Radu Paraschivescu- Ghidul nesimţitului

Hieronymus Bosch- Detaliu

Cu siguranţă, Radu Paraschivescu nu este un autor comod şi, sub aparenţa râsului, cărţile lui te invită la meditaţie. În 2006, la editura Humanitas, publică „Ghidul nesimţitului”.  Pe îndelete, mânuind cu fineţe bisturiul cuvântului autorul face o  disecţie a nesimţirii autohtone. „Balaur şleampăt, ubicuu, intratabil, mondial”,  aşa cum o numeşte Andrei Pleşu în Cuvântul înainte, nesimţirea autohtonă are marca ei specifică care o pune în topul mondial. Şi care ar fi această marcă? Nesimţitul mioritic este, în primul rând, produsul “imbecilizării comuniste, dar şi al postcomunismului”, “omul de tip nou”, schizoid şi ubicuu, ce nu-ţi lasă timp măcar să respiri oriunde te-ai întoarce: pe stradă, acasă, la serviciu, la televizor, în politică, pe şosele, pe net. ”O carte tristă, plină de umor”,pe care n-o poţi citi decât încercând o detaşare totală. Nu de alta, dar cine ştie ce trăiri puternice îţi poate induce astfel încât bătăile cordului s-o ia razna. O carte ce-ţi provoacă acea stare, genial numită de Nichita Stănescu, de „râsu-plânsu”, stare pe care doar un român adevărat o poate trăi şi simţi din plin. Dacă nu ţi-ar trezi atâtea amintiri răscolitoare ale unor momente în care ai fost agresat, maltratat, umilit  de nesimţire, poate rândurile citite ţi-ar putea aduce o urmă de zâmbet.

Mie, sincer, mi-a îngheţat zâmbetul şi mi-a produs o sfâşietoare tristeţe învăluită în neputinţa ieşirii din labirintul nesimţirii generale. Iluzorie speranţa domnului Andrei Pleşu (aşa cum recunoaşte şi domnia-sa), ca textul în sine să cadă pe mâna vreunui nesimţit şi să-i provoace niscai zvârcoliri existenţiale care l-ar face la final de lectură să-şi vină în simţiri şi să se schimbe. Asta pentru că, într-adevăr, nesimţiţii nu prea citesc, din contră, se simt ofensaţi atunci când le indici apropierea carte.

Volumul s-a bucurat şi de o ante introducere în atmosfera nesimţirii româneşti prin Balada lui Nesimţilă, scrisă de Şerban Foarţă după tipicul baladelor lui Francois Villon, marele vagabond poet, ce cunoştea lumea până la ultima fibră : „La ce mai este bună pielea/ precum a unei pachiderme/ de groasă ?E că n-ai să semeni/ cu toate neamurile elea/ strivibile precum un vierme/ şi care, cică, ţi-ar fi semeni.

Pornind de la una din definiţiile pe care ni le pune la îndemână DEX-ul, în care nesimţirea este caracterizată ca fiind ”o proastă creştere, lipsă de bună-cuviinţă şi delicateţe”, autorul constată că nesimţitul a ieşit de mult din tiparele acestei descrieri şi a devenit o prezenţă mult mai stridentă, mai agresivă, mai invazivă. Spaţiul în care nesimţitul se simte precum peştele în apă este spaţiul public, altfel ce valoare ar mai avea comportamentul lui strivitor dacă nu s-ar manifesta vis-a-vis de fraierul ce dă înapoi din faţa atacului frontal al mârlăniei şi al bădărăniei. Dar, aşa cum recunoaşte şi autorul, cartea lui a surprins doar o tipologie restrânsă de nesimţiţi şi, mai ales, pe cei cu care te confrunţi în mod direct.

Agent al unei molime” în faţa căreia societatea n-are leac, nesimţitul român nu se manifestă haotic, profilul său putând fi conturat adunând laolată un soi de decalog al pricipalelor trăsături de caracter. Primul lucru care-l defineşte pe nesimţit este limbajul: cel gestual şi cel verbal. Nesimţitul nu pătrunde frontal în viaţa ta, ci se insinuează, alunecând precum un şarpe, mieros până ajunge să-ţi sufle-n ceafă. În acel moment, gesticulaţia lui se dezlănţuie: mâinile pornesc o adevărată morişcă, ochii se bulbucă, te înghesuie, se scobeşte-n nas, se descalţă-n tren, fumează unde are chef, clefăie hot-dogul plescăind şi umblând cu limba roată-mprejur după zemurile ce i se scurg pe mâini, butonează la mobil chiar şi la cimitir, râgâie din tot sufletul ştergându-şi unsoarea de la gură cu faţa de masă, se scobeşte-ntre dinţi purtând scobitoarea de la stânga la dreapta, mai trage câte-un vânt, se mai scarpină-n dos şi, cu cât devii mai retractil în faţa abundenţei de gesturi din partea sa, cu atât mai mult se umflă-n piept. El se hrăneşte din stinghereala şi din oripilarea celuilalt aşa că, maxima lui satisfacţie este de a-şi perplexa auditoriul. Retorica nesimţitului vine ca o dublură peste gesticulaţia luxuriantă: răstit, ofensator, trivial, grosier, acoperind pe oricine ar încerca să-l completeze cu ceva. Limbajul caracterizează cel mai bine nesimţitul de pe net, personajul principal al acestui „mileniu internautic şi globalizant”.

