October 30

Emanuel Pope – cu cel mai bătrân dintre poeme voi muri și eu

“The Poet and His Muse” by Giogio de Chirico

Câte zboruri nu s-au înregistrat pe cerul inimii mele,

 tot atâtea poeme!

 Dar nu le veți cunoaște niciodată!

Cum nu veți ști nici numărul celor rămase și nepublicate 

 și nici pe celelalte ce mi-au murit în brațe.

 Deși pe toate le-am iubit…cumva!

 

.

vezi, eu ți-am spus!
acest Poem este cel mai bătrân poem al meu
și chiar dacă nu e scris de mine, el rămâne cel mai iubit!
de aceea îți spun: ‘’ ai grijă de el!’’
nicio clipă de neatenție nu ne este permisă,
niciun răgaz, picioarele lui duc toți anii mei de străduință
și am tot încercat. e normal, deci, să-i fie greu
și trupul să-i tremure.
ai grijă când urcă și ai grijă când coboară,
ai grijă, îți spun, când, unde și cum se odihnește
Și la ce izvoare se adapă.
un poem ca el niciodată nu se mai poate rescrie,
iar viața lui se află în orice secundă în pericol de moarte

Vai! Uite!
…chiar în timp ce-ți vorbeam a căzut
ca un copil s-a împiedicat și s-a lovit cu fruntea de cer
părul lui alb, pletele sale care mi-au însoțit nopțile
acum sunt roșii de sânge.
craniul lui ca-n poza asasinării unei enciclopedii ne vorbește.
Ce ți-am spus eu, Muză! Ce ți-am tot spus eu, Mamă!
poemul meu bătrân, iată-l, se întoarce cu fața spre mine și îmi zâmbește!
(cum de mai au putere bătrânii să facă asemenea gesturi,
să vină moartea să-i doboare și ei să zâmbească?!)
sunetul craniului lui spart ca un munte se ridică în fața mea
sunt fără scăpare, și era cel mai bun și mai nobil dintre poeme
cel mai frumos, cel mai bătrân
și-l adoram cum numai etruscii își adorau poezia.
înăuntrul rănilor sale materia încă-i mai pulsează,
atât de îndrăgita materie, și-i văd ca pe niște arcuri electrice
ultimele sale sinapse indicându-mi drumul.
Ce ți-am spus eu, Mamă, să nu mi-l pierzi!
Tu, Muză a mea, tu, născătoareo, fără inimă și fără de Dumnezeu!
n-ai avut grijă de cel mai iubit poem al meu
și-n sunetul morții lui azi mă-ngrop și eu.
cu țeasta înainte mă voi înfige-n munte ca într-un zid- 
e ultima mea șansă de-a ne respecta deplin:
lovind sunetul căderii lui cu Toată Iubirea Mea!

05.10.2016

din seria nouă ”Elegii de la capătul lumii”

 

 

 

October 30

Bovarismul sau despre iluziile vieţii

William Merritt Chase‘The Mirror’

” Vei iubi ce iubesc eu şi tot ce mă iubeşte: apa, norii, tăcerea şi noaptea; marea nemărginită şi verde; apa informă şi multiformă; tărâmurile unde nu vei fi; iubitul pe care nu-l vei cunoaşte; florile monstruase; parfumurile ce pricinuiesc delirul; pisicile care se înfioară pe piane, şi care gem ca femeile, cu glas răguşit şi dulce!”

(Ch. Baudelaire – Binefacerile lunii)

 

 Toate personajele  din romanele lui Flaubert au enorma putere  psihologică de-a se concepe altele decât cine sunt în realitate. După numele eroinei sale din romanul “Doamna Bovary”, Jules de Gaultier numeşte această înclinaţie, “bovarism”. Bovarismul este, în realitate,  o slăbiciune a personalităţii. Persoanele afectate au în faţă întotdeauna un model pe care îşi propun să-l imite, însă, datorită unei neputinţe, nu ajung niciodată să-şi egaleze modelul. Iar dragostea de sine le împiedică să recunoască în faţa propriei conştiinţe această slăbiciune. În acest caz, chiar ajung să se păcălească substituind imaginea proiectată propriei persoane. Aşa încep să imite gesturile, intonaţia, frazeologia personajului care se cred a fi. Astfel, se poate imagina existenţa a două direcţii de evoluţie a persoanei în cauză: una fiind cea reală cu dispoziţiile ei naturale şi cu tot cortegiul de moşteniri, cealaltă fiind cea pe care persoana o proiectează asupra sa, cu tot ceea ce crede ea că ar fi. Şi aceste linii care ţin de personalitatea individului cu cât sunt mai depărtate, cu atât devierea este mai mare iar depărtarea dintre ele măsoară distanţa dintre real şi imaginar, dintre ceea ce este şi ceea ce se crede că este.

