Vasile Gogea – Voci în vacarm un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

 

 Voci în vacarm – un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca”, cartea scriitorului şi publicistului Vasile Gogea, a apărut la Editura Eikon din Cluj în 2010, cu o postfaţă de Liviu Antonesei. Volumul conţine interviul pe care autorul l-a luat celor doi intelectuali- voci inconfundabile ale exilului românesc care, vreme de peste 40 de ani, au fost mintea limpede a culturii române.

Interviul a fost luat în aprilie 1990, la Bucureşti, când cei doi scriitori au revenit în ţară după 43 de ani de exil pentru a participa la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din România, prima conferinţă desfăşurată în libertate. A fost publicat apoi în numerele 5 (224) şi 6 (225) ale revistei braşovene „Astra”. Pentru ideile ce se desprind în urma acestui „trialog” (Liviu Antonesei), publicarea  între coperţile unei cărţi este mai mult decât meritorie. Vocile celor două personalităţi „clare”, cum le adjectivizează autorul postfeţei, se fac remarcate în vacarmul ce se prelungea la ieşirea din „iarna vrajbei noastre”, iarna decisivului an 1990, cel care avea să dea direcţia în care orbecăim încă acum, după 27 de ani.

 Înainte de-a spune câteva cuvinte despre cartea jurnalistului Vasile Gogea, voi încerca să creionez o imagine sumară a timpului scurs de la revoluţia/resurecţia din decembrie 1989 până la venirea celor doi intervievaţi în ţară.

Sfârşitul lui 1989 ne găsea într-o stare de confuzie totală, împovăraţi de crima din ziua de Crăciun, de morţile inutile a sute de nevinovaţi, pentru care n-a dat nimeni seama până acum, terorizaţi de duşmanul din umbră care erau teroriştii şi într-un, aparent, vid de putere. În acest climat, pe scena politică reapar cele trei partide istorice, alături de falsa putere provizorie a FSN-ului care, disimulându-şi adevăratele intenţii, încerca să inducă ideea unei puteri care va veghea la reinstaurarea democraţiei în România.

Luna ianuarie 1990 a debutat într-un stil cunoscut doar de cei care în urmă cu 45 de ani mai trăiseră conflicte şi manipulări asemănătoare. Astfel că partidele de opoziţie au iniţiat o serie de manifestări pe care puterea, aparent şubredă şi „provizorie”, dar cu toate frâiele fostului regim bine strunite, a ştiut să le deturneze prin contramanifestaţii de o violenţă ieşită din comun şi lipsită de justificare. 28-29 ianuarie sunt date memorabile în istoria postdecembristă, când mai mult de 100 de mii de persoane, muncitori din capitală şi mineri din Valea Jiului au devastat sediile partidelor istorice, brutalizându-i pe cei care erau înăuntru ori încercau să protesteze. Încă păstrez în memorie imaginea lui Corneliu Coposu suprapusă de ticăloşia guvernanţilor peste imaginea lui Ceauşescu prin salvarea cu acel tab de furia mulţimii.

Pe 18-19 februarie, manifestaţia paşnică din Piaţa Victoriei este deturnată de un grup de provocatori care iau cu asalt sediul Guvernului, iar forţele de ordine asistă fără să opună vreo rezistenţă. Din nou autorităţile califică evenimentul ca şi pe cel din 28-29 ianuarie ca fiind un atac la adresa democraţiei, mobilizând minerii din Valea Jiului – deveniţi forţa oarbă cu care FSN-ul lui Iliescu îşi consolida puterea.

Vacarmul a continuat cu scenariul din 19-21 martie de la Tg. Mureş, cu tragicul lui final.  A fost pretextul fabricat de aceeaşi putere „provizorie” pentru crearea Serviciului Român de Informaţii, în care au fost regrupate toate cadrele vechii poliţii politice puse acum în slujba noilor guvernanţi. După 29 ianuarie, partidele istorice nu vor mai ieşi în stradă, iniţiativa aparţinând de aici încolo tinerilor din sindicatele independente şi studenţilor. Anunţul făcut de Iliescu şi acoliţii săi de-a nu se mai considera „provizorii” şi de-a organiza un partid ce avea să participe la alegerile din 20 mai a completat această imagine a minciunii  postdecembriste instituţionalizate.

Voi mai aminti că la 11 martie 1990 „Societatea Timişoara” dădea publicităţii „Proclamaţia de la Timişoara”, program în 13 puncte care era menit să dea direcţia corectă pentru continuarea reformelor în care mulţi români îşi puseseră speranţa.