 Profitând de această ocazie voi încerca să punctez şi eu trăsăturile definitorii ale noului tip de nesimţit, în ton cu noile cuceriri ale ştiinţei: nesimţitul de pe net.  Asta pentru că se pare că strada, scara blocului, şoseaua, nu-l mai satisfac pe nesimţitul actual şi locul în care poate fi văzut în toată splendoarea lui este net-ul, la umbra anonimatului sau chiar în nume propriu pe care şi-l prezintă cu emfază. Spaţiul în care se manifestă se întinde de la forumurile jurnalelor până la reţelele de socializare, ori cele cu o anume tendinţă culturală. Pentru că tendinţă rămâne în aceste spaţii cultura, după ce apare nesimţitul.  Primul lucru după care-l poţi defini pe nesimţitul de pe net este  agramatismul pe care-l etalează cu multă emfază.Limbajul colorat mustind de trivialităţi în care numele organelor sexuale abundă precum bună-ziua. E aproape urlat în comenturile lui. Nu citeşte niciodată decât titlul articolului pe care vrea să–l comenteze. Chiar dacă ar citi, înţelege doar ce vrea el şi  răspunde cum vrea, grija principală fiind aceea să-ţi arate cât eşti de prost, de ignorant, considerând revolta ta drept o ifoseală de doi lei. Reţelele denumite artistice au început să crească un nou soi de nesimţit, la fel de agramat ca cel de pe forumurile tabloidelor, însă mai spilcuit, învăluit întra -o aură de artist aflat în eternă suferinţă.

Este cel mai vocal şi mai productiv, se lăbărţează peste tot site-ul, plânge, îmbrăţişează pe toată lumea-virtual, desigur, îşi dă cu părerea ştie,
ori nu ştie despre ce-i vorba-n subiect, apostrofează pe cei ale căror păreri nu coincid cu ale lui. Cu un aer doctoral, emite tot felul de judecăţi despre
intelectualii veritabili   pornit fiind să le împroşte cu mizerie verbală  „aşa–zisele” roluri de modele pe care „fraierii” le-au promovat. Ştiu ei mai bine cu cine au de-a face. Singurul mod de-a-i câştiga nesimţitului bunăvoinţa şi de-a te accepta în raza lui de acţiune este să-i adopţi limbajul şi armele, dând impresia că eşti din aceeaşi echipă cu el. Pe FB, nesimţitul îţi suflă continuu în ceafă, te abordează fără jenă, îţi face propuneri, te urmăreşte să ştii că nu eşti de capul tău.

              Revenind la cartea lui Radu Paraschivescu nu se poate să nu te apuce un soi de frică existenţială atunci când retrăieşti o dată cu autorul experienţele alături de nesimţitul din mijloacele de transport în comun, cel care ţine să te şocheze prin limbaj şi prin duhorile pe care le exhală. Nici nesimţitul de pe şosea nu se lasă mai prejos: la volanul unui 4×4- Mitsubishi, Nissan, ori Toyota din care se revarsă urletele lui Guţă, sau Jean de la Craiova merge pe unde vrea muşchii lui, în primul rând, pe trotuar, acolo unde-şi parchează matahala şi unde te claxonează să te duci dracului din faţa lui.    N-ai decât să te caţeri în copac, tot eşti un pârlit şi-un troglodit atâta vreme cât mergi ca maimuţa per pedes. Nu degeaba România, ţara
săracilor e supradenumită Jeepango, aşa cum altădată Japonia se numea Cipango.

        Crezi că dacă te retragi de pe şosea şi încerci să pleci într-o călătorie cu trenul, maşina săracului, ai scăpat. Aş! Aici mai ai şi nefericirea de-a suporta nesimţitul până la capătul călătoriei. Ba, deseori este însoţit de urmaşul vrednic al tatălui său, puiul de nesimţit, care te scoate din circulaţie, prin urletele pe care le scoate, prin zoaiele pe care ţi le lasă pe haine. Înainte vreme căsuţa era un cuibuşor în care să te retragi din faţa civilizaţiei invazive şi agresive a nesimţitului, spaţiul public fiind principalul loc în care era stăpân de necontestat. „Gata, ţi-ai zis. La mine-n casă, nu intră decât dacă-l primesc.” Necredinciosule, cum poţi să uiţi de nesimţitul harnic care se scoală la ora 4 şi-şi bate covoarele sub geamul tău? Dar de cel care a doua zi de Anul nou  are chef să schimbe gresia şi faianţa că n-a plăcut musafirilor de la Revelion şi pune picamărul în funcţie? Dar de cel care serbează majoratul ipochimenului cu toată gaşca din cartier, cu zeci de decibeli, în care başii fac toată smântâna, cu tropăituri îndesate de bocanci cu blacheuri în parchetul de tip nou, cu o rezonanţă înfiorătoare? Dar de cumătrele care umplu scara de coji de seminţe, socializând în casa scării? Dar de ţăranul neţăran, dar nici orăşean care şi-a-nchis grădiniţa de la parter cu gard de sârmă ghimpată şi încinge cu neamurile nişte party-uri la iarbă verde cu mici şi bere de te-apucă scârba de-atâta fum? Să mulţumeşti cerului dacă n-are şi-un coteţ cu un godac pentru Crăciun, ori niscaiva orătănii, că doar n-o mânca aşa ca tot amărăşteanul mâncare cu „euri ! Dar de nesimţitul care-şi turează motorul noapte de noapte, după ce şi-a tunat maşina de ai impresia că eşti pe circuitul de la Monte Carlo? Dar de nesimţitul care ocupă 3-4 locuri în parcarea blocului bătând ţăruşi de metal şi legând lanţuri între ele, în caz că ar avea musafiri. Tu n-ai decât să parchezi  în parcarea cu plată a oraşului !