Aici, în această divergenţă, rezidă toată drama personajelor lui Flaubert şi nu numai. Toate energiile individului atins de această boală sunt puse în slujba personajului închipuit, văduvindu-l pe cel real . „În majoritatea cazurilor, pentru a edifica în el iluzia că este ceea ce crede că este, se va mulţumi cu această imitare a aparenţelor, care nu cere îndeplinirea nici unui act efectiv.”pg.12

Dar mediocritatea reală a personajului intră automat în conflict cu cea imaginară încât personajul nu transmite absolut nicio emoţie, având un simplu statut de caricatură. Iat-o pe doamna  Bovary în costumul de epocă ajungând să se creadă un fel de Diana Vernon ce-şi cumpără hârtie de scris pe care va nota cuvinte de dragoste pentru amantul care nu există încă. Iată-l pe eroul din „Educaţia sentimentală”, Frederic Moreau, care, sub influenţa romantismului, şi-a făcut un ideal din iubire. Doamna Arnoux devine obiectul pasiunii lui imaginare. Însă doamna Bovary are mult mai multă energie decât el punându-se cu înflăcărare în slujba personajului care-şi închipuie că este. Cu un temperament senzual, deşi e soţia unui modest medic de ţară, ea se imaginează drept o mare doamnă ce nu poate trăi iubirea decât într-un decor romantic aşa ca-n romanele pe care le citise. Nu numai că se concepe pe sine o mare eroină de roman , dar încearcă să proiecteze acelaşi mod de-a vedea situaţia şi asupra lui Rodolphe Boulanger, seducătorul de ocazie.

În zilele noastre, bovarismul sentimental şi cel intelectual l-au depăşit cu mult pe cel din vremea lui Flaubert. Tehnica şi civilizaţia n-au adus nici pe departe evoluţia speciei în ceea ce priveşte capacitatea de-a privi viaţa cu realism. Dimpotrivă, alienarea, însingurarea, dublate de toate aceste căi de comunicare virtuală şi-au pus amprenta asupra personalităţii indivizilor tăind de nenumărate ori graniţa fină dintre real şi imaginar.

Faptul că la personajele lui Flaubert  gândirea precede experienţa, consideră Bourget, că este „răul de-a fi cunoscut imaginea realităţii înaintea senzaţiilor şi sentimentelor”. Aceste imagini anticipate nu pot duce decât la faliment. Să fi anticipat Flaubert „marile poveşti de dragoste” din lumea virtuală actuală terminate aproape în totalitate ca nişte filme proaste atunci când personajele ajung să se cunoască în realitate?  Toate aceste personaje care cad pradă unor trăiri imaginare se caracterizează prin labilitate emoţională, prin lipsă de originalitate, pentru că nefiind nimic prin ele însele devin ceva atunci când se concep într-o relaţie inexistentă, când se concep a avea un oarecare statut.

Cum să crezi că un astfel de personaj e capabil de trăiri adevărate câtă vreme îşi imaginează că are sentimentele fără să aibe vreo legătură în realitate cu cel asupra căruia proiectează marea sa iubire? Adevăratul mobil al acestor fantoşe este instinctul de conservare, ceea ce ne dovedeşte că fiinţa umană poate  supravieţui–şi chiar foarte bine- lăsându-se pradă predispoziţiei de-a se concepe mai mult decât este.

Doamna Bovary este o idealistă, nu se adaptează lumii în care trăieşte, ea-şi creează o lume aşa cum şi-o imaginează că ar fi şi că i s-ar potrivi. Ea reformatează întreaga realitate şi-o aduce la picioarele ei aşa cum şi-o imaginează. Ura faţă de realitate este foarte puternică la ea şi este o consecinţă a idealismului său exacerbat. Are o imensă putere de-a se concepe alta, încât chiar se metamorfozează până la identificare cu personajul închipuit. Sufletul ei e atât de pervertit că nu mai suportă realitatea şi preferă să ajungă la acel tragic sfârşit care o urmăreşte din clipa în care lumea închipuirilor sale a ocupat adevărata realitate.

