Maria Frandoş – Fregata Ariel

 

 

Fran Morris – Finding my Wings

 

În memoria poetei Sylvia Plath

 

 

Ultimele zile de noiembrie fuseseră neobișnuit de calde anul acela. Micul atol părea neîncăpător pentru păsările care continuau să sosească din America de Nord, pregătindu-se de iernat.

Situat în Oceanul Pacific, în grupul de N-V al insulelor Hawai, aproape de punctul Darwin, Kure, era cel mai nordic atol de corali.

Bătrîna focă Monachus Schauislandi, care făcea parte din garda veche a insulei, numea atolul Mokupapapa. Acum stătea sprijinită cu botul pe labele din față și se uita cu ochii ei negri și umezi la fîșia aurie suspendată între albastrul sclipitor al cerului și spinarea verde a oceanului. Mai încolo, o colonie de pescăruși băteau din aripi, scoțînd țipete asurzitoare. Ziua întreagă se ghiftuiseră cu pește și bătrîna focă nu înțelegea cum niște păsări atît de frumoase se comportă ca un cîrd de gîște.

La ce se gîndea? Ah, da! De-a lungul anilor se schimbaseră multe pe atol. Furtunile azvîrleau la țărm resturi ale unei civilizații sufocată de propria ei modernitate: plase de pescari, parîme, balize, sticle de plastic. În curiozitatea și ignoranța lor, păsările îngurgitau deșeurile, sfîrșind în agonie.

Numai la apus, culorile își păstraseră intacte nuanțele.

Cum zarva făcută de pescăruși nu contenea, își mută privirea de la linia orizontului la colonie. Cu penajul lor gri perlat, așa cum se profilau pe fundalul înserării, păsările păreau ireale.

Un crab mic și grăbit se ascunse îndărătul unei pietre în vreme ce broasca țestoasă își întinse gîtul, clătinînd cu îndoială din capul ei înțelept.

Foca se îndepărtă greoaie de pescărușii cu coada scurtă și văzu ce anume le stîrnise agitația: odată cu înserarea, pe bariera de corali poposise o colonie de fregate.

Deși aveau ciocul încovoiat  asemeni pelicanilor, se asemănau mai degrabă cu rîndunicile de mare, în frumoasele lor fracuri negre, cu plasturele alb de pe piept și coada bifurcată.

Într-un picaj egal, colonia de fregate ateriza stol după stol în vîrfurile arborilor de naupaka. Insula fu învăluită în lumina apusului, zgomotele se potoliră ca printr-o vrajă, se auzea numai clipocitul valurilor retrăgîndu-se peste scoici și nisip. Noaptea coborî răcoroasă peste stînci și ape, peste arbori și păsări.

Epuizate după zborul lung, păsările adormiră cu ciocurile vîrîte între pene.

Ariel se trezi cu prima geană de lumină. Își scutură cu grijă penajul întunecat și desfăcîndu-și larg aripile țîșni ca o săgeată din arcul întins al nopții, drept în inima dimineții! Îi plăcuse atolul de cum îl văzuse de sus: părea o scoică enormă cu marginile sidefii pierdute în apele turcoaz ale lagunei. Trecu în zbor razant peste suprafața adormită a oceanului și pescui primul pește. Bărbătușul bătu semeț din aripi! Își împarțiră carnea albă, fragedă  și ea – cu regeasca-i mărinimie – îi cedă capul peștelui. Curînd, se înălță soarele dindărătul stîncilor aruncînd umbre lungi și ascuțite, păsările se treziră una cîte una și insula se umplu treptat de zarvă și țipete. Pentru Ariel și perechea ei era important acum să găsească un  loc pentru înjghebarea cuibului. După cîteva zboruri de recunoaștere găsiră un arbore mai înalt de naupaka cu frunze de un verde intens, mari și lucioase. Își luară zborul pe rînd și Ariel, cu privirea ei ageră, zări o ramură ce încă mai păstra cîteva flori mici albe. Își strînse aripile și coborînd în picaj, o culese din zbor. Văzu bărbătușul la stînga ei și dădu drumul ramurii. El o prinse și se înălță deasupra ei. Ariel se roti în aer încercînd să i-o smulgă din cioc, dar el se îndepărtă făcînd un ocol larg. Cînd ea zvîcni în sus în direcția lui, el lăsă rămurica să cadă. Ariel o prinse triumfătoare! Jocul îi înveseli pe amîndoi și ea zbură spre noul cuib uitîndu-și vechile  temeri. Construiră cu migală cuibul din crenguțe rupte, frunze, flori, fire de iarbă și pene pierdute de păsări. Ea le așeza în cerc atentă și absorbită pe de-a întregul de această îndeletnicire.

