Edward Scott Fitzgerald – I.O.U*

Books And Papers On A Desk – Catherine M. Wood

 

 

 

Povestirea „The I.O.U” a fost scrisă în 1920 când E. S. Fitzgerald avea 23 de ani. Este o parodie la adresa industriei de editare a cărţii surprinzând toate implicaţiile relaţiei autor-editor-cititor. La solicitarea lui Henry Blackman Sell, editorul de la „Harper Bazaar”, povestirea a fost publicată primăvara, în acelaşi an. În iulie, Harlod Ober, agentul lui E.S. Fitzgerald, a trimis-o către „Saturday Evening Post”. Autorul a cerut-o înapoi spre revizuire, dar n-a mai retrimis-o spre publicare, atenţia lui fiind îndreptată, în totalitate, către romanul „The Beautiful and Damned”. A rămas în proprietatea administratorilor de la Fitzgerald Estate până în 2012, când, a fost redescoperită şi vândută Bibliotecii Beineke a Universităţii din Yale. Acolo a găsit-o Anne Margaret Daniel, editoarea volumului de povestiri „Aş muri pentru tine şi alte povestiri pierdute”. Solicitată de Fitzgerald Estate să editeze o colecţie de cincisprezece povestiri, ea a mai adăugat încă trei povestiri descoperite în timp ce lucra la editarea volumului, printre care „Vă mulţumim pentru lumină” şi „I.O.U.” Tot în 2012 a fost publicată, prima dată, în „The New Yorker”şi republicată în martie 2017 în acelaşi jurnal.

Plină de umor amar şi ironie la adresa consumerismului care angrena în vârtejul său şi arta, presupusă a fi o îndeletnicire liberală al cărei unic ambasador să fie Frumosul, povestirea marchează momentul în care E. S. Fitzgerald începe să-şi vândă munca pe bani. Fiind conştient de succesul imediat al scrierilor comerciale chiar se plânge agentului său, Harold Ober, că o povestire scrisă într-o săptămână, „The Popular Girl”, îi aduce imediat în cont 1500 de dolari, în vreme ce, o alta trudită, precum „The Diamond in the Sky”, nu trezeşte vreun  interes  nici măcar din partea specialiştilor.

Între 1919 şi 1938 E. S. Fitzgerald a ţinut un jurnal a tot ceea ce a scris şi publicat, fiind cea mai bună sursă de inspiraţie pentru cine vrea să afle despre viaţa lui profesională. Aşa aflăm că prima lui încercare de-a publica s-a soldat cu un eşec, cel care l-a sprijinit fiind scriitorul irlandez Scribner Shane Leslie, mai cu seamă, în publicarea romanului „Această parte a Paradisului”.

Dincolo de umorul suculent, care te ţine prins pe parcursul întregii povestiri, răzbate o undă de tragism ce marchează deformarea relaţiilor dintre oameni, a calităţii umane, în vreme de război. Eroul principal, tânărul Cosgrove Hardent, este un perdant, o victimă irecuperabilă. Această temă a denaturării fiinţei umane în urma războiului este continuată în „The Great Gatsby” prin explorarea celor două personaje  Nick Carraway şi Jay Gatsby. Înainte să moară, E.S. Fitzgerald prevăzuse cea de-a doua conflagraţie, înspăimântat fiind de teribila ascensiune a lui Hitler.

Naratorul acţiunii este editor. Fără nume, pentru că numele chiar nu are nicio relevanţă, el fiind un personaj tipic, quintesenţă a tuturor editorilor de atunci şi de acum. De la bun început, spune ce tip de cărţi merită să fie editate întrucât au succes garantat la Măria Sa Publicul Cititor American şi aduc venituri imediate. Nici nu se pune problema evaluării cărţii după anumite criterii estetice, important fiind numai impactul asupra cititorilor, lucru susţinut şi printr-o reclamă agresivă, deşănţată, aşa cum se procedează cu orice marfă ordinară ce trebuie să fie vândută unui cumpărător pe care-l poţi manipula cum vrei.

Adevărat Cicikov american, editorul-narator angrenat pe piaţa editării de  carte vrea doar bani- cât de repede şi cât de mulţi- fapt care-i mulţumeşte nevasta şi copiii, într-un cuvânt, îi ţine viaţa de familie. E un vânător aflat într-o continuă explorare a spaţiului înconjurător, cu nările larg deschise pentru a prinde şi cea mai vagă adiere a mirosului de sânge pe care l-ar emana eventualul truditor în lanul de litere. E cât se poate de normal să prefere un avans pentru un tiraj deloc de neglijat de 500 de mii de exemplare decât să-şi piardă vremea să descopere vreun Dreiser, sau vreun Samuel Butler.  Cu siguranţă, oricine s-ar lăsa prins în acest uriaş malaxor al editării de carte ar proceda precum editorul nostru.

Aşa îl descoperă pe un anume psiholog dr.  Harven din Viena, cu studii la Oxford, al cărui nepot, Cosgrove Harden, a fost declarat mort în război. O săgeată fină se îndreaptă către lumea, aparent infailibilă, a psihologilor care nu mai cunoştea limite în studiile aflate la graniţa empirismului în ceea ce priveşte relaţiile interumane. În aceste condiţii dr. Harven nu are nicio reţinere să se folosească de moartea nepotului său povestind despre relaţia lor, despre faptul că un anume Wilkins avusese tupeul să vină să-i ceară o datorie de 3 dolari şi 80 de cenţi pe care nepotul său ar fi avut-o la el. Cum i-ar fi putut creşte notorietatea într-o lume afectată de nenorocirile războiului dacă nu proiectând asupra sa eroismul nepotului căzut în luptă? Iar pentru un editor de carte pus pe căpătuială ce subiect mai gras şi mai atrăgător ar fi putut exista? Nici iubirea, subiect la modă în toate timpurile şi anotimpurile, n-ar fi avut atâta audienţă la un public sensibilizat şi anesteziat de ororile războiului. Imediat a încheiat un contract de editare cu dr. Harden. Vreme de trei luni a pregătit cartea angrenând vreo cinci artişti pentru copertă, şapte specialişti în corectură -să nu rămână nici măcar o virgulă care să jignească ochiul format al Marelui Public American. O ediţie de 300 de mii de exemplare a ieşit de sub tipar. În tot acest timp, departamentul de publicitate era în mare fierbere pregătind sloganuri, interviuri şi poze cu autorul în cele mai inedite posturi. Cronici scrise cu litere îngroşate au luat drumul, concomitent, către 1000 de ziare. Data limită a lansării fusese fixată la 15 aprilie şi toată lumea prinsă în această horă nebună era cât se poate de nervoasă şi de agitată. La data stabilită, teancuri de cărţi au invadat vitrinele librăriilor şi prima victimă epuizată de efort a fost chiar stenografa care, pur şi simplu, a leşinat de emoţie.

Marea carte a fost lansată la apă! Dr. Harden, autorul, era păzit ca ochii din cap să nu cumva să fie atras de concurenţă. Şi pentru a completa acest tablou publicitar, editorul pleacă la New York luînd cu sine jumătate de duzină de cărţi cu scopul de-a le împărţi unor eventuali cititori ale căror chipuri i se păreau lui a fi  mai intelegente. În drumul său îl întâlneşte pe un tânăr spiritist cu experienţă destul de bogată în domeniu, cititorul ideal pentru cartea editată de el şi numită „Aristocraţia lumii spiritelor”. Tânărul cititor răsfoieşte cartea şi are o tresărire constatând cu ironie că personajul, tânărul erou căzut în luptă, a petrecut mare parte a timpului de după moarte în preajma unchiului, dictându-i tot ce scrisese. Între cele două personaje-tânărul cititor şi editor – se înfiripă un dialog într-o tonalitate delirantă. În cele din urmă, tânărul se desconspiră exact ca într-o  comedie romantică, el fiind chiar adevăratul Cosgrove Harden, trecut printr-o serie de aventuri şi ajuns în situaţia de-a nu mai şti nici el ce-i cu viaţa lui. Unde mai pui că acum era declarat mort de propriul unchi care se folosise de nenorocirea lui să facă bani. În capul editorului încolţise deja ideea că mult mai bănoasă ar fi fost afacerea dacă respectiva carte ar fi fost declarată „non-ficţiune”, adică, la graniţa dintre real şi imaginar, o nebuloasă care ar fi înfierbântat şi mai tare creierul eventualului cititor-plătitor , mare amator de astfel de întâmplări confuze.

