September 3

MARLEN

Spread the love

 

 Sunt femei care nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Pesemne că aşa le-a fost scris: să ducă o cruce care nu le aparţine. Aşa, de pildă, Marlen. N-o mai văzusem de ceva vreme şi, între noi se rupsese firul unei prietenii, vechi de ani de zile. Ne luase viaţa înainte şi încercam să supravieţuim fiecare aşa cum ne ducea mintea. Pînă mai zilele trecute, cînd, am primit un telefon de la o cunoştinţă comună:

– Ştii, a murit Andrei, băiatul Marlenei. Noi mergem c-o maşină la capelă. Dacă vrei, te aşteptăm…

Am amuţit. Se învârtea parcă toată casa cu mine şi nu reuşeam să mă agăţ de nimic. „Până la urma, l-a pierdut definitiv”, am gândit atunci.

„Şi Marlen”?

Biata de ea! Se pensionase şi plecase în Italia. La început mai primeam cîte un telefon de la ea:

– Maia, nu mai pot! O să-mi iau câmpii într-o bună zi. Dar, n-am ce face. Trebuie să-mi ajut copiii. Ce să fac c-o pensie de 700 de lei? Aici măcar am totul asigurat şi le trimit lunar 500 de euro.

Îngrijea de un bătrîn împreună cu o sârboaică. Trebuia supravegheat continuu. Îl ţineau legat de pat, altfel, deşi zăcea de ani de zile ca o legumă, uneori îl scăpau şi cu greu îl mai găseau prin vila imensă, moştenire de familie. Aşa s-a întâmplat şi în acea noapte în care îl păzea sârboaica: se ridicase ca un strigoi din pat şi-a dispărut. L-au căutat înnebunite toată noaptea şi, în final l-au găsit în cabinetul de lucru, încăpere izolată în care lor li se interzisese să intre…

Şi-acum… Nici nu ştiu ce i-aş fi putut spune.

O ştiam pe Marlen din tinereţe. Fusese una dintre cele mai frumoase femei ale târgului. Pe unde trecea, întorceau bărbaţii capul după ea. Pe mine mă fascinaseră ochii ei mari şi albaştri, de un albastru ireal, care, atunci când era tristă, deveneau verde-tulbure. Nu înţelegeam cum o femeie atât de frumoasă ca Marlen nu putuse ţine niciodată un bărbat pe lîngă ea. Era frumoasă, era talentată şi-avea un suflet cald… De câte ori mă întâlneam cu ea, îmi umpleam bateriile. Tot timpul era veselă şi parcă avea soluţii pentru toate problemele altora.

În tinereţe jucase teatru într-o trupă de amatori. Avea talent cu carul şi, probabil, dacă ar fi avut şi «pile», ar fi intrat la IATC. Încercase, dar s-a lămurit repede cum stăteau treburile în capitală: «nu-i loc de mine, Maia, dragă, acolo». Atunci l-a cunoscut pe Dinu, iubirea vieţii ei: bărbat frumos, dar «neînţărcat», cum glumea ea. Nu făcea nici un pas fără aprobarea mamei lui. Mai în glumă, mai în serios, o avertizasem:

– Marlen, nu faci bine. Fugi acum cît mai poţi. Te va distruge şi tu nu meriţi asta. E imatur şi tu n-ai nici o şansă să-i tai cordonul ombilical.

Vorbeam singură. Era îndrăgostită pînă peste urechi şi Dinu devenise întregul ei univers. A venit într-o zi şi mi-a zis:

– Maia, trebuie să mă mărit. Am rămas gravidă şi dacă află mama, mă ucide.