Un alt lucru care mi s-a părut deosebit de semnificativ în acest vacarm general a fost reînrolarea TVR în slujba partidului unic reprezentat prin noua putere, precum şi gruparea unei părţi destul de consistente a presei în jurul clicii iliesciene: ziarul Azi – oficialul FSN-ului, Adevărul lui Darie Novăceanu (unul dintre cele 2 ziare de referinţă antedecembriste, „Scânteia”) precum şi majoritatea fiţuicilor locale puse în slujba celulelor de partid feseniste. Toată această ofensivă a presei ticăloşită pe zi ce trece şi ajunsă la faza în care nu era cu nimic diferită de ceea ce s-a întâmplat imediat după 1944. Cu o singură rezervă. Atunci trecerea de partea puterii s-a făcut mai lent, pe parcursul a trei ani, până în 1947, la plecarea Regelui din ţară. Pentru cine doreşte să se edifice, recomand cartea Anei Selejan, „Trădarea intelectualilor”, apărută în 1992 la Editura “Transpres”. Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit este faptul că această poziţie a presei a venit şi vine în întâmpinarea cititorilor ei. Nu neg existenţa unei părţi a presei în care „România Liberă”, „Revista 22”, „Expres” încercau să contrabalanseze vacarmul întreţinut de presa oficială. Amintesc doar titlurile: „Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?” şi „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă”.

În acest climat, pe bună dreptate numit de dl. Vasile Gogea „vacarm”, dominat de multă confuzie şi de o atmosferă mută de ură, are loc discuţia celor trei personalităţi. Întrebaţi dacă venirea lor în ţară însemna sfârşitul exilului, Monica Lovinescu menţionează că dacă n-ar fi fost Revoluţia, nu s-ar fi întors. Numai că ceea ce au găsit în ţară nu era o democraţie, ci o „democratură” (Pierre Hassner) şi că puterea instaurată nici n-avea de gând să instaureze o democraţie, ci o democraţie originală, împănată cu toate ingredientele unei prelungiri a regimului din care tocmai se credea că s-a ieşit. Virgil Ierunca aduce completarea că au fost două tipuri de exil: unul exterior, al celor plecaţi în afara graniţelor, şi unul interior, de natură spirituală, exilul din interiorul conştiinţelor. Acest al doilea exil se cerea să fie prelungit, ceea ce n-ar fi trebuit să fie confundat cu demisia intelectualilor de la menirea lor de oameni ai cetăţii.

Vacarmul găsit de cei doi la întoarcerea în ţară era necesar şi justificat după anii lungi de tăcere; ceea ce dădea de gândit era faptul că acest vacarm nu era întreţinut de vocile democraţiei, ci de puterea care se instalase mai mult pe uşa din dos, folosind aceleaşi instrumente pe care le folosise şi regimul totalitar – manipularea, lipsa unui discurs coerent, ipocrizia, minciuna servită pe post de adevăr de necontestat. Era clar că drumul pe care pornise societatea românească era unul greşit. Şi, aşa cum propunea Monica Lovinescu, ar fi fost neapărat nevoie de un tribunal al onoarei, cel puţin în rândul intelectualilor, care să impună celor compromişi, ce şi-au făcut cu consecvenţă plecăciunile de rigoare la curtea cizmarului, să-şi ia un răgaz de tăcere. Nu procesele, închisoarea, vânătoarea de vrăjitoare ar fi trebuit să stea la temelia noii societăţi, ci minima decenţă; nu relativizarea şi  instituirea unei culpe generale, ci, aşa cum spune Vasile Gogea, o ierahizare a culpelor care ar fi putut să ducă la despărţirea corectă a apelor. De aici ar fi trebuit să se pornească. Şi în acest climat de instituire a adevărului se cerea recuperarea culturii exilului. Monica Lovinescu a ţinut să precizeze că adevărata cultură s-a făcut în ţară, aportul exilului fiind mai degrabă de natură etico-politic. Exilul a fost vocea căreia în ţară nu i s-a permis să spună ceva, iar acum era nevoie de-o unificare a vocii exilului exterior cu cea a exilului interior tocmai pentru recuperarea memoriei colective. Patria lor unică fiind limba română.

Virgil Ierunca este autorul cunoscutei antologii a ruşinii de la finalul revistei „Ethos”, antologie în care, pe lângă culturnicii din ţară, apăreau şi românii exilaţi, numiţi de el români deplasaţi, pentru poziţia lor procomunistă, ei trăind departe de toate fericirile cu care acest regim îi blagoslovea pe români.