Din păcate, 300 de mii de exemplare, declarate „ficţiuni”, luaseră drumul librăriilor. Mortul–viu, erou fără voie, devine tot mai supărător în desfăşurarea afacerii şi bietul editor e tot mai obsedat de ideea de a-l face să dispară măcar vreo cinci ani până se încheia vânzarea cărţilor. Singura soluţie era să fie îndepărtat contra unei sume de bani. Mai cu seamă că devenea tot mai vocal şi mai supărat de felul în care îi fusese pătată memoria în carte de către propriul unchi. Trebuia neapărat să stea de vorbă amândoi. Şi editorul a decis să-l ducă acasă la dr. Harden spre a limpezi situaţia. Acolo, altă surpriză: o altă cititoare „cu chip inteligent”, Thais, care primise cartea s-a dus să-i reproşeze autorului faptul că se folosise de moartea nepotului pentru a obţine un succes ieftin în faţa cititorilor. Desigur, ea considerându-se în drept s-o facă deoarece ar fi fost iubita mortului. Autorul, Naratorul şi personajele sunt puşi laolaltă şi din întâlnirea lor se conturează o adevărată halima. Era clar că afacerea ar fi avut de suferit dacă cele două personaje, mortul şi iubita lui, ar fi deconspirat adevărata situaţie. Au decis că 10 mii de dolari pe an i-ar fi ţinut departe, într-un loc la care fata deja visa, în însorita Californie. Nu bat bine palma că la poarta casei autorului apare un puhoi de lume, jurnalişti, televiziuni, un întreg bâlci. În mijlocul lor, pe două catalige, spre a fi cât mai vizibil, venea însuşi Elbert Wilkins, cel care a avea la mână o I.O.U.* scrisă de  Cosrove  Harden, în urma unui joc de poker, prin care se atesta datoria de 3 dolari şi 80 de cenţi.  Întreaga lume aflase ceea ce dorea, de fapt, să fie şi era cu adevărat: istoria povestită în „Aristocraţia lumii spiritelor” era o istorie adevărată, o „non-ficţiune”, cu atât mai palpitantă cu cât nu se ştia exact dacă mortul murise şi înviase, sau fusese cine ştie pe unde. Marele mister le dădea voie lor, cititorilor, să-şi imagineze faptele aşa cum doreau. În faţa acestui faliment neprevăzut, editorul a restrâns la maxim aria subiectelor posibil vandabile. Unica temă care nu i-ar fi creat bătăi de cap rămânea iubirea. Ritmul povestirii, trecerea de la agonie la extaz a tuturor participanţilor în această sarabandă care a devenit industria cărţii face din povestirea lui E. S. Fitzgerald o adevărată comedie umană cu accente tragice. Într-o lume lacomă pusă pe căpătuială, cartea s-a transformat din obiect de artă în marfă aducătoare de profit. Sacrul a trecut în profan, un întreg ritual, acela al facerii cărţii, vehicol al Cuvântului, demitizându-se.

Bibliografie:

                          http://www.newyorker.com/books/page-turner/fiction-this-week-f-scott-fitzgerald-2017-03-20

notă:

*An IOU (abbreviated from the phrase “I owe you“)[1][2] is usually an informal document acknowledging debt. An IOU differs from a promissory note in that an IOU is not a negotiable instrument and does not specify repayment terms such as the time of repayment. IOUs usually specify the debtor, the amount owed, and sometimes the creditor. IOUs may be signed or carry distinguishing marks or designs to ensure authenticity. In some cases, IOUs may be redeemable for a specific product or service rather than a quantity of currency, constituting a form of scrip. (Wikipedia)

 

 

ALMA REDLINGER

 

 

 

Pe  întâi februarie 2017, la vârsta de 93 de ani,  “s-a stins o stea a picturii româneşti”(Luiza Barcan) şi, în acelaşi timp, s-a stins un întreg secol de creaţie prin dispariţia pictoriţei şi graficienei Alma Redlinger. A fost mai mult decât o pictoriţă, a fost o adevărată şcoală, o mare meşteriţă (pe tiparul marilor maeştri aparţinători ghildei pictorilor)  în mânuirea liniilor şi culorilor cu ajutorul cărora şi-a creat un stil al ei propriu, inconfundabil. Chiar dacă, uneori, descoperim o tuşă asemănătoare lui Pallady, o linie ce te duce cu gândul la Iser, sau la Marcel Iancu, Alma Redlinger rămâne ea însăşi, plină de originalitate, prin coloristică, prin tuşa riguroasă, prin armonia dintre linie şi culoare, prin  căldura pe care o emană tablourile sale.  Creaţia sa stabileşte o punte între arta secolului trecut, în care a făcut şcoala şi a început să picteze, şi modernitatea actuală în care s-a ancorat cu uşurinţă.

„Pictura Almei Redlinger ne învaţă cât de repede putem descoperi clipa „magică”, bucuria , relaxarea, arta de a ieşi din cenuşiul cotidian, atunci când lăsăm privirea să alunece pe suprafaţa obiectelor, când avem răbdarea să observăm oamenii să le citim gesturile…” ( Maria-Magdalena Crişan)

Alma Redlinger-Thank you for shopping here

S-a născut în Bucureşti la 8 martie 1924 şi a studiat pictura la Academia liberă de pictură (1940-1944) şi Academia liberă Guguianu (1944-1945) unde  l-a avut profesor pe pictorul M. H. Maxy despre care Alma Redlinger spune: „Marele merit al profesorului Maxy a fost că ne-a lăsat, pe fiecare dintre elevii săi, să ne dezvoltăm conform particularităţilor personale”.

Max Hermann Maxy (1895-1971), a fost membru marcant al avangardei româneşti şi fondator al revistei de avangardă „Integral. A avut mult de suferit de pe urma legii antisemite promulgată în 1940, însă a ales ca formă de rezistenţă  instituirea şcolii particulare de pictură, în 1941, numită Şcoala de Arte pentru Evrei. Astfel, venea în sprijinul tinerilor evrei care, după legile antisemite, nu mai aveau dreptul să urmeze studii superioare în universităţile de stat. În perioada postbelică, având excepţionale calităţi pedagogice, M.H.Maxy a devenit profesor universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. La şcoala lui s-au format pictori precum: Alma Redlinger (n. 1924, Bucureştid. d.1.02.2017), Mimi Şaraga Maxy (1923, Bucureşti-2006, Paris), Yvonne Hassan (n. 1925, Bucureşti), Eva Cerbu (1924, Bucureşti-2008, Bucureşti), Pita Rubin (1923, Cernăuţi-1975, Tel Aviv), Maria Constantin (1926, Bucureşti-2012, Bucureşti), Lelia Zuav David (1923, Bucureşti).

În 1944, Alma Redlinger s-a căsătorit cu Ladislau Redlinger, alături de care a trăit o mirifică şi longevivă poveste de iubire care, oricând, poate fi luată drept exemplu al perfecţiunii unui cuplu. Împreună au două fete, Ileana şi Daria. Alături de familia sa a trăit continua bucurie de a fi iubită şi înţeleasă, sprijinită în tot ce a făcut. În prefaţa Albumului Alma Redlinger- Grafica (Bucureşti, 2015) semnat de Ileana Redlinger şi Daria Simion, Ladislau Redlinger spune: „În drumul ei spre Frumuseţe mai foloseste nişte instrumente: Adevarul şi Iubirea. Când Ileana şi Daria, fetele noastre, au început să desfacă mapele cu desene din documentări, am simţit o mare bucurie să revăd tinereţea noastră! Fiecare desen, acuarelă, detaliu e o lume, un colţ din ţara noastră şi fiecare arată adevărul lumii şi iubirea pictoriţei pentru ea.”

