Bovarismul sau despre iluziile vieţii

William Merritt Chase‘The Mirror’

” Vei iubi ce iubesc eu şi tot ce mă iubeşte: apa, norii, tăcerea şi noaptea; marea nemărginită şi verde; apa informă şi multiformă; tărâmurile unde nu vei fi; iubitul pe care nu-l vei cunoaşte; florile monstruase; parfumurile ce pricinuiesc delirul; pisicile care se înfioară pe piane, şi care gem ca femeile, cu glas răguşit şi dulce!”

(Ch. Baudelaire – Binefacerile lunii)

 

 Toate personajele  din romanele lui Flaubert au enorma putere  psihologică de-a se concepe altele decât cine sunt în realitate. După numele eroinei sale din romanul “Doamna Bovary”, Jules de Gaultier numeşte această înclinaţie, “bovarism”. Bovarismul este, în realitate,  o slăbiciune a personalităţii. Persoanele afectate au în faţă întotdeauna un model pe care îşi propun să-l imite, însă, datorită unei neputinţe, nu ajung niciodată să-şi egaleze modelul. Iar dragostea de sine le împiedică să recunoască în faţa propriei conştiinţe această slăbiciune. În acest caz, chiar ajung să se păcălească substituind imaginea proiectată propriei persoane. Aşa încep să imite gesturile, intonaţia, frazeologia personajului care se cred a fi. Astfel, se poate imagina existenţa a două direcţii de evoluţie a persoanei în cauză: una fiind cea reală cu dispoziţiile ei naturale şi cu tot cortegiul de moşteniri, cealaltă fiind cea pe care persoana o proiectează asupra sa, cu tot ceea ce crede ea că ar fi. Şi aceste linii care ţin de personalitatea individului cu cât sunt mai depărtate, cu atât devierea este mai mare iar depărtarea dintre ele măsoară distanţa dintre real şi imaginar, dintre ceea ce este şi ceea ce se crede că este.

Aici, în această divergenţă, rezidă toată drama personajelor lui Flaubert şi nu numai. Toate energiile individului atins de această boală sunt puse în slujba personajului închipuit, văduvindu-l pe cel real . „În majoritatea cazurilor, pentru a edifica în el iluzia că este ceea ce crede că este, se va mulţumi cu această imitare a aparenţelor, care nu cere îndeplinirea nici unui act efectiv.”pg.12

Dar mediocritatea reală a personajului intră automat în conflict cu cea imaginară încât personajul nu transmite absolut nicio emoţie, având un simplu statut de caricatură. Iat-o pe doamna  Bovary în costumul de epocă ajungând să se creadă un fel de Diana Vernon ce-şi cumpără hârtie de scris pe care va nota cuvinte de dragoste pentru amantul care nu există încă. Iată-l pe eroul din „Educaţia sentimentală”, Frederic Moreau, care, sub influenţa romantismului, şi-a făcut un ideal din iubire. Doamna Arnoux devine obiectul pasiunii lui imaginare. Însă doamna Bovary are mult mai multă energie decât el punându-se cu înflăcărare în slujba personajului care-şi închipuie că este. Cu un temperament senzual, deşi e soţia unui modest medic de ţară, ea se imaginează drept o mare doamnă ce nu poate trăi iubirea decât într-un decor romantic aşa ca-n romanele pe care le citise. Nu numai că se concepe pe sine o mare eroină de roman , dar încearcă să proiecteze acelaşi mod de-a vedea situaţia şi asupra lui Rodolphe Boulanger, seducătorul de ocazie.

În zilele noastre, bovarismul sentimental şi cel intelectual l-au depăşit cu mult pe cel din vremea lui Flaubert. Tehnica şi civilizaţia n-au adus nici pe departe evoluţia speciei în ceea ce priveşte capacitatea de-a privi viaţa cu realism. Dimpotrivă, alienarea, însingurarea, dublate de toate aceste căi de comunicare virtuală şi-au pus amprenta asupra personalităţii indivizilor tăind de nenumărate ori graniţa fină dintre real şi imaginar.

Faptul că la personajele lui Flaubert  gândirea precede experienţa, consideră Bourget, că este „răul de-a fi cunoscut imaginea realităţii înaintea senzaţiilor şi sentimentelor”. Aceste imagini anticipate nu pot duce decât la faliment. Să fi anticipat Flaubert „marile poveşti de dragoste” din lumea virtuală actuală terminate aproape în totalitate ca nişte filme proaste atunci când personajele ajung să se cunoască în realitate?  Toate aceste personaje care cad pradă unor trăiri imaginare se caracterizează prin labilitate emoţională, prin lipsă de originalitate, pentru că nefiind nimic prin ele însele devin ceva atunci când se concep într-o relaţie inexistentă, când se concep a avea un oarecare statut.

Cum să crezi că un astfel de personaj e capabil de trăiri adevărate câtă vreme îşi imaginează că are sentimentele fără să aibe vreo legătură în realitate cu cel asupra căruia proiectează marea sa iubire? Adevăratul mobil al acestor fantoşe este instinctul de conservare, ceea ce ne dovedeşte că fiinţa umană poate  supravieţui–şi chiar foarte bine- lăsându-se pradă predispoziţiei de-a se concepe mai mult decât este.

Doamna Bovary este o idealistă, nu se adaptează lumii în care trăieşte, ea-şi creează o lume aşa cum şi-o imaginează că ar fi şi că i s-ar potrivi. Ea reformatează întreaga realitate şi-o aduce la picioarele ei aşa cum şi-o imaginează. Ura faţă de realitate este foarte puternică la ea şi este o consecinţă a idealismului său exacerbat. Are o imensă putere de-a se concepe alta, încât chiar se metamorfozează până la identificare cu personajul închipuit. Sufletul ei e atât de pervertit că nu mai suportă realitatea şi preferă să ajungă la acel tragic sfârşit care o urmăreşte din clipa în care lumea închipuirilor sale a ocupat adevărata realitate.

Gustav Flaubert n-a avut nici pe departe intenţia de-a se substitui psihologului prin definirea acestui tip uman, rolul artistului fiind doar acela de-a da viaţă unei viziuni. Dacă i-a reuşit, dacă lumea şi personajele create de el este o lume verosimilă asta dovedeşte marea sa artă în a recrea un univers. Prin reliefarea bovarismului personajelor sale, autorul a scos în evidenţă latura comică a caracterului lor. De remarcat că orice individ vine pe lume cu un anumit bagaj ereditar. Însă el nu rămâne la acelaşi stadiu până la capătul vieţii, dimpotrivă, e pregătit să primească din exterior un întreg ansamblu de influenţe ceea ce constitue educaţia lui. Marea forţă a omului stă în capacitatea de-a genera numeroase imagini-noţiune pe care creierul său le tot acumulează pe parcursul vieţii. Dacă în copilărie există un bovarism ca formă a ludicului-copilul are acest mod de-a se juca crezându-se un mare luptător, un explorator etc.-mai târziu, există şi riscul de-a concepe şi de-a proiecta asupra personalităţii sale noţiuni şi caracteristici ireale până la stadiul patologic.

În viziunea lui J. de Gaultier există atât un bovarism al omului de geniu, cât şi unul al snobului. În primul caz îl dă drept exemplu pe Ingres care se credea un mare violonist, mult deasupra adevăratului său talent de pictor. De aici a şi rămas clişeul „violon d’Ingres”. Sau Goethe care se credea un mare naturalist. Vorbim aici de un exces de energii, omul de geniu nefiind scăpat definitiv de această iluzie care-i bântuie pe toţi, de-a se concepe altceva decât ceea ce este.