Un alt subiect abordat de Vasile Gogea cu cei doi valoroşi parteneri de dialog a fost cel al elaborării unei oncologii sociale, termen pus în circulaţie de Gabriel Liiceanu în conferinţa susţinută la Casa Pogor din Iaşi, cu prilejul aniversării lui Maiorescu, sub titlul Patologia spiritului şi a culturii. Considerat o voce „clară” în vacarmul indus şi întreţinut de putere, Gabriel Liiceanu este comparat, de către cei doi scriitori, cu Havel, comparaţie pe care domnul Liviu Antonesei o găseşte exagerată, mai ales văzută în lumina prezentului. Eu continui să cred în luciditatea şi măsura cu care Monica Lovinescu a dat răspunsurile în acest interviu. Privind personalitatea lui Gabriel Liiceanu în timp şi făcând o comparaţie între cele două popoare, consider că Havel a fost conştiinţa şi dizidentul unui popor cu o conştiinţă civică ridicată, motiv pentru care vocea sa a fost clară şi mesajul său lipsit de echivoc. Toate încercările lui Gabriel Liiceanu de-a cere societăţii româneşti să se înscrie pe o direcţie etică s-au izbit de opoziţia unei populaţii buimacă, deloc doritoare de schimbare. Mai grav e faptul că s-au găsit printre intelectuali voci care să-l judece şi să-l condamne.

               Virgil Ierunca spune: „Am asistat la un fenomen paradoxal, nu e singurul de altfel: oamenii care au vorbit în România despre vinovăţia colectivă au fost oameni care nu aveau să-şi reproşeze nimic, în vreme ce ceilalţi, care aveau să-şi reproşeze multe lucruri, de la tăcere până la laşitate manifestă, au tăcut, de data aceasta tăcerea are conotaţii vinovate, au început să întroneze această separaţie ciudată, pitorească, aş spune, din punct de vedere moral – există şi un pitoresc al moralului – între o vinovăţie colectivă, despre care vorbea Jaspers după primul război mondial, despre care vorbea Havel, despre care au încercat şi au vorbirt aici, cine? Gabriel Liiceanu, Octavian Paller între alţii, ca să li se răspundă cu o iritare pe care n-aş vrea s-o calific, atât de acută totuşi, din partea unor scriitori, a unor oameni care ştiu ce înseamnă a medita în peisajul pur literar, în peisajul pur artistic. E un lucru pe care nu l-am înţeles.”

 Următorul subiect propus de Vasile Gogea a fost instituirea unei noi geografii morale a ţării având ca repere Sighetul şi Piteştiul. Pornind de la  fraza lui Noica, în care vorbeşte despre transformarea unui popor în populaţie, Virgil Ierunca sugerează că această transformare n-ar fi fost posibilă dacă comunismul n-ar fi dus la bun sfârşit planul de creare a omului nou; omul nou, vizibil prin discursul şi gesticulaţia sa amplă, cel care cere instituirea unei democraţii originale, a acestui soi de democratură în care încă ne ducem zilele de pe o zi pe alta. Ţara pe care cei doi au părăsit-o în urmă cu 43 de ani nu seamănă deloc cu ţara găsită şi cu cea propusă de noii guvernanţi. Un semn al ipocriziei guvernării iliesciene era clar reconsiderarea provizoratului. Minciuna a fost generalizată şi instituţionalizată prin manipulările la care populaţia a fost supusă. „Şi acuma, minciuna nu stă numai cu regele la masă, dar minciuna stă şi la săraca masă a oamenilor simpli, a muncitorilor, a oamenilor care îndură atâtea privaţiuni cotidiene. Minciuna este astăzi, de la vodă până la popor şi până la prostime, prezentă. Ori, dialectizarea permanentă, acest omagiu pervers adus minciunii mereu deschise , e poate unul dintre lucrurile cele mai grave ale momentului pe care îl trăim.” (Virgil Ierunca)

Poate mult mai benefică ar fi fost existenţa la vedere a unui partid comunist.

Este sau nu nevoie de un recurs la Caragiale? Este, consideră Virgil Ierunca, dar nu la Caragiale „zeflemitorul democraţiei româneşti” şi nici la „cel serios şi tragic” ci la un „Caragiale intermediar”, părintele cetăţeanului turmentat. Dar iată că azi onestul lui cetăţean turmentat de la bere şi de la vin s-a transformat în „cetăţeanul turmentat de minciună” care nu mai ştie cu cine să mai voteze. Cetăţeanul turmentat de minciună este omul nou, cel care întreţine vie şi nevătămată flacăra unei puteri corupte ce se tot perindă de 20 de ani la guvernare, cel care s-a aliat cu puterea în respingerea Proclamaţiei de la Timişoara, cel care votează pentru o strachină de cârnaţi cu fasole şi pentru o găleată din plastic, ori cel scârbit de democraţie şi căzut în prosteala nostalgiei după comunism. Este cetăţeanul care, aşa cum spune Ierunca, nu dă măcar o şansă unui Agamiţă Dandanache. Cel care, după cei 45 de ani în care România a fost în afara istoriei, se străduieşte s-o ţină în acelaşi loc. Acel „cetăţean turmentat de minciună” care întreţine legenda poporului lipsit de noroc aflat sub eterna guvernare a lui „n-a fost să fie”, deşi drumul către libertate a fost presărat cu sute de victime, spre deosebire de celelalte ţări postcomuniste.