Gustav Flaubert n-a avut nici pe departe intenţia de-a se substitui psihologului prin definirea acestui tip uman, rolul artistului fiind doar acela de-a da viaţă unei viziuni. Dacă i-a reuşit, dacă lumea şi personajele create de el este o lume verosimilă asta dovedeşte marea sa artă în a recrea un univers. Prin reliefarea bovarismului personajelor sale, autorul a scos în evidenţă latura comică a caracterului lor. De remarcat că orice individ vine pe lume cu un anumit bagaj ereditar. Însă el nu rămâne la acelaşi stadiu până la capătul vieţii, dimpotrivă, e pregătit să primească din exterior un întreg ansamblu de influenţe ceea ce constitue educaţia lui. Marea forţă a omului stă în capacitatea de-a genera numeroase imagini-noţiune pe care creierul său le tot acumulează pe parcursul vieţii. Dacă în copilărie există un bovarism ca formă a ludicului-copilul are acest mod de-a se juca crezându-se un mare luptător, un explorator etc.-mai târziu, există şi riscul de-a concepe şi de-a proiecta asupra personalităţii sale noţiuni şi caracteristici ireale până la stadiul patologic.

În viziunea lui J. de Gaultier există atât un bovarism al omului de geniu, cât şi unul al snobului. În primul caz îl dă drept exemplu pe Ingres care se credea un mare violonist, mult deasupra adevăratului său talent de pictor. De aici a şi rămas clişeul „violon d’Ingres”. Sau Goethe care se credea un mare naturalist. Vorbim aici de un exces de energii, omul de geniu nefiind scăpat definitiv de această iluzie care-i bântuie pe toţi, de-a se concepe altceva decât ceea ce este.

La polul opus e snobul, cel atât de sărac pe dinăuntru care are însă marele talent de a–şi zăvorî pustiul interior şi de-a purta cu nonşalanţă masca atotştiutorului. Nimeni nu ştie mai bine ca el să joace masca tăcerii cu subînţeles-neştiind să explice ceva el recurge de obicei la un gest, la o expresie, la un semn, oferind o faţadă strălucitoare. Niciodată snobul nu-şi va face relaţii decât cu persoanele care-i apreciază împăunarea şi contribuie în acelaşi timp la sporirea calităţilor lui. Snobul e continuu la suprafaţă la un loc cu plevuşca pentru că doar în astfel de medii dense poate găsi alţii la fel ca el formând coaliţii de nezdruncinat. Fiecare îşi sprijină prostia şi neputinţa pe prostia celui de-alături. Să nu-şi închipuie cineva că snobii îşi justifică „valoarea” prin lucruri ce se pot verifica. Nici vorbă! Ei îşi manifestă superioritatea faţă de ceilalţi printr-un gest, printr-un mod de-a se îmbrăca, de-a vorbi, printr-un nume sonor pe care-l pronunţă cu mare admiraţie (nu-i aşa că dă bine să spui că ai citit „Ulisse” de Joyce?). Un alt exemplu la îndemână fiind „preţioasele ridicole”. Ori turmele de vizitatori ale galeriilor de artă ţinute de alţi snobi cu nume deja făcute celebre. Sau „marii creatori” adunaţi sub umbrela unor organizaţii cu nume pompoase din care nu lipsesc termenii: „universal”, „european”. Asta ca să se vadă că valoarea lor a depăşit cu mult graniţele locale şi că deja au intrat în universalitate spre invidia celor rămaşi pe margine. În ansamblul lui, snobismul este un bovarism triumfător snobii reuşind cu mult succes să fixeze un simulacru în realitatea zilnică şi-n acelaşi timp să opereze substituţia de persoană, lucru care le dă valoare şi stă la baza fericirii lor.