La polul opus e snobul, cel atât de sărac pe dinăuntru care are însă marele talent de a–şi zăvorî pustiul interior şi de-a purta cu nonşalanţă masca atotştiutorului. Nimeni nu ştie mai bine ca el să joace masca tăcerii cu subînţeles-neştiind să explice ceva el recurge de obicei la un gest, la o expresie, la un semn, oferind o faţadă strălucitoare. Niciodată snobul nu-şi va face relaţii decât cu persoanele care-i apreciază împăunarea şi contribuie în acelaşi timp la sporirea calităţilor lui. Snobul e continuu la suprafaţă la un loc cu plevuşca pentru că doar în astfel de medii dense poate găsi alţii la fel ca el formând coaliţii de nezdruncinat. Fiecare îşi sprijină prostia şi neputinţa pe prostia celui de-alături. Să nu-şi închipuie cineva că snobii îşi justifică „valoarea” prin lucruri ce se pot verifica. Nici vorbă! Ei îşi manifestă superioritatea faţă de ceilalţi printr-un gest, printr-un mod de-a se îmbrăca, de-a vorbi, printr-un nume sonor pe care-l pronunţă cu mare admiraţie (nu-i aşa că dă bine să spui că ai citit „Ulisse” de Joyce?). Un alt exemplu la îndemână fiind „preţioasele ridicole”. Ori turmele de vizitatori ale galeriilor de artă ţinute de alţi snobi cu nume deja făcute celebre. Sau „marii creatori” adunaţi sub umbrela unor organizaţii cu nume pompoase din care nu lipsesc termenii: „universal”, „european”. Asta ca să se vadă că valoarea lor a depăşit cu mult graniţele locale şi că deja au intrat în universalitate spre invidia celor rămaşi pe margine. În ansamblul lui, snobismul este un bovarism triumfător snobii reuşind cu mult succes să fixeze un simulacru în realitatea zilnică şi-n acelaşi timp să opereze substituţia de persoană, lucru care le dă valoare şi stă la baza fericirii lor.

Dar bovarismul nu se manifestă doar la indivizi. Există şi un bovarism al colectivităţilor. Aşa, de pildă, s-au manifestat francezii în timpul Revoluţiei, când, neavând nimic în comun cu spiritul antic grec sau latin, s-au mulţumit să-l imite în aspectele lui exterioare. Frazeologia tribunei Constituantei şi a Convenţiei au creat acea imagine de parodie, de vodevil ieftin. Gândind la bovarismul colectiv nu se pot exclude şi acele energii care au contribuit la progresul societăţii. Orice schimbare în istoria Umanităţii a avut ca punct de pornire o iluzie, un ideal care, cu timpul a pus noi temelii, nu de puţine ori, în mod violent.  Un alt exemplu de bovarism colectiv, cu urmări tragice, este arianismul, credinţa în rasa superioară care a avut ca finalitate măcelurile din secolul trecut.

Ca o aplicaţie la momentul actual o formă de bovarism colectiv este şi  dacopatia  care înflăcărează minţile multor conaţionali. S-a ajuns până la a se crede că, de fapt, dacii au fost strămoşii tuturor europenilor, că spaţiul ccarpato-danubian a fost un focar de cultură şi civilizaţie care a proliferat în celelalte spaţii din jur.

Există şi un bovarism social. Indivizi care aparţin unei anumite categorii sociale, profesionale, confesionale se cred deasupra tuturor. La fel ca bovarismul individual, cel social îşi ţine membrii într-o stare de perpetuă iluzie în ceea ce priveşte adevăratul lor statut.

În viziunea lui Jules de Gaultier nici bovarismul individual şi nici cel al colectivităţilor nu este atât de păgubos decât în cazurile vizibil patologice, aşa cum este bovarismul moral, ca bovarism al întregii umanităţi. „Bovarismul esenţial al umanităţii” defineşte credinţa că omul este dotat cu “liber-arbitru”, că are o dublă putere că, pe de o parte e capabil să discearnă binele de rău şi-n acelaşi timp e capabil să-şi conformeze conduita în funcţie de propria alegere. Autorul îşi susţine punctul de vedere  argumentând cu incapacitatea individului de-a efectua o alegere corectă, el neavând forţa unei viziuni totale a lucrurilor. Şi e oarecum credibil că fiecare individ are ierarhiile proprii, propriile experienţe, propria structură.

Existenţa liberului-arbitru presupune la om puterea de-a se conforma unei anumite conduite, lucru care dacă ar fi posibil n-ar mai exista răul moral. Din structura lui omul are tendinţa de-a accepta agreabilul şi nu sentimentul datoriei. Credinţa că omul e dotat cu liberul-arbitru a creat o altă credinţă-aceea că omul este responsabil. Pe principiul responsabilităţii „se bazează întreg sistemul educaţional individual şi social  care implică dreptul de a pedepsi.” Iar credinţa în legitimitatea pedepsei aparţine atât celui care pedepseşte cât şi celui pedepsit. Se poate remarca faptul că atunci când lipseşte pedeapsa socială în inima celui care ar trebui s-o suporte apare remuşcarea, suferinţă morală pe care o poartă cu el până la capăt.

Bovarismul umanităţii legitimează la rândul său două „minciuni universale”. Una este „Geniul Speciei” dezvoltată de Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezentare” unde iubirea apare doar ca o simplă dorinţă a speciei de perpetuare. Cealaltă „minciună” este numită „Geniul Cunoaşterii” şi  are drept scop pătrunderea tuturor legilor care guvernează Universul.  Şi acesta este doar un mecanism creat pentru om cu scopul de a-i satisface interesul pentru progres, pentru a-şi spori binele pământean, nu că ar fi omul avid de cunoaştere în mod gratuit.

Împins de Geniul Speciei şi de Geniul Cunoaşterii, omul se concepe altul decât este în ce priveşte consecinţele activităţilor sale.” Astfel, orice fiinţă care conştientizează propria existenţă se concepe alta decât este. Însă, pentru a se cunoaşte, omul se divizează astfel că niciodată nu ajunge la cunoaştere deplină.

 

Bibliografie: Jules de Gaultier, Bovarismul, Institutul European, 1993

Lev Şestov- Apoteoza lipsei de temeiuri. Eseu de gândire adogmatică.

Diogenes sitting in his tub- Jean-Léon Gérôme

 

 

În veacurile din urmă, filozofia a urmat două mari direcţii: prima prelungeşte elenismul, trece prin renascentism, prin raţionalismul iluminist, către clasicismul german şi pozitivismul ştiinţific; cea de-a doua direcţie îşi trage seva din sursele biblice şi medievale având un caracter romantic, antisistemic şi iraţionalist.

Revendicat de existenţialişti alături de Soloviov şi Berdiaev, gânditorul Lev Şestov, deşi îşi recunoaşte filiaţia din Kirkegaard, Nietzsche şi Dostoievski, are un statut aparte. Şestov, pe adevăratul său nume Lev Isakovici Schwarzmann, este, aşa cum afirmă Ion Ianoşi, iudeul care primeşte revelaţia de la Avraam, Isaac şi Iakov, oferind-o la rândul său oamenilor prin Iisus. Pentru el revelaţia este una şi aceeaşi, Dumnezeu e unic şi Cartea Sfântă este sacră în totalitatea ei, cu Vechiul şi cu Noul Testament la un loc. Apostol al neliniştilor, Şestov are, paradoxal, unul dintre cele mai limpezi discursuri,  ordonat în limitele unui sistem din care nu de puţine ori răbufneşte clocotul trăirilor interioare. Este un maestru al negării, un revoltat, un „nihilist”în linia lui Nietzsche, unul dintre gânditorii cei mai radicali a cărui filozofie se mişcă între „polemicile cordiale” cu prietenul său Husserl şi „frăţietatea adversă”cu Berdiaev. În gândirea sa coexistă “demonia istoriei”cu “fervoarea credinţei”, “disperarea fără leac” şi “contradicţiile insolubile”, toate ridicate la rang de valoare deşi, aparent, lipsite de logică.

