa este,- a sărit cu gura și cea care jucăușă
scotea cu brațele-mpreunate roată
volbura din mijlocul apei-
omul nostru este doar un copil și atât!’’
‘’Copil sau nu, risipim apa degeaba cu el!’’- a concluzionat cea mai bătrână Moară-
mult mai bine ar fi să-l frângem și să-i trecem peste umeri cât mai iute apa.’’
‘’Dar de unde atâta grabă, surioare?’’- a întrebat alta ce părea mai gânditoare.

……………………….

în timpul ăsta,

eu visam cum mă preschimbam într-un pește
mic, exotic…
într-unul roșcovan si cu pistrui
și cum eram tare mândru de părul meu coafat nou într-un coc
vopsit în alb și ridicat peste solzii mei de aur ca un turn de fildeș
în care trăia un cerceluș drag de argint viu și nevătămat
ca-ntr-un somn absolut hipnotizat
treceam cu el împreună
așa cum ar trece un om beat cu ochii închiși pe lângă moarte
printre pietrele și picioarele lor
și inhalam acolo cu nesaț prin branhiile căscate ca o gură de copil
un miros puternic de țâță și lapte
iar creierul meu mic și lipsit de memorie
zău că-l simțeam cum turba de fericire.

…şi așa creșteam amândoi
unu’ cu altu’
ca doi copii cu o singură placentă
o dată și-ncă o dată!

 

din vol. Emanuel Pope, ”Voodoo child”, PIM, Iaşi, 2017

Bernard Malamud – Cârpaciul

Jozef Israëls-A Son of the Ancient Race

Fiu al emigrantului rus, Max Malamud şi al Berthei, născută Fidelman, Bernard Malamud s-a născut în Brooklin, New York,  la 26 aprilie1916. În 1942 s-a căsătorit cu Ann de Chiara, fiica unor imigranţi italieni, care-i va fi înger păzitor până la sfârşitul vieţii. În 1952 publică prima sa povestire, “A new life”, deşi fusese finalizată din 1948.

Romanul “Cârpaciul” este publicat în 1967 şi primeşte National Book Award for Fiction şi Pulitzer Prize for Fiction. N-a fost un scriitor prolific, atenţia lui îndreptându-se, în primul rând, asupra stilului. Malamud îşi elabora cu trudă şi cu multă exigenţă textele pentru a transforma toate propoziţiile în “propoziţii umane“, adică spre a le da o expresivitate totală care să cuprindă toate înţelesurile umane. Lucra câţiva ani în şir la un roman, şlefuind fraza, scriind şi transcriind de mână, până când, în cele, din urmă soţia sa bătea textul la maşină.

Alături de Saul Bellow şi de Philip Roth este considerat unul din marii autori evrei americani de la începutul secolului al XX-lea. S-a stins din viaţă în 1986, în Manhattan, la vârsta de 71 de ani.
„All men are Jews, though few men know it” (Orice om este evreu, deşi puţini oameni o ştiu. ) este butada preferată a lui Bernard Malamud şi ea se explică prin egalitatea tuturor oamenilor în faţa suferinţei.

În romanul “Cârpaciul”, protagonistul, Iakov Bok, ginerele lui Şmuel şi bărbatul necredincioasei Raisl, pare să fi ajuns întâmplător în propria viaţă în care nimic nu se leagă. Copil fără noroc – mama îi murise la naştere, iar tatăl fusese ucis de doi soldaţi beţi care se distrau împuşcând evrei, Iakov şi-a trăit copilăria la orfelinat. De mic a fost pus să înveţe o meserie dar pentru că i-a plăcut studiul, în particular, a învăţat puţină istorie, puţină geografie, o brumă de artimetică. Cel mai tare îi plăcea să citească filozofie-Spinoza fiind filosoful lui preferat. “A trebuit să scrijelesc şi să râcâi cu unghiile să-mi pot încropi o existenţă, îi spune el lui Şmuel. Ce poate face un om fără capital ? Ce ştiu să facă alţii ştiu şi eu, dar nu-i mare lucru. Cârpăcesc şi eu ce s-a spart- cu excepţia inimii. „ Cu excepţia inimii, desigur.