În 1951, a devenit membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Romania, iar din 1980, membră a Academiei Italia delle Arti e delle Lavoro. A avut 26 de expoziţii personale. Una dintre cele mai importante a fost cea de la Sala Dalles, martie-aprilie 2011, ocazie cu care Adrian Buga, curatorul expoziţiei şi autorul catalogului a lansat şi catalogul expoziţiei, publicat la Editura UNARTE. Fotografiile lucrărilor sunt realizate de Victor Bortaş, iar conceptul grafic de Gabi Dumitru. Expoziţia a fost deschisă de prof. univ. Dr. Ruxandra Demetrescu, rector al Universităţii Naţionale de Artă, şi Mihai Oroveanu, directorul general al Muzeului Naţional de Artă Contemporană. În martie 2014, la galeria Căminul Artei a avut loc expoziţia „90 de ani de viaţă, 70 de ani de pictură”, curator Adrian Buga. Alma Redlinger a participat la expoziţii de artă românească şi peste hotare: la Minsk, Atena, Moscova, Leipzig, Berlin, Viena, Helsinki, Barcelona, Osterhout (1991), Haga şi Amsterdam (1992), Beijing, Liban, Montabaur (2004), dar şi la expoziţii internaţionale: Berlin (1965, 1968), Madrid (1971, 1973), Paris (1973). Lucrările ei pot fi găsite  în muzee şi colecţii din: România, Franţa, Italia, Germania, Israel, Japonia, S.U.A, Grecia, Belgia, Canada, Brazilia, Olanda.

https://en.wikipedia.org/wiki/Alma_Redlinger

Alma Redlinger- Trio

Artista a iubit natura dar şi-a îndrăgit în egală măsură universul intim al studioului de creaţie, a excelat în tehnica uleiului pe pânză, dar şi în grafica de şevalet. Ca genuri, natura statică, cu predilecţie, dar şi portretul ori peisajul i-au fost preocupări constante de-a lungul carierei. Investigând fiecare dintre aceste teme clasice cu viziunea artistului modern, artista a creat o operă de sinteză, originală şi unică.”(Luiza Barcan)  În lunga ei viaţă, Alma Redlinger a luat numeroase premii : Premiul „Simu” pentru tineret–1945, premiul Ministerului Artelor-1946,  Premiul III al Festivalului Mondial al Tineretului, Moscova–1953, membră a  „Academia Italia delle Arti e del’Lavoro”–1980, distinsă cu Medalia de Aur a  Academiei în 1981 şi cu „Oscar d’Italia”–1985. În 2004, i s-a decernat Ordinul Cultural în gradul de COMANDOR, categ. C Arte Plastice, a fost nominalizată pentru Premiul „Margareta Sterian” în 2005. Premiul  „Marcel Iancu”, pentru arte plastice i-a fost acordat de Federaţia Comunităţii Evreieşti din România în 2006, iar în 2011, MS Regele Mihai i-a acordat Decoraţia „Nihil Sine Deo”. Tot în 2011 a fost nominalizată pentru „Premiul Prometeus Opera Omnia” de către Fundaţia Anonimul.

„Am pornit de la elemente solide de desen şi de compoziţie, precum şi orizontul larg asupra artei universale obţinute în anii de studiude la şcoala lui M.H.Maxy de la documentările pe teren ale tinereţii mele în diferitele locuri ale ţării; iar universităţile mele au fost muzeele Europei şi volumele de artă.” (Alma Redlinger) „Consider că esenţiale în formarea profesională sunt perseverenţa şi formarea continuă a expresivizăţii personalen prin transformarea celor acumulate în creuzetul propriei raţiuni şi sensibilităţi, spune Alma Redlinger, cu simplitate, despre arta sa.

Alma Redlinger – Odalisce în roşu

A participat pentru ultima dată la un eveniment cultural în decembrie 2016, la Muzeul Naţional de Artă al României, unde a avut loc simpozionul dedicat Şcolii de Pictură a lui M.H. Maxy şi  unde artista le-a avut colege, între alţii, pe Eva Cerbu, Maria Constantin, Yvonne Hasan şi Lelia Zuav David.
Pictura Almei Redlinger ne învaţă cât de repede putem descoperi clipa “magica”, bucuria, relaxarea, arta de a ieşi din cenuşiul cotidian, atunci când lăsăm privirea să alunece pe suprafaţa obiectelor, când avem răbdarea să observăm oamenii, să le citim gesturile, sa sesizăm detaliile micii lumi in care trăim.”(Maria-Magdalena Crişan, Observator Cultural, nr 72, 13 iulie 2006 )

Am avut dintotdeauna o mare admiraţie pentru pictoriţele românce prea puţin cunoscute, care n-au fost şi nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbaţii pictori. Doar că sunt mai puţin vizibile atât în galerii, cât şi în albume de artă. Poate într-o zi se va găsi cineva să adune între coperţile unui album toate creaţiile acestor eroine ale unor timpuri destul de vitrege. Şi nu-i nici un secret că mare parte dintre ele erau evreice cu şcoli de pictură făcute pe lângă mari maeştri în ţară sau la Paris.

Alma Redlinger a avut norocul unei longevităţi rar întâlnită în activitatea artistică- 93 de ani de viaţă şi 73 de ani de pictură. Şi pentru că nu sunt decât o simplă admiratoare a picturilor sale voi lăsa specialistul să introducă privitorul în lumea pictată de  Alma Redlinger:

„Pictura şi desenele Almei Redlinger au la bază rigoarea impusă de raţiune, sistemul. Un desen puternic, cu planuri rupte şi linii ferme, construieşte compozitia. Gestul este rapid, sigur, capabil să desprindă esenţa, să descopere ipostaza optimă fiecărui lucru supus analizei. Este surprinzător cum de-a lungul anilor, în acest dialog continuu dintre linie şi pata de culoare, Alma Redlinger a ştiut să armonizeze privirea rece cu puterea emoţională a percepţiei. Farmecul picturalităţii ei îl descoperim în acest dialog ce ştie să fructifice posibilităţile diverse ale expresiei plastice. Este o înfruntare blândă între severitatea construcţiei şi culoare, între analiza lucidă şi momentul particular al percepţiei. Individualitatea creaţiei Almei Redlinger o găsim în acest joc subtil, echilibrat, dintre desen şi culoare, în sonoritatea cu totul specială a cromaticii sale, în ritmul compoziţiilor, ce dezvoltă o puternică forţă interioară.”

Alma Redlinger- Natură statică cu dovleac

Gestul Almei Redlinger este energic, riguros. Artista controlează până la ultimul detaliu suprafaţa tabloului, atentă la varietatea expresivă, la compunerea obiectelor, preocupată de a reda starea, senzaţia unui moment. Aşa se explică marea varietate a acestei picturi, în contextul unor subiecte relativ restrânse. Temele preferate de pictoriţă vin din mediul familiar; atelierul, persoanele din apropiere, familia sau prietenii, obiectele din preajma îi ofera prilejul de a alcătui continuu alte compoziţii sau naturi statice. Cu aceasta “recuzită” ea şi-a construit opera pe parcursul a mai bine de cincizeci de ani.(pg.22)

 Prospeţimea lucrărilor ei este dată de capacitatea ei de a înregistra acel moment special, lumina nouă în care vede un vechi obiect, farmecul unei flori, felul în care se compun lucrurile din preajmă. Cele mai multe imagini sunt din propriul atelier. În unele compoziţii ea descrie colţuri sau imagini ample ale atelierului, în altele se restrânge la câteva obiecte sau cărţi, dar totul este privit astfel încât prezenţa umană există.(pg.22-23)
O intuim în felul de organizare a obiectelor, în floarea aşezată într-o vază, în cartea deschisă sau în lucrările aflate pe pereţii atelierului. Alma Redlinger are o mare plăcere de a picta sau desena oameni, în general femei surprinse în diverse atitudini, în clipele de relaxare, citind, privind sau conversând. Ea nu face portrete, căci identitatea e doar sugerată, ci descoperă personalitatea prin expresia de ansamblu a corpului. Ea ştie citi foarte bine expresivitatea gestului, “decupând” personalitatea din atitudinea celui sau a celei reprezentate. Tot aşa se întâmplă şi în cazul obiectelor sau florilor: detaliile sunt neglijate, insistindu-se asupra expresiei, a senzaţiei avute într-un moment anume.
Pictura şi desenele Almei Redlinger sunt efectul unor îndelungi observaţii. Aşa se explică forţa ei de a sintetiza, de a elimina orice surplus, dar în acelaşi timp de a nu pierde identitatea momentului. Aflată sub semnul armoniei, creaţia Almei Redlinger demonstrează o profunda întelegere a problemelor de limbaj. Artista nu se abate de la principii, fără însă a fi didactică.(pg 23)

