Maria Frandoş – FOTOGRAFIE CU PESCAR PE DIG

 

Foto: Maria Frandoş

 

Bărbatul şi femeia vin devreme pe plajă, cum se face ziuă. Bărbatul se duce la capătul digului cu uneltele lui de pescuit, femeia se așează pe un şezlong. E sfîrşit de septembrie, sezonul turistic e şi el pe sfîrşite şi sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri trimiţînd săgeţi luminoase; marea  le reflectă întocmai. Pînă se încălzeşte aerul,  femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului. Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri; cu pînzele lor albe, fluturînd în vînt, par nişte corăbioare de hîrtie.

               Silueta solitară a bărbatului se decupează din lumină, din mare, din aer. Cînd el se mişcă la capătul digului o vede şi îi face semn cu mîna liberă. Pe la nouă şi jumătate femeia se îmbracă şi se duce la patiseria din centrul staţiunii. Se întoarce cu cornuri proaspete şi cafea fierbinte. Bărbatul îşi strînge uneltele se pescuit şi vine lîngă ea. Mănîncă amîndoi cornurile calde, unul simplu, unul cu dulceaţă, el îşi încălzeşte mîinile pe paharul de carton. Mai tîrziu se duc în apă, să  înoate; se usucă la soare şi el se întoarce pe dig. La prînz, se întorc în micul lor apartament. De obicei mănîncă o salată şi o felie de carne sau peşte la grătar. La prînz sînt 28-30 grade aşa că pînă pe la trei se odihnesc, ascultă muzică, moţăie. El nu pescuieşte după-amiezile, înoată, stau la soare, citesc pînă tîrziu cît este lumină. Seara îşi încropesc cina dar de cele mai multe ori ies undeva. Se duc de fiecare dată la aceeaşi tavernă unde majoritatea comesenilor sînt greci. Mănîncă miel sau pui la cuptor, peşte spadă la grătar sau o musaca de vinete şi beau o carafă de vin. După cină hoinăresc pe străzile staţiunii şi ajung la tărmul mării, pe dig. E aşa de primitoare răcoarea asta după arşiţa zilei, departe în larg se văd luminile vapoarelor, briza sărată le mîngîie feţele. Dacă se face rece de-a binelea, el îşi descheie haina şi o lipeşte de pieptul lui cald. Ea crede ca tot aşa trebuie să fi stat prima pereche de oameni, pe ţărmul unei mări, uimiţi şi înfioraţi. În timp ce se pregătesc de culcare ascultă muzică grecească, îşi povestesc micile întîmplări ale zilei. Ies pe terasă şi se uită îndelung la cerul înstelat.

                 Amîndoi cred că partea cea mai frumoasă a zilei e dimineaţa, nici un răsărit nu seamănă cu celălalt apoi mai sînt culorile şi liniştea. Se trezesc aproape deodată, pe la ceasurile cinci şi pînă fierbe apa în ibric, se duc amîndoi la colţul clădirii să se uite la stele. Aici în satul ăsta grecesc se simt la marginea lumii. Nici tu neoane, nici tu maşini doar cîte un ţîrîit de greier, foşnetul vîntului şi zgomotul valurilor care spală necontenit ţărmul. Calea laptelui e atît de luminoasă că pare aurie, constelaţiile se decupează clare în albastrul adînc al cerului, el le cunoaşte pe toate după numele lor, i le spune şi ei deşi numele nu e important. O lumină ţîşneşte din înalt ca să se stingă în clipa următore.

– Brrr! exclamă bărbatul, e frig, în casă cu tine. Se întorc în cameră, ea strînge aşternuturile, aranjează patul, el face cafeaua. Ea ştie că lui îi arde buza după o ţigară dar ar prefera să nu fumeze pe stomacul gol. Cînd apa dă în clocot pune cîteva linguriţe de cafea şi o dă în clocot de trei ori.

-De ce de trei ori?