Tânăr, fără prea multe perspective o întâlneşte pe Raisl, fata lui Şmuel. Slabă, plăpândă, cu visuri de parvenire. După şase ani de căsnicie, Raisl nu-i născuse niciun copil, dar îşi dorea să plece în altă ţară. Poate aşa s-ar fi lipit şi de ei norocul. Dar Iakov Bok nu era  spirit de aventurier. Iakov iubea  foarte mult  cărţile. Aşa l-a descoperit pe Spinoza. “Când l-am citit pe Spinoza, am rămas treaz, noapte de noapte. Eram aţâţat de ideile lui şi am încercat să-mi formez şi eu câteva idei ale mele. Acesta a fost începutul unui nou Iakov.” Şi sfârşitul căsniciei lui cu Raisl care l-a părăsit. Lângă păgubosul Iakov, viaţa ei nu avea, oricum, niciun viitor.

 Iakov Bok este un Iov, ucigaş de Dumnezeu, apoi criminal în acte şi puşcăriaş, prizonier fără vină într-o Rusie anacronică, împreună cu tot neamul său fără de ţară, pribeag, rătăcitor prin lumea largă. Este Rusia cea pravoslavnică a începutului de secol al XX-lea în care actul creator cunoştea manifestări precum: Art nouveau, Belle Epoque, Avangarda. În societate mocnea o teribilă şi primitivă ură. Civilizaţie şi creativitate armonizate cu spirit măcelăresc la început de secol al XX-lea, „ Pătimirile lui Iisus au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii religioase”, spune Leon Bloy, fără să fi avut prilejul de-a trăi în sângerosul veac în care imaginaţia omului în ale cruzimii a atins cele mai înalte cote. Printre cei în mijlocul cărora a avut nefericirea să se nască, Iakov nu este decât un mâncător de matza „frământată cu sânge de copil creştin”, vrăjitor malefic, tâlhar la drumul mare care suge sângele pravoslavnicului, prea cucernicului şi de Hristos iubitor, popor rus. E fiu al unui “popor de neoameni cu copite în loc de degete care răspândesc boala şi toate relele”.
Nevinovaţii se nasc lipsiţi de nevinovăţie. Trupul uman valorează mai puţin decât propria lui substanţă. O persoană e un rahat. Acei evrei care scapă cu viaţă trăiesc în durerea eternă a amintirii.

Însă cea mai gravă şi maxima vină pe care o poartă este, desigur, nasul coroiat. Şi pentru toate aceste rele e sortit să plătească, să îndure chiar dacă suferinţa lui nu răscumpără nimic, nu mântuieşte, nu ajută la nimic. Cel mult la izbăvirea păcatelor necomise şi unul din ele ar fi însuşi faptul că s-a născut evreu. „-Nici un evreu nu e nevinovat”, îi spune reprezentantul autorităţii statului rus.

Toate necazurile încep în momentul în care este descoperit cadavrul unui copil, în apropierea cimitirului din cartierul Lukianovski, lucru care dă apă la moară organizaţiei anitesmite “Sutele negre” să tipărească şi să împrăştie broşuri despre evreii criminali. Iakov, plecat în căutarea unui trai mai bun, ajunge în oraşul sfânt al Rusiei, Kiev, deşi prea multe speranţe nu-şi făcuse. „Unde să te duci când n-ai fost niciodată nicăieri?”Un loc străin şi neprimitor în care nici creştinii şi nici evreii nu i-au oferit găzduire. O lume kafkiană în care tăvălugul absurdului întâmplărilor ce vor urma îl va avea ca victimă pe Iakov. „Din momentul în care pleci de acasă eşti azvârlit în larg : plouă şi ninge peste tine. Ninge cu istorie, ceea ce înseamnă că tot ce i se întâmplă unui om se urzeşte într-o reţea de evenimente din afara sferei sale personale. Se porneşte, desigur, înainte ca omul să ajungă acolo. Cu toţii suntem în istorie, ăsta e un lucru cert, dar unii sunt mai mult decât alţii, evreii de pildă. Dacă ninge, nu fiecare stă afară în ninsoare ca să se ude. Dar el, Iakov, a fost udat leoarcă. Spre dureroasa lui surpriză, a păşit în istorie mai adânc decât alţii-aşa a fost să se întâmple.
De ce, nu o să ştie niciodată. Pentru că s-a apucat să-l citească pe Spinoza? Oare o idee e aceea care te lansează în aventură? Poate, cine ştie? Oricum, dacă el n-ar fi fost Iakov Bok, născut evreu, n-ar fi fost un străin clandestin în Lukianovski, exact când se căuta unul şi n-ar fi fost arestat. Poate că l-ar mai căuta şi acum. Era, s-ar spune, făcătura istoriei, care e plină de tot felul de bariere şi restricţii ca şi cum uşile unei case ar fi fost bătute în scânduri şi, ca să poţi ieşi, trebuie să sari pe o fereastră, dar dacă sari, poţi să aterizezi în cap…Dacă n-ar fi atâta istorie în jurul tău, ai putea trece pe lângă ea sau prin ea; ar părea că plouă. Dar soarele ar străluci.”

