Giorgos Seferis-Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse (Melina Merkouri)

 

 

 

 

Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse

A Pilion, parmi les oliviers,
la tunique du centaure
Glissant parmi les feuilles
a entouré mon corps
Et la mer me suivait pendant que je marchais
Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse

A Santorin en frôlant
les îles englouties
En écoutant jouer une flû te parmi les pierres ponces
Ma main fut clouée à la crête d’une vague
Par une flêche subittement jaillie
Des confins d’une jeunesse disparue
Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse

A Mycènes,
j’ai soulevé les grandes pierres
et les trésors des Atrides
J’ai dormi à leur côtés à l’hôtel de “La Belle Hélène”
Ils ne disparurent qu’à l’aube lorsque chanta Cassandre
Un coq suspendu à sa gorge noire
Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse

A Spetsai, à Poros et à Myconos
les Barcaroles m’ont soulevé le coeur
Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse
Que veulent donc ceux qui se croient à Athene
ou au Pyrée
l’un vient de Salamine
et demande à l’autre
si il “ne viendrait pas de la place Omonia”
“non, je viens de la place Syndagma”
repond il satisfait
“j’ai rencontré Yannis
et il m’a payé une glace”

Pendant ce temps la Grèce voyage
et nous n’en savons rien, nous ne savons pas que, tous, nous sommes marins sans emploi
et nous ne savons pas combien le port est amer
quand tous les bateaux sont partis
Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse
Drôles de gens
ils se croient en Attique
et ne sont nulle part
ils achètent des dragées pour ce marier
et il se font photograhpier
l’homme que j’ai vu aujourd’hui
assis devant un fond de pigeons et de fleurs
laissait la main du vieux photographe,
lui lisser les rides creusées
de son visage
par les oiseaux du ciel
Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse

Pendant ce temps, la Grèce voyage,
voyage toujours
Et si la mer Egée se fleurit de cadavres
ce sont les corps de ceux qui voulurent rattrapper à la nage
le grand navire
Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse

Les Pirée s’obscurcit
les bateaux sifflent, ils sifflent sans arrêt
mais sur le quai nul cabestan ne bouge
Nulle chaine mouillée n’a scintillé dans l’ultime éclat
du soleil qui décline
Où que me porte mon voyage, la Grèce me blesse

Rideaux de montagnes, archipels,
granites dénudés
le bateau qui s’avance s’appelle
Agonie ….

 

Rainer Maria Rilke, Elegie Duinesi- Ottava Elegia, Letta da Domenico Pelini

 

 lui Rudolf Kassner

Cu toţi ochii vieţuitoarelor văd
Deschisul. Numai ochii noştri sînt ca întorşi
şi aşezaţi ca nişte capcane,
roată, în jurul liberei ieşiri.
Ceea ce este-n afară noi nu ştim decît
din căutătura animalului; căci pînă şi pe prunc
îl răsucim şi-l silim să privească-napoi
lumea formelor, şi nu Deschisul, care
pe chipul animalului atît de adînc e. Liber de moarte.
Noi numai pe ea o vedem; dar slobodul animal
are mereu asfinţitu-i în urmă,
iar în faţă pe Dumnezeu, – şi chiar cînd el înaintează,
înaintează în veşnicie; aşa cum îşi petrec curgerea fîntînile.
Ci noi, nicicînd, nici măcar o singură zi
nu avem în faţă spaţiul pur, unde florile
la nesfîrşit se învoaltă. Necontenit este Lume,
şi niciodată acel Nicăieri fără Nimic:
Purul, Nevegheatul, pe care-l respiri
şi ştii că-i fără margini şi nu-l rîvneşti.
Un copil, uneori tăcut se pierde în el şi cineva îl zgîlţîie şi-l dezmeticeşte.
Sau un altul moare şi este, devine acel niciunde.
Căci în apropierea morţii nu mai vedem moartea, ci înafară.
În ochii noştri ficşi se deschide poate atunci
marea privire a animalului.
Îndrăgostiţii, dacă celălalt n-ar fi mascîndu-i văzul,
aproape-s de asta, şi-s cuprinşi de uimire…
Ca din greşeală, li se întredeschide
înapoia celuilalt… Dar peste celălalt
nu trece nimeni, şi iarăşi închis e în lume.
Întorşi mereu către Creaţie, noi vedem
doar în răsfîngeri acel Liber,
pe care noi înşine-l întunecăm. Sau poate cînd un animal,
mut ridicîndu-şi ochii, ne străbate cu privirea-i liniştită.
Iată ce se numeşte soartă: să fii în faţa lumii
– atît şi nimic mai mult şi mereu în faţă.