Cum intri-n scara blocului dai de nesimţitul care-şi goleşte zilnic cutia poştală înjurând printre dinţi şi aruncând pliantele şi fluturaşii pe jos. Sau  de nesimţitul care merge la crâşma din colţ la o bere şi-l apucă graba-n lift şi, pentru că n-are chef să se-mbolnăvească, face din lift toaletă publică.

Pe trotuar sau pe stradă, acasă sau la serviciu, în tren sau autobuz, la televizor sau la petreceri, în magazin sau la restaurant, la volan sau la iarbă verde, la meci sau la înmormântare, nesimţitul nu ratează prilejul să polueze aerul, să scandalizeze asistenţa. Zgomotul, excesele şi o sfântă nepăsare pentru cei din jur îi marchează invariabil comportamentul. Virusul nesimţirii are o tulpină în faţa căreia nimeni nu poate întreprinde nimic. Nesimţitul paralizează eforturile de reformă şi impune domnia propriilor criterii. Paşii lui fermi prin viaţa celorlalţi denotă încredere, stimă de sine şi conştiinţa infailibilităţii.” (Ghidul nesimţitului, Radu Paraschivescu)

N-o să vă vină a crede dar nesimţitul are şi viaţă mondenă, participând la toate evenimentele culturale, nu neapărat din interes sau din curiozitate, ci din dorinţa de-a fi remarcat de ceilalţi şi  de-a da iama prin bufetul care de obicei, le  însoţeşte.

La restaurant, nesimţitul vrea să se simtă un domn adevărat : începe să dea indicaţii chelnerilor, să aprecieze fundul ori sânii chelneriţelor, să cearămuzică la maxim care nu poate să fie altceva decât o manea de inimă albastră. Doar plăteşte, nu-i aşa?  Nesimţitul se implică puternic şi în viaţa culturală a târgului. Merge la film cu nelipsita pungă cu bomboane agricole şi cu Cola după care râgâie să afle sala cât e de relaxat. Merge la teatru şi la operă lăsând mobilul deschis care-i sună din 5 în 5 minute. „Deh! El munceşte, are bisnis, nu ca cioflingarii de pe scenă.” Nici când merge la biserică nu-şi lasă telefonul mobil acasă. Dumnezeu ştie ce om bun e el, câte pomeni face şi-i iartă toate păcatele, însă el nu-şi poate ierta să-l caute cineva şi să nu răspundă.

Dar, aşa cum spune Radu Paraschivescu, nesimţitul nu ia forma şi culoarea mediului în care îşi duce veacul, dimpotrivă obligă mediul să se plieze după toanele şi comportamentul lui. Aşa se manifestă  oriunde, inclusiv în politică sau în viaţa publică. Pentru că viaţa e făcută în aşa fel încât să fie toată lumea mulţumită, alături de nesimţitul de rând, cel despre care am vorbit până acum avem şi nesimţitul V.I.P. Una din condiţiile de afirmare ale acestui soi de nesimţit  este să uite de unde a plecat. Că-i politician, ori lider sindical, moderator tv, ori vedetă de carton, nesimţitul ţine să-i oripileze pe toţi cu statura sa imensă de zeu între muritori : prin limbaj, prin gestică, prin aroganţa pe care o afişează. N-am reuşit să aduc pe scenă toate tipurile de nesimţit care populează plaiul mioritic, aşa cum nici autorul cărţii n-a putut-o face pe motiv de mare diversitate. Fiecare e liber să identifice orice tip de nesimţit.

 

Alberto Vázquez-Figueroa-Tuareg

Să recurgi la sacrificiul suprem pentru un principiu ce aparţine codului onoarei moştenit de la strămoşi e un lucru de neînţeles pentru contemporanul nostru obişnuit să jure la orice pas pentru ca îndată ce s-a întors cu spatele să-şi încalce jurământul. Romanul lui  Alberto Vázquez-Figueroa ne introduce în lumea atât de dură şi de neînţeles  pentru noi a locuitorilor nisipurilor: tuaregii. ( va continua)

