noi, cei fără de umbră…(după un tablou al lui Giorgio de Chirico)


 

noi, cei fără de umbră,
umili călători pe drumuri albite…

în amurgul fiinţei ne întoarcem la vatră

fără dragoste
fără ură
călcând apăsat
să ajungem tăcerea ce vine din urmă

cum să mai încapă şi dragostea
în viaţa noastră
atât de măruntă
ale cărei scene le-am regizat
aşa cum ai aranja un salon de primire
cu albe cearşafuri acoperim
zilnic
mobile şi oglinzi
ca după moartea celui iubit

în braţele noastre uscate
până şi cerul
a prins rădăcini
despletitele nopţi ale pustiei
plănuiau să ucidă soarele-n zori

-pustiu şi tăcere ne-aşteaptă la capătul lor-

grădina viselor noastre
creşte acum sânge
pietre cad sfărâmând carnea şi oasele
şi toate acestea ne aparţin
şi morţile,
şi naşterile
şi orologiul care bate miezul nopţii
secundele ce ne-au mai rămas.

 

 

 

 

alienare

 

 

de o vreme

tot mai stingheră printre oameni mă simt

pielea-mi miroase aspru a ger

şi a ploi arse

trupului meu lovit

ciopârţit

îngenunchiat de nenumărate ori

în loc de aripi

i-au crescut  ghimpi

ani la rând am hoinărit

încoace şi încolo

adunând răni şi experienţe

viaţa mi-a fost numai chin

în spatele acestor urme străine

ce-au străbătut oraşul

pudrat de o tristă ninsoare.

acum,

în singurătate,

ruinele mele ascunse ochilor lumii

îşi înalţă tenebrele morţii

lăsând să se vadă pe cerul senin

doar soarele

 de un roşu aprins

ca un trup spintecat

cu măruntaiele-mprăştiate-n afară

trăind alături de fiarele lumii

ochii mei s-au sălbăticit

-toată mizeria singurătăţii s-a aşezat pe fundul lor –

 

 

 

 

ALIENAZIONE

 

 da qualche tempo

mi sento sempre piu solitaria fra la gente

la mia pelle ha un aspro sapore di gelo

i brucciate pioggia

al mio corpo colpito

tagliato

messo in ginochio mille volte

ci sono cresciute invece di agli, le spine

anno dopo anno ho vagato

di qua e di la

racogliendo ferite e saggeza

la mia vita e stata soltanto calvario

dietro a queste orme straniere

che hanno atraversato questa citta

imbiancata da una triste neve.

Adesso,

nella solitudine,

le mie rovine nascoste dagli ochii del mondo intero

si alzano gli tenebre della morte

lasciando sul cielo sereno

soltanto il sole

di uno rosso che bruccia

come quello di uno corpo spaccato

il sangue score come uno sorgente

vivendo insieme con le bestie del mondo

I miei ochi diventano selvaggi

nel loro sprofondo si e sedimentata

tutta la miseria della solitudine.

 

 

 

Trad. Maria Frandos

Dall volume „Parlando di vita e morte con la stessa serenita”.