Dar animalul, sigur pe sine venind către noi
o conştiinţă-ar avea, ca a noastră,
el ne-ar întoarce din cale şi ne-ar purta
în sensul mersului său. Dar pentru el fiinţa sa
e nemărginită, fără zăgazuri şi fără privire
către-a sa stare, la fel de pură ca şi viziunea-i.
Şi-acolo unde noi vedem viitor, el vede totul
şi-n Totul se vede pe sine şi vindecat e astfel de-a pururi.

Şi totuşi această sălbăticiune ageră şi caldă
duce povara şi grija unei nesfîrşite melancolii.
Căci şi în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleşeşte:
– amintirea, ca şi cum toate spre care năzuim
altădată mai aproape ne erau, mai cu credinţă
şi-n infinit de suavă comuniune. Aici totul este distanţă,
şi-acolo totul era suflu. După patria dintîi,
cea de-a doua hibridă pare
şi-n destrămare ca vîntul.
O, fericirea micii făpturi,
care rămîne mereu în Sînul care-a purtat-o;
o, noroc al gîzei ce saltă lăuntric
chiar şi-atunci cînd nunteşte; căci Sînul e Totul.
Şi iată semisiguranţa păsării, ea care prin obîrşie
întrezăreşte amîndouă tărîmurile
ca şi cum ar fi sufletul unui Etrusc
ivit dintr-un mort, pe care sicriu-l închise,
totuşi cu portretul său în veşnică odihnă drept capac.
Şi cît de tulburat este cel care trebuie să zboare,
avîntîndu-se afară dintr-un sîn. Ca înfricoşat de sine
despică văzduhul aşa cum o fisură
ceaşca o frânge. Aşa sfîşie porţelanul serii
dîra lăsată de-al liliacului zbor.

Iar noi: spectatorii, pretutindeni, mereu,
întorşi către totul şi niciodată dincolo-n afară!
Sîntem copleşiţi. Orînduim. Totul se sfarmă.
Din nou rînduim şi iar se ruinează. Noi înşine ne prăbuşim.

Cine ne-a răsucit în aşa fel, că noi,
orice-am face, ne aflăm mereu în postura
unuia care pleacă? Ca şi cum ajuns
pe dealul din urmă, de unde încă o dată întreagă
valea sa i se arată, se-ntoarce, stă, întîrzie -,
aşa şi noi vieţuim şi mereu ne luăm rămas bun.

 

 

Trad. George Popa

 

 

 

 

Η Πόλις – Κ.Π. Καβάφης

Ai spus: “Mă voi duce-ntr-o altă ţară, pe-o altă mare.
Un alt oraş îmi va apărea mai bun decât acesta.
Orice efort al meu e aici condamnat;
şi inima îmi zace îngropată – ca un cadavru.
Până când să-mi ştiu spiritul în acest marasm?
Peste tot unde privirea mi-o îndrept, peste tot
nu văd decât negrele ruini ale vieţii mele,
aici unde am trăit atâţia ani, i-am distrus şi i-am irosit.”

Noi locuri nu vei afla, şi nici alte mări.
Oraşul te va urma: pe-aceleaşi străzi te vei roti,
prin aceleaşi cartiere vei îmbătrâni;
şi sub aceleaşi acoperişuri îţi va albi părul.
Mereu vei sfârşi în acest oraş. Cât despre plecare – nu spera –
nici un vapor pentru tine, şi nici un drum.
Aşa cum ţi-ai ruinat viaţa în acest ungher,
pe întregul pământ la fel ţi-ai distrus-o.

Trad. Aurel Rău