Patrick Süskind -Despre iubire şi moarte

Cristofano Allori -Judih Holding the Head of Holofernes

Din cartea lui Luciano de Crescenzo, “Elena, Elena, dragostea mea”, aflăm că, de fapt, de capul nevestei lui Menelaos nu era mare lucru: o muieruşcă frivolă căreia i s-au aprins călcâile după fragedul şi neîmplinitul Paris, în timp ce bărbatul ei umbla pe coclauri, prin fel şi fel de războaie. Ba, Elena nu era nici prea tânără şi nici prea frumoasă, mai avea şi vreo câţiva plozi şi era mare amatoare de aventuri. Singurul lucru la care a dus-o mintea ei de femeie plictisită a fost să fugă de acasă cu tânărul cioban de stirpe regală. Din toată afacerea, omenirea s-a ales cu un mare poem, cu câteva parabole şi cu nişte ruine. Care va să zică, iubirea dintre Elena şi Paris a făcut pârjol pe unde au trecut cei doi. Până la urmă, femeia s-a întors la bărbatul şi la copiii ei, însă din vestita cetate Troia a rămas doar numele.
Ciudat titlu  a ales Patrick Süskind -„Despre iubire şi moarte”– la o carte care-ţi provoacă un fel de râsu-plânsu, gândind că iubirea e „un lucru foarte mare”, iar moartea e ceva definitiv şi dramatic.  Cartea este editată într-un format excelent de Humanitas, mă refer atât la coperta foarte atrăgătoare cât şi la hârtia uşor patinată, şi la scrisul cu un font odihnitor pentru ochii cititorului.
Iubirea şi moartea sunt două subiecte care au înfierbântat creierii oricărui condeier de pe lumea asta încă din momentul în care maimuţa s-a lepădat de blană, a privit mai atentă către primul maimuţoi, sau invers, şi a simţit nişte fiori bolborosindu-i taman prin mijlocul stomacului.
Şi, ca să-mi atrag cititorul grăbit şi plictisit, care de-abia de-şi mai citeşte propriile produse ale imaginaţiei, iată, voi începe cu un citat, mai de pe la mijlocul cărţii, care pe mine m-a făcut praf:
„În această privinţă, Richard Wagner a fost mai puţin pudibond. În Tristan şi Isolda, nici preaplinul armonic al muzicii, nici cuvintele şi nici intriga nu încearcă în vreun fel să ascundă teribila mezalianţă dintre iubire şi moarte. Încă de la prima măsură a uverturii, totul e dominat de clarobscur. În actul întâi, cei doi beau din cupă licoarea morţii, care se dovedeşte a fi licoarea dragostei; în actul secund, noaptea de iubire devine sfânt ceas de sărbătoare în cinstea „adânc jinduitei morţi din dragoste”; dar nu e vorba aici de o transformare discretă, ca la Goethe-„acea-nfiorare/Pe când candela luceşte”, ci de una jubilatorie, entuziastă, triumfătoare, deci pe deplin în spiritul lui Kleist, chiar dacă, aşa cum îi stă bine unei opere, într-o limbă vădit mai primitivă. Iar în actul final, totul e-n joc: atunci când Isolda se reîntoarce la Tristan, care are acum şansa de a fi vindecat şi de a trăi împreună cu ea, acesta îşi smulge plasturele de pe rană, pentru a se apropia însângerat şi orbecăind de iubita sa şi a muri în braţele ei; pe ea n-o tulbură decât împrejurarea că Tristan nu are un timing bun şi ajunge prea devreme. Cu o înflăcărare crescândă, îşi aţinteşte privirea asupra leşului lui Tristan şi livrează publicului cel mai lung orgasm din istoria muzicii (circa şapte minute şi jumătate) pentru ca apoi să se prăbuşească, la rându-i, moartă, în braţele sale.”Pg. 56