Alma Redlinger- Natură statică cu nuci

Fină observatoare şi cunoscătoare a personalităţii umane, a unui anume context existenţial, ea inovează prin felul de a privi şi a înţelege lumea din jurul ei, prin modul în care asociază lucrurile. Aşa ne explicăm de ce aceste subiecte, inspirate mereu din acelaşi univers, sunt întotdeauna atât de proaspete şi de pline de viaţă, cucerind privitorul.
Indiferent de tematică, o particularitate a lucrărilor sale o descoperim în dialogul contrapunctic dintre desen şi culoare, în armonia ansamblului. Pictura ei ne îndeamnă să vorbim despre sonorităţi cromatice, despre ritmuri aproape muzicale, despre compoziţii ce au rigoarea structurilor matematice, ţinând într-un atent echilibru percepţia senzorială. Spontaneitatea pe care o degajă pictura sa este bine studiată. Ea stie foarte bine să sugereze, să pună în valoare relaţia dintre elemente, mişcarea, vibraţia lor interioară. Aflată zilnic în faţa şevaletului, ea utilizează un instrumentar complex, operează cu un larg univers cultural.(pg.23)

Alma Redlinger- Natură statică de atelier

Am putea considera pictura ei un jurnal ce şi-a propus să puna în valoare starea de graţie, să ne convingă de frumuseţea aflată în apropierea noastră. Ea iubeşte timpul şi lumea în care trăieşte, fără a neglija insa citeva dintre metodele invatate de la bunici pentru a putea trai micile bucurii zilnice. Una dintre ele, şi poate cea mai importantă, ar fi răgazul aplecării asupra lumii din preajmă, cultivarea propriului eu, placerea “lucrurilor inutile”, bucuria şi sprijinul pe care ni-l dă cultura. Aceleaşi principii le aplică şi în domeniul picturalităţii, asumându-şi modernitatea limbajului din perspectiva rigorilor clasice.
Sinceritatea discursului Almei Redlinger este cuceritoare. Pictura ei este nu doar credibilă, ci, aş spune, chiar benefică, prin capacitatea ei de a transmite privitorului bucuria momentului şi o imagine nouă, reconsiderată, a universului în intimitatea căruia trăim.”(pg. 23)(Maria Magdalena Crişan, Revista AnticArtMagazin, 2007, pg.22-23)

 

Bibliografie: Internet

 

Dmitri Merejkovski – Gogol şi diavolul

Alexander Kanchick- Gogol

 

 

„Gogol regarda attentivement le Christ, jeta la plume et mourut. Ainsi le monde entier, lorsqu’il contemple le Christ avec attention, abandone toutes les occupations et meurt.” (Vasili Rozanov)

Gogol şi Merejkovski intră în categoria scriitorilor trecuţi printr-un drastic filtru selectiv de către ideologia sovietică. Amândoi scriitorii pot fi încadraţi în “cea de-a doua cultură“, conform principiului leninist, cultură ţinută la index şi condamnată la „a fi tăcută”. Judecata solomonică asupra grămăticului Etan ben Hosaia, cel care nu reuşise performanţa “întocmirii unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare, istoriceşte exacte şi recunoscute oficial”(Stefan Haym) în care să îmbine adevărul istoric cu cronica scrisă la comandă, judecată prin care a fost condamnat la uitare veşnică, s-a aplicat, cu prisosinţă, şi celor doi scriitori.

Dmitri Merejkovski  s-a autoxeclus din viitorul măreţ al ideologiei bolşevice prin părăsirea Rusiei Sovietice şi stabilirea lui în Franţa. Era printre elementele considerate „nule” de către Troţki ale căror exil era binevenit, având prin lipsă o „atitudine umanistă” faţă de viitorul culturii ruse.

Ideolog al simbolismului rusesc, poet, romancier, critic literar (“Gogol şi diavolul”), filosof religios (“Iisus necunoscut”, “Evanghelia necunoscută”) Merejkovski a cunoscut în exilul parizian un imens prestigiu alături de soţia sa, intelectuala de mare valoare, Zinaida Hippius. Contemporanii îi considerau pe amândoi o adevărată instituţie literară fiind una dintre puţinele „căsătorii spirituale” în care ideile metafizice, religioase, social-politice, coincideau.

Tragicul lor destin de exilaţi s-a intersectat într-un moment cu cel al lui Esenin, care nu s-a sfiit să-l catalogheze pe Merejkovski drept „prost” şi „netalentat”, iar Zinaidei să-i scrie: „Sunteţi vândută şi dezgustătoare prin aceasta, ca orice canalie contrarevoluţionară… Nu aveţi cale de întoarcere aici, în Rusia Sovietică.” Dar, aşa cum peste aproape o jumătate de secol, Iosif Brodski, un alt mare exilat, îi scria lui Brejnev: „Sunt sigur că mă voi întoarce: poeţii se întorc întotdeauna, fie în carne şi oase, fie pe hârtie” şi soţii Merejkovski s-au întors în mijlocul marii literaturi ruse.

În cartea sa, “Gogol şi diavolul”, apărută în 1906 la editura Skorpion, Dmitri Merejkovski face “o exegeză a deplinei şi adevăratei opere a lui Gogol”, nu cea oferită fragmentar cititorului de către ideologia sovietică. Textul caută să se menţină în marginile lumii gogoliene: „Am putea spune că Gogol creionează două Rusii imaginare: una din interior (în care porcii contribuie la decizii judiciare, sau măsluirea cărţilor devine înaltă ştiinţă) şi alta încântătoare, splendidă, o fermecătoare troică pe care nimeni n-ar putea-o întrece.”

În prima parte, Merejkovski prezintă un Gogol ce intră în luptă cu diavolul prin însăşi activitatea lui scriitoricească. În concepţia religioasă a lui Gogol  „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.” Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.” În tot ceea ce a scris, Gogol s-a străduit să-l scoată „de prost pe diavol” : „De foarte mult timp, îi scria el lui Şevîriov, nu fac decât să mă străduiesc pentru ca, citindu-mi scrierile, omul să-şi poată râde de diavol după pofta inimii”.

Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească, mult prea omenească, acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. Visătorul Hlestakov şi afaceristul Cicikov sunt cele două ipostaze ale nemuritoarei trivialităţi omeneşti”:  conţopistul care se umflă în pene, ţipă la toţi, îi bruftuluieşte pe toţi. „Treaba lui e să sperie, să ducă de nas, să-l facă pe om să se simtă amărât.” Dar un proverb spune: ”S-a lăudat dracul că va încăleca întreaga lume, dar Dumnezeu nici asupra porcului nu i-a dat putere.”

Şi, atunci, sub diferite chipuri, îl umileşte pe celălalt, împrăştie minciuna şi trândăveala, lenea în gândire. Şi Cicikov,  şi Hlestakov, şi Akaki Akakievici (“Mantaua”) încearcă să pară altceva decât ceea ce sunt. Hlestakov strigă cuprins de extaz către Dumnezeu: „sunt singur, altul la fel ca mine n-a existat şi nu va exista, eu, pentru mine însumi sunt totul-eu!eu!”eu!” În realitate, este un nimic, un funcţionar mărunt fiul unui nobil, care prin minciună şi prefăcătorie, prin trecerea cu abilitate de la o stare la alta reuşeşte să-şi facă o imagine în lume. Trăieşte după principiul:  „Doar de asta trăieşte omul, pentru desfătările lui.” aşa cum şi Ivan Karamazov afirmă: „Nu există bine şi rău, totul e permis”. Însă e atât de plin de sine, de solicitat, are o mulţime de opere scrise, de nu le mai ştie nici titlurile, e ca o băşică de spumă care se tot umflă. E mare. E Om-Dumnezeu. Toţi micii funcţionari ai târgului sunt striviţi de personalitatea lui, e un uriaş al progresului în faţa lor.