– Habar n-am, din obişnuinţă. Pune o farfurioară deasupra să se aşeze zaţul şi scoate ceştile. Ei îi pune un cub de zahăr, lui îi place amară. După ce toarnă cafeaua în ceşti îşi aprinde o ţigară şi trage cu nesaţ. Femeia iubeşte totul la el şi odată mai mult felul în care el ţine ţigara între degetul mare şi arătător, mijindu-şi ochii. El are o sclipire jucăuşă în ochi şi suflă fumul înspre ea. Ei îi place aroma tutunului, fumul care se ridică în fuioare subţiri. Scena aceasta face parte din copilăria ei unde a rămas definitiv, ca într-un tablou înrămat, chipul tatălui ei. Şi el fuma tot aşa cu ochii mijiţi, desenînd în aer mici rotocoale de fum, cercuri aproape perfecte, unul deasupra celuilalt, pentru ea. Cafeaua grecească are un gust şi o aromă grozavă, amîndoi sînt mari cafegii. Prin chenarul ferestrei intră lumina albastră a dimineţii, un fulger scurt luminează zarea.

 -E furtună pe mare ? întreabă ea.

-Nu, e din pricina căldurii acumulate. Beau a doua ceaşcă de cafea şi parcă el ar mai fuma o ţigară. Renunţă, o să fumeze mai tîrziu. Pînă ce se luminează bine de ziuă, citesc.

-Mă gîndesc (zisese el uitîndu-se peste rafturile cu cărţi) sa-l citesc pe Platon la el acasă, aşa că și-a adus „Apărarea lui Socrate”. Ea a decis să recitească „Caietele timpului”, le place amîndoura Alexandru Dragomir. El îl numeşte afectuos” „zălăoanul meu”.

-Pe Elytis ar fi trebuit să-l aduc, zice ea, dar cîntărea prea mult…

                 

Lasă amîndoi cărţile şi ies pe terasă. „Se face ziuă/O presimt/După albeaţa de argint/Frust de pe ziduri”, murmură femeia. Stelele se îndepartează, una cîte una, lumina le ia locul. Chiar dacă nu se mai vede nici carul mic, nici carul mare, cloşca cu puii, ea ştie că sînt toate acolo şi asta îi ajunge. Pregăteşte cîţiva biscuiţi cu unt şi cîte o cană cu lapte, aşa el o să mai poată fuma o ţigară. La răsărit cerul devine roşu-sîngeriu, norii par tiviţi cu aur .

– Cuvintele nu sînt pe măsura frumuseţii răsăriturilor, a apusurilor şi a dragostei.

 -Ce atunci? Imaginile?

 -Nimic, poate tăcerea. Le priveşti, le trăieşti şi le păstrezi în inimă. Ea se întreabă dacă inima o fi avînd o memorie a ei, separată de funcţia creierului. El ce crede? El se uită atent la ea ca de fiecare dată cînd ea pune întrebări în felul acesta grav, de parcă de răspunsul lui ar atîrna ceva hotărîtor .  

-Nu ştiu prinţeso! dar mă informez şi-ţi aduc la cunoştinţă. Pufnesc amîndoi în rîs şi ea îl sărută pe obrazul ţepos.

 -Te-am prins, nu te-ai bărbierit!

 -Mîine dimineaţă.

               Astăzi e sîmbătă, mîine dimineaţă au să se ducă în satul acela de munte vechi de o mie de ani, unde, o mănăstire şi cîteva aşezări, au rezistat cutremurului din*53. Mîine vor fi doisprezece ani de cînd s-au căsătorit.

-Un ciclu perfect rotund a zis el, ca un cerc. Ei nu-i place ideea:

 -De ce un cerc? Ceva perfect e adevărat, dar închis, de ce nu o spirală?

-De acord ,o spirală, apoi o alta şi încă una, cîte au să ni se îngăduie.

-Daaa! Peste trei spirale o să avem aproape o sută de ani! Izbucnesc amîndoi în rîs.

                S-au căsătorit într-o biserică grecească din Jaffa unde, ”preot român ţine slujbă în limba română” cum scria pe afişul lipit pe zid,  lîngă uşa bisericii. Dar data pe care o aveau amîndoi la inimă era 19 august cînd, după calendarul vechi e „Schimbarea la faţă”.

-Atunci – zice el -ne-am schimbat şi noi feţele, eu cu a ta şi tu cu a mea!

 -Anul acesta au fost 13 ani, deci cercul a fost anul trecut şi ajungi la vorba mea, anul acesta e o spirală.

