Patrick Süskind -Despre iubire şi moarte

Cristofano Allori -Judih Holding the Head of Holofernes

Din cartea lui Luciano de Crescenzo, “Elena, Elena, dragostea mea”, aflăm că, de fapt, de capul nevestei lui Menelaos nu era mare lucru: o muieruşcă frivolă căreia i s-au aprins călcâile după fragedul şi neîmplinitul Paris, în timp ce bărbatul ei umbla pe coclauri, prin fel şi fel de războaie. Ba, Elena nu era nici prea tânără şi nici prea frumoasă, mai avea şi vreo câţiva plozi şi era mare amatoare de aventuri. Singurul lucru la care a dus-o mintea ei de femeie plictisită a fost să fugă de acasă cu tânărul cioban de stirpe regală. Din toată afacerea, omenirea s-a ales cu un mare poem, cu câteva parabole şi cu nişte ruine. Care va să zică, iubirea dintre Elena şi Paris a făcut pârjol pe unde au trecut cei doi. Până la urmă, femeia s-a întors la bărbatul şi la copiii ei, însă din vestita cetate Troia a rămas doar numele.
Ciudat titlu  a ales Patrick Süskind -„Despre iubire şi moarte”– la o carte care-ţi provoacă un fel de râsu-plânsu, gândind că iubirea e „un lucru foarte mare”, iar moartea e ceva definitiv şi dramatic.  Cartea este editată într-un format excelent de Humanitas, mă refer atât la coperta foarte atrăgătoare cât şi la hârtia uşor patinată, şi la scrisul cu un font odihnitor pentru ochii cititorului.
Iubirea şi moartea sunt două subiecte care au înfierbântat creierii oricărui condeier de pe lumea asta încă din momentul în care maimuţa s-a lepădat de blană, a privit mai atentă către primul maimuţoi, sau invers, şi a simţit nişte fiori bolborosindu-i taman prin mijlocul stomacului.
Şi, ca să-mi atrag cititorul grăbit şi plictisit, care de-abia de-şi mai citeşte propriile produse ale imaginaţiei, iată, voi începe cu un citat, mai de pe la mijlocul cărţii, care pe mine m-a făcut praf:
„În această privinţă, Richard Wagner a fost mai puţin pudibond. În Tristan şi Isolda, nici preaplinul armonic al muzicii, nici cuvintele şi nici intriga nu încearcă în vreun fel să ascundă teribila mezalianţă dintre iubire şi moarte. Încă de la prima măsură a uverturii, totul e dominat de clarobscur. În actul întâi, cei doi beau din cupă licoarea morţii, care se dovedeşte a fi licoarea dragostei; în actul secund, noaptea de iubire devine sfânt ceas de sărbătoare în cinstea „adânc jinduitei morţi din dragoste”; dar nu e vorba aici de o transformare discretă, ca la Goethe-„acea-nfiorare/Pe când candela luceşte”, ci de una jubilatorie, entuziastă, triumfătoare, deci pe deplin în spiritul lui Kleist, chiar dacă, aşa cum îi stă bine unei opere, într-o limbă vădit mai primitivă. Iar în actul final, totul e-n joc: atunci când Isolda se reîntoarce la Tristan, care are acum şansa de a fi vindecat şi de a trăi împreună cu ea, acesta îşi smulge plasturele de pe rană, pentru a se apropia însângerat şi orbecăind de iubita sa şi a muri în braţele ei; pe ea n-o tulbură decât împrejurarea că Tristan nu are un timing bun şi ajunge prea devreme. Cu o înflăcărare crescândă, îşi aţinteşte privirea asupra leşului lui Tristan şi livrează publicului cel mai lung orgasm din istoria muzicii (circa şapte minute şi jumătate) pentru ca apoi să se prăbuşească, la rându-i, moartă, în braţele sale.”Pg. 56