Fără a fi judecat, Iakov Bok este acuzat de moartea copilului de 12 ani şi este închis vreme de trei ani. Aşa s-a ales praful de toate speranţele lui. A devenit ţapul ispăşitor pentru toate nelegiuirile închipuite, ce s-ar fi petrecut numai şi numai din partea evreilor. După ce şi trupul şi sufletul i-au fost trecute prin purgatoriul suferinţei din această lume, asemeni lui Iov, Iakov începe să-şi pună întrebări asupra dreptăţii divine.
Suferinţa, se spune, trezeşte căinţa măcar la cei care se pot căi. Şi astfel poporul învoielii îşi ispăşeşte păcatele împotriva lui Dumnezeu. Şi atunci acesta îi iartă şi le oferă o nouă învoială. De ce nu ? Aşa-i firea lui, totul trebuie luat de la început, nu-l întrebaţi de ce. Israel, schimbat şi totuşi neschimbat, acceptă noua învoială cu scopul de a o încălca prin adorarea unor zei falşi, astfel încât până la urmă să poată suferi şi să se poată căi, ceea ce face la nesfârşit.
Scopul învoielii, îi spune Iakov, este acela de a crea experienţa umană, deşi experienţa umană îl nedumereşte pe Dumnezeu, pentru că, la urma urmei, Dumnezeu e Dumnezeu, el este ceea ce este : Dumnezeu. Ce ştie el despre asemenea lucruri ? S-a închinat vreodată lui Dumnezeu? A suferit vreodată? ? În fond, ce experienţă are el? Dumnezeu îi invidiază pe evrei : au o viaţă bogată. Poate că ar vrea şi el să fie om, e posibil. Cine ştie? Aşa-i Dumnezeul ăsta, Iehova, cel care se iveşte din nori, din cicloane, din codri în flăcări, vorbind.
Dumnezeul lui Spinoza e altfel. El este ideea eternă, infinită a lui Dumnezeu, aşa cum îl descoperim în întreaga natură. Dumnezeul ăsta nu spune nimic; ori nu poate vorbi, ori nu simte nevoia să vorbească. Când eşti o idee ce poţi spune? Trebuie să-l descoperi în lucrăturile propriei tale minţi. Spinoza l-a creat prin gândire, dar Iakov nu reuşea. În fond el nu era filozof. Aşa încât suferă, lipsit de ideea intelectuală a lui Dumnezeu şi de Dumnezeul învoielilor ; îşi spărsese filacteria. Nimeni nu suferă pentru el şi el nu suferă pentru nimeni decât pentru el însuşi. Varga mâniei lui Dumnezeu împotriva cârpaciului este Nikolai al II-lea , Ţarul Rusiei. El îi pedepseşte pe slujitorii în suferinţă pentru că nu au un Dumnezeu. Grea viaţă .”

În închisoare este torturat, umilit, desfiinţat ca om, lucru care-l face să se întrebe de mii de ori: de ce tocmai eu? Întâmplarea a făcut ca tocmai el să se afle într-o anumită conjunctură. „Când vrei să dovedeşti ceva e bine să ai la îndemână o victimă.” Şi Rusia era o ţară bolnavă, frustrată, în urma războiului ruso-japonez, o ţară în care cercurile reacţionare, avide de putere aveau nevoie de  ţapi ispăşitori care să justifice poporului starea jalnică în care se afla. Nici Ţarul n-o ducea prea bine, şubrezenia tronului îl îndemna să sprijine naţionalismul, antisemitismul, diversiuni, aruncate precum un văl pe ochii poporului aflat în prag de revoluţie.