Iubea albastrul acela profund și transparent  premergător zorilor. Apoi zarea devenea sîngerie, ceața se ridica în fuioare subțiri printre arbori ca o rămășiță a nopții.             

Erau clipele cînd simțea că nici o murdărie n-ar fi putut să atingă această pace și frumusețe desăvîrșită.

Întotdeauna se trezea înaintea lui. Uneori zbura din cuib atentă să nu-l trezească; alteori îl gîdila cu vîrful aripii pînă ce bărbătușul deschidea ochii somnoros. Își luau zborul aripă lîngă aripă. Înscriau în aer cercuri concentrice cu vîntul vîjîindu-le în urechi, sus tot mai sus pînă ce păreau două puncte negre pe cer. Ariel, care-și exersase pînă atunci zborul ei de pasăre solitară, descoperea frumusețea zborului cu celălalt care iubea aerul tare și pur al înălțimilor aidoma ei. Înspre amiază se întorceau la cuib și unul dintre ei pescuia un pește sau chiar doi. Picoteau o vreme moleșiți de căldura amiezii și la prima adiere de vînt își reîncepeau exercițiile de zbor pînă tîrziu cînd înserarea își întindea umbrele deasupra atolului.

Într-una din zile, Ariel trecu în zbor razant peste plajă și o sperie pe țestoasa ce moțăia la soare. Honu strigă în urma ei: – Păsările astea cu ciocul încovoiat nu au pic de respect pentru veteranii insulei! Bătrîna focă aprobă pufnind supărată. Se așteptase la mai multă politețe de la o pasăre care avea eleganța rîndunicii de mare și picajul condorului. Urechea fină a lui Ariel prinse frînturi de conversație și se simți ofensată.    Se înălță rotindu-se de cîteva ori împrejurul atolului și din înalt se prăvăli în picaj în direcția celor două cîrcotașe. Țestoasa rămase cu gîtul ei lung înțepenit de spaimă; bătrîna focă se tîrî cît putu de repede și se scufundă în apă. În ultima clipă Honu își vîrî capul sup carapace și fregata se izbi cu ciocul de spinarea ei ca de un scut de oțel. Impactul o ameți și o rostogoli pe nisip într-un vîrtej de pene.

Foca bătu batjocoritoare apa cu înotătoarele din față, împroșcînd o ploaie de stropi în jur. Țestoasa se scufundă și ea, îndepărtîndu-se de pasărea asta primejdioasă. Ariel își scutură aripile furioasă și umilită. Țopăia neajutorată pe nisip aruncînd priviri amenințătoare înspre cele două. Ea nu se putea apropia de apă, penele ei  nefiind impregnate cu grăsime, apa ar fi tras-o la fund. Monachus Schauinslandi  ieși greoaie din apă.

– Întîi de toate nici măcar nu te-ai prezentat de cînd ai sosit pe atol. În al doilea rînd, Honu e cea mai bătrînă de pe insulă. Toți o tratăm cu respect și te sfătuiesc și pe tine să te porți cuviincios cu ea.

– Sînteți două bătrîne bîrfitoare, îi răspunse Ariel.

-Și crezi că tu ai să fii veșnic tînără? Dă-i nițel răgaz timpului și ai să vezi în ce te preschimbă.