Dar bovarismul nu se manifestă doar la indivizi. Există şi un bovarism al colectivităţilor. Aşa, de pildă, s-au manifestat francezii în timpul Revoluţiei, când, neavând nimic în comun cu spiritul antic grec sau latin, s-au mulţumit să-l imite în aspectele lui exterioare. Frazeologia tribunei Constituantei şi a Convenţiei au creat acea imagine de parodie, de vodevil ieftin. Gândind la bovarismul colectiv nu se pot exclude şi acele energii care au contribuit la progresul societăţii. Orice schimbare în istoria Umanităţii a avut ca punct de pornire o iluzie, un ideal care, cu timpul a pus noi temelii, nu de puţine ori, în mod violent.  Un alt exemplu de bovarism colectiv, cu urmări tragice, este arianismul, credinţa în rasa superioară care a avut ca finalitate măcelurile din secolul trecut.

Ca o aplicaţie la momentul actual o formă de bovarism colectiv este şi  dacopatia  care înflăcărează minţile multor conaţionali. S-a ajuns până la a se crede că, de fapt, dacii au fost strămoşii tuturor europenilor, că spaţiul ccarpato-danubian a fost un focar de cultură şi civilizaţie care a proliferat în celelalte spaţii din jur.

Există şi un bovarism social. Indivizi care aparţin unei anumite categorii sociale, profesionale, confesionale se cred deasupra tuturor. La fel ca bovarismul individual, cel social îşi ţine membrii într-o stare de perpetuă iluzie în ceea ce priveşte adevăratul lor statut.

În viziunea lui Jules de Gaultier nici bovarismul individual şi nici cel al colectivităţilor nu este atât de păgubos decât în cazurile vizibil patologice, aşa cum este bovarismul moral, ca bovarism al întregii umanităţi. „Bovarismul esenţial al umanităţii” defineşte credinţa că omul este dotat cu “liber-arbitru”, că are o dublă putere că, pe de o parte e capabil să discearnă binele de rău şi-n acelaşi timp e capabil să-şi conformeze conduita în funcţie de propria alegere. Autorul îşi susţine punctul de vedere  argumentând cu incapacitatea individului de-a efectua o alegere corectă, el neavând forţa unei viziuni totale a lucrurilor. Şi e oarecum credibil că fiecare individ are ierarhiile proprii, propriile experienţe, propria structură.

Existenţa liberului-arbitru presupune la om puterea de-a se conforma unei anumite conduite, lucru care dacă ar fi posibil n-ar mai exista răul moral. Din structura lui omul are tendinţa de-a accepta agreabilul şi nu sentimentul datoriei. Credinţa că omul e dotat cu liberul-arbitru a creat o altă credinţă-aceea că omul este responsabil. Pe principiul responsabilităţii „se bazează întreg sistemul educaţional individual şi social  care implică dreptul de a pedepsi.” Iar credinţa în legitimitatea pedepsei aparţine atât celui care pedepseşte cât şi celui pedepsit. Se poate remarca faptul că atunci când lipseşte pedeapsa socială în inima celui care ar trebui s-o suporte apare remuşcarea, suferinţă morală pe care o poartă cu el până la capăt.

Bovarismul umanităţii legitimează la rândul său două „minciuni universale”. Una este „Geniul Speciei” dezvoltată de Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezentare” unde iubirea apare doar ca o simplă dorinţă a speciei de perpetuare. Cealaltă „minciună” este numită „Geniul Cunoaşterii” şi  are drept scop pătrunderea tuturor legilor care guvernează Universul.  Şi acesta este doar un mecanism creat pentru om cu scopul de a-i satisface interesul pentru progres, pentru a-şi spori binele pământean, nu că ar fi omul avid de cunoaştere în mod gratuit.

Împins de Geniul Speciei şi de Geniul Cunoaşterii, omul se concepe altul decât este în ce priveşte consecinţele activităţilor sale.” Astfel, orice fiinţă care conştientizează propria existenţă se concepe alta decât este. Însă, pentru a se cunoaşte, omul se divizează astfel că niciodată nu ajunge la cunoaştere deplină.