Eseul „Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică” poate fi caracterizat atât din punct de vedere structural cât şi din cel al conţinutului, prin dualitate. Este cartea pregătită de celelalte trei dinaintea ei, în ordinea apariţiei, şi distilată în următoarele nouă care o vor urma. Cartea trimite metaforic la „pociva”-„sol” (pociva fiind stratul de suprafaţă al pământului care hrăneşte şi creşte vegetaţia), „bezpocivemost” însemnând lipsa unui sol în care să fii înrădăcinat; dar nu în sensul acelei dezrădăcinări denunţate de cultura rusă, acela de desprindere de popor, ci invers,  în sensul unei lăudabile detaşări filozofice de dogmatism. Adversarii gândirii şestoviene sunt raţionaliştii, cei robiţi temeiurilor, schemelor logice, totalitare şi totalizatoare, discursive şi supuse discursului.

În viziunea sa, metafizicieni descărnaţi, fără trup şi patimă se fac vinovaţi de închingarea trăirilor adevărate. Toţi vor să ne facă să cunoaştem „esenţele imuabile”, în vreme ce omul se zbate între pătimaşa sete de viaţă şi dorinţa de cunoaştere. „Omul, spune Şestov, doreşte, într-adevăr să înţeleagă lumea-uneori dorinţa îi este atât de fierbinte, încât înăbuşă în el orice capacitate de raportare critică faţă de argumentele oferite şi îl fac să întâmpine cu entuziasm chiar argumentaţiile slabe”

S-au dus vremurile lui credo, quia absurdum; trăim acum vremea lui credo, ut intelligam. S-a dus vremea filozofilor de cabinet. Ca orice om de rând, filozoful mănâncă, iubeşte, urăşte, moţăie şi chiar doarme în ciuda afirmaţiilor rigide din sistemele de gândire născocite şi puse la îndemâna celorlalţi. Cu ironie, aminteşte celebra frază pe care Socrate a spus-o cu uimire la citirea dialogurilor consemnate de Platon: „Mult a mai minţit tânărul acesta pe socoteala mea!”. Oricât de mare talent avea Socrate ca sofist şi oricât şi-ar fi iubit discipolii, greu de închipuit pentru Şestov disponibilitatea acestuia de a-şi petrece până şi orele dinaintea morţii într-un continuu dialog cu Criton. „Iată ce înseamnă să fii iubit şi să ai discipoli, exclamă Şestov ironic. Nici măcar să mori în linişte nu eşti lăsat…Cea mai bună moarte este aceea considerată a fi cea mai rea: când nimeni nu se află în preajma omului-când se moare prin străinătăţi, la spital, cum s-ar spune, ca un câine sub un gard. Poţi atunci  ca măcar în ultimele clipe de viaţă să nu fii ipocrit, să nu dai sfaturi, ci să taci: să te pregăteşti pentru evenimentul înspăimântător sau, poate, măreţ. Pascal, după cum ne povesteşte sora lui, a vorbit  şi el mult înainte să moară, iar Musset a plâns ca un copil. Poate că Socrate şi Pascal au vorbit atât de mult pentru că se temeau să nu izbucnească în plâns. Falsă ruşine!”

Afirmând că şi filozofii sunt oameni ca toţi ceilalţi, Şestov îi aduce ca exemplu pe  Nietzsche, Pascal, Shakespeare, Cervantes, Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Sub aparenţa trândăviei -scriu cărţi, pictează, compun simfonii, fără să producă ceva necesar societăţii- ei, scriitorii, sunt, în primul rând, oameni cu căderile şi înălţările lor, care nu se sfiesc să arate viaţa în tot tragismul ei. „Puşkin ştia să plângă, şi cine ştie să plângă ştie să şi nădăjduiască. „Vreau să trăiesc, ca să gândesc şi să îndur cu dor”, spune el şi, pare-se, cuvintele „îndur cu dor”conferind atâta frumuseţe versului, au apărut întâmplător, în sensul că nu a găsit o rimă mai potrivită pentru „mor”.”

Între claustrarea savantului de cabinet şi însingurarea creatorului artist, Lev Şestov îl preferă pe cel de-al doilea pentru că pe el nu-l interesează concepţia despre lume, ci lumea aşa cum este ea, cu „subterana” ei cu tot.  Turgheniev a fost primul scriitor care a introdus în literatura rusă expresia „om de prisos”,  acelaşi cu omul subteranei  al lui Dostoievski. „Dacă omul din subterană  nu s-ar fi temut de nimic, dacă prin firea sa Hamlet ar fi fost un gladiator noi n-am fi avut până-n ziua de azi nici poezie tragică, nici filozofie.”

Iar filozofii, cei care sunt daţi drept repere morale ale societăţii, grea viaţă au, dacă ne gândim la ariditatea gândirii lor, la acel noblesse oblige, care-i condamnă la uscăciune sufletească. „Noblesse oblige”spune Şestov, nu e o formulă pentru nobilii din naştere care ştiu să vadă în obligaţiile pe care le au principalele lor privilegii, ci pentru parveniţii instruiţi şi îmbogăţiţi, ahtiaţi după un titlu de nobleţe.”

Omul are posibilităţi de cunoaştere şi manifestare  destul de restrânse în timpul vieţii: „Nu poţi vedea totul, înţelege totul, nu poţi să te înalţi prea sus deasupra pământului, nici să pătrunzi îm adâncurile lui.”Şi e mult mai cinsit să-ţi recunoşti limitele, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum ţi-a fost dată nu după norme rigide de moralitate. „Oamenii morali, spune Şestov pe bună dreptate, sunt cei mai răzbunători, iar moralitatea ei şi-o folosesc ca pe cea mai bună şi rafinată armă a răzbunării. Ei nu se mulţumesc numai cu faptul de a-şi dispreţui şi condamna, pur şi simplu, apropiaţii , ci doresc ca anatema lor să fie generală şi obligatorie, cu alte cuvinte ca toţi oamenii să se ridice şi să-i condamne împreună cu ei, ca însăşi conştiinţa celui condamnat să treacă de partea lor.”

Nu sofiştii care-şi îmbracă gândurile în fraze măreţe sforăitoare, au ceva de spus pe lumea asta, ci creatorii, cei care „scriu cu propriul sânge” fraze aparent simple, lipsite de cine ştie ce semnificaţii. „Cele mai importante şi semnificative gânduri, revelaţiile, apar pe lume golaşe, fără vreun înveliş verbal: să găseseşti pentru ele cuvinte-iată o treabă deosebit de grea, o adevărată artă. Dar şi invers: prostiile şi locurile comune vin dintr-odată împopoţonate în boarfe pestriţe, chiar dacă vechi-aşa că le poţi oferi publicului direct, fără niciun efort.”

În vreme ce filozofii, de la Socrate încoace, au pus stăpânire pe marile idei ale omenirii pe care le tot ordonează în sisteme şi le tot impun discipolilor ca pe nişte idei „de-a gata”, scriitorii, aflaţi în afara oricărei logici dinainte impuse,  trăiesc din plin amărăciunea actului creaţiei,  eşecurile, lipsa de receptivitate a cititorului. Pe scriitor oricând îl poţi face harcea-parcea, dar nu şi pe filozoful  care nu lasă la vedere câtuşi de puţin faptul că ar aparţine acestei, lumi umblând doar cu judecăţi de valoare care, în timp, trebuie să devină general obligatorii. Filozoful nu trăieşte nimic din ceea ce aşterne pe hârtie spre deosebire de scriitor căruia „îi este scârbă să vorbească din auzite despre lucruri pe care el însuşi nu le-a văzut.”Şi cum să te macine ca artist ceea ce nu trăieşti? Un exemplu semnificativ în acest sens este Gogol cel speriat de părintele Matvei cu iadul şi cu diavolii în caz că nu renunţă la bucuria de-a trăi.