(O întreagă faună pe acest tipic populează, acum, lumea noastră literar-artistică.)

În personajul Cicikov întâlnim o altă faţetă a răului. E opusul lui Hlestakov: Cicikov întruchipează principiul echilibrului, al stabilităţii. Forţa lui stă în calmul înţelept, în seriozitatea în gândire, în realismul său, în dorinţa de a-şi clădi o temelie solidă pe care să calce apăsat. Dar şi contemplativul Hlestakov (“Revizorul”) şi activul Cicikov (“Suflete moarte”) sunt, de fapt, esenţa secretă a mediocrităţii. Vorbesc şi gândesc ca toată lumea, deşi, aparent, unul aspiră către vârfurile montane ale existenţei, iar celălalt caută rădăcini adânci. Şi unul şi altul minte. Viaţa lor e mărginită, lipsită de idealuri mai presus de însăşi viaţa; singurul lor scop nefiind decât acela de a-şi satisface poftele mărunte. De-„a trăi decent” cum spunem, mai nou. Şi Cicikov ştie că doar banul e lucrul cel mai de nădejde în lume: „Banul însă nu te lasă niciodată…Cu bani faci ce vrei şi răzbaţi orişiunde în lume.” Însă nu banul în sine, drogul avarului, ci situaţia pe care banul ţi-o poate da o urmăreşte Cicikov, confortul, viaţa tihnită, aşa cum lui nu i s-a oferit. „Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să poţi trăi cu dibăcie, cu artă, ca să înşeli pe totă lumea şi tu să nu fii înşelat, iată adevărata problemă, adevăratul scop al vieţii!” Şi, dincolo de toate acestea, el trăieşte cu teama de neant, de-a nu avea urmaşi care să-i poarte numele mai departe.

Iată că, la un moment dat, ceva se frânge în existenţa lui Gogol, râsul îi îngheaţă pe buze:

Nici unul dintre cititorii mei nu a ştiut că râzând de eroii mei, am râs de mine…Aveam îngrămădite în mine tot felul de ticăloşii posibile, din fiecare câte puţin, dar atât de numeroase cum n-am mai întâlnit până acum la niciun om…Dacă mi-ar fi apărut toate dintr-o dată, m-aş fi spânzurat…Am început să pun în cârca eroilor mei propriile mele ticăloşii.”

Şi, aşa cum  Ivan Karamazov se luptă cu diavolul, Gogol începe să se lupte cu propria lui operă. Acum, începe pentru Gogol tragedia, este absorbit de trivialitatea manifestată prin acţiune religioasă, începe, de fapt, adevărata sa confuntare cu diavolul. Fire epicureiană, stihială, demn urmaş al strămoşilor maloruşi, robust în gândire şi-n simţiri, Gogol nu se potrivea nici pe departe ascetismului creştin. Drama lui începe între cele două „temeiuri”, păgân şi creştin, nu găseşte cale de mijloc. „Aceasta este una dintre cele mai mari încălcări ale echilibrului care s-au petrecut vreodată în sufletul unui om. Clădirea s-a fisurat în bolta ei principală, s-a clătinat din temelii şi a căzut, – şi mare a fost prăbuşirea acelei case.” 

Adevărata furtună se iscă în momentul în care publică  “Corespondenţa cu prieteni” (1847), lucru care îi face pe cunoscuţi să considere că şi-a pierdut minţile. Apar o mulţime de neînţelegeri în urma cărora Gogol cere îndurare: „Omul poate lupta cu cei mai crunţi duşmani, dar ferească-l Dumnezeu de această teribilă luptă cu prietenii! În această luptă se vlăguieşte tot ce ai în tine…E greu să te trezeşti în acest vifor de neînţelegeri! Văd că trebuie să renunţ pentru mult timp la condei şi să mă îndepărtez de toate.” 

Nu numai că s-a îndoit de dreptatea sa, dar s-a plecat în faţa atacatorilor, lucru care le-a îndoit furia, atacurile devenind aproape demenţiale. Era acuzat că în forul lui interior s-ar fi petrecut o mutaţie religioasă care şi-ar fi lăsat amprenta asupra “Corespondenţei”, carte scrisă la îndemnul prietenului său Puşkin care-l sfătuise să scrie „o istorie a criticii ruse.” De fapt, “Corespondenţa” lui Gogol marchează momentul trecerii de la „creaţia înconştientă, la cea conştientă”, moment în care pentru prima dată un scriitor vorbeşte despre Dumnezeu, nu la modul contemplativ, dogmatic, ci eficient, vital: „Sunt învinuit că am vorbit cu Dumnezeu…Ce să fac dacă-mi vine să vorbesc cu Dumnezeu?…Ce să fac dacă vine un timp când, fără să vrei, vorbeşti cu Dumnezeu?…

Nu, cei care o fac pe deştepţii n-or să mă facă să mă simt jenat de faptul că nu sunt demn, că nu e treaba mea şi că nu am dreptul: oricine din noi până la ultimul are acest drept.

Cuprins de durere şi de frica morţii, Gogol înţelege marele adevăr, valabil şi-n zilele noastre: creştinismul s-a oprit doar la faza rostirii şi a promisiunilor fără să meargă către deplinătate. „Creştinismul s-a dovedit a fi cea mai mare negare a vieţii, iar viaţa cea mai mare negare a creştinismului. Creştinismul a devenit imaterial, inactiv, neînsufleţit; viaţa, trupul, acţiunea au devenit necreştine…Şi o tristeţe neînţeleasă, a răbufnit pe pământ; viaţa devine din ce în ce mai uscată; totul devine mai meschin şi mai puţin adânc, iar sub ochii tuturor creşte numai imaginea urieşească a plictisului, atingând pe zi ce trece dimensiuni incomensurabile. Totul e înăbuşit, mormântul se cască pretutindeni. Doamne! Pustiu şi groază se face în lumea ta.”

Şi bătălia lui Gogol cu diavolul capătă noi nuanţe odată cu întîlnirea cu duhovnicul său, părintele Matvei, care vedea adevăratul creştinism în izolarea monahală: „a trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului. Sfinţenia înseamnă netrupesc, imaterialitate; carnea înseamnă păcat şi de aici concluzia că nu trebuie iubită nici lumea şi nici ceea ce se află în lume. Pe de o parte, Gogol era de acord cu părintele Matvei, dar pe de altă parte, se împotrivea credinţei lui: „A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi deja în afara trupului, ori acest lucru este imposibil pe pământ, căci trupul este cu noi.”

Conflictul dintre cei doi devine ireconciliabil în momentul în care părintele Matvei îi cere lui Gogol „să renunţe la renumele de literat şi să meargă la mănăstire” . Răspunsul lui Gogol nu s-a lăsat aşteptat: „Nu voi renunţa la renumele de scriitor, pentru că nu ştiu dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu.” Dacă esenţa creştinismului este mortificarea cărnii, spiritualitatea netrupească, arta nu poate fi sfântă în sens creştin, pentru că orice imagine artistică este carne spiritualizată sau spirit întrupat, nu spiritualitate imaterială. Este imposibil în lume să pleci din lume, afirma Gogol, sfâşiat de contradicţii şi nelinişti. Cerinţele părintelui Matvei erau peste puterea lui de a fi, însemnau chiar sinucidere pentru că în viziunea lui Gogol: „a nu scrie, pentru mine e totuna cu a muri.” Iar părintele Matvei a aruncat asupra lui anatema care l-a urmărit până-n ultima clipă. La două săptămâni după ultima lor întâlnire, Gogol a murit. Lupta s-a încheiat, învingător fiind părintele Matvei. Cu nouă zile înainte de moarte, Gogol a poruncit băiatului care-l slujea să aprindă focul în sobă şi a aruncat în foc toate manuscrisele.