Convinsă fiind că mi-am atins ţinta, să mergem pe firul narativ până la origini şi să vedem cum de s-a ajuns la asocierea celor doi termeni: iubire şi moarte!? De ce nu, viaţă şi moarte? sau iubire şi ură? Erau antonimiile funcţionale şi binecunoscute de toată lumea. Ca să vorbeşti despre iubire trebuie să ai cât de cât habar, adică, măcar o dată-n viaţă să te fi pocnit în moalele capului şi să te tâmpească încât să nu mai ştii de tine. Deşi, iubirea e tema principală a poeziei- sentiment care a făcut să curgă râuri de lacrimi amestecate cu cerneală- autorul nostru nu dă doi bani pe ştiinţa poeţilor. Nişte habarnişti, zice el, care scriu exact despre ce nu ştiu. „Se pare că fiece individ în parte înţelege iubirea drept ceva care-l priveşte în modul cel mai personal, ca pe o chestiune de mare însemnătate pentru existenţa sa, astfel încât nici măcar astrofizicianului, atunci când i s-au aprins călcâiele, nu-i mai pasă câtuşi de puţin de originea universului-darmite de vremea de-afară.” Însă, orice s-ar spune, pe lângă cele care s-au spus de vreo două mii de ani încoace, iubirea rămâne pentru întreaga omenire ceva frumos, sublim, ceresc, alinător, inegalabil, de provenienţă divină.
Trei exemple din realitatea imediată sunt suficiente spre a da un răspuns la întrebarea cum de s-a pus cam toată lumea de acord în ceea priveşte „forţa şi măreţia” iubirii. Primul exemplu, pe care domnul Süskind găseşte de cuviinţă să-l aducă pentru confirmarea mărturiei sentimentului „întru frumos”, sunt manifestările a doi bezmetici aflaţi într-un Opel Omega, pe fundul căruia era lipită o autocolantă pe care scria: „Honk when you’re horny”, ce alergau haotic pe-o autostradă, undeva prin America. Motivul? Oamenii se iubeau atât de mult şi erau atât de nerăbdători că au pus de-o felaţie în plină aglomeraţie, la un stop. Bineînţeles că-n creierele lor cât nuca era înfiptă, precum un cui ruginit, ideea că sunt depozitarii incontestabili ai măreţului sentiment numit: “iubire”.
Şi, ca să nu spunem că domnul autor e un cârcotaş, aduce şi un exemplu din lumea bună, un el şi o ea, aparent adunaţi laolaltă din interes. Ea, la vreo 70 de anişori, corpolentă, cu un cont baban în bancă. El, un artist ratat, cu vreo douăzeci de ani mai tânăr, vopsit şi pudrat ca un filfizon. Numai că aparenţele înşală, cei doi ipochimeni chiar sunt atât de amorezaţi unul de altul că stau încleştaţi oriunde se duc şi sunt rupţi total de lume. Ba, nici pe la adunările mondene nu prea au răbdare să stea retrăgându-se, în grabă, în cuibuşorul lor de nebunii.
Dacă tot nu ne-am convins cât de “înălţătoare” e iubirea şi cât de mult slujeşte frumosul, autorul mai dă un exemplu chiar în persoana celebrului Thomas Mann, personalitate de mare notorietate chiar din timpul vieţii, cap al unei familii solide, cu şase copii. Aflat la Grand Hotel Dolder din Zurich, îi pică cu tronc un tânăr ajutor de ospătar. Copleşit de situaţie, notează în jurnal: „Deci încă o dată , încă o dată iubirea, a fi prins în mreje de alt om (bărbat cred că trebuia tradus), a tânji din adâncul fiinţei după el: douăzeci şi cinci de ani nu s-a mai ivit şi iată că mi-e dat din nou s-o trăiesc.”Incredibil prin ce stări trece în aşteptarea celui mai mic semn din partea bietului ajutor de ospătar care nu ştia nici cu spatele ce fiori îi trezise marelui scriitor. Se pare că multă vreme a fost sursa inspiraţiei şi un stimul în a-i menţine vii dorinţele, atâtea câte le mai avea…
La o privire rapidă aruncată pe deasupra celor trei exemple nu găsim nimic “înălţător”, aşa cum vor poeţii să ne convingă. Dimpotrivă. Toate ilustrează analiza lui Platon asupra sentimentului erotic, unde, mai degrabă, putem vorbi despre ceva animalic. Un Eros smintit îşi face de cap bătându-şi joc de câte unul dintre cei doi parteneri. Se pare că, mai degrabă, putem vorbi despre prostirea temporară a omului prin iubire. „E lucru ştiut că nu se poate purta o discuţie raţională cu un îndrăgostit.” Asta o ştie oricine. Îndrăgostitul e gata oricând să renunţe la tot pentru trăirile lui. Tot ce altădată era spirit, frumuseţe, inteligenţă dispare. „De altfel, spune Suskind, acest fenomen al tâmpirii prin iubire nu se limitează în nici un caz la dimensiunea ei sexuală.” Îl găsim la toate tipurile de iubire, începând de la cea a părinţilor faţă de odraslele lor şi până la cea a călugăriţelor faţă de mirele lor ceresc. „În orice situaţie, iubirea se plăteşte cu pierderea raţiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecinţă imaturitatea. În cazuri inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai sumbru caz o catastrofă politică mondială.”(Ah! Numai pe plaiurile mioritice se ştie cât de păgubos a fost numele de Elena lipit ca marca de scrisoare de numele unor bărbaţi politici. De alţii nici nu cred c-ar trebui să ne doară capul.)