Nici imaginea dramatică a societaţii decapitată de elite, avansată de Vintilă Horia, aşa cum aminteşte Vasile Gogea, nu este în viziunea lui Ierunca cel mai mare necaz al societăţii postdecembriste. Principala problemă este abdicarea intelectualilor de la principii, părăsirea uneltelor profesionale şi abandonarea cetăţii în schimbul  unor favoruri oferite de puterea coruptă. Acel „proşti dar mulţi” ar fi trebuit schimbat în „mulţi, şi nu proşti” lucru de care nu s-au învrednicit nici minţile clare ce s-ar fi desprins din vacarmul general, nici poporul rămas încă la faza de populaţie. Este un mare adevăr că poporul român şi-a sabotat singur istoria. Şi unul din momentele care ar fi trebuit fructificat a fost Braşov 1987, moment pe care poporul român l-a ignorat. Un mare merit îi revine gazetarului Vasile Gogea de-a fi transmis în afara graniţelor ceea ce se petrecea la Braşov.

Bibliografie: Vasile Gogea, Voci în vacarm un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Eikon, 2010

Emanuel Pope -Robinson Crusoe

Nico Fine-Rungs of Solitude

Cartea neamului lui Mark Zuckerberg și a lui Bill Gates,

fiul lui William Henry Gates, fiul lui Rober Royce.

Robert Royce a născut pe Hugh Calkins;

Hugh Calkins pe William Swift;

William Swift pe Jonathan Swift

…și acesta pe Edward Zuckerberg;

Edward Zuckerberg l-a născut pe Mark Zuckerberg.

Cu aceste cuvinte ar trebui să înceapă

orice încercare onestă de rescriere

a Noului Testament.

*

La-nceput Dumnezeu a făcut lumina,

cerul, pământul, soarele-luna-și-stelele,

viețuitoarele, ziua de odihnă

și imediat, după aceea, pe Robinson Crusoe.

Cu aceste cuvinte ar trebui să înceapă

orice încercare de rescriere

a Vechiului Testament.

*

Fericit, Robinson Crusoe și Viața Lui,

cea de toate zilele,

primul și singurul dintre moderni

care a trăit însingurarea

rămânând în lumină vie.

Restul,

toți cei care i-au urmat,

nu au mai cunoscut decât moartea lentă,

avizată, evaluată, feliată, filmată,

sintetică și mai nou digitalizată.

Niciunul, dar absolut niciunul

n-a trăit și n-a murit firesc.

Nici dintre părinți și nici dintre copii.

Amin!

 

 

 

 

 

Adrian Grauenfels- Adio, Leonard!

Cohen Leonard 
ne face semne de adio 
noi am rămas lângă al vieţii şubred gard 
cu muzica şi strofele, iubiţi de bard 

 

şi câte valsuri el ne-a dat 
între aici şi dincolo de lume 
Matilde toţi visam în cor 
din cer cădea scrum pe covor 
din vioara lui ce arde

 
pe când dansa tango cu ea 
înlănţuiţi pe viaţă, cu mănuşi sau mâna goală 
ce bucurie el ne-a dat, aşa cânta : “Eu te-am iubit pe când erai divină 
Te iubesc şi-acuma, chiar de-s ruină 
Când nu mai e nimic de retrăit 

Mult imi lipseşti de când m-am dus 
Cu tot ce-a fost şi-o mai fi de spus 
Nu-mi pasă că acum viaţa mi-e goală 
Azi par liber dar sunt mort 
cu greu trupul mi-l mai port 
Spre ora finală…”

Adio, Hallluja, ce cuvânt divin..
poet magnific te iubim !

Frank L. Baum – Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun

 

Christmas Night In Russia by Valery Kosorukov

 

Îmi plac poveştile şi în preajma Crăciunului parcă au un parfum aparte, o strălucire diamantină asemeni steluţei din vârful bradului. De curând am descoperit cartea lui Frank L.Baum „Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun”, o carte care m-a cucerit pe deplin purtându-mă într-o lume în care toate frământările dispar. Să vedem împreună mai întâi unde s-a născut  Moş Crăciun şi cum de-a ajuns el ocrotitorul tuturor copiilor.