Filozofia a fost întotdeauna în slujba cuiva. În Evul Mediu ea a fost ancilla teologiae, acum a devenit slujnica ştiinţei şi a stat de fiecare dată în primul rând. Paradoxal, creaţiile marilor scriitori deseori au căzut în uitare ca, prin cine ştie ce întâmplare, să iasă la lumină şi să fie recunoscute. Cine poate să explice fapta unora de-a scoate o amantă venală în lume, de-a o duce la teatru şi de-a o aşeza în văzul tuturor, în vreme ce femeia iubită  e ţinută acasă ori sunt preferate locuri mai puţin umblate în care s-o scoţi? Ciudată fiinţă  e omul!

Filozoful laudă liniştea sufletească. Dar marele creator supus atâtor nelinişti şi îndoieli nu se poate limita la atât. El este oglinda, cel care arată viaţa în toată hidoşenia sa, împărtăşind impresiile cu cititorul. Mă opresc aici în ideea că am adus suficiente argumente în favoarea  lecturării unuia din incitantele eseuri scrise de Lev Şestov în care  admirabilă este tocmai această convieţuire dintre filozofie şi literatură, lipsa de canoane în gândire şi în expresie.

 

 

Bibliografie: Lev Şestov,  Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică, Editura Humanitas, 1995

„More Panaitaki!”

 

 

 

 

Motto:

 Doctorul: „Nu mai ai de trăit decât două luni!

Ben Iehuda: „Eu? Dar nu pot muri. Mă frământă o idee măreaţă!”

În 12 aprilie 1935, din îndepărtata Japonie pornea acest strigăt al Cretanului către iubitul său prieten, Panait Istrati: „More Panaitaki!”(Bre Panaitaki!). Un strigăt plin de disperare, ca un oftat ce venea din străfundul sufletului. Epistola avea să ajungă 5 zile mai târziu, după ce „Panaitaki” plecase, pe 16 aprilie 1935, pe drumul fără întoarcere. Se spune că gemenii despărţiţi simt fiecare mişcare şi fiecare nenorocire prin care trece celălalt, suferind la fel de mult. Nikos Kazantzakis, sufletul geamăn al lui Panait Istrati, îi presimţise moartea prietenului său, altfel nu se explică acest strigăt disperat. Cu o lună în urmă, aflat în Honkong îi scria:

Mă gândesc la tine, Lazăre cel cu şapte vieţi…Voi găsi oare o scrisoare din partea ta la Tokio? Eşti bolnav? Să fie cu putinţă, Lazăre? Mă gândesc mereu la tine…Ideologiile şi cărţile au început să-mi producă greaţă. Altceva ne uneşte pe noi. Ceva mai adânc, mai omenesc. Şi acest ceva nu va muri decât odată cu trupurile noastre slabe, deşirate, vultureşti, nesăţioase.”(Honkong, 16 martie, 1935

Destinul se face răspunzător de întâlnirea dintre cei doi „golani” din care avea să se ivească una dintre cele mai frumoase poveşti despre curată şi pătimaşă prietenie. Amândoi, şi Kazantzakis, şi Istrati, în ale căror vene curgea sânge de palicar, nutreau un adevărat cult pentru prietenie. Pentru ei prietenia nu era simplă vorbă în vânt, ci o necesitate vitală, o constantă a sufletelor lor de vagabonzi ai unei lumi aflată în plină transformare.(Căci „vagabondul este omul civilizat al existenţei absolute(Panait Istrati)

În momentul întâlnirii, tânjeau după umărul unui prieten, sufletele lor sfâşiate încă purtau răni profunde după pierderea prietenilor de dinainte. Istrati îl pierduse pe Mihail, iar Kazantzakis pe Iannis Stavridakis şi pe Zorbas. Imediat ce s-au cunoscut, Istrati afirma: „Îi datorez una din cele mai frumoase întâlniri din viaţa mea.” În cartea sa, Nikos Kazantzakis: Lupta şi opera lui, Nikiforos Vrettakos scria: „Vremelnica prietenie a lui Kazantzakis cu Istrati se deosebea fundamental de celelalte. Este vorba despre o prietenie frăţească şi cu un sfârşit neaşteptat, pe care-l putem numi naşterea unei tragedii. Ce i-a apropiat? Firi pasionate, amândoi erau într-o permanentă căutare. Nu alergau după aceleaşi himere, drumurile lor erau deosebite, dar la început acest lucru nu părea să aibă importanţă …Istrati, adânc rănit de viaţă, căuta prietenii desăvârşite, oameni desăvârşiţi. Dar timpurile nu favorizau un asemenea ideal, asta însemna să alerge veşnic cu mâna întinsă după o himeră.”

Aceasta este adevărata credinţă a lui Panait Istrati legată de sentimentul prieteniei „Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sădit în inima noastră, prietenia este cea care nu se explică şi singura care deosebeşte pe om de animal, cu excepţia câinelui care are sentimentul dragostei dezinteresate, vecin cu sacrificiul, neputând supravieţui uneori, morţii stăpânului său”…O atare prietenie nu întâlneşti decât o singură dată în viaţă şi ea îţi apare la începutul ei sau niciodată. Cine a cunoscut-o atinge nemărginirea. Viaţa poate să-l adape cu amărăciunea ei oricât o vrea. Tot bun va rămâne…Prietene, învins de singurătate, oriunde te afli pe lumea aceasta dezmeticeşte-te şi fii mare ca bucuria şi durerea în faţa necunoscutului care-ţi dăruie îndată sufletul său! Nu negustori comoara pe care o ascunzi, aceluia care ţi se dăruie! Oricare ar fi furtunile ce ţi-au nimicit speranţele, fii nobil, încrezător, nu te îndoi niciodată de căldura sufletului tău şi n-o refuza însetatului care ţi-o cerşeşte. De vreme ce o simţi în tine, poţi fi sigur că nu eşti singurul care o deţii…Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiunea prieteniei! Numai ea ştie să ne facă singurătatea mai puţin ucigătoare şi viaţa suportabilă.” (Panait Istrati)

Cu sufletul însetat după  prietenie şi cu inima tânjind după o altă inimă capabilă să bată în acelaşi ritm cu a sa, aşa l-a cunoscut Panait Istrati pe Mihail Mihailovici Kazanski, refugiat rus venit de nu se ştie unde, hamalul plin de păduchi care citea, în original, Jack de Alphonse Daudet, în murdara plăcintărie a lui kir Nicola. Personaj enigmatic care a trăit în Brăila anilor 1900-1908, Mihail va fi evocat de Panait Istrati în volumul Adrian Zografi, în capitolul intitulat, Mihail. Împreună cu el a pornit să străbată lumea, fără un sfanţ în buzunar, însă cu bucuria năvalnică a tinereţii lipsită de griji şi dornică de aventuri inedite. Şase ani au hălăduit împreună, ajungând în Egipt, la Alexandria şi Cairo, la Port Said şi de acolo în Liban, până în 1908, când Mihail, ruinat de boală, a decis să plece la Odessa şi de acolo, undeva, pe malurile Volgăi. Ştia că va muri şi se întorcea pe pământul din care fusese zămislit, câtă vreme sufletul lui obosit nu–şi găsise locul sub soarele Mediteranei. Pentru cei din jur, oameni ai interesului, prietenia lui Panait Istrati cu Mihail Kazanski era doar o relaţie dintre doi „homosexuali”. Aşa o vedeau ei. Doar sufletele nobile asemeni celor doi vagabonzi puteau pricepe că ceea ce-i unea era mult mai presus de înţelegerea celorlalţi.

Nu convorbirea era motorul care hrănea cu dragoste prietenia dintre mine şi Mihail, spune Panait Istrati în aceeşi confesiune, ba, chiar, nici prezenţa noastră materială, ci numai faptul că fiinţam unul în sufletul celuilalt.”.. „Îmi închipui că în eternitate armonia provine din tăcerea absolută. Cuvântul pare să fie o pedeapsă pe care Dumnezeu a aplicat-o singurului animal încrezut de pe pământ.”