 

Bibliografie: Jules de Gaultier, Bovarismul, Institutul European, 1993

 

October 29

Emanuel Pope – delatori și huligani

Luis Duro- Alterego

avant la lettre: Happy Halloween, Rom#nia!

suntem un popor de trădători,
delatori toți: mama, tata, verii și frații mei
niciunul din neamul nostru, unu’, nu a fost vreodată altfel,
îmi striga el cu ochi înnebuniți de băutură
…și din al tău au fost toți la fel, la fel!

mai întâi, pe unu’ Vasile, care-i era prieten, l-a pârât tata la directorul uzinei
și mama pe vecina de la trei (pe vremea aia amândoi lucrau la cantină și aveam ce mânca)
iar eu îi ascultam cum își povesteau toate astea între ei, dimineața,
în bucătărie, în timp ce mîinile ni le încălzeam ținând cănile fierbinți cu lapte,
și din ziua aceea am început și eu să-i pârăsc la școală pe toți
și tot așa mai departe …în liceu și facultate
iar tu trebuie să fi făcut la fel…la fel, la fel! îmi striga, privindu-mă cu ură.

şi eu trebuie să fi făcut la fel, la fel?! – îmi spuneam
în timp ce, amândoi stam ca abia ieșiți din omidă și beam față în față
cercetându-ne. eu îi priveam pielea întinsă ca o umbră peste față,
continuându-se peste paharele de whisky și pe vitrina barului apoi,
de unde sticlele toate mă priveau numai și numai pe mine
cu ochii lui holbați și cu genele lui stufoase de cowboy…
așa că am spart iute un pahar de marginea tejghelei
și sărindu-i în piept, doborându-l, am început să-i crestez 
și să-i trag pielea de deasupra sprâncenelor
că să pot vedea, pe sub mască, culoarea adevărată a omului 
care-mi vorbea: la fel, la fel, la fel…
.

din seria ”Voodoo child” (2016)

 

October 27

Lev Şestov- Apoteoza lipsei de temeiuri .Eseu de gândire adogmatică.

Diogenes sitting in his tub- Jean-Léon Gérôme

 

 

În veacurile din urmă filozofia a urmat două mari direcţii: prima prelungeşte elenismul, trece prin renascentism, prin raţionalismul iluminist, către clasicismul german şi pozitivismul ştiinţific; cea de-a doua direcţie îşi trage seva din sursele biblice şi medievale având un caracter romantic, antisistemic şi iraţionalist.

Revendicat de existenţialişti alături de Soloviov şi Berdiaev, gânditorul Lev Şestov, deşi îşi recunoaşte filiaţia din Kirkegaard, Nietzsche şi Dostoievski, are un statut aparte. Şestov, pe adevăratul său nume Lev Isakovici Schwarzmann, este, aşa cum afirmă Ion Ianoşi, iudeul care primeşte revelaţia de la Avraam, Isaac şi Iakov, oferind-o la rândul său oamenilor prin Iisus. Pentru el revelaţia este una şi aceeaşi, Dumnezeu e unic şi Cartea Sfântă este sacră în totalitatea ei, cu Vechiul şi cu Noul Testament la un loc. Apostol al neliniştilor, Şestov are, paradoxal, unul dintre cele mai limpezi discursuri,  ordonat în limitele unui sistem din care nu de puţine ori răbufneşte clocotul trăirilor interioare. Este un maestru al negării, un revoltat, un „nihilist”în linia lui Nietzsche, unul dintre gânditorii cei mai radicali a cărui filozofie se mişcă între „polemicile cordiale” cu prietenul său Husserl şi „frăţietatea adversă”cu Berdiaev. În gândirea sa coexistă “demonia istoriei”cu “fervoarea credinţei”, “disperarea fără leac” şi “contradicţiile insolubile”, toate ridicate la rang de valoare deşi, aparent, lipsite de logică.

Eseul „Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică” poate fi caracterizat atât din punct de vedere structural cât şi din cel al conţinutului, prin dualitate. Este cartea pregătită de celelalte trei dinaintea ei, în ordinea apariţiei, şi distilată în următoarele nouă care o vor urma. Cartea trimite metaforic la „pociva”-„sol”(pociva fiind stratul de suprafaţă al pământului care hrăneşte şi creşte vegetaţia), „bezpocivemost” însemnând lipsa unui sol în care să fii înrădăcinat; dar nu în sensul acelei dezrădăcinări denunţate de cultura rusă, acela de desprindere de popor, ci invers,  în sensul unei lăudabile detaşări filozofice de dogmatism. Adversarii gândirii şestoviene sunt raţionaliştii, cei robiţi temeiurilor, schemelor logice, totalitare şi totalizatoare, discursive şi supuse discursului.