Şi după ce a ars aproape totul, a stat mult timp căzut pe gânduri, apoi a început să plângă, a poruncit să fie chemat contele Tolstoi, căruia i-a arătat colţurile filelor care încă mai ardeau şi i-a spus: „Uite ce am făcut! Am vrut să ard câteva manuscrise, de mult pregătite pentru asta , şi am ars totul. Ce puternic e cel viclean! Uite, la ce m-a împins!”

„Nu-i aşa că puteţi reface totul din memorie?” l-a întrebat contele Tolstoi, dorind să-l calmeze. Da, i-a răspuns Gogol, punându-şi palma pe frunte, pot, pot, am totul în cap.”

După noaptea în care şi-a ars manuscrisele lupta sa cu diavolul s-a încheiat: şi-a dorit, pur şi simplu, să moară refuzând hrana, iar medicii de la aşezământul în care se retrăsese l-au supus la cele mai chinuitoare experienţe: l-au pus la post şi rugăciune, i-au pus lipitori, l-au udat cu apă, l-au hrănit cu forţa. Parcă pentru ultima dată divolul şi-a râs de om. „În delirul de dinaintea morţii doctorii trebuie să-i fi părut lui Gogol ceva de felul puterii necurate care l-a sugrumat pe Homa Brut în biserica scârnăvită.”Cu amarul meu cuvânt voi râde”, aceste cuvinte ale prorocului Ieremia sunt încrustate pe piatra lui de mormânt.

Cu puţin timp înainte de a-şi da duhul a strigat tare : „O scară! Daţi-mi mai iute o scară!

În ultimul capitol al Corespondenţei, meditase îndelung la treptele tainice, la scara spirituală: „Dumnezeu ştie, poate că pentru această dorinţă (dragostea care învie) e deja pregătită o scară în cer, care ne va fi aruncată, şi o mână se va întinde spre noi, ajutându-ne să zburăm pe trepte.”

 

Bibliografie: Dmitri Merejkovski, Gogol şi diavolul, Editura Fides, Iaşi, 1996

Imre Kertész – Kadish pentru copilul nenăscut


 

„Auschwitzul nu a fost un accident al istoriei și multe semne arată că repetarea sa este posibilă…”

Pe 31 martie 2016, părăsea această lume scriitorul evreu Imre Kertész după ce trăise trista performanţă de a supravieţui celor două totalitarisme care au bântuit secolul trecut.

Imre Kertész s-a născut în data de 9 noiembrie 1929, la Budapesta, într-o familie modestă de evrei. Tatăl, László Kertész, fiind comerciant, iar mama Aranka Jakab (originară din Cluj), funcţionară. În 1944, la vârsta de 15 ani, a fost deportat şi închis la Auschwitz, apoi la Buchenwald şi în Zeits, Germania. În 1945 este eliberat, însă trauma lui devine şi mai cumplită, toţi membrii familiei fiind ucişi în Holocaust.

 „Am fost internat un an la Auschwitz. Nu m-am întors de acolo cu nimic, exceptînd cîteva glume, iar faptul m-a umplut de rușine. În plus, nu am știut ce să fac cu această experiență nouă. Nu era o trezire literară, nici ocazie pentru o introspecție profesională sau artistică. Nu aveam vreo idee ce doream exact… Mi-a luat mult timp să învăț pînă și lucrurile elementare ale scrisului”

Întors din lagărul nazist, Imre Kertész avea să intre în cercul concentraţionar al stalinismului. În 1948 reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi se angajează să scrie la un jurnal din Budapesta, dar  în 1951 se schimbă în oficiosul partidului comunist. Neputând să scrie la comandă se angajează ca simplu muncitor şi se retrage într-o cămăruţă la periferia societăţii.  Începe să traducă  din Nietzsche, Freud, Hofmannsthal, Ludwig Wittgenstein, Canetti, Joseph Roth. “Germana rămâne pentru mine limba gânditorilor, nu a birocraţilor”, afirmă el.

Holocaustul și urmările sale sunt subiectele centrale ale celor mai cunoscute romane ale sale : „Fără destin” (1975), „Fiasco” (1988), „Kadiș pentru copilul nenăscut” (1990), și „Lichidare”(2003), -ca și memoriile sale, cum ar fi „Dosarul de K.” (2006). Pentru el Holocaustul reprezintă o ruptură între civilizații, experienţele pe care le explorează trec cu mult peste cea personală: “Auschwitz este peste tot.”

Imre Kertész a primit Premiul Nobel pentru literatură în 2002, comisia apreciind  scrisul său pentru  “experienţa fragilă a individului împotriva arbitrariului barbar al istoriei.” În discursul de primire a Premiului Nobel, în 2002, evocă lumea în care trăia în Ungaria comunistă: „Greața și depresia în care mă sculam în fiecare dimineață m-au condus dintr-o dată în lumea pe care intenționam să o descriu”. .. „Trăiam suspendat într-o lume ce-mi era total străină, în care reveneam în fiecare zi fără speranța de a fi salvat. Aceasta a fost adevărata Ungarie stalinistă, și încă și mai mult în vremurile național-socialismului. Sub stalinism, trebuia simplu să reziști, continuînd să trăiești, dacă puteai. Regimul nazist, pe de altă parte, a fost un mecanism care a lucrat cu o asemenea viteză brutală că „a continua” semnifica minima supraviețuire. Sistemul nazist înghițea totul. Era o mașină ce lucra cu o atît de mare eficiență încît cei mai mulți nici nu au avut șansa să înțeleagă evenimentele pe care le trăiau.”

În opera sa, Imre Kertész a dat sens absurdului vieţii. Pentru el  „a trăi”  a devenit sinonim cu „a crea”- abjectul şi grotescul fiinţei umane fiind transformat în artă. La ieşirea din infern a povestit, cu multă sobrietate, despre chinurile prin care a trecut. Era, totuşi, un copil la 15 ani atunci când a fost dus la Auschwitz, ar fi trebuit să meargă la şcoală alături de ceilalţi copii, nu să treacă prin iadul nazist. Pentru a putea  fi trimis la muncă i s-a falsificat data naşterii  

Imre Kertész a simţit nevoia să creeze o limbă „de la zero, suficient de puternică şi de precisă” pentru a reda ceea ce a simţit. Şi el a simţit monstruos tot absurdul vieţii care l-a purtat prin cele două regimuri criminale ale secolului trecut: nazismul şi comunismul. „Căci am zis eu, totalitarismul e o situaţie aberantă şi astfel toate situaţiile date în condiţiile sale sunt situaţii aberante, cu toate că, am spus eu, şi poate că ăsta e lucrul cel mai aberant, contribuim cu însăşi esenţa vieţii noastre, cu simplul fapt de a menţine în viaţă la menţinerea totalitarismului, desigur, în măsura în care, am spus, ţinem la viaţă; şi asta nu-i decât consecinţa aşa zicând implicită, şmecheria primitivă a organizării, am zis.”

A continuat să scrie până în 2012, când, a renunţat să mai scrie motivând într-un interviu că pentu el Holocaustul s-a încheiat. În scrierile sale abordează absurdul, disperarea celui singur aflat la discreţia Puterii. Stilul său de a scrie îl apropie de Franz Kafka, Albert Camus şi Samuel Beckett. Kertész povesteşte că la vârsta de 25 de ani, din întâmplare, i-a picat în mână „Străinul”, care în maghiară fusese tradus   „Indiferentul”  “cel care-i detaşat de lume şi de care lumea, la rândul ei s-a scuturat” . În esenţă, fiind vorba despre omul liber, un om liber şi detaşat de toate vicisitudinile vieţii. Victimă atât a nazismului cât şi a stalinismului, Kertész afirmă că a acumulat suficientă experienţă ca să cunoască dictatura din interior. Unica soluţie pentru rememorarea crimelor trăite a fost de a crea un limbaj propriu prin spargerea din interior a limitelor limbii.

„Tot timpul mi se reaminteşte că, de fapt, sunt autorul „Fără destin-ului”, restul scrierilor mele le consideră inutile, ca sa zic aşa. „Fără destin-ul” cu siguranţă e o lucrare singulară şi originală, dar se întregeşte într-o lume întreagă alături de celelate lucrări, în lumea mea. Şi dacă nu, măcar m-am distrat copios. Întrucât adevărul este ca totul e inutil, şi scrisul, şi viaţa” (trad. Zoltán Zsolt Mészáros).