Convinsă fiind că mi-am atins ţinta, să mergem pe firul narativ până la origini şi să vedem cum de s-a ajuns la asocierea celor doi termeni: iubire şi moarte!? De ce nu, viaţă şi moarte? sau iubire şi ură? Erau antonimiile funcţionale şi binecunoscute de toată lumea. Ca să vorbeşti despre iubire trebuie să ai cât de cât habar, adică, măcar o dată-n viaţă să te fi pocnit în moalele capului şi să te tâmpească încât să nu mai ştii de tine. Deşi, iubirea e tema principală a poeziei- sentiment care a făcut să curgă râuri de lacrimi amestecate cu cerneală- autorul nostru nu dă doi bani pe ştiinţa poeţilor. Nişte habarnişti, zice el, care scriu exact despre ce nu ştiu. „Se pare că fiece individ în parte înţelege iubirea drept ceva care-l priveşte în modul cel mai personal, ca pe o chestiune de mare însemnătate pentru existenţa sa, astfel încât nici măcar astrofizicianului, atunci când i s-au aprins călcâiele, nu-i mai pasă câtuşi de puţin de originea universului-darmite de vremea de-afară.” Însă, orice s-ar spune, pe lângă cele care s-au spus de vreo două mii de ani încoace, iubirea rămâne pentru întreaga omenire ceva frumos, sublim, ceresc, alinător, inegalabil, de provenienţă divină.
Trei exemple din realitatea imediată sunt suficiente spre a da un răspuns la întrebarea cum de s-a pus cam toată lumea de acord în ceea priveşte „forţa şi măreţia” iubirii. Primul exemplu, pe care domnul Süskind găseşte de cuviinţă să-l aducă pentru confirmarea mărturiei sentimentului „întru frumos”, sunt manifestările a doi bezmetici aflaţi într-un Opel Omega, pe fundul căruia era lipită o autocolantă pe care scria: „Honk when you’re horny”, ce alergau haotic pe-o autostradă, undeva prin America. Motivul? Oamenii se iubeau atât de mult şi erau atât de nerăbdători că au pus de-o felaţie în plină aglomeraţie, la un stop. Bineînţeles că-n creierele lor cât nuca era înfiptă, precum un cui ruginit, ideea că sunt depozitarii incontestabili ai măreţului sentiment numit: “iubire”.
Şi, ca să nu spunem că domnul autor e un cârcotaş, aduce şi un exemplu din lumea bună, un el şi o ea, aparent adunaţi laolaltă din interes. Ea, la vreo 70 de anişori, corpolentă, cu un cont baban în bancă. El, un artist ratat, cu vreo douăzeci de ani mai tânăr, vopsit şi pudrat ca un filfizon. Numai că aparenţele înşală, cei doi ipochimeni chiar sunt atât de amorezaţi unul de altul că stau încleştaţi oriunde se duc şi sunt rupţi total de lume. Ba, nici pe la adunările mondene nu prea au răbdare să stea retrăgându-se, în grabă, în cuibuşorul lor de nebunii.
Dacă tot nu ne-am convins cât de “înălţătoare” e iubirea şi cât de mult slujeşte frumosul, autorul mai dă un exemplu chiar în persoana celebrului Thomas Mann, personalitate de mare notorietate chiar din timpul vieţii, cap al unei familii solide, cu şase copii. Aflat la Grand Hotel Dolder din Zurich, îi pică cu tronc un tânăr ajutor de ospătar. Copleşit de situaţie, notează în jurnal: „Deci încă o dată , încă o dată iubirea, a fi prins în mreje de alt om (bărbat cred că trebuia tradus), a tânji din adâncul fiinţei după el: douăzeci şi cinci de ani nu s-a mai ivit şi iată că mi-e dat din nou s-o trăiesc.”Incredibil prin ce stări trece în aşteptarea celui mai mic semn din partea bietului ajutor de ospătar care nu ştia nici cu spatele ce fiori îi trezise marelui scriitor. Se pare că multă vreme a fost sursa inspiraţiei şi un stimul în a-i menţine vii dorinţele, atâtea câte le mai avea…
La o privire rapidă aruncată pe deasupra celor trei exemple nu găsim nimic “înălţător”, aşa cum vor poeţii să ne convingă. Dimpotrivă. Toate ilustrează analiza lui Platon asupra sentimentului erotic, unde, mai degrabă, putem vorbi despre ceva animalic. Un Eros smintit îşi face de cap bătându-şi joc de câte unul dintre cei doi parteneri. Se pare că, mai degrabă, putem vorbi despre prostirea temporară a omului prin iubire. „E lucru ştiut că nu se poate purta o discuţie raţională cu un îndrăgostit.” Asta o ştie oricine. Îndrăgostitul e gata oricând să renunţe la tot pentru trăirile lui. Tot ce altădată era spirit, frumuseţe, inteligenţă dispare. „De altfel, spune Suskind, acest fenomen al tâmpirii prin iubire nu se limitează în nici un caz la dimensiunea ei sexuală.” Îl găsim la toate tipurile de iubire, începând de la cea a părinţilor faţă de odraslele lor şi până la cea a călugăriţelor faţă de mirele lor ceresc. „În orice situaţie, iubirea se plăteşte cu pierderea raţiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecinţă imaturitatea. În cazuri inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai sumbru caz o catastrofă politică mondială.”(Ah! Numai pe plaiurile mioritice se ştie cât de păgubos a fost numele de Elena lipit ca marca de scrisoare de numele unor bărbaţi politici. De alţii nici nu cred c-ar trebui să ne doară capul.)
Când iubirea stă pe temeliile solide ale reciprocităţii nu-i atât de nocivă pentru societate, cei doi sunt atât de lipiţi şi de rupţi de lume încât se autoneutralizează. Mai tristă-i situaţia în care numai unul din cuplu se lasă copleşit de iubire. După cum explică Socrate, sufletul e asemeni unui atelaj cu doi cai şi un cârmaci: unul din cai e supus, blând, ascultător, celălalt e sălbatic, de soi rău, de neînfrânat.Grea misie pentru cârmaci să ţină calea dreaptă-nu de puţine ori calul cel nărăvaş impune mersul şi carul o ia razna cu tot cu cârmaci. Toate sufletele sunt nemuritoare, însă nu toate ajung după moarte să se înalţe în lumină. Eros le premiază cu o pereche de aripi doar pe cele în care domină calul cel bun, pe celelalte trimiţându-le direct în nişte temniţe subterane pentru penitenţă.
Despre iubire se pot spune vrute şi nevrute, despre moarte, însă, trebuie să se vorbească în şoaptă. Totuşi, se pare că Thanatos e în bună cârdăşie cu Eros, nu de puţine ori, moartea fiind aleasă ca unică soluţie pentru eliberarea de durerea pricinuită de iubirea neîmpărtăşită. Alteori, apartenenţa iubirii a fost tranşată pe câmpul de luptă. Dacă alegerea uneia din cele două soluţii, iubire sau moarte, e cât de cât acceptabilă, comuniunea dintre ele devine chiar dezgustătoare. Şi cum să nu dezguste, chiar să înspăimânte când împlinirea erosului îşi află apogeul în moarte? A început Philippe Aries în „Omul în faţa morţii”, continuând Novalis cu „Imnurile către noapte”care sunt de fapt poezii de dragoste adresate morţii, până la Baudelaire cu ale sale „Flori ale răului”.
Iată că la Wilhelm von Kleist opera se împleteşte cu viaţa, gândul sinuciderii îl urmăreşte într-atât de mult încât îi provoacă tensiuni erotice incredibile. Are nevoie doar de o însoţitoare spre a pleca în lumea umbrelor. Şi pentru că verişoara şi favorita lui îl refuză, găseşte nevasta unui funcţionar mărunt, depresivă şi destul de proastă să intre în jocul lui. E atât de fascinant jocul lui cu moartea încât devine model în romanul lui Goethe „Suferinţele tânărului Wether”. Că au mai existat imbecili care l-au luat drept model pe Kleist, adică pe Werther, şi s-au sinucis, nu l-a impresionat prea mult pe titanul Goethe. După patru ani de la sinuciderea lui Kleist, va scrie poezia „Dor fericit”.  Va ridica la rang de metaforă atracţia fluturelui către flacăra morţii în care se aruncă, în final. Clare trimiteri către surescitările euforic morbide care-l cuprindeau pe Kleist, fascinaţia şi dorinţele lui erotice vis -a -vis de moarte.
Goethe a tratat lucrurile cât de cât mai voalat, însă Wagner a mers până la capăt în Tristan şi Isolda. Noaptea de iubire dinaintea morţii devine prilej de bucurie şi de sărbătoare pentru cei doi.
Nu toată lumea acceptă moartea de dragul iubirii. Un erou precum Orfeu ajunge până-n Hades spre a-şi lua iubita înapoi din ghearele morţii. Cântecele lui erau atât de frumoase că reuşeşte ceea ce nimeni nu mai reuşise până la el: s-o ia înapoi. Cu o condiţie: să n-o privească pe Euridice până ajunge în lumină. Din nefericire, avea şi el slăbiciunile lui, curiozitatea fiind una dintre ele, şi- a încălcat cuvântul dat după ce a ajuns în lumină doar el. Euridice era încă în umbră. Îmbătat de propria-i muzică, aşa cum se întâmplă oricărui artist,Orfeu subestimează primejdiile şi cade pradă  vanităţii. Vede cum Euridice îi este răpită de sub priviri, pentru totdeauna. „Amărâtul a fost suficient de tembel, spune Süskind, încât să cadă-n cursă şi iată-l acum cântând ca un prost, de unul singur, prin pustietăţile astea fără viaţă. Cânta şi iar cânta, mai tare ca niciodată, din ce în ce mai furios şi mai deznădăjduit, pentru a se face auzit, neştiind dacă îl ascultă cineva: Euridice, Euridice…!” pg.75
Povestea sărmanului Orfeu a impresionat şi impresionează încă fiind povestea unui eşec. Cel care l-a învins pe Eros în confruntarea cu Thanatos a fost Iisus din Nazaret, povestea lui fiind de la început până la sfârşit un triumf asupra morţii prin iubire. Chiar dacă nu are slăbiciunile atât de umane precum Orfeu, are şi el câteva momente de îndoială, însă, luciditatea cu care a pornit pe drumul morţii pentru izbăvirea omenirii îl face să bea cupa cu venin până la capăt.