Se spune că în pădurea Burzee îşi duceau viaţa Marele Ak, Regina Zurline şi o mulţime de driade printre care şi Necile, o nimfă, rudă de-a reginei. Deşi locuitorii pădurii nu duceau lipsă de distracţii precum: Jubileul Culorilor Toamnei, Sărbătoarea Alunelor, Ceremonia Solemnă a Căderii Frunzelor sau Petrecerea de Ziua Noilor Muguri, uneori, se mai plictiseau. Într-un astfel de moment, Marele Ak le-a făcut o vizită şi a început să le povestească despre fapte şi întâmplări din lumea lor. Povestea începe cu un prunc abandonat la marginea pădurii şi, pentru că era în pericol să fie devorat de leoaica Shiegra, Marele Ak i-a poruncit să-l alăpteze şi să-l îngrijească. 

Intrigată de povestea micuţei vietăţi, nimfa Necile s-a dus să-l vadă şi s-a întors printre ceilalţi împreună cu pruncul. Pentru prima şi ultima dată Mai Marele Pădurilor a permis nemuritoarelor nimfe să adopte pe fiul unui muritor. L-au înconjurat toate nimfele cu multă dragoste şi l-au botezat pe prunc Claus, care înseamnă „cel mic”. Alte nimfe au venit cu părerea că mai nimerit ar fi să-l cheme Neclaus, adică „micuţul lui Necile”. Până la urmă i-a rămas numele Neclaus, sau Crăciun.

Puiul de om a tot crescut alături de mama lui iubită, Necile, de celelalte nimfe , de ryli, de knooki şi de blânda leoaică Shiegra care-l mai alăpta când şi când. Nimfele, fiinţe nemuritoare,  pentru că nu aveau nevoie să socotească trecerea timpului au rămas uluite de schimbările petrecute cu Crăciun care, pe zi ce trece, devenea un fecior tot mai frumos. Într-o zi, Marele Ak a descoperit această evoluţie şi a căzut pe gânduri. A decis, până la urmă, să-l ia pe tânărul Crăciun într-o călătorie în care să-i facă cunoştinţă cu lumea lui de muritori. Astfel, tânărul Crăciun a descoperit existenţa semenilor săi: unii mai veseli, alţii mai trişti, unii trudeau din greu, alţii mergeau ţanţoşi, unii păreau fericiţi, în vreme ce alţii aveau priviri triste şi gânditoare. Dar cel mai mult şi mai mult i-au atras atenţia copiii, indiferent că erau bogaţi, ori săraci – păreau la fel de fericiţi: unii în zdrenţe se jucau prin praf, alţii îmbrăcaţi bine aveau parte de toate desfătările. Curios din fire l-a întrebat pe Marele Ak de ce sunt atât de diferiţi. Acesta i-a răspuns că, atâta vreme cât sunt copii, bucuriile lor sunt simple şi nu se obosesc să gândească la lucrurile materiale. După ce devin adulţi toată truda şi toată viaţa şi-o risipesc pentru a agonisi. Însă, toată zbaterea pentru agoniseală este zadarnică pentru că într-o bună zi tot mor. Aşa a cunoscut tânărul Crăciun bucuriile şi necazurile semenilor săi

Reîntors în pădure nu a mai putut să privească lucrurile cu aceiaşi ochi. Descoperise că locul lui nu era printre acele fiinţe lipsite de griji, care trăiau veşnic, ci alături de neamul lui. A decis că singurul mod în care-şi putea ajuta semenii era să îndulcească soarta copiilor, să-i facă fericiţi S-a despărţit cu greu de mama adoptivă, nimfa Necile, de Marele Ak şi de Regina Zurlinda şi drept răsplată pentru sufletul lui bun a primit  în continuare protecţia Pădurii.

Plecând din Pădurea Burzee, Crăciun a ajuns în Valea Râsetelor unde l-a cunoscut pe bătrânul Nelko, slujitorul Mai Marelui Pădurilor. În timp ce se odihnea în frumoasa vâlcică, Spiritul Fericirii i s-a strecurat în inimă- chipul său nu avea să mai fie vreodată întunecat şi trist. Îşi făcu prieteni printre toate vietăţile care populau Valea Râsetelor. Rylii şi knokii de câmpie aflaseră deja că este protejatul nimfelor şi al Marelui Ak.

Având încuviinţarea tuturor nemuritorilor, Crăciun, ajuns plin de înţelepciune a pornit prin lume  să-i cunoască pe oameni şi pe copii acestora. Peste tot prin bordeiele sărace era primit cu mare bucurie. Numai când a ajuns la palatul Lordului Lerd şi la castelul Baronului Brown, servitorii i-au refuzat intrarea. A oftat din greu şi s-a întors la căsuţele sărăcăcioase unde de fiecare dată era bine primit.