„Kadiş pentru copilul nenăscut”(1990) este scris sub forma unui monolog interior şi este continuare a romanului autobiografic „Fără destin.”Acelaşi sentiment de culpabilitate, aceeaşi obsesie a eşecului, unica decizie fiind de-a nu lăsa urmaşi, considerând viaţa deja încheiată. Singurul lucru care-i rămâne Naratorului este să se raporteze cu responsabilitate la tot ceea ce i s-a întâmplat încercând să găsească un sens. În cele din urmă, afirmă că Răul este principiul de bază al vieţii. Ceea ce este iraţional, inexplicabil este, de fapt, Binele. Iată  întâmplarea cu „Domnul Învăţător” care i-a dat porţia de hrană ce i se cuvenea, deşi ar fi putut să n-o facă luîndu-i dreptul la supravieţuire. „Voi fi scurt că am de-a face cu vulpi bătrâne şi dacă spun lagăr şi iarnă şi transport de bolnavi şi vagoane pentru vite şi una porţie hrană rece per cap, asta când cine ştie câte zile va dura călătoria, iar porţionarea se face cu măsuri decimale şi, zăcând pe încropeala de lemn ridicată la rang de targă, nu-mi dezlipesc privirea de câine de pe figura unui om sau mai degrabă a unui schelet căruia toată lumea îi spunea, habar n-am de ce, „Domnul Învăţător”, la care se află şi porţia mea, şi încărcarea în vagoane şi efectivul, fireşte, iarăşi şi iarăşi, nu iese la număr şi zbierete şi învălmăşeală şi o lovitură de picior, apoi simt că sunt luat pe sus şi depus în dreptul vagonului următor şi nu-l mai văd de mult nici pe „Domnul Învăţător” şi nici porţia: atât e de ajuns ca să vă reprezentaţi cu precizie situaţia. Şi ceea ce simţeam eu, de asemenea: mai întâi, nu-i puteam da de mâncare permanentei mele surse de supliciu, foamea, acestei fiare hulpave deja de mult străine de mine iar acum se pornise să ragă şi cealaltă fiară, speranţa, care-mi torcea până de curând la ureche că, în ciuda a tot şi a toate, există întotdeauna o şansă de a rămâne în viaţă. Numai că în absenţa porţiei de hrană treaba asta părea peste măsură de îndoielnică, pe de altă parte, şi lucrul acesta l-am consemnat în sinea mea cu răceală, porţia mea avea să dubleze şansa „Domnului Învăţător”- cam atât despre porţie, gata, mi-am zis, ce să spun, fără prea mare bucurie dar cu atât mai raţional. Dar câteva minute mai târziu ce-mi văd ochii? Strigându-mă şi cercetând preajma cu priviri neliniştite, „Domnul Învăţător” se îndeamnă spre mine, în mână cu acea una porţie de hrană rece per cap şi ajungând la targa mea mi-o depune cu iuţeală pe burtă; dau să spun ceva şi pare-se că uimirea îmi era scrisă pe chip, deoarece el, deşi mânat de graba de-a se întoarce-dacă nu-l găseau la locul lui, pur şi simplu îl omorau în bătaie -, el aşadar, cu indignarea limpede recogonscibilă pe figura sa mică, pregătită deja să dea faţă cu moartea, zice: „Cum ţi-ai închipuit?!”…

Nu ştiu de ce e la mine totul întotdeauna, în toate cele altfel, respectiv, chiar dacă s-ar putea să ştiu e mai simplu să ştiu că nu ştiu. Că asta m-ar scuti de mulţime de explicaţii. Da, se vede treaba, nu te poţi feri din calea explicaţiilor, nu le poţi evita, explicăm şi ne explicăm fără încetare, o explicaţie ne pretinde însăşi viaţa, acest inexplicabil complex de fenomene şi percepţii, explicaţii ne pretinde anturajul şi până la urmă ne pretindem şi noi, nouă înşine, explicaţii până ce izbutim în cele din urmă să distrugem în jurul nostru totul şi să ne autodistrugem, e un exces de explicaţii-îi explic eu filosofului, într-unul din acele accese logoreice, atât de urâte mie dar irepresibile, care mă apucă ori de câte ori n-am nimic de spus şi care, mă tem, e de aceeaşi extracţie cu bacşişurile grase pe care le dau prin restaurante, taxiuri sau cu ocazia mituirii unor persoane oficiale, respectiv semioficiale etc., precum şi cu politeţea mea exagerată, mergând până la abandonul de sine de parcă m-aş ruga fără încetare să mi se îngăduie să exist, pentru existenţa asta a mea. Doamne Dumnezeule.

„După cum, în cele din urmă, în pofida circumstanţelor inamice şi ameninţătoare, am înlăturat radical din calea mea şi tentaţia traiului ruşinos al scriitorului de succes din Ungaria, chit că, zicea soţia mea (care e de mult soţia altuia), ai toate aptitudinile (ceea ce atunci m-a şi înspăimântat niţel), ea nu zicea, zicea soţia mea, să renunţ la principiile mele artistice sau de orice fel or fi fost ele), cu atât mai tare trebuia să mă străduiesc pentru impunerea acestor principii, adică, în ultimă instanţă, pentru a mă impune, aşadar în vederea succesului, zicea soţia mea, căci toată lumea pentru asta se zbate, chiar şi cei mai mari scriitori din lume, nu te autoamăgi, zicea soţia mea, dacă nu-ţi doreşti succesul atunci la ce bun să mai scrii?, m-a întrebat şi asta e fără îndoială o întrebare cu schepsis dar încă n-a sosit vremea să mă opresc asupra ei; tristeţea e că probabil că m-a pătruns până-n rărunchi, probabil că avea într-totul dreptate, probabil că am- am avut -într-adevăr toate aptitudinile pentru a duce o existenţă ruşinoasă a unui scriitor de succes din Ungaria, existenţă ale cărei transparente rafinării le străvedeam cu atâta claritate şi pentru realizarea căreia, ei bine, da, am –am avut – necesara abilitate, dacă nu, pot face-aş fi putut face-rost, dacă-mi transpun întreaga nesiguranţă şi totala mea angoasă existenţială într-o simplă, oarbă, neînfrântă, febrilă şi nici măcar aşa de fascinantă, cel mult oarecum spectaculoasă autoadulare, dacă o transform în paranoie moralizatoare şi permanentă vindictă împotriva celorlalţi; ba mai mult, şi asta e încă şi mai primejdios, eram încă şi mai înzestrat în vederea existenţei la fel de ruşinoase a scriitorului oarecare, lipsit de succes, ba chiar ignorat din Ungaria, şi aici mă izbesc iarăşi de soţia mea, care avea iarăşi dreptate, căci dacă omul păşeşte pe calea succesului atunci fie că va avea parte de succes, fie că va avea parte de insucces, a treia cale nu există şi, dacă în modalităţi diferite, dar ambele ipostaze sunt la fel de ruşinoase, drept care, alternativă la alcoolism, m-am refugiat pentru o vreme în buimăceala obiectivă a traducerii zise artistice…”

„Iar după aceea s-ar cerne încetişor uimirea mereu reînnoită, de nedat pe faţă ca să zic aşa, că, ia te uită, eu m-am săltat totuşi, ich sprang doch auf, ba sînt încă tot pe-aici, măcar că nu ştiu de ce, din întâmplare, aşa cum m-am născut, sînt la fel, tot numai un complice al supravieţurii, ca şi al venirii mele pe lume, bine, de acord, supravieţuirea ascunde un dram de ruşine, de josnicie mai mult, mai ales dacă am şi făcut tot ce depinde de noi pentru a rămâne în viaţă; însă atâta tot, nimic mai mult, n-am fost dispus să mă las antrenat ca un fraier”

„Şi să nu-mi spuneţi mie, trebuie să fi spus eu, că asta nu e decât explicaţia tautologică a faptelor prin intermediul faptelor, pentru că oricum asta e explicaţia chiar dacă, ştiu, vă vine greu să acceptaţi că ne aflăm sub stăpânirea unor răufăcători ordinari şi îi ştiţi ca atare, totuşi, de îndată ce un dement criminal ajunge nu la balamuc sau la puşcărie ci la cancelaria statului, vă apucaţi să căutaţi la el ceva interesant, original, ieşit din comun, nu îndrăzniţi s-o spuneţi dar, în taină, ei bine, da: măreţia, pentru a nu fi nevoiţi să vă vedeţi pe voi înşivă atât de mărunţi iar istoria voastră universală atât de absurdă, trebuie să fi spus, da, ca să puteţi continua să priviţi lumea raţional iar lumea să vă răspundă cu aceeaşi raţionalitatea.”