Am întrebat-o scurt:

-Dinu vrea? Nu mi-a răspuns, dar a căzut pe gânduri. Nici viitoarea soacră n-a fost prea încântată. Mirosea că ceva nu-i în regulă cu «copilul» ei şi n-ar fi vrut în ruptul capului să-l vada cu «putoarea»  (aşa o gratula pe Marlen), legată de gât. „E prea tânăr să aibe responsabilităţi.” Şi la ea, acasă, nu-i lipsea nimic. Cine i-ar mai fi dus cafeluţa la pat dimineaţa? Numai că-l îmbrobodise, cu lucruri necurate…

S-a ales Marlen cu un soţ care, încă mai copilărea, şi cu un duşman de moarte, pentru toată viaţa, în soacră-sa.

– Ai grijă, Marlen, îi spusesem. Staţi departe de scorpie…cu ea, nu aveţi nici o şansă…

A râs  şi mi-a zis că n-am de ce să-mi fac griji, atâta timp cât Dinu o iubea. Au făcut nunta într-o duminică cu un soare blând de septembrie. Apoi a dispărut o vreme: plecase în luna de miere. Când ne-am reîntâlnit mi s-a părut schimbată. Avea un aer de tristeţe pe care nu i-l cunoşteam. Ceva nu era în regulă cu ea, dar mi-am zis că-i de la sarcină. Avea ditamai burta şi-o purta de parcă, acum-acum, ar scăpa-o pe jos.

Se apropiau sărbătorile  Crăciunului şi la serviciu toţi se înghesuiau să-şi ia liber. Mai ales în noaptea de Ajun. M-am oferit să lucrez eu în acea noapte. Marlen îşi programase tot concediul după naştere. Nu-i păsa unde va fi de sărbători.

De obicei, era punctuală, când venea la lucru. Trecuse deja jumătate de oră şi Marlen nu mai apărea. M-am gândit că se mişca greu din cauza burţii  şi-a zăpezii care se depusese afară.

Când, în sfârşit, a sunat la uşă, am rămas fără grai. Marlen, cu faţa tumefiată, cu o buză spartă, din care se mai prelingea un firicel de sânge stătea în faţa uşii cu privirea golită. Mi-a zis scurt:

– Să nu mă întrebi nimic şi să nu îndrăzneşti să-mi zici «ţi-am spus eu!».

Nu m-am putut abţine şi-am întrebat-o:

– Şi copilul? N-ai dreptul să-l supui la aşa ceva.

– E bine. Mi-a dat doar peste faţă. De fapt nici nu ştiu ce-a fost cu adevărat.

Pentru mine era clar: dacă încerca să-l acopere şi să-şi asume ea vina pentru bătaia primită, însemna că nu mai avea simţul realităţii. Bine că n-o lovise în burtă, dar şi-aşa tremuram toată de indignare. L-aş fi ucis pe ticălos. Numai un nemernic putea să-şi lovească nevasta gravidă. Acum ştiam că relaţia lor era una dintre călău şi victimă, nu dintre doi îndrăgostiţi. Să fi vrut Marlen şi n-ar mai fi scăpat. După câteva ore de muţenie a început să vorbească: Dinu venise beat de la mamă-sa. Ca şi cum  n-ar mai fi văzut-o până atunci atât de cochetă, s-a năpustit asupra ei lovind la întâmplare: „Aha! ai pe unul! are dreptate mama!” urla lovind şi icnind. A scăpat cu fuga din casă. Îi priveam chipul obosit, plin de tristeţe şi nu găseam măcar un cuvânt să-i spun. Dintotdeauna fusese pedantă şi îngrijită. Nici după pâine nu cobora fără să se dichisească. I-am zis fără prea mare convingere:

– Lasă-l, Marlen. E păcat de copil. Mai bine singură, decât cu aşa netrebnic.

