Edward Scott Fitzgerald – I.O.U*

Books And Papers On A Desk – Catherine M. Wood

 

 

 

Povestirea „The I.O.U” a fost scrisă în 1920 când E. S. Fitzgerald avea 23 de ani. Este o parodie la adresa industriei de editare a cărţii surprinzând toate implicaţiile relaţiei autor-editor-cititor. La solicitarea lui Henry Blackman Sell, editorul de la „Harper Bazaar”, povestirea a fost publicată primăvara, în acelaşi an. În iulie, Harlod Ober, agentul lui E.S. Fitzgerald, a trimis-o către „Saturday Evening Post”. Autorul a cerut-o înapoi spre revizuire, dar n-a mai retrimis-o spre publicare, atenţia lui fiind îndreptată, în totalitate, către romanul „The Beautiful and Damned”. A rămas în proprietatea administratorilor de la Fitzgerald Estate până în 2012, când, a fost redescoperită şi vândută Bibliotecii Beineke a Universităţii din Yale. Acolo a găsit-o Anne Margaret Daniel, editoarea volumului de povestiri „Aş muri pentru tine şi alte povestiri pierdute”. Solicitată de Fitzgerald Estate să editeze o colecţie de cincisprezece povestiri, ea a mai adăugat încă trei povestiri descoperite în timp ce lucra la editarea volumului, printre care „Vă mulţumim pentru lumină” şi „I.O.U.” Tot în 2012 a fost publicată, prima dată, în „The New Yorker”şi republicată în martie 2017 în acelaşi jurnal.

Plină de umor amar şi ironie la adresa consumerismului care angrena în vârtejul său şi arta, presupusă a fi o îndeletnicire liberală al cărei unic ambasador să fie Frumosul, povestirea marchează momentul în care E. S. Fitzgerald începe să-şi vândă munca pe bani. Fiind conştient de succesul imediat al scrierilor comerciale chiar se plânge agentului său, Harold Ober, că o povestire scrisă într-o săptămână, „The Popular Girl”, îi aduce imediat în cont 1500 de dolari, în vreme ce, o alta trudită, precum „The Diamond in the Sky”, nu trezeşte vreun  interes  nici măcar din partea specialiştilor.

Între 1919 şi 1938 E. S. Fitzgerald a ţinut un jurnal a tot ceea ce a scris şi publicat, fiind cea mai bună sursă de inspiraţie pentru cine vrea să afle despre viaţa lui profesională. Aşa aflăm că prima lui încercare de-a publica s-a soldat cu un eşec, cel care l-a sprijinit fiind scriitorul irlandez Scribner Shane Leslie, mai cu seamă, în publicarea romanului „Această parte a Paradisului”.

Dincolo de umorul suculent, care te ţine prins pe parcursul întregii povestiri, răzbate o undă de tragism ce marchează deformarea relaţiilor dintre oameni, a calităţii umane, în vreme de război. Eroul principal, tânărul Cosgrove Hardent, este un perdant, o victimă irecuperabilă. Această temă a denaturării fiinţei umane în urma războiului este continuată în „The Great Gatsby” prin explorarea celor două personaje  Nick Carraway şi Jay Gatsby. Înainte să moară, E.S. Fitzgerald prevăzuse cea de-a doua conflagraţie, înspăimântat fiind de teribila ascensiune a lui Hitler.

Naratorul acţiunii este editor. Fără nume, pentru că numele chiar nu are nicio relevanţă, el fiind un personaj tipic, quintesenţă a tuturor editorilor de atunci şi de acum. De la bun început, spune ce tip de cărţi merită să fie editate întrucât au succes garantat la Măria Sa Publicul Cititor American şi aduc venituri imediate. Nici nu se pune problema evaluării cărţii după anumite criterii estetice, important fiind numai impactul asupra cititorilor, lucru susţinut şi printr-o reclamă agresivă, deşănţată, aşa cum se procedează cu orice marfă ordinară ce trebuie să fie vândută unui cumpărător pe care-l poţi manipula cum vrei.