În cele din urmă e dus la proces. Romanul rămâne cu un final deschis. Începutul Revoluţiei putea să însemne orice pentru viaţa lui Iakov Bok: viaţă în libertate sau moarte.
În desfăşurarea firului epic al romanului există o înşiruire gradată a evenimentelor până se ajunge la momentul culminant, momentul revoluţiei în care tensiunea e maximă.

Iakov Bok este un erou de tip apocaliptic, suferinţa lui oglindeşte, de fapt, suferinţa unui întreg popor. Chinurile la care este supus devin posibile numai într-o societate aflată în plină disoluţie, pe punctul de-a se prăbuşi.

Bibliografie: Bernard Malamud, Cârpaciul, Editura Univers

Elena Văcărescu

Elena Văcărescu și Carmen Sylva (Regina Elisabeta a României)

 

“Urmaşilor mei Văcăreşti

Las vouă moştenire:

Creşterea limbei româneşti

Şi-a patriei cinstire.”

 

        „Ambasadoare a sufletului românesc”, Elena Văcărescu, descendentă în linie directă din stirpea glorioasă a Văcăreştilor, a fost ultima dintr-un şir lung de urmaşi care a slujit cu pana şi cu sufletul cultura şi spiritul naţional. „De-ar şti să spună ursitele ce vor de la noi, şi de-am avea puterea să le răstălmăcim ţinta şi faţa! Eu cea dintâi mi-aş fi sfâşiat mâinile acestea care au urzit atâta zbucium şi atâtea dureri au prilejuit,”afirma în Memoriile sale scriitoarea care şi-a aşternut pe hârtie trăirile, într-o limbă străină sufletului său.

Având o biografie extrem de bogată a trăit o viaţă încărcată de evenimente fabuloase, ce-au pornit din Văcăreştii dâmboviţeni trecând prin mediul spiritual al Bucureştilor şi până în saloanele literare pariziene.

 Într-o discuţie pe care Maiorescu a avut-o cu Eminescu, admirator incontestabil al Văcăreştilor, aflând poetul că demna lor urmaşă crea într-o limbă străină, a rostit: „Să nu ştie oare româneşte? Spuneţi-le (părinţilor) că voi învăţa-o româneşte eu şi-om vedea dacă fiica Văcăreştilor va continua să ne nesocotească.” Ajungându-i la urechi mustrarea poetului, spune scriitoarea…”de câte ori publicam ceva, imaginea divinului Eminescu se înălţa mustrătoare şi mă obliga să-i cer iertare.” Asta nu înseamnă că nu şi-a slujit neamul cu toată abnegaţia chiar dacă viaţa a dus-o departe de ţara natală. Sufletul ei, încărcat de tristeţe şi singurătate, s-a zbuciumat între tiparele limbii adoptive-franceza şi cele ale graiului matern, într-o lungă şi dureroasă bătălie. N-a fost singură: era alături de un Jose-Maria Heredia, de Jean Moreas şi  de mulţi alţi pelerini stabiliţi în capitala culturii europene, Parisul. Şi toată această luptă sfâşietoare îi potenţa un conflict interior, acela al creatorului aflat pe post de sol şi de crainic totodată, într-o altă lume: „Şi a fost să se întâmple ceea ce, poate, nu se va mai întâmpla: apărând, chemând, cerşind, ameninţând-o femeie a întins puntea de aur ce uneşte sufletul a două neamuri.”

Incontestabil, Elena Văcărescu excelează în proza memorialistică, o proză caldă, sentimentală, în care mizează în primul rând pe imaginea plastică. O întreagă galerie de oameni de valoare pe care scriitoarea i-a cunoscut, este conturată lăsând posterităţii chipuri memorabile. Pe unii precum: Alecsandri, Caragiale, Macedonski, Iorga, Blaga, V. Hugo, Mistral, Leconte de Lisle, Iulia Haşdeu, Titulescu, Sully Prudhomme, Heredia, Anna de Noailles, Proust, Paul Valery, Unamuno, Tagore i-a cunoscut direct. Cu alţii a intrat întâmplător în contact aşa cum au fost Nietzsche, Sarah Bernard, Edouard Herriot. Toate aceste relatări memorialistice sunt făcute cu sentimente de adâncă pioşenie, cu îngăduinţă şi sinceră, dăruită, prietenie.