Odată cu dispariţia lui Mihail, Istrati s-a simţit singur, dezorientat, lipsit de apărare şi de ţel. Împreună fiind, nu-şi spuneau mare lucru şi, deseori, erau în contradicţie.

Câţiva ani mai târziu, continuând să colinde lumea, după ce mai pierdu un prieten în persoana lui Ştefan Gheorghiu, ajunse în Ţara Cantoanelor, doborât de tristeţe. Aici primi vestea altor două morţi care-l lăsau pur şi simplu fără rădăcini: moartea mamei şi cea a bunului prieten Samoilă Petrov. Sătul de lupta acerbă cu viaţa, de toate lipsurile, dezgustat de neagra singurătate, pe 3 ianuarie 1921 a decis să încheie socotelile cu viaţa. Destinul a vrut să nu piară, dar să cunoască un alt mare şi adevărat prieten-pe Romain Rolland. Din această întâlnire avea să iasă câştigată literatura, Panait Istrati debutând cu primul său roman, Chira Chiralina, în vara anului 1924.

Pe 15 octombrie 1927, hotărăşte să facă o călătorie în URSS pentru a vedea la faţa locului binefacerile ideologiei la care aderase, sperând în dreptate pentru cei slabi şi mulţi. Mare i-a fost dezamăgirea! Partea bună a acestei călătorii a fost întâlnirea cu Nikos Kazantzakis, venit şi el să se documenteze. Iată cum redă Panait Istrati „frumoasa întâlnire”:

„În mijlocul unui furnicar de invitaţi, printre care căutam zadarnic privirea în care zbucnesc pasiuni vaste, se ivi într-o zi un om. Corpul său de ascet pare în prada unei lupte, aci şăgalnică, aci sângeroasă, cu ghearele tuturor dorinţelor. Lumina care îi pluteşte pe faţa chinuită este aceea a omului, căruia credinţa îi pustieşte măruntaiele. Ochii, mult deschişi, sunt jucăuşi ca argintul viu. Privirea străpunge, atrage, îndepărtează, mii de lumini într-un minut. Gura i-a muşcat peste tot, scuipând tot ceea ce a muşcat şi continuă să muşte. Nările nasului se deschid şi se închid neîncetat, adulmecând toate mirosurile. Omul vorbeşte. Vrea să fie banal, potrivit cu circumstanţa care ne-a unit, dar el îşi înfige lăncile privirii sale în faţa mea şi de îndată, cuvintele sale abordează universalitatea, în timp ce braţele-i descărnate se alungesc ca să înşface himerele. Înţeleg de îndată că am de-a face cu cineva mai puternic decât mine, în mai multe domenii, şi mai ales, în cel al viziunilor trecutului şi a conjuncturilor viitorului. Mă aflam în pat, serios bolnav de trei zile. Îi întind mâna. Mi-o înşfacă. Şi, ca prin farmec, nu mă mai simt bolnav. Îi spun:

-Aşteaptă, vreau să te întovărăşesc. Cine eşti tu?

-Eu sunt Cretanul.

-Mă cunoşti deci?

– Tu eşti Chefalonitul; după Cretani, Chefaloniţii sunt oamenii din Grecia, pe care îi iubesc cel mai mult. Ei sunt mai rasaţi decât ceilalţi.”

Apariţia lui Kazantzakis l-a copleşit pe Panait Istrati. A fost „dragoste” la prima vedere. Găseau unul în celălat puritate şi iubire cât să-i facă să se admire reciproc. Dar, mai presus de toate, îi unea dragostea de oameni, chiar şi a celor mai decăzuţi dintre semeni. Asemeni lui Panait Istrati, Kazantzakis avea un cult pentru prietenie, deşi, nu de puţine ori, trăise drama despărţirii, uneori mută, alteori violentă lucru care-l făcea să fie tot mai reticent. Tăcut din fire, cu o personalitate foarte puternică venea în completarea personalităţii chefalonitului, mult mai slab de înger şi cu inima mult mai deschisă şi mai caldă. „Istrati mai mult la încântat pe cretan, l-a impresionat prin căldura sa sufletească”, spune Nikiforos Vrettakos.

Toată viaţa Kazantzakis îşi dorise să-şi găsească fraţi, să aibă prieteni de suflet. Aşa i-a fost Pandelis Prevelakis cu care a întreţinut o îndelungată corespondenţă. Bun prieten i-a fost şi marele poet Anghelos Sikelianos după care, despărţindu-se, spunea: „Îmi vine să deschid uşa cea întunecată şi să plec”.

Cu Iannis Stavridakis a fost de asemeni, bun prieten între 1917-1918, apoi în 1921 cu pictorul Takis Kalmouhos cu care a făcut o călătorie în Egipt.

În cartea sa, Panait Istrati, Un chardon deracine, ecrivain francais, conteur roumain (Edition Maspero, 1970), Monique Justrin-Klener afirmă: „Se prea poate ca Nikos Kazantzakis , acest om atât de hotărât , de lucid, să fi avut o înrâurire paralizantă asupra gândirii lui Istrati. Oare Istrati se simţea strivit de personalitatea celui pe care-l numea „zmeu”? Probabil că da, deoarece nu va trece mult şi se vor ivi divergenţele, cei doi se vor înfrunta şi se vor răni!”

Iar Colette Janiaud-Lust în cartea sa Nikos Kazantzakis, Sa vie, son oeuvre (Edition Maspero, 1970) în capitolul Un ami prenomme Panait afirma: „ Kazantzakis, intrând în ziua aceea la hotelul moscovit Pasaj, era fericit la gândul că va cunoaşte un adevărat luptător, ceea ce însemna pentru el un prieten. De obicei nu prea avea încredere în noile cunoştinţe.” Cert este că această întâlnire i-a marcat pe amândoi deopotrivă.

În “Raport către El Greco”, însuşi Kazantzakis povesteşte despre momentul întâlnirii cu Istrati:

Cunoşteam viaţa eroică, plină de necazuri, a lui Panait Istrati şi-i citisem povestirile pline de farmecul oriental, dar nu-l văzusem niciodată. Într-o zi am primit un bilet mototolit şi pătat scris cu litere mari, grăbite: „Vino să mă vezi. Tatăl meu era grec, mama româncă, eu sunt Panait Istrati.”

Când am bătut la uşa camerei sale de la Hotel Pasaj din Moscova, eram de-a dreptul fericit la gândul că voi vedea un bărbat care cunoaşte înţelesul luptei. Mi-am învins neîncrederea care mă stăpânea când era vorba să fac o nouă cunoştinţă şi m-am dus să-l caut plin de încredere. Zăcea bolnav în pat, şi în clipa în care m-a văzut s-a ridicat şi a strigat foarte bucuros în greceşte: „More! bine ai venit! Bine ai venit, more!”…Ne-am strâns mâinile râzând amândoi: dintr-un salt a sărit din pat…Grecia s-a redeşteptat în fiinţa lui şi sângele lui de Chefalonit a prins să clocotească în el; a început să fredoneze cântece vechi pe care le auzise în cartierul grec din Brăila:

O, un fluturaş de-aş fi

În jurul tău să zbor..”

Dar, aşa cum povesteşte Kazantzakis, încă de la bun început, între ei au apărut divergenţele. Pentru că Panait Istrati nu voia să se arunce cu capul înainte într-o luptă care nu era a lui, pentru că nu era dispus să treacă cu vederea ceea ce văzuse, pentru că, de fapt şi de drept realitatea, la faţa locului, era cu totul alta, pentru că revoluţia sovietică nu rezolvase nici pe departe problemele celor mulţi,  dimpotrivă…

Se întâlnise cu Gorki, în care crezuse şi pe care îl divinizase, şi descoperise un oportunist ca atâţia alţii, un profitor al noii lumi, lucru care-l scârbise profund. Încercând să-l consoleze, Kazantzakis îi zise:

„-Asta-i, omul este un animal părăsit: fiecare e înconjurat de o prăpastie peste care nu există nicio punte. Nu trebuie să te doară, nu ştiai lucrul ăsta?”