 

În viziunea sa, metafizicieni descărnaţi, fără trup şi patimă se fac vinovaţi de închingarea trăirilor adevărate. Toţi vor să ne facă să cunoaştem „esenţele imuabile”, în vreme ce omul se zbate între pătimaşa sete de viaţă şi dorinţa de cunoaştere. „Omul, spune Şestov, doreşte, într-adevăr să înţeleagă lumea-uneori dorinţa îi este atât de fierbinte, încât înăbuşă în el orice capacitate de raportare critică faţă de argumentele oferite şi îl fac să întâmpine cu entuziasm chiar argumentaţiile slabe”

S-au dus vremurile lui credo, quia absurdum; trăim acum vremea lui credo, ut intelligam. S-a dus vremea filozofilor de cabinet. Ca orice om de rând, filozoful mănâncă, iubeşte, urăşte, moţăie şi chiar doarme în ciuda afirmaţiilor rigide din sistemele de gândire născocite şi puse la îndemâna celorlalţi. Cu ironie, aminteşte celebra frază pe care Socrate a spus-o cu uimire la citirea dialogurilor consemnate de Platon: „Mult a mai minţit tânărul acesta pe socoteala mea!”. Oricât de mare talent avea Socrate ca sofist şi oricât şi-ar fi iubit discipolii, greu de închipuit pentru Şestov disponibilitatea acestuia de a-şi petrece până şi orele dinaintea morţii într-un continuu dialog cu Criton. „Iată ce înseamnă să fii iubit şi să ai discipoli, exclamă Şestov ironic. Nici măcar să mori în linişte nu eşti lăsat…Cea mai bună moarte este aceea considerată a fi cea mai rea: când nimeni nu se află în preajma omului-când se moare prin străinătăţi, la spital, cum s-ar spune, ca un câine sub un gard. Poţi atunci  ca măcar în ultimele clipe de viaţă să nu fii ipocrit, să nu dai sfaturi, ci să taci: să te pregăteşti pentru evenimentul înspăimântător sau, poate, măreţ. Pascal, după cum ne povesteşte sora lui, a vorbit  şi el mult înainte să moară, iar Musset a plâns ca un copil. Poate că Socrate şi Pascal au vorbit atât de mult pentru că se temeau să nu izbucnească în plâns. Falsă ruşine!”

Afirmând că şi filozofii sunt oameni ca toţi ceilalţi, Şestov îi aduce ca exemplu pe  Nietzsche, Pascal, Shakespeare, Cervantes, Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Sub aparenţa trândăviei -scriu cărţi, pictează, compun simfonii, fără să producă ceva necesar societăţii- ei, scriitorii, sunt, în primul rând, oameni cu căderile şi înălţările lor, care nu se sfiesc să arate viaţa în tot tragismul ei. „Puşkin ştia să plângă, şi cine ştie să plângă ştie să şi nădăjduiască. „Vreau să trăiesc, ca să gândesc şi să îndur cu dor”, spune el şi, pare-se, cuvintele „îndur cu dor”conferind atâta frumuseţe versului, au apărut întâmplător, în sensul că nu a găsit o rimă mai potrivită pentru „mor”.”

Între claustrarea savantului de cabinet şi însingurarea creatorului artist, Lev Şestov îl preferă pe cel de-al doilea pentru că pe el nu-l interesează concepţia despre lume, ci lumea aşa cum este ea, cu „subterana” ei cu tot.  Turgheniev a fost primul scriitor care a introdus în literatura rusă expresia „om de prisos”,  acelaşi cu omul subteranei  al lui Dostoievski. „Dacă omul din subterană  nu s-ar fi temut de nimic, dacă prin firea sa Hamlet ar fi fost un gladiator noi n-am fi avut până-n ziua de azi nici poezie tragică, nici filozofie.”

Iar filozofii, cei care sunt daţi drept repere morale ale societăţii, grea viaţă au, dacă ne gândim la ariditatea gândirii lor, la acel noblesse oblige, care-i condamnă la uscăciune sufletească. „Noblesse oblige”spune Şestov, nu e o formulă pentru nobilii din naştere care ştiu să vadă în obligaţiile pe care le au principalele lor privilegii, ci pentru parveniţii instruiţi şi îmbogăţiţi, ahtiaţi după un titlu de nobleţe.”