Fiind foarte bună prietenă cu Carmen Sylva, a cărei domnişoară de onoare ajunsese, aceasta i-a povestit cum l-a cunoscut pe Eminescu şi ce impresie a lăsat poetul asupra sa: „Ea (regina) mi-a mărturisit de mai multe ori, spune Elena Văcărescu, că nu reuşea să se dezbare de viziunea ce i-o lăsase Eminescu: „tânăr încă şi aplecat asupra genunei”.

 Dar, iată, cum într-o singură frază îi face portretul lui Caragiale:…”această învolburare de lirism, de farse, de vorbe de duh, de expresii tăioase, acest fantast de neprevăzute-nţelepciuni, acest Pulcinella isteţ, acest povestitor uluitor, acest elegiac neaşteptat împletind râsul cu oftatul, acest creator care-şi bate joc de propriul delir…”

Notorietatea de care se va bucura în timp contribuie la desemnarea ei ca membră a delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), ce a urmat Primului Război Mondial. Guvernul României o numeşte secretar general al Asociaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor unde îl cunoaşte pe Nicolae Titulescu la Geneva, în cadrul aceleiaşi organizaţii internaţionale. Din 1922 devine membră permanentă cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, viitoarea ONU. În 1925 este primită în randurile Academiei Romane, fiind prima femeie care beneficiază de această onoare, iar doi ani mai târziu va fi răsplătita şi cu Legiunea de Onoare de către preşedintele Franţei. Colaborarea şi prietenia cu Nicolae Titulescu, unul dintre cei mai mari oameni politici pe care i-a avut România, a fost de lungă durată. „Marele nostru Titus”, cum îi spunea ea, a fost acuzat de a fi agent al bolşevismului sfârşindu-şi zilele în exil. „Titulescu a fost mai mult decât un om de stat: el a fost un profet.”

Nu ştiu să mai existe azi personalităţi de talia Elenei Văcărescu, care , deşi aflată în exil n-a încetat să-şi iubească neamul şi să se mândrească cu el. Încărcată de emoţii şi semnificaţii a fost întâlnirea cu marele Victor Hugo:

„-Vii din ţara lui Rosetti, copila mea?

– Era unchiul meu, îi răspunsei.

-Rosetti, bravul patriot român şi Brătianu pe care Michelet îl iubea atâta…România, ştiu, un stindard pe care în mijloc se află scris Roma, iar jur-împrejur mulţime de raze…

Surâdeam fericită şi aprobai cu emoţie. Şi azi îmi spun că poate, marele profet care era el-căci poeţii sunt nişte profeţi – văzuse în acea zi pentru ţara mea care într-adevăr îşi trage numele ei de la Roma, născându-se departe gloria ce şi-a cucerit-o în 1918.”

 O întîlnire la fel de bulversantă a fost cea cu Nietzsche, la Vallombroso unde acesta, bolnav fiind, se afla în vizită la sora lui: „O Niezsche (aşa îi promisese să-i ortografieze numele semn că nu l-a uitat) biet nebun rătăcitor, prieten al zilelor mele de tristeţe, minunat Nietzsche, numele tău îl asociez tuturor izbânzilor mele şi fără îndoială acest lucru te-ar face să tresari!”

Ultima personalitate  din lungul şir de evocări la care mă voi opri a fost Paul Valery, „Zeus al lirismului”, cum îl numea şi cu care a lucrat multă vreme în Comisia de cooperare Intelectuală de la Societatea Naţiunilor. Mare iubitor de muzică şi de poezie Valery era un personaj cît se poate de agreabil.

Memoriile Elenei Văcărescu, deşi nu abundă de date şi detalii, trebuie să fie savurate şi degustate precum un vin vechi. Sunt mărturii ale unor vremuri zbuciumate şi au o inestimabilă valoare documentară. Chiar dacă soarta nu i-a fost favorabilă să ajungă regina României a fost o adevărată regină a literelor româneşti din exil:

Iar dacă îţi devin străină/ Şi cântecu-mi de început/ Grăirea n-a ales, divină,/ A plaiului ce m-a născut./ Seninul dulce grai în care/ Lin, ruga, buzele-mi şoptesc,/ O, patrie, putea-vei oare/ Să-mi ierţi păcatul meu firesc?/ Lua-vei viersul meu în seamă,/ Grea munca-mi binecuvântând,/ Cum îşi blagosloveşte-o mamă/ Copiii mâine-n luptă stând ? (Patriei mele-Elena Văcărescu)