Lucidul Kazantzakis credea că schimbarea nu se putea petrece decât cu mari sacrificii, de aceea nu s-a lăsat prea impresionat de nedreptăţile întâlnite de-a lungul călătoriei pe care au făcut-o împreună.

Însă, cu toate diferenţele în a privi ideologia comunistă,  între cei doi se va lega o prietenie până la moarte, iar drumurile lor se vor despărţi uneori. Despre această prietenie va scrie şi Eleni Kazantzakis în cartea sa: “Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”, tradusă de curând şi în limba română şi publicată de Editura Istros a Muzeului Brăilei.

La sfârşitul călătoriei din URSS, Panait Istrati îl va prezenta pe Kazanzakis francezilor publicând două articole în numerele 16 şi 21 din „Le Monde” , unde scria printre altele: „Îl vom reîntâlni în curînd în literatura franceză, deoarece Parisul şi prietenii din Franţa nu-l pot ignora pe Kazantzakis.”

În articolul său La rencontre de deux conteurs d’Orient: Nikos Kazantzakis et Panait Istrati, publicat în revista Sud Marseille, 1973, Monique Jutrin-Klener consemna:” Unul îl antrenează pe celălalt, unul e subjugat de celălalt, doi greci, o lume!…În vremea aceea, Istrati, în vârstă de patruzeci de ani, era la apogeul gloriei sale. E cunoscută cariera acestui autodidact, vagabond incorigibil, care devine scriitor la vârsta de 40 de ani şi străbate literatura franceză ca un meteor. Nikos Kazantzakis, mai tânăr cu un an, era încă necunoscut publicului occidental. Istrati e fascinat de vasta lui cultură, de disciplina gândirii sale. Cât despre Kazantzakis, simte un fel de afecţiune amestecată cu condescendenţă pentru acest om care-şi trăieşte viaţa cu atâta pasiune şi înflăcărare şi se exprimă atât de dezordonat. Dar, doi mari scriitori s-au recunoscut. Tovarăşii lor de drum, fascinaţi, nu se mai satură să-i asculte. Ei reuşesc să redea povestea lui Zorbas sau a Chirei, de pildă, în zece variante!

În 22 decembrie 1927 hotărăsc să plece împreună în Grecia unde ajung în 31 decembrie 1927. Panait Istrati era deja cunoscut, pentru că în urmă cu doi ani i se publicase Chira Chiralina, legenda creată în jurul său şi supranumele de „Gorki al Balcanilor”, ajunseseră până aici. În ziarul Proia de sâmbătă 31 decembrie 1928, Kazantzakis îl va prezenta pe Istrati publicului atenian: „Istrati nu e nici povestitor, nici romancier, ci mai mult decât toate acestea la un laolaltă. Este un oriental, un primitiv strâns legat de puterile simple ale pământului, de suflet. Istrati, aidoma orientalilor, se aşază cu tot trupul pe pământ, cum fac pietrarii, şi povesteşte. Nu ştiu să mai fi întâlnit pe cineva care să povestească cu atâta forţă şi gingăşie totodată! Ascultându-l, ai sentimentul că pământul devine mai cuprinzător. Celebrul sultan al Spaniei Abd-ar-Rahman, îi spunea scumpului poet: „Isa, când te aud vorbind, simt că fruntariile regatului meu se lărgesc.” Tot aşa şi noi, ascultându-l pe Istrati, ne simţim altfel, inima!…”

Pe 12 ianuarie 1928, Nikos Kazantzakis şi Panait Istrati ţin o conferinţă despre realităţile văzute în Rusia. Acest lucru şi câteva articole publicate în ziare fac din Panait Istrati persona non grata în Grecia . Sunt chemaţi la Justiţie şi în acelaşi timp intră în vizorul autorităţilor şi al clericului ultraortodox grec. Aşa că, Istrati „este poftit să părăsească Grecia.” Împreună cu Kazantzakis fac o nouă călătorie în Rusia. În această a doua călătorie prietenia lor se şubrezeşte din cauza divergenţelor de opinie. Cretanul e prea ordonat, prea disciplinat pentru hamalul din Brăila.

Era în toiul călătoriei când Istrati simte că vraja romantică a unui vis neîmplinit, dar, totuşi, atât de aproape de împlinire, începe să se destrame. Se simte mic şi neputincios, nu poate să încrucişeze sabia lui donquijotescă cu sabia gigantică a tovarăşului său. Revoluţionarul se destramă. Se simte strivit. Împotrivirile lui nu aduc nici un rezultat. Cunoştinţele bine rânduite ale lui Kazantzakis îl determină de fiecare dată să stea la locul lui. Istrati nu are altceva ce să invoce decât inima”, spune Vrettakos.

Şi totuşi, adevărul a fost şi va fi de partea lui Panait Istrati. Pe bună dreptate considera că Nikos Kazantzakis trăieşte undeva deasupra norilor, de unde nu voia să coboare cu picioarele pe pământ. Plin de furie îi strigă în faţă prietenului său:

„- Eşti un om fără suflet. Asta eşti. Rece şi nepăsător! Tu nu-ţi pierzi niciodată capul fiindcă nu iubeşti oamenii.”

La rândul său, Kazantzakis credea în justeţea modului său de-a vedea lucrurile: toate sacrificiile, toate nedreptăţile erau necesare şi erau în folosul omenirii. „Panait..înnebunise de-a binelea, plângea, înjura…”va scrie Eleni în cartea sa, convinsă la acea vreme de dreptatea soţului său. Cei doi se despart la Moscova în urma unui dialog tensionat:

„Istrati: Ai venit aici, la noi , cei flămânzi, luptătorii plini de răni, în chip de spectator.

Kazantzakis: Nu! nu! Aici, în URSS, şi eu mă lupt şi trupul meu e acoperit de răni. Încearcă să înţelegi! Astăzi sunt emoţionat. Simt că ne vom despărţi. Inima lasă slobode chingile care o strâng, vrea să dăruiască…

Istrati: E sărutul lui Iuda…Vrei să pleci singur? Pleacă şi renunţă la cuvintele mari!”

Kazantzakis nu se lasă înduplecat nici de suferinţa bătrânului Rusakov şi nici de drama ginerelui său, scriitorul Victor Serge. Aici se vor despărţi cei doi prieteni, plecând în direcţii diferite, fără ca măcar să-şi strângă mâna. Kazantzakis considera că pentru sistem niciun sacrificiu nu era destul de mare, în vreme ce, Panait Istrati acordă o importanţă primordială oamenilor şi suferinţei lor.

Din 1932 cei doi încep să-şi scrie şi reiau relaţia de prietenie. „Doi oameni adevăraţi cu inima sângerată şi vitează nutrind un sentiment omenesc, singurul în stare să ne alunge singurătatea, s-o facă suportabilă; aceste scrisori arătau cât de puternică a fost prietenia dintre ei şi, în acelaşi timp ni-l arată pe Kazantzakis solidar cu Omul care nu aderă la nimic!”(Henri Courbis)

 „Tu, Panait, eşti o idee mare, nu mi-e frică, sunt sigur de tine! În ziua când vei pleca, pământul se va răci simţitor! Rămâi, arzi, mobilizează-ţi toate forţele, crede-ca şi mine- în minune”, îi scrie Nikos Kazantzakis.