Adevărat Cicikov american, editorul-narator angrenat pe piaţa editării de  carte vrea doar bani- cât de repede şi cât de mulţi- fapt care-i mulţumeşte nevasta şi copiii, într-un cuvânt, îi ţine viaţa de familie. E un vânător aflat într-o continuă explorare a spaţiului înconjurător, cu nările larg deschise pentru a prinde şi cea mai vagă adiere a mirosului de sânge pe care l-ar emana eventualul truditor în lanul de litere. E cât se poate de normal să prefere un avans pentru un tiraj deloc de neglijat de 500 de mii de exemplare decât să-şi piardă vremea să descopere vreun Dreiser, sau vreun Samuel Butler.  Cu siguranţă, oricine s-ar lăsa prins în acest uriaş malaxor al editării de carte ar proceda precum editorul nostru.

Aşa îl descoperă pe un anume psiholog dr.  Harven din Viena, cu studii la Oxford, al cărui nepot, Cosgrove Harden, a fost declarat mort în război. O săgeată fină se îndreaptă către lumea, aparent infailibilă, a psihologilor care nu mai cunoştea limite în studiile aflate la graniţa empirismului în ceea ce priveşte relaţiile interumane. În aceste condiţii dr. Harven nu are nicio reţinere să se folosească de moartea nepotului său povestind despre relaţia lor, despre faptul că un anume Wilkins avusese tupeul să vină să-i ceară o datorie de 3 dolari şi 80 de cenţi pe care nepotul său ar fi avut-o la el. Cum i-ar fi putut creşte notorietatea într-o lume afectată de nenorocirile războiului dacă nu proiectând asupra sa eroismul nepotului căzut în luptă? Iar pentru un editor de carte pus pe căpătuială ce subiect mai gras şi mai atrăgător ar fi putut exista? Nici iubirea, subiect la modă în toate timpurile şi anotimpurile, n-ar fi avut atâta audienţă la un public sensibilizat şi anesteziat de ororile războiului. Imediat a încheiat un contract de editare cu dr. Harden. Vreme de trei luni a pregătit cartea angrenând vreo cinci artişti pentru copertă, şapte specialişti în corectură -să nu rămână nici măcar o virgulă care să jignească ochiul format al Marelui Public American. O ediţie de 300 de mii de exemplare a ieşit de sub tipar. În tot acest timp, departamentul de publicitate era în mare fierbere pregătind sloganuri, interviuri şi poze cu autorul în cele mai inedite posturi. Cronici scrise cu litere îngroşate au luat drumul, concomitent, către 1000 de ziare. Data limită a lansării fusese fixată la 15 aprilie şi toată lumea prinsă în această horă nebună era cât se poate de nervoasă şi de agitată. La data stabilită, teancuri de cărţi au invadat vitrinele librăriilor şi prima victimă epuizată de efort a fost chiar stenografa care, pur şi simplu, a leşinat de emoţie.

Marea carte a fost lansată la apă! Dr. Harden, autorul, era păzit ca ochii din cap să nu cumva să fie atras de concurenţă. Şi pentru a completa acest tablou publicitar, editorul pleacă la New York luînd cu sine jumătate de duzină de cărţi cu scopul de-a le împărţi unor eventuali cititori ale căror chipuri i se păreau lui a fi  mai intelegente. În drumul său îl întâlneşte pe un tânăr spiritist cu experienţă destul de bogată în domeniu, cititorul ideal pentru cartea editată de el şi numită „Aristocraţia lumii spiritelor”. Tânărul cititor răsfoieşte cartea şi are o tresărire constatând cu ironie că personajul, tânărul erou căzut în luptă, a petrecut mare parte a timpului de după moarte în preajma unchiului, dictându-i tot ce scrisese. Între cele două personaje-tânărul cititor şi editor – se înfiripă un dialog într-o tonalitate delirantă. În cele din urmă, tânărul se desconspiră exact ca într-o  comedie romantică, el fiind chiar adevăratul Cosgrove Harden, trecut printr-o serie de aventuri şi ajuns în situaţia de-a nu mai şti nici el ce-i cu viaţa lui. Unde mai pui că acum era declarat mort de propriul unchi care se folosise de nenorocirea lui să facă bani. În capul editorului încolţise deja ideea că mult mai bănoasă ar fi fost afacerea dacă respectiva carte ar fi fost declarată „non-ficţiune”, adică, la graniţa dintre real şi imaginar, o nebuloasă care ar fi înfierbântat şi mai tare creierul eventualului cititor-plătitor , mare amator de astfel de întâmplări confuze.