După un timp florile din Vâlceaua Râsului s-au ofilit şi-a venit iarna: fluturii au părăsit pajiştile, susurul pâraielor a devenit aspru şi rece. Când văzduhul s-a umplut de fulgi mari şi pufoşi de nea, la casa lui Crăciun a venit Moş Gerilă. Fiind educat să fie ospitalier cu străinii, Crăciun l-a invitat în casă la căldura focului. Moş Gerilă nici n-a vrut să audă. Ba, hohotind de râs, a decis să îngheţe toate nasurile şi toate picioarele pe care le-ar fi întâlnit. Crăciun s-a rugat de el, până când Moş Gerilă a cedat: numai pentru acea noapte. Şi, stând Crăciun la gura sobei în care tot vâra câte-un lemn, a început să se plictisească aşa că s-a pus pe cioplit. La sfârşit, din mâinile lui  a ieşit o pisică de mai mare dragul, asemănătoare cu Blinki, pisica lui cea harnică care torcea de zor cât el  a cioplit. Într-o noapte, pe un viscol puternic, când stătea la gura sobei şi cioplea,a auzit un plânset de copil afară, în viscolul furios. În cele din urmă,  a găsit, acoperit cu un morman de zăpadă, un prunc ce locuia pe lângă Valea Râsului. După ce l-a dezgheţat şi l-a  lăsat să se odihnească, copilul s-a trezit şi-a dat cu ochii de pisica din lemn cioplită de Crăciun. Weekum, căci aşa îl chema pe copil, s-a îndrăgostit pe loc de jucărie. Şi pentru că nu se mai dezlipea de ea, Crăciun  i-a oferit-o cadou. Astfel a descoperit Crăciun marea bucurie pe care o aducea copiilor jucăriile sculptate de el. Şi s-a apucat să facă altele, iar rylii le vopseau în toate culorile. Cum descoperea câte un copil suferind, lua una din jucăriile sculptate şi mergea la el să-i facă o bucurie. La vederea pisicilor din lemn, toate bolile dispăreau. Ba, până la urmă i-a sculptat şi chipul leoaicei Shiegra care a venit în vizită. Iarna a trecut şi-a venit primăvara cu bucuria naturii renăscute. Într-una din zile, Crăciun s-a trezit cu o fetiţă şi cu frăţiorul ei în faţa uşii. Voiau să-l vadă şi să primească şi ei câte-o jucărie din cele atât de renumite. Pentru că nu avea terminată nicio pisică sculptată a încercat să le-o facă cadou pe Shiegra, leoaica din lemn. Copiii s-au speriat atât de tare încât Crăciun s-a hotărât să nu mai facă cadou jucării atât de fioroase. A început să sculpteze iepuraşi, ieduţi- animăluţe cât mai drăgălaşe pe care să le dăruiască copiilor.  

Într-o zi, pe cînd Crăciun stătea în faţa uşii sale, bucurându-se de  căldura soarelui blând şi sculptând o căprioară, a zărit un pâlc de călăreţi ce traversau Valea. În fruntea lor se afla Bessie cea Lipsită de Griji, fiica trufaşului Lord Lerd. Cândva, îl alungase de la palatul său. S-a oprit în faţa lui şi l-a rugat frumos să-i dea şi ei o jucărie. La început, Crăciun a încercat s-o convingă că e fiica unui om bogat şi are tot ce-şi doreşte, jucăriile lui simple, din lemn, fiind pentru copiii săraci. Atunci Bessie s-a supărat şi a spus cu tristeţe că orice copil fie bogat, fie sărac are dreptul la joacă. Pus în încurcătură de rugămintea lui Bessie, Crăciun a plecat la mama sa adoptivă, nimfa Necile, să-l sfătuiască. „Pentru mine, i-a răspuns Necile, toţi copii sunt la fel, de vreme ce toţi sunt făcuţi din aceeaşi plămadă bogăţia mi se pare o haină cu care te îmbraci sau de care te dezbraci, dar copilul rămâne acelaşi.” La rândul ei şi regina Zurline l-a sfătuit pe Crăciun: Prietene Crăciun, cred că se cuvine să-i faci fericiţi pe toţi cei mici, fie că locuiesc într-un castel sau într-o biată căscioară.”