Fără să schiţeze vreun gest, a continuat să povestească revelând un chip nebănuit al frumosului Dinu: faptul că nu ştiuse să gestioneze relaţia dintre soacră şi noră îl aruncase în braţele lui Bachus. Îşi ascundea neputinţa după accese de violenţă spărgând tot ceea ce-i ieşea în cale. A doua zi, plângea ca un copil şi-i cerea iertare, în genunchi, de parcă nu el ar fi fost fiara din seara trecută. Încet-încet, slăbiciunea lui se transferase Marlenei, care-l ierta de fiecare dată şi devenea tot mai supusă acceselor lui de furie. Acum, pentru prima dată pumnul lui nu s-a mai oprit în perete şi nici în vreun obiect aflat întâmplător în preajma sa ci, direct în faţa ei, «machiată».

O săptămână întreagă n-am putut închide un ochi. Mă urmărea chipul desfigurat al Marlenei şi mă inunda plânsul instantaneu. Pe mine, care plângeam din an în Paşti! De neputinţă. De revoltă.

A dus-o aşa câţiva ani buni. Faptul c-o lovea, devenise ceva obişnuit pentru toată lumea. Marlen se blazase şi căpătase o figură de femeie îndobitocită. Nu mi-a venit să cred când, într-o zi, mi-a spus:

– Sunt gravidă, iar. Dacă-i fac o fată, Dinu mi-a promis că se face cuminte: se lasă de băutură şi de poker. Îşi făcuse o gaşcă cu care pierdea nopţile, după care mergea acasă la părinţi să se culce. Cine ştie cum de mai ajunsese şi prin patul Marlenei.

– Nu pot să cred, i-am spus. Doar boii pot fi atît de consecvenţi ca tine ! Cum să te fac să priveşti adevărul în faţă?…

I s-a părut că am ceva cu ea. Că-i vreau răul. Relaţia dintre noi s-a răcit brusc. Am continuat s-o privesc de la distanţă cu tristeţe.

A născut fata. Pe Roxana. Dinu făcea crize de delirium tremens şi nici prin cap nu-i trecea să meargă la dezalcoolizare. Iar de Roxana, nici că-i păsa. Îl mai vedea rareori pe Andrei, care stătea mai mult pe la bunici. Bătrâna făcuse loc în sufletul ei nepotului, încercând să se debaraseze de un fiu care-i înşelase aşteptările.

După câţiva ani în care suportase cu stoicism bătăile lui Dinu, Marlen şi-a luat inima în dinţi şi-a divorţat. Bărbatul, altădată, atrăgător şi şarmant, devenise o umbră îmbibată de alcool. Procesul de divorţ a pus-o, mai degrabă, pe Marlen faţă-n faţă cu soacră-sa, care l-a manipulat pe Dinu până ce a mituit un judecător de i-a încredinţat ei băiatul.

A plâns Marlen, a încercat să se înţeleagă cu ei. N-a mers. Până la urma, s-a resemnat. Mai devreme sau mai târziu, Andrei avea să revină lângă ea. Timpul e marele Vindecător de suflete…

Am revăzut-o după ani buni: înflorise. Lucra în altă parte, aşa se explica faptul că ne întâlneam atât rar.

– Măiuţă, nici nu stii cât ma bucur ! M-am mutat la casă. Am amândoi copiii cu mine. Andrei s-a însurat. Nu i-a plăcut cartea, dar lucrează şi câştigă bine. Nici n-am sperat că-l voi mai recupera. Roxana e la Master, pleacă în Irlanda cu o bursă.

M-am bucurat alături de ea. Parcă Cineva  făcuse să se întâmple totul după un plan şi le ticluise cum nu se putea mai bine. Merita din plin tot ceea ce viaţa îi oferea acum. Prea le încasase una după alta. În treacăt, mi-a spus că şi Dinu îşi revenise. Cînd a ieşit de la dezalcoolizare s-a căsătorit cu asistenta care-l îngrijise şi mai avea o fetiţă.

Murise şi soacră-sa. Părea că viaţa intrase pe un făgaş normal.

Şi acum…

Orice cuvânt era de prisos.

Şi cît se luptase cu ceilalţi şi cu sine, Doamne, să-şi adune copiii acasă!