Bibliografie, Patrick Süskind, Despre iubire şi moarte O reflecţie incitantă despre cele două forţe care ne guvernează existenţa, Humanitas,2005

Dmitri Merejkovski – Gogol şi diavolul

Alexander Kanchick- Gogol

 

 

„Gogol regarda attentivement le Christ, jeta la plume et mourut. Ainsi le monde entier, lorsqu’il contemple le Christ avec attention, abandone toutes les occupations et meurt.” (Vasili Rozanov)

Gogol şi Merejkovski intră în categoria scriitorilor trecuţi printr-un drastic filtru selectiv de către ideologia sovietică. Amândoi scriitorii pot fi încadraţi în “cea de-a doua cultură“, conform principiului leninist, cultură ţinută la index şi condamnată la „a fi tăcută”. Judecata solomonică asupra grămăticului Etan ben Hosaia, cel care nu reuşise performanţa “întocmirii unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare, istoriceşte exacte şi recunoscute oficial”(Stefan Haym) în care să îmbine adevărul istoric cu cronica scrisă la comandă, judecată prin care a fost condamnat la uitare veşnică, s-a aplicat, cu prisosinţă, şi celor doi scriitori.

Dmitri Merejkovski  s-a autoxeclus din viitorul măreţ al ideologiei bolşevice prin părăsirea Rusiei Sovietice şi stabilirea lui în Franţa. Era printre elementele considerate „nule” de către Troţki ale căror exil era binevenit, având prin lipsă o „atitudine umanistă” faţă de viitorul culturii ruse.

Ideolog al simbolismului rusesc, poet, romancier, critic literar (“Gogol şi diavolul”), filosof religios (“Iisus necunoscut”, “Evanghelia necunoscută”) Merejkovski a cunoscut în exilul parizian un imens prestigiu alături de soţia sa, intelectuala de mare valoare, Zinaida Hippius. Contemporanii îi considerau pe amândoi o adevărată instituţie literară fiind una dintre puţinele „căsătorii spirituale” în care ideile metafizice, religioase, social-politice, coincideau.

Tragicul lor destin de exilaţi s-a intersectat într-un moment cu cel al lui Esenin, care nu s-a sfiit să-l catalogheze pe Merejkovski drept „prost” şi „netalentat”, iar Zinaidei să-i scrie: „Sunteţi vândută şi dezgustătoare prin aceasta, ca orice canalie contrarevoluţionară… Nu aveţi cale de întoarcere aici, în Rusia Sovietică.” Dar, aşa cum peste aproape o jumătate de secol, Iosif Brodski, un alt mare exilat, îi scria lui Brejnev: „Sunt sigur că mă voi întoarce: poeţii se întorc întotdeauna, fie în carne şi oase, fie pe hârtie” şi soţii Merejkovski s-au întors în mijlocul marii literaturi ruse.

În cartea sa, “Gogol şi diavolul”, apărută în 1906 la editura Skorpion, Dmitri Merejkovski face “o exegeză a deplinei şi adevăratei opere a lui Gogol”, nu cea oferită fragmentar cititorului de către ideologia sovietică. Textul caută să se menţină în marginile lumii gogoliene: „Am putea spune că Gogol creionează două Rusii imaginare: una din interior (în care porcii contribuie la decizii judiciare, sau măsluirea cărţilor devine înaltă ştiinţă) şi alta încântătoare, splendidă, o fermecătoare troică pe care nimeni n-ar putea-o întrece.”

În prima parte, Merejkovski prezintă un Gogol ce intră în luptă cu diavolul prin însăşi activitatea lui scriitoricească. În concepţia religioasă a lui Gogol  „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.” Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.” În tot ceea ce a scris, Gogol s-a străduit să-l scoată „de prost pe diavol” : „De foarte mult timp, îi scria el lui Şevîriov, nu fac decât să mă străduiesc pentru ca, citindu-mi scrierile, omul să-şi poată râde de diavol după pofta inimii”.

Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească, mult prea omenească, acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. Visătorul Hlestakov şi afaceristul Cicikov sunt cele două ipostaze ale nemuritoarei trivialităţi omeneşti”:  conţopistul care se umflă în pene, ţipă la toţi, îi bruftuluieşte pe toţi. „Treaba lui e să sperie, să ducă de nas, să-l facă pe om să se simtă amărât.” Dar un proverb spune: ”S-a lăudat dracul că va încăleca întreaga lume, dar Dumnezeu nici asupra porcului nu i-a dat putere.”