-Fie mie după cuvîntul tău , glumeşte el pregătindu-şi uneltele de pescuit. Au noroc, marea e aproape, la o aruncătură de băţ, o plimbare de zece minute. Ieri, vecinele lor de palier i-au întrebat cum e marea?! Ei îi stătea pe limbă să spună „să ştiţi că e udă, doamnă!”. El le-a răspuns politicos că e caldă apa şi nu e adîncă de loc.

 -Multumesc! a zis  doamna vădit uşurată. Între vila lor şi mare e un lac. În dimineţile fără vînt, lacul pare vrăjit, se răsfrîng în el ca într-o oglindă, muntele, casele albe cu acoperişuri roşii, verdele pădurii. Trec pe lîngă leandri înfloriţi, ea miroase toate florile,  cel mai frumos miroase caprifoiul.

                  Plaja e pustie, aseară a fost „big Friday night”… Cîinele care păzeşte cele două bărci albe ale hotelului îi întîmpină cu lătrături vesele. Bărbatul are întotdeauna ceva pentru el, în cel mai rău caz, o bucată de pîine. Marea e atît de limpede şi clară ! În apa mică de la mal, soarele desenează dantele de lumină tremurătoare. Departe, în largul nesfîrşit, marea devine de un albastru adînc, bleu-marin,”mneriu” cum îi place ei s-o numească . În primele luni după ce se cunoscuseră ea îi spusese:

-Îţi dai seama ce lucru extraordinar! Bunicii mei care n-au văzut niciodată marea şi nici fotografii color cu ea,  îşi zugrăveau casele în  mneriu.

-Dar de ce n-ar putea fi cerul răsfrînt peste case?

 -Nu, nu ,e altă nuanţă. Nu-ţi aminteşti?

 -Ba da. Şi la noi tot aşa şi le zugrăveau oamenii. Era un praf pe care-l cumparau de la cooperativă, îl amestecau cu var şi îl stingeau cu apă.

 -Exact! Şi totuşi, de ce-şi zugrăveau tăranii noştri casele în culoarea mării? Eu cred că ei ştiau culoarea asta a mărilor şi a depărtărilor prin ceea ce Jung defineşte ca „inconştient colectiv”. El o priveşte cu sprînceana stîngă uşor ridicată.

-Dacă mă ironizezi pe tema asta, chiar mă supăr! Asta a fost atunci, acum el se duce la capătul digului să pescuiască. Femeia se plimba de-a lungul ţărmului, prin apa călduţă de la mal.

– Uite ce glezne subţiri am, i-a arătat ea după cîteva zile la mare, de tînără fată! În timpul anului din cauza muncilor obositoare şi a statului îndelung în picioare, avea gleznele umflate şi dureroase.

 Se întinde pe şezlong la soare.  Atîta lumină, căldură şi frumuseţe! Doamne ce bine îmi e aici!

                 Cînd se face 9.30 se îmbracă şi se duce după cornuri şi cafea. El e tot pe dig. Femeia îl strigă fluturînd punga cu cornuri.

-Ai prins ceva? El ţîţîie nemulţumit.

-Bate vîntul şi marea e agitată, trage peştele?

 -Şi încă cum! Mănîncă amîndoi cornurile pufoase; ea soarbe două îngiţituri de cafea şi îi dă lui paharul de carton. El îl ţine cu amîndouă mîinile, azi a fost mai rece.

– Ar trebui să-ţi pui o flanea dimineaţa.

– Ar, zice el monosilabic. Între timp s-a încălzit bine de tot, intră amîndoi în apă. Ea se bălăceşte mai mult deşi el a învăţat-o să înoate. El, în schimb, înoată grozav, toate stilurile. Dar ei tot i se strînge inima cînd  se îndepartează prea mult de geamandură. Ies din apă şi se întind pe prosope să se usuce. Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig, pe batrînul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gît. Toate uneltele lui de pescuit constau dintr-o undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mîna.

 -Uite-ţi prietenul, spune ea.

 -L-am văzut.

 -Face nişte gesturi ciudate. Bătrînul pescar se mişcă de-a lungul digului făcînd semne cu mîna cuiva de pe ţărm, cineva pe care cei doi nu-l vedeau. Pescarul coboară de pe dig şi întră în apă pînă la genunchi, trăgînd băţul lui caraghios . Se ridică amîndoi în picioare şi reuşesc să vadă prada pescarului. Bărbatul fluieră admirativ:

-Mamă ce mare e!

