despre viaţă şi moarte cu aceeaşi seninătate

 

 

odată,
povesteşte pribeagul,
am văzut câinii turmei plângând
era ziua în care păstorul îşi părăsea turma
pentru totdeauna
pe chipul de culoarea pergamentului
lacrimi amare brazde tăiau
asemeni firului de apă stins în oaza de taină
şi câinii lui,
câinii lacrimilor,
lingeau cu duioşie faţa pustiită
în ochii lor câineşti, adânci, înţelepţi
şi plini de credinţă
sclipeau diamantin sub razele de lună
grele şi rotunde lacrimi…
deasupra cătunului trist
se vălurea somnolent cerul tomnatic
lăsând în urmă o noapte jilavă şi neagră…
turmele s-au risipit
peste câmpurile moi de rouă
câinii lacrimilor s-au făcut câinii nimănui
răzleţindu-se de turmă
iar oamenii au început să-i bată cu pietre
şi să-i alunge
că prea urlau a pustiu
şi păstorul se făcu Îngerul Azrail…
zbura…zbura…ca o molie grasă
pierzându-se-n noapte…

…tăcu pribeagul.
înălţând către tânărul soare al dimineţii
privirile reci şi lăptoase
şopti pentru sine:
„în lume, doar moartea e una singură”


 

 

 

limite

 

pe-acel strâmt promontoriu
unde idealurile au capitulat
se-ntinde-acum o linişte
ca un tunet istovit!

în spate moarte
în faţă
moarte iarăşi-
o moarte precum viaţa sub cerul atât de albastru!

soarele
roşu aprins
ca plânsetul acelui copil
întinat de greul viselor de dinaintea tăcerii
se-aruncă în mare!

în jur
aerul e tot mai rotund
şi noaptea
pulsând ca o rană!

 

noi, cei fără de umbră…(după un tablou al lui Giorgio de Chirico)


 

noi, cei fără de umbră,
umili călători pe drumuri albite…

în amurgul fiinţei ne întoarcem la vatră

fără dragoste
fără ură
călcând apăsat
să ajungem tăcerea ce vine din urmă

cum să mai încapă şi dragostea
în viaţa noastră
atât de măruntă
ale cărei scene le-am regizat
aşa cum ai aranja un salon de primire
cu albe cearşafuri acoperim
zilnic
mobile şi oglinzi
ca după moartea celui iubit

în braţele noastre uscate
până şi cerul
a prins rădăcini
despletitele nopţi ale pustiei
plănuiau să ucidă soarele-n zori

-pustiu şi tăcere ne-aşteaptă la capătul lor-

grădina viselor noastre
creşte acum sânge
pietre cad sfărâmând carnea şi oasele
şi toate acestea ne aparţin
şi morţile,
şi naşterile
şi orologiul care bate miezul nopţii
secundele ce ne-au mai rămas.

 

 

 

 

alienare

 

 

de o vreme

tot mai stingheră printre oameni mă simt

pielea-mi miroase aspru a ger

şi a ploi arse

trupului meu lovit

ciopârţit

îngenunchiat de nenumărate ori

în loc de aripi

i-au crescut  ghimpi

ani la rând am hoinărit

încoace şi încolo

adunând răni şi experienţe

viaţa mi-a fost numai chin

în spatele acestor urme străine

ce-au străbătut oraşul

pudrat de o tristă ninsoare.

acum,

în singurătate,

ruinele mele ascunse ochilor lumii

îşi înalţă tenebrele morţii

lăsând să se vadă pe cerul senin

doar soarele

 de un roşu aprins

ca un trup spintecat

cu măruntaiele-mprăştiate-n afară

trăind alături de fiarele lumii

ochii mei s-au sălbăticit

-toată mizeria singurătăţii s-a aşezat pe fundul lor –