Şi, atunci, sub diferite chipuri, îl umileşte pe celălalt, împrăştie minciuna şi trândăveala, lenea în gândire. Şi Cicikov,  şi Hlestakov, şi Akaki Akakievici (“Mantaua”) încearcă să pară altceva decât ceea ce sunt. Hlestakov strigă cuprins de extaz către Dumnezeu: „sunt singur, altul la fel ca mine n-a existat şi nu va exista, eu, pentru mine însumi sunt totul-eu!eu!”eu!” În realitate, este un nimic, un funcţionar mărunt fiul unui nobil, care prin minciună şi prefăcătorie, prin trecerea cu abilitate de la o stare la alta reuşeşte să-şi facă o imagine în lume. Trăieşte după principiul:  „Doar de asta trăieşte omul, pentru desfătările lui.” aşa cum şi Ivan Karamazov afirmă: „Nu există bine şi rău, totul e permis”. Însă e atât de plin de sine, de solicitat, are o mulţime de opere scrise, de nu le mai ştie nici titlurile, e ca o băşică de spumă care se tot umflă. E mare. E Om-Dumnezeu. Toţi micii funcţionari ai târgului sunt striviţi de personalitatea lui, e un uriaş al progresului în faţa lor.

(O întreagă faună pe acest tipic populează, acum, lumea noastră literar-artistică.)

În personajul Cicikov întâlnim o altă faţetă a răului. E opusul lui Hlestakov: Cicikov întruchipează principiul echilibrului, al stabilităţii. Forţa lui stă în calmul înţelept, în seriozitatea în gândire, în realismul său, în dorinţa de a-şi clădi o temelie solidă pe care să calce apăsat. Dar şi contemplativul Hlestakov (“Revizorul”) şi activul Cicikov (“Suflete moarte”) sunt, de fapt, esenţa secretă a mediocrităţii. Vorbesc şi gândesc ca toată lumea, deşi, aparent, unul aspiră către vârfurile montane ale existenţei, iar celălalt caută rădăcini adânci. Şi unul şi altul minte. Viaţa lor e mărginită, lipsită de idealuri mai presus de însăşi viaţa; singurul lor scop nefiind decât acela de a-şi satisface poftele mărunte. De-„a trăi decent” cum spunem, mai nou. Şi Cicikov ştie că doar banul e lucrul cel mai de nădejde în lume: „Banul însă nu te lasă niciodată…Cu bani faci ce vrei şi răzbaţi orişiunde în lume.” Însă nu banul în sine, drogul avarului, ci situaţia pe care banul ţi-o poate da o urmăreşte Cicikov, confortul, viaţa tihnită, aşa cum lui nu i s-a oferit. „Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să poţi trăi cu dibăcie, cu artă, ca să înşeli pe totă lumea şi tu să nu fii înşelat, iată adevărata problemă, adevăratul scop al vieţii!” Şi, dincolo de toate acestea, el trăieşte cu teama de neant, de-a nu avea urmaşi care să-i poarte numele mai departe.

Iată că, la un moment dat, ceva se frânge în existenţa lui Gogol, râsul îi îngheaţă pe buze:

Nici unul dintre cititorii mei nu a ştiut că râzând de eroii mei, am râs de mine…Aveam îngrămădite în mine tot felul de ticăloşii posibile, din fiecare câte puţin, dar atât de numeroase cum n-am mai întâlnit până acum la niciun om…Dacă mi-ar fi apărut toate dintr-o dată, m-aş fi spânzurat…Am început să pun în cârca eroilor mei propriile mele ticăloşii.”

Şi, aşa cum  Ivan Karamazov se luptă cu diavolul, Gogol începe să se lupte cu propria lui operă. Acum, începe pentru Gogol tragedia, este absorbit de trivialitatea manifestată prin acţiune religioasă, începe, de fapt, adevărata sa confuntare cu diavolul. Fire epicureiană, stihială, demn urmaş al strămoşilor maloruşi, robust în gândire şi-n simţiri, Gogol nu se potrivea nici pe departe ascetismului creştin. Drama lui începe între cele două „temeiuri”, păgân şi creştin, nu găseşte cale de mijloc. „Aceasta este una dintre cele mai mari încălcări ale echilibrului care s-au petrecut vreodată în sufletul unui om. Clădirea s-a fisurat în bolta ei principală, s-a clătinat din temelii şi a căzut, – şi mare a fost prăbuşirea acelei case.” 

Adevărata furtună se iscă în momentul în care publică  “Corespondenţa cu prieteni” (1847), lucru care îi face pe cunoscuţi să considere că şi-a pierdut minţile. Apar o mulţime de neînţelegeri în urma cărora Gogol cere îndurare: „Omul poate lupta cu cei mai crunţi duşmani, dar ferească-l Dumnezeu de această teribilă luptă cu prietenii! În această luptă se vlăguieşte tot ce ai în tine…E greu să te trezeşti în acest vifor de neînţelegeri! Văd că trebuie să renunţ pentru mult timp la condei şi să mă îndepărtez de toate.” 