 -L-am văzut, l-am văzut, se bucură femeia,copilăreşte. Pescarul e acum în apă pînă la brîu şi continuă să meargă de-a lungul ţărmului.

 -De ce se duce aşa cu băţul prin apă şi nu scoate peştele? îl întreabă ea.

-E prea mare, dacă-l ridică, s-ar putea să scape. Îl duce aşa prin apă să-l obosească. Peştele se zbate şi cîrligul i se înfige mai adînc.

-Uite-l pe fiul lui, a venit să-l ajute.

              Tînărul ia băţul din mîna tatălui său, continuînd să înainteze în mare. Bătrînul pescar a ieşit acum la mal, traista îi atîrnă udă şi grea.Desface o plasă de pescuit aranjîndu-i cu multă îndemînare faldurile. O pune pe braţul drept şi intră iar în apă lîngă fiul său. Acesta a apucat firul de nylon lăsînd băţul de bambus să plutească pe valuri. Trage uşor de fir mişcîndu-se de data asta în direcţia ţărmului. Femeia nu-şi ia ochii de la cei doi, fascinată de gesturile lor.

-Acum ce fac?

 -Îl trag la mal, bătrînul are să arunce plasa peste el ca să nu poată scăpa. S-au îndepărtat, nu le mai distinge feţele, doar gesturile. Pescarul aruncă cu o mişcare iute şi sigură năvodul. Se apleacă în apă, alunecă în valuri, se ridică scuturîndu-şi apa din păr şi de pe faţă, caută ceva cu mîinile pe sub apă. Ridică triumfător cu amîndouă mîinile peştele, solzii argintii sclipesc în soare, peste faţa femeii trece o umbră.

 -S-a sfîrşit zice bărbatul, ea se uită neajutorată la el.

 -Mă duc să-mi încerc şi eu norocul.

 -Cred că ai avea nevoie de un băţ de bambus, îl ironizează ea arătînd înspre sofisticata lui undiţă. -Ai putea să-mi cumperi unul. Femeia îi întinde un flacon de apă .

 -Nu fuma prea mult,te rog.

 -Da, să trăiţi ! Şi o sărută pe obraz. E îngrijorată că el tuşeşte uneori dimineaţa. A fost la medic, i-au radiografiat plămînii, sînt curaţi.

 -Atunci de ce tuşeşti?

 -Păi, aşa îmi curăţ hornul!

                Aruncă pluta cît mai departe de dig, valurile lovesc stîncile şi apa se împrăştie în picături luminoase. Se gîndeşte să-şi aprindă o ţigară, renunţă. Inspiră adînc briza sărată, dacă prind ceva o aprind, dacă nu, nimic pînă după prînz. Aerul vibrează şi extremitatea undiţei se apleacă uşor.

-Te-am prins, jubilează el. Dă drumul firului şi balansează uşor băţul care se apleacă şi mai mult. Învîrte  rotiţa pe care e înfăşurat firul, înainte, înapoi, firul se întinde. Ea s-a ridicat în picioare şi îi urmăreşte gesturile. Bărbatul poartă undiţa de-a lungul digului aşa cum făcuse bătrînul, scurtînd lin firul.  Coboară de pe dig şi intră în apă apoi cu o mişcare precisă, aruncă peştele pe nisip şi îi scoate cîrligul din gură, iute să nu sufere. Îl pune în plasă şi se duce la ea. S-a udat tot dar nu-i pasă.

-Ei, cum ţi se pare? E rîndul ei să fluiere admirativ.

-Pai nu e aşa de mare ca al bătrînului dar e grozav! Ei îi strălucesc ochii cînd îi spune:

-Trebuie să i-l arăţi neapărat,vreau să-i văd ce faţă face.

– Uite-l! Bărbatul se duce să-l întîmpine şi îi arată peştele. Pescarul se uită neîncrezător.

 -L-ai prins tu singur cu undiţa asta? El rîde destins acum şi înveselit, îl întreabă de ce?

   -Eşti norocos,bravo! Pescarul se aşează lîngă ei, pe nisip şi bărbaţii discută despre bărci, mare, năvoade, peşti. Batrînul se uită la amîndoi şi îi spune ceva femeii. Ea nu vorbeşte atît de bine greaca, îl întreabă ce-a spus.