 Hitler şi nazismul n-au apărut din neant. Vina morală o poartă întreaga societate că a lăsat să se întâmple atâtea orori.

„Da, pe care-l consideraţi şi numiţi dement, criminal ordinar şi totuşi din clipa în care a pus gheara pe sceptru şi coroană, începeţi să-l zeificaţi, îl adulaţi chiar şi porcăindu-l, vă apucaţi să înşiraţi condiţiile obiective, explicţi în ce anume a avut obiectiv dreptate, în ce anume subiectiv n-a avut, ce anume poate fi obiectiv înţeles şi ce nu subiectiv, ce daravere se petrceau în culise, ce interese jucau şi ce rol, şi nu prididiţi cu explicaţiile, numai să vă salvaţi sufletele şi ceea ce în general mai poate fi încă salvat, numai spre a pune în lumină grandioasă, de spectacol de operă, a evoluţiilor universale tâlhăria ordinară, asasinatul şi acel trafic de suflete la care sîntem sau am fost cu toţii părtaşi într-un fel sau altul, trebuie să fi spus, toţi cei care ne aflăm aici, da,  ca să pescuţi adevărurile parţiale din marele naufragiu, în care tot ce era întreg s-a spart, da, numai ca să nu vedeţi prăpastia care se cască înaintea voastră, îndărătul vostru, sub voi şi pretutindeni, vidul, nimicul, neantul, adică adevărata noastră situaţie şi în slujba a ce vă aflaţi, natura stăpânirii, natura dintotdeauna a puterii dintotdeauna, care putere nu e nici necesară, nici necesară, ci doar chestiune de decizie, a unor hotărâri luate sau nu în cursul unor vieţi particulare, nu e nici satanică, nici seducător de subtilă, nici grandioasă, irezistibilă, fascinantă, nu, e doar ordinară, josnică, criminală, neghioabă şi făţarnică, chiar şi în momentele sale de maxim randamente cel mult bine organizată, trebuie să fi spus, da, e mai ales neserioasă, căci de când uzinele crimei s-au deschis şi ici , şi colo şi în atâtea locuri, de atunci gata, s-a terminat pentru o bună bucată de vreme cu orice fel de seriozitate care ar putea fi luată în serios, cel puţin în relaţie cu noţiunea de putere, orice fel de putere. „.”

„Şi mai încetaţi odată cu treaba asta, trebuie să fi spus eu, cum că pentru Auschwitz nu există explicaţii, că Auschwitz e produsul unor forţe iraţionale, de neconceput, căci răul are întotdeauna o explicaţie raţională, măcar că Diavolul însuşi, precum Iago, e iraţional, creaturile sale însă, ei bine, da, creaturile sale sunt fiinţe raţionale, toate faptele lor pot fi deduse, aidoma unei formule matematice, pot fi deduse dintr-un interes oarecare, din dorinţa de a trage un profit, din inerţie, din setea de putere şi din concupiscenţă, din laşitate, din satisfacerea unor instincte de un fel sau de altul, dacă nu din alta, atunci în ultimă instanţă dintr-un soi de demenţă, paranoia, manie depresivă, piromanie, din sadism, din predispoziţie criminală, din masochism, din megalomanie demiurgică sau de alt fel, din necrofilie, ce ştiu eu din care din nenumăratele perversiuni şi poate din toate deodată, în schimb, trebuie să fi spus, şi acum fiţi atenţi, căci ceea ce este cu adevărat iraţional şi care într-adevăr nu are explicaţie nu e răul, ci dimpotrivă : binele. Tocmai de aceea pe mine nu mă mai interesează de mult vieţile conducătorilor, cancelarilor şi altor uzurpatori patentaţi, oricâte amănunte interesante mi-aţi putea înşira despre universul lor sufletesc, nu, în locul vieţilor dictatorilor, pe mine mă interesează vieţile sfinţilor, de multă vreme şi exclusiv ale sfinţilor, deoarece mie ele mi se par interesante şi de neconceput şi eu în legătură cu ele nu găsesc explicaţii pur raţionale; şi Auschwitz, chiar dacă sună ca o glumă tristă, Auschwitz s-a dovedit din acest punct de vedere o întreprindere profitabilă, aşa că oricât v-aş plictisi, am să vă povestesc o întâmplare şi după aia explicaţi-mi –o, dacă puteţi.”

( notă: Am citat, am citat, nefiind în stare să leg două vorbe. De fapt despre scrierile lui Imre Kertész nu cred că sunt cuvinte potrivite să spună atât cât ar trebui  ca să le poată cuprinde.)

După 50 de ani de la ororile naziste, Imre Kertész le răspundea prin artă. Adolescentul de 15 ani, educat în cel mai strict spirit creştin, bigot, s-a trezit, pur şi simplu, cu eticheta de evreu şi  în spiritul unor legi arbitrare şi abuzive, băgat cu forţa într-un vagon, trimis în ghetou, despuiat de demnitatea de-a fi om, umilit, batjocorit, ucis în documente pentru a i se ascunde vârsta, exclus din comunitatea în care trăia şi aruncat în afara lumii. Acum, bărbat în puterea vârstei încearcă să priceapă cum şi de ce i se întâmplase ca tocmai el să fie batjocorit, de vreme ce detesta orice silinţă, orice opresiune asupra semenului său. Căuta sensuri acolo unde nu exista niciun sens căuta să înţeleagă absurdul care nu are înţelegere.

 „Da, pentru că aşa se pare, în durere îmi aflu în cele din urmă forţa creatoare, indiferent cu ce preţ şi indiferent de faptul că, eventual, forţa creatoare nu e aici decât pretextul unei simple compensaţii, modalitatea ei de a prinde formă, esenţial e totuşi că ia o formă şi că prin intermediul durerii trăiesc într-un fel de adevăr, cine ştie, poate că m-ar lăsa rece: aşa însă imaginea durerii se îngemănează în sinea mea intim şi permanent cu reprezentarea vieţii, cu- şi de asta sunt absolut convins- aspectul cel mai real al vieţii.”

Holocaust şi cultură–două cuvinte uriaşe dar antinomice care n-au încetat să suresciteze interesul scriitorilor şi cercetătorilor. George Steiner afirmă în scrierile sale  că barbaria n-a putut fi împiedicată niciodată de cultură. Pentru  Imre Kertész termenul ”cultură” are un sens mult mai amplu.

Viaţa şi opera sunt  lucruri total diferite. “Eroul meu nu-şi trăieşte propriul timp pentru că a fost deposedat de el, de limba sa, de personalitatea sa. El nu are memorie, trăieşte doar clipa” După mine, limba  este cu adevărat  cea mai importantă, cea mai bulversantă descoperire a scriitorilor contemporani, chiar dacă suntem moştenitorii unei culture străvechi  suntem incapabili  să reprezentăm nişte întâmplări reale cuvintele nefiind de ajuns. Gândiţi-vă la Kafka, la Orwell cum au ars limba veche ca apoi din cenuşa ei să renască alta nouă, până atunci necunoscută.

Scriitorul maghiar va rămîne, probabil, în istorie ca unul din cei a căror viață a fost marcată definitiv și obsedant de experiența Holocaustului.

Remarcaţi că nu m-am sinucis. Toţi cei care au trăit ce-am trăit eu, Celan, Améry, Borowski, Primo Levi …au preferat moartea”. „Eu sînt unul dintre cei care a supraviețuit, care, deși am văzut capul Gorgonei, am păstrat atîta forță încît să-mi termin o operă…