Din păcate, 300 de mii de exemplare, declarate „ficţiuni”, luaseră drumul librăriilor. Mortul–viu, erou fără voie, devine tot mai supărător în desfăşurarea afacerii şi bietul editor e tot mai obsedat de ideea de a-l face să dispară măcar vreo cinci ani până se încheia vânzarea cărţilor. Singura soluţie era să fie îndepărtat contra unei sume de bani. Mai cu seamă că devenea tot mai vocal şi mai supărat de felul în care îi fusese pătată memoria în carte de către propriul unchi. Trebuia neapărat să stea de vorbă amândoi. Şi editorul a decis să-l ducă acasă la dr. Harden spre a limpezi situaţia. Acolo, altă surpriză: o altă cititoare „cu chip inteligent”, Thais, care primise cartea s-a dus să-i reproşeze autorului faptul că se folosise de moartea nepotului pentru a obţine un succes ieftin în faţa cititorilor. Desigur, ea considerându-se în drept s-o facă deoarece ar fi fost iubita mortului. Autorul, Naratorul şi personajele sunt puşi laolaltă şi din întâlnirea lor se conturează o adevărată halima. Era clar că afacerea ar fi avut de suferit dacă cele două personaje, mortul şi iubita lui, ar fi deconspirat adevărata situaţie. Au decis că 10 mii de dolari pe an i-ar fi ţinut departe, într-un loc la care fata deja visa, în însorita Californie. Nu bat bine palma că la poarta casei autorului apare un puhoi de lume, jurnalişti, televiziuni, un întreg bâlci. În mijlocul lor, pe două catalige, spre a fi cât mai vizibil, venea însuşi Elbert Wilkins, cel care a avea la mână o I.O.U.* scrisă de  Cosrove  Harden, în urma unui joc de poker, prin care se atesta datoria de 3 dolari şi 80 de cenţi.  Întreaga lume aflase ceea ce dorea, de fapt, să fie şi era cu adevărat: istoria povestită în „Aristocraţia lumii spiritelor” era o istorie adevărată, o „non-ficţiune”, cu atât mai palpitantă cu cât nu se ştia exact dacă mortul murise şi înviase, sau fusese cine ştie pe unde. Marele mister le dădea voie lor, cititorilor, să-şi imagineze faptele aşa cum doreau. În faţa acestui faliment neprevăzut, editorul a restrâns la maxim aria subiectelor posibil vandabile. Unica temă care nu i-ar fi creat bătăi de cap rămânea iubirea. Ritmul povestirii, trecerea de la agonie la extaz a tuturor participanţilor în această sarabandă care a devenit industria cărţii face din povestirea lui E. S. Fitzgerald o adevărată comedie umană cu accente tragice. Într-o lume lacomă pusă pe căpătuială, cartea s-a transformat din obiect de artă în marfă aducătoare de profit. Sacrul a trecut în profan, un întreg ritual, acela al facerii cărţii, vehicol al Cuvântului, demitizându-se.

Bibliografie:

                          http://www.newyorker.com/books/page-turner/fiction-this-week-f-scott-fitzgerald-2017-03-20

notă:

*An IOU (abbreviated from the phrase “I owe you“)[1][2] is usually an informal document acknowledging debt. An IOU differs from a promissory note in that an IOU is not a negotiable instrument and does not specify repayment terms such as the time of repayment. IOUs usually specify the debtor, the amount owed, and sometimes the creditor. IOUs may be signed or carry distinguishing marks or designs to ensure authenticity. In some cases, IOUs may be redeemable for a specific product or service rather than a quantity of currency, constituting a form of scrip. (Wikipedia)

 

 


Published by

Maria Sava

“I am nothing. I'll never be anything. I couldn't want to be something. Apart from that, I have in me all the dreams in the world.” (Fernando Pessoa)

Leave a Reply