Omul are posibilităţi de cunoaştere şi manifestare  destul de restrânse în timpul vieţii: „Nu poţi vedea totul, înţelege totul, nu poţi să te înalţi prea sus deasupra pământului, nici să pătrunzi îm adâncurile lui.”Şi e mult mai cinsit să-ţi recunoşti limitele, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum ţi-a fost dată nu după norme rigide de moralitate. „Oamenii morali, spune Şestov pe bună dreptate, sunt cei mai răzbunători, iar moralitatea ei şi-o folosesc ca pe cea mai bună şi rafinată armă a răzbunării. Ei nu se mulţumesc numai cu faptul de a-şi dispreţui şi condamna, pur şi simplu, apropiaţii , ci doresc ca anatema lor să fie generală şi obligatorie, cu alte cuvinte ca toţi oamenii să se ridice şi să-i condamne împreună cu ei, ca însăşi conştiinţa celui condamnat să treacă de partea lor.”

Nu sofiştii care-şi îmbracă gândurile în fraze măreţe sforăitoare, au ceva de spus pe lumea asta, ci creatorii, cei care „scriu cu propriul sânge” fraze aparent simple, lipsite de cine ştie ce semnificaţii. „Cele mai importante şi semnificative gânduri, revelaţiile, apar pe lume golaşe, fără vreun înveliş verbal: să găseseşti pentru ele cuvinte-iată o treabă deosebit de grea, o adevărată artă. Dar şi invers: prostiile şi locurile comune vin dintr-odată împopoţonate în boarfe pestriţe, chiar dacă vechi-aşa că le poţi oferi publicului direct, fără niciun efort.”

În vreme ce filozofii, de la Socrate încoace, au pus stăpânire pe marile idei ale omenirii pe care le tot ordonează în sisteme şi le tot impun discipolilor ca pe nişte idei „de-a gata”, scriitorii, aflaţi în afara oricărei logici dinainte impuse,  trăiesc din plin amărăciunea actului creaţiei,  eşecurile, lipsa de receptivitate a cititorului. Pe scriitor oricând îl poţi face harcea-parcea, dar nu şi pe filozoful  care nu lasă la vedere câtuşi de puţin faptul că ar aparţine acestei, lumi umblând doar cu judecăţi de valoare care, în timp, trebuie să devină general obligatorii. Filozoful nu trăieşte nimic din ceea ce aşterne pe hârtie spre deosebire de scriitor căruia „îi este scârbă să vorbească din auzite despre lucruri pe care el însuşi nu le-a văzut.”Şi cum să te macine ca artist ceea ce nu trăieşti? Un exemplu semnificativ în acest sens este Gogol cel speriat de părintele Matvei cu iadul şi cu diavolii în caz că nu renunţă la bucuria de-a trăi.

Filozofia a fost întotdeauna în slujba cuiva. În Evul Mediu ea a fost ancilla teologiae, acum a devenit slujnica ştiinţei şi a stat de fiecare dată în primul rând. Paradoxal, creaţiile marilor scriitori deseori au căzut în uitare ca, prin cine ştie ce întâmplare, să iasă la lumină şi să fie recunoscute. Cine poate să explice fapta unora de-a scoate o amantă venală în lume, de-a o duce la teatru şi de-a o aşeza în văzul tuturor, în vreme ce femeia iubită  e ţinută acasă ori sunt preferate locuri mai puţin umblate în care s-o scoţi? Ciudată fiinţă  e omul!

Filozoful laudă liniştea sufletească. Dar marele creator supus atâtor nelinişti şi îndoieli nu se poate limita la atât. El este oglinda, cel care arată viaţa în toată hidoşenia sa, împărtăşind impresiile cu cititorul. Mă opresc aici în ideea că am adus suficiente argumente în favoarea  lecturării unuia din incitantele eseuri scrise de Lev Şestov în care  admirabilă este tocmai această convieţuire dintre filozofie şi literatură, lipsa de canoane în gândire şi în expresie.

 

 

Bibliografie: Lev Şestov,  Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică, Editura Humanitas, 1995