După cei câţiva ani de tăcere, telepatia, o stranie coincidenţă face ca cei doi prieteni să-şi scrie concomitent. Firul corespondenţei e reluat în 1932 cu aceeaşi ardere şi cu aceeaşi tandră afecţiune de parcă ieri s-ar fi despărţit. La 5 decembrie 1932, luptând cu moartea într-o chilie de la Mănăstirea Neamţului, Panait Istrati îi scrie lui Nikos Kazantzakis:

Ce faci scumpul meu, Nikos? Mi-e dor de tine. Cu toate că sunt grav bolnav, nu-ţi pot uita chipul fără seamăn. Dacă tot mai eşti supărat, iartă-mă şi dă-mi iute un semn de viaţă.

Al tău, Panait Istrati. „

Bucuros să reia firul prieteniei, în 5 ianuarie 1933, Nikos Kazantzakis îi scrie de la Madrid:

Prea scumpul meu Panaitaki, cartea ta a făcut să-mi tresară inima. Mă gândesc întotdeauna la tine: idei, ideologii şi hârţoage îmi produc greaţă, există altceva, mult mai adânc, mai scump, mai omenesc care ne uneşte şi care nu va pieri decât odată cu trupurile noastre lungi, slabe, hrăpăreţe, nesăţioase. Eşti bolnav? Să fie oare cu putinţă, pisică cu şapte suflete? te rog să-mi scrii amănunte despre viaţa ta: Eu mă aflu de câteva zile în Spania si sunt fericit cu toate simţurile mele, adică ele sunt limpezi, avide, tăcute. Ne vom mai revedea oare vreodată? Cine ştie?! Să ajungă cine e în stare. Poate că nu mai avem nevoie să ne revedem.

Nikos

Panait Istrati îi răspunde bunului său prieten printr-o lungă epistolă în care-i povesteşte toate întâmplările prin care a trecut de când s-au despărţit. După încă un schimb de scrisori, în 23 martie 1933, Panait Istrati îi răspunde încheind cu următoarele cuvinte: „Al tău, aici şi în neant. Scrie-mi , îmi plac cuvintele tale! PAN”

O vreme corespondenţa celor doi nu consemnează vreun schimb de scrisori, ca în 1935, să fie reluată printr-o întâmplare. În 6 februarie 1935, Nikos Kazantzakis îi scria o altă epistolă încărcată de tragism:

 „More Panaitaki, scumpe Lazăre, tu care nu te sinchiseşti nici de Hristos, o Supra-Lazăre, te salut!

Ce bucurie să trăim pe acest bulgăre de pământ, să iubim. Să-l iubim pe haiducul ăsta năstruşnic cu fundul de plumb, care mereu tot în picioare cade. Salut, o, frate, o, tovarăşe, de şotii, o eternule Ulise!…Noi, tu şi cu mine, suntem fericiţi, singurii fericiţi pe lumea asta, pentru că ne jucăm cu focul şi nu avem nevoie decât de inima noastră minunată, nesăţioasă şi sângerândă. O devorăm în fiecare zi şi ea renaşte în fiecare noapte, suntem Prometei, şi în acelaşi timp vulturul lui Prometeu, suntem oameni adevăraţi.”…

Era penultima scrisoare.

Ultima fu doar acel strigăt deznădăjduit:

More Panaitaki!

N.”

Indiferent ce s-a spus şi s-a scris, cei doi prieteni au rămas tot timpul aproape unul lângă celălalt, cu gândul şi cu sufletul. Stă mărturie şi cartea scrisă de Eleni Samios- Katzanzakis, Adevărata tragedie a lui Panait Istrati, publicată în 1936. În orice situaţie, indiferent cu cine au discutat, atât Panait Istrati, cât şi Nikos Kazantzakis au afirmat că l-au cunoscut pe cel mai valoros om din lume şi pe cel mai mare scriitor.

Dar timpul cerne şi judecă totul. Datorăm o smerită înţelegere prieteniei sincere, fierbinţi, Istrati-Kazantzakis, consumată sub zodia unui destin vitreg. Fiind atât de deosebiţi, erau totodată atât de necesari unul altuia şi fiecare rîvnea, poate, la ceva din firea celuilalt. Kazantzakis, alienat, ulcerat, rupt într-o măsură de oameni, duce o existenţă ascetică, consacrată scrisului. Istrati, deşi e la fel de lovit, nu-şi concepe existenţa decât în clocotul vulcanului uman şi va fi victima dragostei sale pentru oameni, o nadă de care destui au profitat! O pasionată dragoste pentru Libertate şi Adevăr, pentru Demnitatea omului i-a unit pe aceşti doi mari scriitori. Sub semnul acestui ideal s-au cunoscut, luptând pe căi deosebite pentru înfăptuirea lui-şi şi-au sacrificat prietenia!” (Polixenia Karambi)

Bibliografie:

Panait Istrati, Amintiri. Evocări. Confesiuni, Editura Minerva,1985

Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, Editura Minerva, 1985

Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, Editura Univers, 1986

Nikos Kazanzakis, O viaţă în scrisori, Antologie de Polixenia Karambi, Editura Univers,1983

Rudolf Kassner – Zeul şi Himera (Dialoguri, eseuri, parabole)

“Cine ne-a răsucit în aşa fel că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
celui care pleacă? Ca şi cum, ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întârzie-,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.” 
(R.M.Rilke- Elegia a opta)

 

Pe Rudolf Kassner l-am descoperit întâmplător. De la primele fraze citite, cartea “Zeul şi Himera”, publicată la „Editura Humanitas” în anul 2004, m-a cucerit pe deplin. Nu-i o carte uşoară, dar tocmai pentru faptul că m-a ţinut legată cu toate fibrele, rupându-mă total de restul lumii, e semn că-i una din cărţile marii literaturi care te marchează pentru toată viaţa.

Poet şi filosof, totodată, Rudolf Kassner este una dintre cele mai singulare personalităţi din cultura europeană. Activitatea sa literară se întinde pe o perioadă de 60 de ani. S-a născut la 11 septembrie 1873 în Gross–Pawlowitz, în sudul Slovaciei. În urma unei poliomelite contractată în copilărie a rămas paralizat, ceea ce nu l-a împiedicat să urmeze studii de literatură şi de filozofie. „Destinul l-a pus într-o situaţie extraordinară: are două picioare paralizate şi cea mai deplină veselie a spiritului. Merge în cârje şi este un călător pasionat”, afirma Hugo von Hofmannsthal despre el.

În 1900 debutează cu volumul “Mistica Artiştii şi Viaţa”, o culegere de studii asupra romanticilor englezi analizaţi prin prisma unei estetici neoromantice şi platonizante.

În 1903 publică “Morala Muzicii”, carte despre morala unui om a cărui viaţă este muzica (Wagner). Primele sale scrieri au fost marcate de influenţa lui Nietzsche şi a lui Wagner.