După ce ieşise la pensie căzuse într-o neagră depresie. Nu ştiu unde a găsit puterea să-şi revină şi să plece în Italia. M-a sunat Roxana să-mi spună că de-o lună n-o putea da jos din pat: nu mânca, nu se spăla, nu-i mai păsa de copii, nu-i mai păsa de sine. Stătea cu faţa la perete şi aştepta să moară. Cine ştie ce resorturi ascunse se declanşaseră în interiorul ei, chiar dacă, aparent, ar fi trebuit să fie mulţumită. Ştiam că-i plac crizantemele galbene; i-am luat un buchet şi m-am dus la ea acasă. Am gasit o stafie albită la păr, gălbejită, cu privirea plecată în alte lumi. Când a dat cu ochii de flori i-au dat lacrimile:

– Of! Maia, am obosit. Nu mai am nici o putere să trăiesc. Ce sens are să mă mai chinui aşa. Şi-i chinui şi pe copii. Gata, nu mai are nimeni nevoie de mine. Misiunea mea e încheiată.

Am reuşit cu greu s-o conving să meargă la medic. Ştiam ce înseamnă depresia şi că nu-i de glumit. Şi Marlen găsise puterea să se ridice din pat.

Peste două zile era înmormântarea. Marlen nu-l văzuse pe Andrei de doi ani, de când fusese ultima dată acasă… Când am dat cu ochii de ea, spre surprinderea mea, părea senină şi împăcată cu sine. Încercând să schiţeze un zâmbet mi-a spus ironic:

– Ăsta era singurul lucru care nu mi se întâmplase. De când am venit, mă tot întreb: dacă mi l-a luat pe Andrei, există Dumnezeu? Dacă Dumnezeu e Binele şi învinge, de ce mi-a făcut mie aşa un Rău? Şi-atâta l-am rugat!…În timp ce mă interoga astfel, îmi strângea braţul ca într-un cleşte, de-mi intraseră unghiile în carne. Dintr-o dată s-a oprit, a slăbit strânsoarea şi-a întors privirea către mormânt, ascultând cu atentie. Acolo, Liana, soţia lui Andrei, scâncea ca un copil şi se ruga de gropari, într-o litanie sfâşietoare:

Nu-l acoperiii… nu-l acoperiiii…

Sub privirile mele, Marlen s-a năruit în sine: chipul i s-a scofâlcit ca al unei bătrâne de optzeci de ani, lumina ochilor i s-a stins şi, cu un glas venit din altă lume, a murmurat, mai mult pentru sine:

-Prea târziu…

Ne-am întâlnit, din întâmplare, într-o seară, pe aleeea dintre blocuri. Părea că timpul s-a oprit în loc pentru ea: era neschimbată. Doar ochii înotau continuu în lacrimi, care se scurgeau înlăuntrul ei pe căi nevăzute. O cută îi brăzda fruntea de la un capăt la celălalt, creând impresia că se miră de ceva. Nu putuse şi nu voia să accepte asemenea „pedeapsă”. Pentru ea era clar că nu există Dumnezeu. Altfel, „ce mari păcate ar fi avut de plătit?” Cu mâna tremurând, a scos din geantă o fotografie cu chipul unui copil ce semăna ca o picătură de apă cu Andrei. Era darul pe care i-l oferise înainte să moară. Şi, în timp ce-mi întindea fotografia, dincolo de păienjenişul lacrimilor a schiţat un zâmbet firav.

 

Din vol. Maria Sava, Lacrimi de clown, Editura Pim, Iaşi, 2015
 




Copyright Maria Sava © 2014. All rights reserved.

Posted September 3, 2012 by Maria Sava in category "MARIA SAVA", "PROZĂ

About the Author

“I am nothing. I'll never be anything. I couldn't want to be something. Apart from that, I have in me all the dreams in the world.” (Fernando Pessoa)

2 COMMENTS :

Leave a Reply