Nu numai că s-a îndoit de dreptatea sa, dar s-a plecat în faţa atacatorilor, lucru care le-a îndoit furia, atacurile devenind aproape demenţiale. Era acuzat că în forul lui interior s-ar fi petrecut o mutaţie religioasă care şi-ar fi lăsat amprenta asupra “Corespondenţei”, carte scrisă la îndemnul prietenului său Puşkin care-l sfătuise să scrie „o istorie a criticii ruse.” De fapt, “Corespondenţa” lui Gogol marchează momentul trecerii de la „creaţia înconştientă, la cea conştientă”, moment în care pentru prima dată un scriitor vorbeşte despre Dumnezeu, nu la modul contemplativ, dogmatic, ci eficient, vital: „Sunt învinuit că am vorbit cu Dumnezeu…Ce să fac dacă-mi vine să vorbesc cu Dumnezeu?…Ce să fac dacă vine un timp când, fără să vrei, vorbeşti cu Dumnezeu?…

Nu, cei care o fac pe deştepţii n-or să mă facă să mă simt jenat de faptul că nu sunt demn, că nu e treaba mea şi că nu am dreptul: oricine din noi până la ultimul are acest drept.

Cuprins de durere şi de frica morţii, Gogol înţelege marele adevăr, valabil şi-n zilele noastre: creştinismul s-a oprit doar la faza rostirii şi a promisiunilor fără să meargă către deplinătate. „Creştinismul s-a dovedit a fi cea mai mare negare a vieţii, iar viaţa cea mai mare negare a creştinismului. Creştinismul a devenit imaterial, inactiv, neînsufleţit; viaţa, trupul, acţiunea au devenit necreştine…Şi o tristeţe neînţeleasă, a răbufnit pe pământ; viaţa devine din ce în ce mai uscată; totul devine mai meschin şi mai puţin adânc, iar sub ochii tuturor creşte numai imaginea urieşească a plictisului, atingând pe zi ce trece dimensiuni incomensurabile. Totul e înăbuşit, mormântul se cască pretutindeni. Doamne! Pustiu şi groază se face în lumea ta.”

Şi bătălia lui Gogol cu diavolul capătă noi nuanţe odată cu întîlnirea cu duhovnicul său, părintele Matvei, care vedea adevăratul creştinism în izolarea monahală: „a trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului. Sfinţenia înseamnă netrupesc, imaterialitate; carnea înseamnă păcat şi de aici concluzia că nu trebuie iubită nici lumea şi nici ceea ce se află în lume. Pe de o parte, Gogol era de acord cu părintele Matvei, dar pe de altă parte, se împotrivea credinţei lui: „A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi deja în afara trupului, ori acest lucru este imposibil pe pământ, căci trupul este cu noi.”

Conflictul dintre cei doi devine ireconciliabil în momentul în care părintele Matvei îi cere lui Gogol „să renunţe la renumele de literat şi să meargă la mănăstire” . Răspunsul lui Gogol nu s-a lăsat aşteptat: „Nu voi renunţa la renumele de scriitor, pentru că nu ştiu dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu.” Dacă esenţa creştinismului este mortificarea cărnii, spiritualitatea netrupească, arta nu poate fi sfântă în sens creştin, pentru că orice imagine artistică este carne spiritualizată sau spirit întrupat, nu spiritualitate imaterială. Este imposibil în lume să pleci din lume, afirma Gogol, sfâşiat de contradicţii şi nelinişti. Cerinţele părintelui Matvei erau peste puterea lui de a fi, însemnau chiar sinucidere pentru că în viziunea lui Gogol: „a nu scrie, pentru mine e totuna cu a muri.” Iar părintele Matvei a aruncat asupra lui anatema care l-a urmărit până-n ultima clipă. La două săptămâni după ultima lor întâlnire, Gogol a murit. Lupta s-a încheiat, învingător fiind părintele Matvei. Cu nouă zile înainte de moarte, Gogol a poruncit băiatului care-l slujea să aprindă focul în sobă şi a aruncat în foc toate manuscrisele.

Şi după ce a ars aproape totul, a stat mult timp căzut pe gânduri, apoi a început să plângă, a poruncit să fie chemat contele Tolstoi, căruia i-a arătat colţurile filelor care încă mai ardeau şi i-a spus: „Uite ce am făcut! Am vrut să ard câteva manuscrise, de mult pregătite pentru asta , şi am ars totul. Ce puternic e cel viclean! Uite, la ce m-a împins!”

„Nu-i aşa că puteţi reface totul din memorie?” l-a întrebat contele Tolstoi, dorind să-l calmeze. Da, i-a răspuns Gogol, punându-şi palma pe frunte, pot, pot, am totul în cap.”

După noaptea în care şi-a ars manuscrisele lupta sa cu diavolul s-a încheiat: şi-a dorit, pur şi simplu, să moară refuzând hrana, iar medicii de la aşezământul în care se retrăsese l-au supus la cele mai chinuitoare experienţe: l-au pus la post şi rugăciune, i-au pus lipitori, l-au udat cu apă, l-au hrănit cu forţa. Parcă pentru ultima dată divolul şi-a râs de om. „În delirul de dinaintea morţii doctorii trebuie să-i fi părut lui Gogol ceva de felul puterii necurate care l-a sugrumat pe Homa Brut în biserica scârnăvită.”Cu amarul meu cuvânt voi râde”, aceste cuvinte ale prorocului Ieremia sunt încrustate pe piatra lui de mormânt.

Cu puţin timp înainte de a-şi da duhul a strigat tare : „O scară! Daţi-mi mai iute o scară!

În ultimul capitol al Corespondenţei, meditase îndelung la treptele tainice, la scara spirituală: „Dumnezeu ştie, poate că pentru această dorinţă (dragostea care învie) e deja pregătită o scară în cer, care ne va fi aruncată, şi o mână se va întinde spre noi, ajutându-ne să zburăm pe trepte.”

 

Bibliografie: Dmitri Merejkovski, Gogol şi diavolul, Editura Fides, Iaşi, 1996