Cu anul 1911 debutează cea de-a doua perioadă de creaţie din opera lui Kassner, ocazie cu care publică volumul “Despre elementele grandorii umane”. Acest volum va avea un impact deosebit asupra lui Rilke, aflat în perioada elaborării “Elegiilor din Duino”, “Elegia a opta” dedicând-o lui Kassner. Este volumul în care autorul face o incursiune în domeniul filozofiei religiilor din perspectiva grandorii, analizând relaţia mit-istorie – grandoarea magică a regilor şi eroilor mitici, a oamenilor situaţi în imediata apropiere a zeilor, grandoarea cosmosului grecesc, „având drept criteriu suprem Măsura, identitatea dintre a fi şi a gândi”. În „Elementele grandorii umane”, notaţia fină uşor contaminată de ironie, tonul decent şi reţinut sunt elementele la care face recurs în devoalarea pseudovalorilor epocii în care trăieşte. „Cred că prin nimic nu-şi trădează el (omul indiscret) descendenţa din elementul vulgar şi arbitrar şi mediocru, ca prin faptul că nu mai e în stare să perceapă grandoarea decât în actor şi niciodată fără mijlocirea actorului. Sau el are idealul american al grandorii, omul excesiv, superlativul, specialistul, colosul, mărimea zilei, tenorul, Roosevelt, miliardarul, boxerul, în genere omul fără tensiune, şi îşi admiră eroul caricaturizându-l”

 În viziunea lui elementele grandorii se reflectă în primul rând în personalitatea creştinului: „El trăieşte şi printre noi: cel ce s-a întors. Cu totul tainic, ba chiar pitit în fiece ins fără deosebire : în cel fericit şi în cel tulburat, în cerşetor şi în trufaş, în cel desfrânat şi în cel pur. El e tocmai omul care nu mai e măsura lucrurilor, sărmanul. Cine va voi să se măsoare cu măsura celui sărman? Măsura lui este tensiune. Despre un astfel de om nu se poate spune că ar fi mare, căci un asemenea om nu e mare, ci real. Sărmanul este omul real. În felul acesta, el e mereu şi pururi nevoit să se măsoare cu sine însuşi, iar grandoarea şi măsura lui nu mai rezidă în armonie, ci în transfiguraţie.”

Personalitatea, noţiune mai nouă care o înlocuieşte pe aceea de om desăvârşit, defineşte individul aflat în relaţie de complementaritate cu lumea. În viziunea sa, omul modern, „indiscretul”, cel care trăieşte doar la suprafaţă, fără să aibe profunzimea personalităţii e lipsit de grandoare:” Cine nu-l ştie pe hedonistul acesta lipsit de gust, trist erotic, estet plin de compasiune, patriot din deznădejde şi fără convingere, evlavios fără credinţă? Cine nu se se izbeşte zilnic de acest ins superviu şi totuşi deja mort? De acest veşnic încântat şi totuşi pribeag? De toţi aceşti inşi mai bogaţi în vorbe decât în substanţă, şi care din această cauză preferă să se înşele cu o carte întreagă decât să aibe dreptate cu o singură frază? Şi acest individ,  lipsindu-i dăruirea, nu va pricepe niciodată că „lumea îi este menită şi devine actuală şi reală doar pentru cel capabil să se dăruiască.” Între omul antic şi cel modern există o falie de netrecut: omul antic se naşte cu simţul grandorii, priveşte lumea din afara ei, dinspre lumină spre întuneric, în vreme ce omul contemporan este singur şi însingurat, fără unitate şi fără măsură. Spune Kassner: „Cui dintre noi nu i s-a întâmplat să privească aşa din afară, din lumină în ochii unui om, indiferent care, primul venit, şi să nu se sperie zărind în ei eul, nu personalitatea, nici ţelul, forma şi măsura, ci pur şi simplu ceva animalic  şi demonic?”

 Diferenţa dintre omul antic şi cel creştin este doar că în legea omului modern este cuprinsă iubirea Vrăjmaşului. Anticul nu are conştiinţa păcatului, de aici şi armonia şi forţa lui: el este fiul Soarelui. Creştinul, omul contemporan, e mereu nevoit să se măsoare cu sine însuşi, se luptă pentru a ajunge din afară înlăuntru şi pentru asta suferă.  Dar suferinţa nu-i un merit, ci mai degrabă o măsură, o cale .

În 1919 începe publicarea unor tratate şi culegeri de eseuri având drept scop fundamentarea unei hermeneutici şi a unei antropologii numită “Fiziognomie”, deşi aria de preocupări e mult mai largă decât interpretarea trăsăturilor fizionomice. Luând drept punct de pornire citatul din Goethe:”Nu e nimic de căutat în spatele fenomenelor,  ele însele reprezintă învăţătura”, Kassner condamnă psihanaliza freudiană pentru ingerinţele sale în intimitatea individului. Spre deosebire de Rudolf Steiner, sau de Rene Guenon, maeştri spirituali contemporani lui, Kassner nu are nici urmă de înclinaţii către profetism, ori mistagogie. ”Eu însă n-am scris nici măcar un rând, nici măcar un singur cuvânt de dragul cititorului, al scumpului meu cititor, cum spune Kirkegaard. Cititorul nu mă interesează în niciun fel”(Alfons Clemens Kensik), şi într-adevăr aceasta este motivaţia cea mai sinceră a scriitorului privind actul său şi la Kassner.

De fapt Kassner a scris în primul rând pentru a-şi suporta mai uşor dificultăţile unei existenţe chinuită de accidentul din copilărie, nu pentru gloria trecătoare ce bântuie modernismul alienat. Proza lui este una bazată pe o anumită structură muzicală, pe tensiunile unei terminologii personale în care cuvintele-cheie au sensuri diferite de cele uzuale. Tensiunea şi ritmul scrierilor sale se apropie de cea a misticilor germani, izvorând din pasiunea de a gândi până la Idee, până la paradox, până la jertfă. La el Jertfa reprezintă treapta ultimă la care se poate înălţa un individ, („Cât e în stare să jertfească un om, atâta e el de profund”), reprezintă esenţa viziunii lui artistice. Anii celui de-al doilea război mondial şi-i petrece Rudolf Kassner la Viena, apoi se stabileşte în orăşelul elveţian Sierre. Se stinge din viaţă la 1 aprilie 1959 lăsând în urma sa o operă inegalabilă, complexă şi destul de dificil de abordat .

În eseul “Zeul şi Himera”, pornind de la Himerele ce ornamentează Notre-Dame-ul, plăsmuiri ale minţii omeneşti, făpturi fantastice pe care artistul medieval le-a prefăcut în piatră pentru a le înlănţui pe vecie deasupra Abisului, Kassner reconsideră mentalitatea conform căreia omul este izolat de animal. Această concepţie poate fi întâlnită în întreaga plastică animalieră medievală: pe domuri, în heraldică, în cărţile de vânătoare. Himera, acest animal abisal, trăieşte în fiecare din noi ca semn al lipsei de măsură şi spirit, „ca diformitate şi convulsie, îndărătnicie, ca deficit de trezire şi chip, ca îngâmfare şi prefăcătorie, ca manifestare compulsivă, ca supărare, ca teamă, ca pizmă, ca extravaganţă.”

Tot ce e viu, toate creaturile-trebuie să le iubeşti, fiindcă tu eşti în ele şi ele în tine, la infinită distanţă!”

Unicul om care a trăit o viaţă a Spiritului, în care nu exista nici măcar o umbră de himeră a fost cel ce s-a numit Fiul Omului. De aceea grandoarea lui e unică. “Naşterea lui Christos”, eseu publicat în 1955 aparţine ultimei perioade a creaţiei sale când alternează memorialistica cu eseurile şi tratatele mistice.

Voi spuneţi: fără-Dumnezeu e cel ce-l neagă pe Dumnezeu. Nu, Dumnezeu poate trăi şi în negaţie, precum salamandra în foc. Fără-Dumnezeu e cel care în raporturile umane nu face parte jertfei, care nu-i vede abisurile şi harul, fără–Dumnezeu e cel mort, fără-Dumnezeu e şarpele, căci el crede că-l poate poseda pe om fără har, fără iubire, fără jertfă; el omoară, şi omorând posedă. Mulţi mor prin şarpe, mor înaintea morţii lor. Din moartea asta nu există înviere. A nu muri de moartea aceasta, de moartea de dinaintea morţii, de moartea prin şarpe: de asta depinde totul.”

În Dumnezeul-om credinţa este înlocuită prin viziune, iar figura lui Christos, a Dumnezeului-Om, este simbolul jertfei şi al drumului de la magie către libertate, simboluri ale unui creştinism de factură gnostică.

Opera lui Rudolf Kassner este „literalmente cea mai inteligentă din literatura secolului XX”.( Klaus Gunther Just)

 

Bibliografie: Rudolf Kassner, Zeul şi Himera, Humanitas, 2004