-Ne invită mîine seară la ei la cină, nevasta lui găteşte grozav.

 -Efharisto!

  -Parakalo!

                   Pescarul se întoarce la fiul lui .

 -Hai să mai intrăm în apă, pînă la prînz avem timp să ne uscăm.

 -Ce faci, nu vii? întreabă el mirat.

-Nu! Rămîn să păzesc peştele, dacă ni-l fură cineva? El rîde şi o ajută să se ridice. După ce se usucă, se întorc la vila lor „din mijlocul cîmpului”. Clădirea e nouă şi e la vreo 300m de hotel. Hotelul are bar, piscină, internet. Ei au o grădină cu „domnişoare”,  măslini , livadă de portocali, capre, vaci, le e aşa de bine!

                     El are să cureţe peştele, ea intră la duş, s-a înroşit de la soare şi o ustură pielea. Lui îi place să simtă sarea pe piele şi apoi pe el nu-l arde soarele. Ea are să pregătească o salată, îl întreabă dacă vrea cartofi la peşte.

-Îl mîncăm aşa, i se simte mai bine gustul. Femeia taie ceapă, castravete, o roşie mare ,cuburi de „feta”,renumita brînză grecească măsline mari,negre. Adaugă  ulei de măsline auriu ca mierea, iaurt.

– Parca ar fi smîntînă iaurtul ăsta aşa-i de bun! Mănîncă amîndoi salata gustoasă cu pîine de casă.

-Mai vrei? o întreabă el. Pot s-o termin eu?

-Sigur, zîmbeşte femeia privindu-l cum „curăţă” castronul cu o coajă de pîine.

                      Bărbatul unge peştele cu ulei de măsline şi pe o parte şi pe cealaltă şi îl pune pe grătarul încins. Peştele sfîrîie şi scoate mici pocnete. Îl mănîncă cu mîinile, fără tacîmuri, la sfîrşit se ling pe degete, ea are o urmă de sos pe bărbie. El o vede frumoasă în toate anotimpurile, dar vara o dată mai mult. Părul ei se decolorează de la soare şi pielea ei capătă o nuanţă arămie. Aduce din frigider o sticlă de vin cu gîtul înalt, toarnă lichidul gălbui și parfumat în pahare. Femeia strînge tacîmurile şi pune de cafea. Bărbatul îi urmăreşte  gesturile. Cînd ea se apleacă să ia din dulăpiorul de sub chiuvetă ibricul şi ceştile, una din bretelele rochiei îi alunecă de pe umăr; ea o aşează la loc din reflex. Aşa cum vine înspre el ,lumina amiezii transpare prin rochia  de stambă. Nările lui freamătă, ea nu observă. Se aşează pe scaun cu un picior îndoit sub ea şi soarbe cu înghiţituri mici vinul rece, dulce-acrişor. El îşi mai toarnă un deget de vin. În aer pluteşte mireasma florilor de portocal, ea îşi dă capul pe spate şi inspiră parfumul cu nările dilatate. Bărbatul nu-şi ia privirea de pe chipul ei. Se ridică şi o ia de mînă, ea nu se împotriveşte. Închide obloanele grele de lemn, lăsînd geamul deschis, închide aragazul fără să-i dea drumul la mînă. Stau unul în faţa celuilalt în penumbra camerei. Femeia îşi pune palmele pe gîtul bărbatului, el îi desface agrafa din păr.

                  Părul ei miroase a sare, a încă ceva ce el nu desluşeşte.  În odaie pătrunde murmurul  valurilor care spală neostenite ţărmul. O adiere mişcă perdeaua.

                  Afară, vîntul ridică într-un vîrtej frunzele de pe alei, foşneşte printre ramurile măslinilor ,tot mai departe, împrăştie nisipul fierbinte de pe plajă şi se năpusteşte în mare.

                  Valuri înalte cu dantele de spumă albă spală ţărmul apoi se retrag, suspinînd.

 

 

    Maria Frandos

5 octombrie 2016 Alikes, Grecia – 19 noiembrie 2016 Castle Hedingham, Anglia  

 

 


Published by

Maria Sava

“I am nothing. I'll never be anything. I couldn't want to be something. Apart from that, I have in me all the dreams in the world.” (Fernando Pessoa)

Leave a Reply