Dar pentru că cioplitul jucăriilor din lemn  cerea mai mult timp, în vreme ce se întorcea acasă, Crăciun  a descoperit lutul de pe malul unui pârâiaş unde băuse apă.  Era mai uşor de lucrat şi putea face mai multe jucării din lut, aşa că s-a pornit pe treabă. Şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna printre oameni, când apare unul cu cugetul curat şi cu dorinţa de-ai ajuta pe ceilalţi, doar de dragul lor, fără a cere vreo răsplată, imediat apar fiinţe care încep să-l invidieze şi vor să-i facă rău. Creaturile cărora Crăciun le-a trezit invidia erau awgwasi, fiinţe nici muritoare, nici nemuritoare. Erau de statură gigantică, mustăcioşi, cu o privire plină de răutate, fără pic de conştiinţă, porniţi doar să facă rău. Trăiau în locuri muntoase, numite borte, de unde zburau în toate direcţiile pentru a se delecta cu răutăţile ce le veneau în cap. Bucuriile pe care Crăciun le aducea copiilor odată cu jucăriile lui, îi îmbolnăveau pur şi simplu pe awgwasi, mai ales că numărul copiilor neascultători scăzuse. Aşa s-au hotărât ei să scape de Crăciun şi într-o noapte l-au legat fedeleş şi l-au răpit. Un lucru nu ştiau awgwasii: Crăciun rămăsese sub protecţia pădurii şi-a tuturor fiinţelor ce-o locuiau, astfel încât toată suflarea din pădurea Burzee i-a sărit în ajutor şi l-a salvat. Aflat sub protecţia Reginei Zurline, a nimfelor şi a Marelui Ak, Crăciun n-a mai fost supărat niciodată de awgwasii cei ticăloşi, care în micimea lor sufletească s-au sfătuit să-i atace pe copii, luându-le jucăriile şi aruncându-le în prăpastie.

            Astfel, munca lui Crăciun devenea zadarnică, iar el  a căzut la pat, bolnav de tristeţe.  Şi pentru ca supărarea să-i fie şi mai mare, awgwasii se distrau sădind pasiuni violente în inimile copiilor îndemnându-i să se bată, să n-asculte de părinţi, să chinuiască animaChristmas Night In Russia by Valery Kosorukovlele. În cele din urmă, nemaiputând să suporte toate nemerniciile awgwasilor, Crăciun s-a  plâns Marelui Ak, mai Marele Pădurii. Acesta a pornit către lăcaşurile awgwasilor să le ceară să-l lase în pace pe Crăciun. Simţindu-se ofensate, arătările cele mai rele de pe lume au jurat să-l ucidă pe Crăciun, lucru care a dus la izbucnirea războiului dintre slujitorii Binelui şi cei ai Răului. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, dar pentru că trufaşii awgwasi au nesocotit forţa Binelui au fost înfrânţi, spre ruşinea lor. De-acum încolo nimeni nu mai putea să-l împiedice pe Crăciun să aducă jucării copiilor. Aproape zilnic umplea sacul cu jucării şi colinda satele din jurul Vâlcelii Râsului până venea primăvara. Într-o zi, pe când se afla la bancul de lucru cioplind la o jucărie, iată că se apropie de casa lui doi dintre renii pe care-i cunoscuse în pădure: erau Flossie şi Glossie care treceau peste zăpezi de parcă zburau. Lui Crăciun i-a încolţit în minte ideea să facă o sanie la care să-i înhame pe Flossie şi pe Glossie pentru a ajunge mai repede la sătucul unde-l aşteptau zeci de copii cu năsucurile lipite de geamuri. Doar că trebuia să primească permisiunea knookilor, păzitorii renilor. Cât despre reni, demult visau ei s-o zbughească prin toată lumea.

                  Prima lor călătorie s-a dovedit plină de peripeţii. Când au ajuns în satul în care aveau de lăsat sacul cu jucării au găsit toate uşile închise. Cât pe ce să facă cale-ntoarsă dacă lui Glossie nu i-ar fi venit o idee minunată: Crăciun să intre-n case pe hornuri. Aşa luă toate hornurile la rând şi când ajungea lângă pătuţul unde dormea câte-un prichindel îi lăsa jucăria alături. A doua zi nici măcar părinţii nu ştiau să le explice pruncilor pe unde intrase bunul Crăciun să lase jucăriile.  Până când cineva a spus cu mare sfială: Sfinţii n-au nevoie să găsească uşa deschisă. Iar copiilor le-a spus să-şi ceară iertare dacă l-au supărat vreodată pe Sfântul Moş Crăciun.