-Eu n-am să îmbătrînesc niciodată!

-Ei! Atîta insolență chiar n-am mai pomenit pe insula asta! Auzi la ea! Se crede nemuritoare doar pentru că are aripi și zboară, pufni foca iritată.

-N-ai înțeles nimic, o contrazise Ariel, n-o să am timp să îmbătrînesc și uite cum mă doare ciocul din pricina voastră.

Foca se cufundă iar în apă și cînd ieși, azvîrli un pește mare la picioarele păsării.

-Puțină untură de pește are să-ți facă bine. Ariel sfîșie pielea peștelui și rupse bucăți grase de pe abdomenul acestuia. Contactul cu grăsimea și răceala îi mai potoliră durerea. Mulțumi focii spunîndu-și în gînd: are dreptate, îmi pierd bunele maniere de cînd am venit pe insulă și am devenit nervoasă! Împinse peștele spre focă dar ea îi spuse: – E al tău, eu sînt sătulă. Mai bine fii atentă la pescăruși, sînt mari hoți! Ariel rîse înveselită, rîdeau acum amîndouă. Honu scoase uimită capul din apă și se cațără pe o piatră uscată. Carapacea ei era încrustată cu urmele bătăliilor cu stîncile, coralii și dinții rechinilor.

-E așa de bine să stai la soare!

Pasărea, se simțea deja mai bine și cu restul de pește în plisc zbură spre cuib unde o aștepta bărbătușul. În vreme ce ea îi reda întîmplarea, el rupse o bucată de carne grasă și îi frecă ciocul cu ea. În ochi li se aprinseră luminițe.

-Te mai doare?

-Nu, mi-a trecut de tot. Renunțară la ospăț stînd așa, o pereche de ochi rotunzi reflectați în altă pereche de ochi bridați cu aur, piept palpitînd atingînd înfiorat pieptul cald al celuilalt. Aripile se deschiseră larg și îmbrățișarea cuprinse nu doar pasărea ci și arborele, nisipul, marea, albastrul luminos,  într-o învolburare de respirații și fîlfîituri. Ieșeau la iveală penele moi de la subțiori, de pe pîntec…carnea tremurînd de dorință… În zare,  norii își serbau iubirile devenind imense buchete trandafirii.

Zilele se scurgeau pe nesimțite devenind tot mai scurte. Cuibul era  gata de acum și după ce-și exersa zborul, Ariel venea să stea de vorbă cu Honu și cu Monachus.

-Să luăm de pildă mărgăritarele, zise într-una din zile foca. Un grăunte de nisip pătrunde în intimitatea scoicii și din rațiuni numai de ea știute îl fecundează prefacîndu-l într-o perlă. Ani de zile pîntecul moale al scoicii secretă substanța asta sidefie împrejurul bobului de nisip. Poate unica modalitate de a expulza corpul acela străin e de a-l înfrumuseța. Ariel ascultă tăcută în timp ce țestoasa aprobă tot ce spune  prietena ei.

-Mi-ar fi plăcut să fiu o scoică, să n-ai altă treabă decît să stai pe fundul mării și să tot secreți mărgăritare pînă te golești de frumusețe, zise cu nostalgie Ariel.                         -Da, dar atunci n-ai mai fi putut să zbori, replică Honu.

-Păi dacă eram o scoică habar n-aș fi avut că există păsări! Aș fi crezut că întreaga lume e alcătuită doar din scoici, nisip și perle!