Când iubirea stă pe temeliile solide ale reciprocităţii nu-i atât de nocivă pentru societate, cei doi sunt atât de lipiţi şi de rupţi de lume încât se autoneutralizează. Mai tristă-i situaţia în care numai unul din cuplu se lasă copleşit de iubire. După cum explică Socrate, sufletul e asemeni unui atelaj cu doi cai şi un cârmaci: unul din cai e supus, blând, ascultător, celălalt e sălbatic, de soi rău, de neînfrânat.Grea misie pentru cârmaci să ţină calea dreaptă-nu de puţine ori calul cel nărăvaş impune mersul şi carul o ia razna cu tot cu cârmaci. Toate sufletele sunt nemuritoare, însă nu toate ajung după moarte să se înalţe în lumină. Eros le premiază cu o pereche de aripi doar pe cele în care domină calul cel bun, pe celelalte trimiţându-le direct în nişte temniţe subterane pentru penitenţă.
Despre iubire se pot spune vrute şi nevrute, despre moarte, însă, trebuie să se vorbească în şoaptă. Totuşi, se pare că Thanatos e în bună cârdăşie cu Eros, nu de puţine ori, moartea fiind aleasă ca unică soluţie pentru eliberarea de durerea pricinuită de iubirea neîmpărtăşită. Alteori, apartenenţa iubirii a fost tranşată pe câmpul de luptă. Dacă alegerea uneia din cele două soluţii, iubire sau moarte, e cât de cât acceptabilă, comuniunea dintre ele devine chiar dezgustătoare. Şi cum să nu dezguste, chiar să înspăimânte când împlinirea erosului îşi află apogeul în moarte? A început Philippe Aries în „Omul în faţa morţii”, continuând Novalis cu „Imnurile către noapte”care sunt de fapt poezii de dragoste adresate morţii, până la Baudelaire cu ale sale „Flori ale răului”.
Iată că la Wilhelm von Kleist opera se împleteşte cu viaţa, gândul sinuciderii îl urmăreşte într-atât de mult încât îi provoacă tensiuni erotice incredibile. Are nevoie doar de o însoţitoare spre a pleca în lumea umbrelor. Şi pentru că verişoara şi favorita lui îl refuză, găseşte nevasta unui funcţionar mărunt, depresivă şi destul de proastă să intre în jocul lui. E atât de fascinant jocul lui cu moartea încât devine model în romanul lui Goethe „Suferinţele tânărului Wether”. Că au mai existat imbecili care l-au luat drept model pe Kleist, adică pe Werther, şi s-au sinucis, nu l-a impresionat prea mult pe titanul Goethe. După patru ani de la sinuciderea lui Kleist, va scrie poezia „Dor fericit”.  Va ridica la rang de metaforă atracţia fluturelui către flacăra morţii în care se aruncă, în final. Clare trimiteri către surescitările euforic morbide care-l cuprindeau pe Kleist, fascinaţia şi dorinţele lui erotice vis -a -vis de moarte.
Goethe a tratat lucrurile cât de cât mai voalat, însă Wagner a mers până la capăt în Tristan şi Isolda. Noaptea de iubire dinaintea morţii devine prilej de bucurie şi de sărbătoare pentru cei doi.
Nu toată lumea acceptă moartea de dragul iubirii. Un erou precum Orfeu ajunge până-n Hades spre a-şi lua iubita înapoi din ghearele morţii. Cântecele lui erau atât de frumoase că reuşeşte ceea ce nimeni nu mai reuşise până la el: s-o ia înapoi. Cu o condiţie: să n-o privească pe Euridice până ajunge în lumină. Din nefericire, avea şi el slăbiciunile lui, curiozitatea fiind una dintre ele, şi- a încălcat cuvântul dat după ce a ajuns în lumină doar el. Euridice era încă în umbră. Îmbătat de propria-i muzică, aşa cum se întâmplă oricărui artist,Orfeu subestimează primejdiile şi cade pradă  vanităţii. Vede cum Euridice îi este răpită de sub priviri, pentru totdeauna. „Amărâtul a fost suficient de tembel, spune Süskind, încât să cadă-n cursă şi iată-l acum cântând ca un prost, de unul singur, prin pustietăţile astea fără viaţă. Cânta şi iar cânta, mai tare ca niciodată, din ce în ce mai furios şi mai deznădăjduit, pentru a se face auzit, neştiind dacă îl ascultă cineva: Euridice, Euridice…!” pg.75
Povestea sărmanului Orfeu a impresionat şi impresionează încă fiind povestea unui eşec. Cel care l-a învins pe Eros în confruntarea cu Thanatos a fost Iisus din Nazaret, povestea lui fiind de la început până la sfârşit un triumf asupra morţii prin iubire. Chiar dacă nu are slăbiciunile atât de umane precum Orfeu, are şi el câteva momente de îndoială, însă, luciditatea cu care a pornit pe drumul morţii pentru izbăvirea omenirii îl face să bea cupa cu venin până la capăt.

Bibliografie, Patrick Süskind, Despre iubire şi moarte O reflecţie incitantă despre cele două forţe care ne guvernează existenţa, Humanitas,2005


Published by

Maria Sava

“I am nothing. I'll never be anything. I couldn't want to be something. Apart from that, I have in me all the dreams in the world.” (Fernando Pessoa)

Leave a Reply