              La întoarcerea din călătorie, pentru că au întârziat  cu câteva minute, cei doi reni au fost certaţi de knookul Will care i-a ameninţat că-i va pedepsi. Din nou a intervenit Marele Ak şi toate fiinţele nemuritoare din Pădurea Burzee au hotărât să-l sprijine pe Moş Crăciun, întrucât jucăriile lui aduceau atâta bucurie în sufletul copiilor. Chiar şi Prinţul knokilor, stăpânul renilor a promis să dea voie renilor să meargă cu Moş Crăciun, cu condiţia să fie doar o singură dată pe an, în Ajunul Crăciunului. Moş Crăciun a muncit din greu pentru a umple sacul de jucării şi când a răsărit luna în Ajunul Crăciunului a pornit cu Flossie şi cu Glossie să ducă daruri copiilor. Cu acest prilej, a văzut că e destul de greu să ducă toate darurile într-o singură zi aşa cum se învoise cu knookii şi s-a hotărât să ia zece reni pe care să-i înhame la sanie. Pe lângă Glossie şi Flossie i-a mai luat pe Gonilă şi Tropăilă, pe Îndrăzneţul şi Măreţul, pe Neîntrecutul şi Neînfricatul şi pe Iuţilă şi Statornicilă. Cu aşa tovarăşi tot să zbori de la casă la casă să duci jucării copiilor cuminţi, dar şi celor mai obrăznicuţi. Moşul îi ierta pe toţi. Iată că ajunseră la o casă unde micuţa Margot cu fratele ei Dick, cu verişorii Ned şi Sara se jucaseră toată ziua prin zăpadă încât li se udaseră şi cizmuliţele, şi şosetuţele. Mama lui Margot i-a descălţat pe toţi şi apus şoseţelele să se usuce la gura sobei. Când a venit Moş Crăciun, fiind grăbit, a pus darurile în şosete, fără să mai coboare până la pătuţuri. A doua zi, copiii tare s-au mai minunat când au găsit şosetuţele pline de jucării. Au povestit şi la alţi copii şi, a doua oară când Moşul a venit cu jucării, la toate hornurile erau agăţate şosetele copiilor.  

Odată, pe când Moş Crăciun se pregătea să plece cu renii în călătorie  a venit o zână bună şi le-a povestit despre trei copii sărmani care locuiau într-un cort într-un câmp în care sufla vântul şi în care nu era nici un copac. Crăciun a promis să-i viziteze. A luat cu el vârful unui brad stufos şi când a ajuns în faţa cortului, l-a înfipt în pământ şi l-a umplut cu lumânărele, jucării şi săculeţi cu dulciuri. Apoi a băgat capul în cort şi le-a strigat micuţilor: „Crăciun fericit!” Nici nu poate fi povestită în cuvinte bucuria lor când au dat cu ochii de atâtea bunătăţi. Moş Crăciun s-a bucurat de bucuria lor şi s-a hotărât să ducă cu el o mulţime de brazi cu sania pe care apoi îi împodobea pe la casele celor  săraci. De fiecare dată copii se bucurau şi dansau în jurul bradului.

Din păcate, Crăciun era fiul unui muritor crescut de nişte nemuritori aşa că a îmbătrânit şi i–au secat puterile. Prietenii lui, nemuritorii, s-au adunat la sfat în pădure, hotărâţi să-l ajute să facă în continuare bucurii copiilor. Au venit: Marele Ak, Regina Zurline, Nimfa Necile, Regina Spiriduşilor din Ape, Regele Spiriduşilor Somnului, Regele demonilor Vântului, Regele Elfilor Luminii  şi multe alte fiinţe nemuritoare ce sălăşluiau în pădure.

Au făcut Un Mare Sfat şi-au decis să-l răsplătească pe Moş Crăciun cu Mantia Nemuririi. La unison toţi au fost de acord să-i dăruiască Mantia Nemuririi şi să-l numească Sfântul Ocrotitor al Tuturor Copiilor.

  La o vreme, bucuria dobândirii nemuririi i-a fost întunecată lui Moş Crăciun de înmulţirea populaţiei care tot umplea oraşele şi, ca să construiască noi oraşe, tăiau pădurile. Şi parcă n-ar fi fost de ajuns, oamenii au început să construiască case cu alte sisteme de încălzire încât Moşul aproape că nu mai putea să pătrundă pe horn. Până la urmă, i-a chemat pe toţi părinţii la el şi le-a spus să le facă copiilor câte un brăduţ în care să poată pune el jucăriile. Şi, pentru că nu mai prididea de unul singur, a început să mai trimită şi magazinelor jucării de unde să le ia părinţii. Cu toate că acum sunt milioane şi milioane de copii, cu ajutorul părinţilor, Moş Crăciun dovedeşte de fiecare dată să ducă jucării copiilor.

 

Bibliografie :Frank L. Baum, Viaţa şi aventurile lui Moş Crăciun, Cotidianul