Cînd, după cîteva zile, pîntecul ei expulză oul, Ariel își spuse orgolioasă:  uite și  bobul meu de mărgăritar, e adevărat, unul mai mare dar tot atît de alb și pur. O întrista doar că nu mai zbura împreună cu bărbătușul, unul dintre ei trebuia să păzească necontenit oul. Descoperi tot felul de primejdii pe care nu le sesizase înainte. Într-una din zile, zburînd deasupra atolului remarcă niște pete negre care se mișcau repede. Nu înțelegea ce puteau fi. Plană la joasă înălțime și văzu că erau furnici. Își aminti că pe Monachus o neliniștise invazia asta de furnici negre cu capul mare, Ariel nu-i dăduse atenție atunci. Cu toată înțelepciunea lor, uneori, pe cele două veterane le înspăimînta orice eveniment, cea mai mică schimbare în ordinea firească a lucrurilor. Acum, văzîndu-le cum mărșăluiau prin iarbă în șir indian, priveliștea era într-adevăr neliniștitoare. Păreau mici și neînsemnate luate cîte una dar împreună formau un corp compact, o mică armată care se deplasa în aceeași direcție ca unda unui val. Înspăimîntată că furnicile s-ar putea cățăra pe copaci ajungînd la prețiosul ei ou, zbură iute la cuib.

Îi împărtăși temerile perechii ei și el o ascultă atent, liniștind-o ca întotdeauna. Îl iubea o dată mai mult pentru asta. El nu dramatiza, nu exagera. El raționa cu calm și o anume detașare astfel că întîmplările și și reflexele lor căpătau dimensiuni și nuanțe cărora li te puteai adapta. El nu era într-un război necontenit nici cu lumea și nici cu el însuși. Stătură multă vreme amîndoi strînși unul în celălalt. Într-un tîrziu se ivi luna, galbenă și rotundă ca o floare a soarelui.

Într-o dimineață puiul sparse coaja care-l apăra de răul din lume, dornic să soarbă primul lui răsărit de soare. Era atît de plăpînd și golaș! Îl hrăneau pe rînd păzindu-l ca  pe ochii din cap. Acum bărbătușul era cel care pescuia mai mult, Ariel zbura numai în zori.

Iarna, care fusese blîndă ca o toamnă întîrziată trecu pe nesimțite. Primăvara veni pe atol cu tot cortegiul ei de flori și miresme îmbătătoare. Clorofila făcea tumbe sus, jos și frunzele arborilor deveniră iar verzi, pline de sevă. Pînă și harnicile albine se ciocneau în aerul cald derutate  de atîtea parfumuri și culori. Soarele îi desfăta pe locuitorii atolului cu lumina și căldura lui. Oceanul gemea de pește. Ariel își reluă plăcutele taifasuri cu Honu și Monachus  care picoteau cît era ziua de lungă la soare.

Nici puiul nu mai era atît de neajutorat, creștea și trupul i se acoperea de pene. Își admira aripile și deveni mîndru de pintenul alb de la subsuoară. Îl învățau amîndoi cum să-și folosească aripile, la început la mică înălțime, mărind treptat distanța de la sol. Plin de încredere se avînta să zboare  țipînd furios cînd pierdea controlul și se rostogolea de sus. Ariel îl susținea în cădere cu aripile ei largi, înainte ca el să atingă nisipul.

Vara întreagă, odată cu ivirea zorilor Ariel își desăvîrși zborul dincolo de nori unde nici o altă pasăre nu se avîntase pînă la ea. Plutea pe apa cerului executînd cele mai complicate volte și picaje, se lua la întrecere cu vîntul, cu propriul ei zbor pînă ce devenea ea însăși vîntul, zborul…una cu sinele ei cel mai înalt. Aproape că îi era teamă să nu rănească ființele de lumină ce veneau în întîmpinarea ei. Păreau îngeri ai dreptății cu o singură aripă și cu o sabie de foc în locul celeilalte. Cît ar fi vrut să împărtășească cu el focul acesta sacru ce-i străbătuse inima  fără s-o ardă, nicicînd nu fusese mai pură.

Numai că bărbătușul își exersa propriul lui zbor care nu se mai întîlnea cu al ei, de parcă înălțimile rarefiate la care zbura ea, erau o prezență prea tare pentru el.  Începuse să se poarte ca un străin, rece și nepăsător. Într-una din după-amiezi, pe cînd urmărea salturile delfinilor rotitori, îl văzu pe bărbătuș cu o altă fregată. Se repezi la el ca o furie ciupindu-l pînă la sînge.

-Ești o pasăre nebună, nebună de legat! Ariel se întoarse la cuib cu inima sfîșiată de durere. Nimic nu durează din pricina blestematului de timp, nici anotimpurile, nici iubirea. Gîndurile i se roteau în cap ca o morișcă de vînt, fără noimă. Memoria ei decupa imagini și întîmplări fericite devenite un simplu trecut. Ariel se sustrăgea din trecutul acela așa cum scufundătorii extrag din adîncuri perlele. Ei deschid fără milă pîntecele scoicilor, răscolind partea lor cea mai intimă și jefuindu-le de frumusețe.

Cum poate o pasăre, oricît de înalt i-ar fi zborul să aibă o asemenea putere asupra ei? Și cine îi dădea puterea asta? Ah! Cum se lăsase iar și iar orbită de scînteierile unor pene! Se înălță căutînd o urmă a zborului lor pe întinsul cerului dar acolo nu era nimic, neantul înghițise totul ca un pește înfricoșător. Se zbătea îndurerată și deznădăjduită stîrnind flash-uri de lumina. Cerul rămînea mut la suferința ei, numai vîntul o asculta neputincios.

În tufișurile din vecinătatea cuibului un cîrd de masculi băteau din aripi umflîndu-și gușile roșii, lucioase, o inflație de super-ego-uri la vedere. Țopăiau cu capetele date pe spate, o orgie de păcănituri și cîrîituri. Ideea de zbor îi ridica spre amețitoarele spații și instinctul împerecherii îi cobora la nivelul unui balon roșu, inflamat. Printre ei își zări bărbătușul. Îl privi pe cel care fusese vulturul mărilor, condorul ei și nu-l mai recunoscu, devenise una cu ceilalți.

Apele turcoaz ale lagunei își schimbară pe nesimțite culorile devenind vineții și un vînt rece le aminti păsărilor că se apropie iarna. Lui Ariel i se făcu frică și frig, de parcă sîngele ei se retrăsese de la suprafața pielii în adîncul inimii rănite într-o încercare de a o apăra. Era aceeași frică pe care o simțise traversînd bătrînul continent. Miros de carne arsă, mirosul morții. Pămîntul tot părea un cazan clocotitor ce azvîrlea înspre cer aburi de cenușă și odată cu ea toate spaimele lumii.

În zilele următoare se porni să ningă. Lumina se retrăsese din lume și peste ea se înstăpîni întunericul și frigul. O vreme izbuti să mai prindă cîte un pește de la suprafața oceanului pentru ea și puiul ei. Curînd însă o crustă de gheață prinse apele ca în clești și o iarnă cumplită, cum nu se mai pomenise năvăli peste locuitorii micului atol. Zadarnic își făcea Ariel curaj, era tot mai istovită. O, Doamne! Cît ar fi vrut să mai creadă în bunătate!  Rupea crengi și frunze neacoperite încă de zăpadă îngrămădindu-le în cuib. Se porni să-și smulgă penele fără milă, au să-i țină de cald puiului ei.

Adunîndu-și ultimele puteri se ridică în înalt prăvălindu-se în picaj și spărgînd gheața cu ciocul ei puternic. Penele ei, strălucitoare odinioară, se îmbibară cu apă.     Frumoasele ei aripi atîrnau lungi și grele. Trupul i se zbătea să iasă la suprafață dar ea și-l apăsa sub apă. Își simțea inima bătînd înnebunită, gata să facă implozie. Niciun martor nu asista la scena asta mută. Pescărușii, Honu, Monachus, atolul, lumea întreagă părea încremenită sub ger.

Cu un ultim licăr al conștiinței Ariel înțelese că în cele din urmă se îndrepta spre locul acela „neatins și de neatins”.

21 noiembrie 2017

Castle Hedingham


 

 

 


Published by

Maria Sava

“I am nothing. I'll never be anything. I couldn't want to be something. Apart from that, I have in me all the dreams in the world.” (Fernando Pessoa)

Leave a Reply