NICK SAVA- PRIN IAD

– Maynheer Joen, am venit la dumneata ca la unul din cei mai… cum să spun?… promiţători tineri pictori ai cetăţii. Poate ne înţegem la o comandă.
Vizitatorul este înalt, destul de slab, cu aspect ascetic. Pletele şi barba, lungi, alb-coliliu, prezentînd inele care indicau că în tinereţe, mai mult decît probabil, au fost creţe. Ochii erau mari, largi şi adînci, de un albastru închis. Dacă ar fi avut ochii negri, l-ar fi luat drept un rabi iudeu din cartierul evreiesc din apropiere.
– Greu să mai fiu luat drept tînăr, spuse Meşterul Joen. Am sărit peste patru decenii. Părintele meu şi unchii erau deja meşteri vestiţi la această vîrstă.
– Vei fi şi tu, nu ai teamă, îi zîmbi străinul. Mai ai timp!
– „Meşterul Jheronimus van Aken din ‘s-Hertogenbosch”, se maimuţări pictorul. Dacă nu mi s-ar recunoaşte calitatea de urmaş a lui Anthonius van Aken, n-aş avea ce pune pe masă!
– Să nu exagerăm, rîse cumva tăcut clientul. Nevasta e bogată, nu duceţi lipsă.
– Poate-ar trebui să plec din der Bosch, mormăi nehotărît pictorul. Să merg, să-mi caut un patron – poate la Antwerp, poate în Spania…
– Nu cred că vei pleca. Străinul privea atent spre panourile pictate sau doar pregătite, care zăceau pe lîngă perete. Va pleca Jheronimus, prietenul tău, muzicianul, va pleca Erasmus, călugărul cu care goleşti din cînd în cînd stacane cu bere, discutînd filosofie… dar nu tu. Se întoarse şi-l privi cu ochi strălucitori.
– Mda, poate n-o să plec… Dar oamenii pe aici nu iubesc ceea ce pictez eu. Iar cînd pictez ce le place lor, îmi vine să sparg panoul cu ciocanul!
– Ei, ce zici, îmi pictezi şi mie ceva?
– Păi, de ce nu? Dacă plăteşti bine…
– Plătesc, bineînţeles. Eu plătesc întotdeauna! După faptă, şi răsplată – rîse din nou în felul lui tăcut.
Meşterul îşi scărpină sprînceana puţin căruntă, aspră, arcuită deasupra nasului puternic şi a ochilor migdalaţi, de un căprui aproape galben. „Hm, măcar de nu mi-ar cere să pictez o prostie pe placul ăstora…”, gîndi plin de speranţă.
– Ce-ai zice de un triptic? Văd că ai materiale – arătă cu mîna spre panourile din stejar bine geluite, tratate bine, şi borcanele cu ulei sicativat.
– Cît de mare?
– Să zicem, înalt de vreo şapte picioare. Panourile laterale cam de trei picioare şi-un sfert.
– Se poate, privi Jheronimus spre grămada de panouri pregătite. Avea cîteva de măsuri apropiate… Îl vrei pentru altar?
– Ah, nu. Cîndva, îl vor atîrna pe perete… Deci, vor fi cinci lucrări. Pe faţă să faci ceva care va ascunde ce va fi pictat pe triptic.
– Dacă e închis, sigur că îl va ascunde, mormăi pictorul.
– Nu doar să ascundă, dar să disimuleze. Nimeni să nu bănuiască ce e acolo, nici ca temă, nici ca şi colorit. Să zicem că faci ceva în grisaille… Poate Creaţia, ce zici – îi făcu semn din ochiul drept, şugubăţ.
– Îhîm… şi pe panourile interioare?
– Ce vrei tu. Hai să zicem, despre Rai, Iad şi, la mijloc, splendorile vieţii. Da – izbucni dintr-o dată în rîs zgomotos, Splendorile Vieţii, între Rai şi Iad. Paradisul terestru…
Mayheer Jheronimus îşi frecă obrazul uscăţiv, puţin ridat, cu palma aspră, Pe fălcile pătrăţoase, părul aspru începuse să se simtă sub palmă.
– Ai vreo dorinţă cum să arate? Vrei animale, oameni…
– Ce vrei tu, maestre. Am încredere în imaginaţia ta. De fapt, ştiu că va ieşi bine! De aceea am şi venit la tine. Altfel, mergeam la altul, nu?
Der Bosch idică din umeri în faţa logicii simpliste a vizitatorului.
– De fapt, am mai mers şi la alţii. De exemplu, acel italian florentin, Michel Ange… Şi el a pictat un Iad pe cinste… pe perete, însă. Este şi nu este ce am vrut eu. Mai sunt şi alţii… Cred totuşi că tu vei picta Iadul de dincolo şi de aici cel mai bine, deşi vei chinui această temă de mai multe ori, toată viaţa…
– Totuşi, nu înţeleg ce ai în minte…
– Mda, se mai întîmplă, zâmbi enigmatic clientul. Unora li se pare că mă înţeleg. Ba chiar se apucă să mă explice şi altora. De tot rîsul! Dar nu rîse, nici măcar nu zîmbi.
– Să facem atunci contractul, trecu meşterul la business. Cine este clientul?
– Hm… Să zicem că nu sunt eu. Eu fac numai comanda. Plata mea îţi va fi pe plac, te asigur. Ce-ai zice dacă, după această lucrare, vei începe să fii considerat cel mai mare pictor flamand timpuriu? Unul din cei mai mari pictori ai lumii… din toate timpurile? Eh? Cînd te gîndeşti că nici nu trebuie să cheltui bani pe materiale – ai tot ce-ţi trebuie în acest moment. Pentru viitoarele lucrări vor veni destui bani…
– Adică… încercă pictorul să înţeleagă, tu nu-mi plăteşti cu bani?
– Bani? Ce sunt banii? rîse de data asta zgomotos, străinul. Poţi cumpăra cu ei fericirea? Nu poţi, îşi răspunse singur. Eu îţi DAU fericirea! Fericirea creaţiei, înţelegerii, împlinirii. A faimei, a nemuririi chiar! Sau ai da toate astea pe cîţiva gologani? îl privi iscoditor.
– Şi banii îşi au folosul lor…, mormăi meşterul Jheronimus.
– Uite, facem un gesheft, cum spun evreii tăi. Pictezi Bucuriile pămîntene din Grădina Terestră şi pe urmă îmi spui dacă vrei să mai faci schimb. Eh? OK, dă-i bătaie! O să-ţi ia cîteva luni, poate char un an.
– Aş zice vreo doi-trei, se împotrivi maestrul.
– Nu…nu… Pictează aşa cum vrei. Nu-ţi bate capul cu tehnica ghildei! Dă-i bătaie, desenează, schiţează… Pictează exact aşa cum îţi place ţie! Ţi-am spus: eu ştiu că va fi bine! Mă întorc cînd va fi gata.
Mayheer Jheronimus din cetatea brabandă der Bosch gîndea deja la lucrare, aşa că nici nu observă cînd clientul părăsise încăperea. Da, asta era o comandă! Simţea deja cum îi furnică degetele… aşa cum i se întîmpla doar cînd făcea desene. În sfîrşit, avea să picteze! Le va arăta el celorlalţi din ghildă, care refuză să accepte felul lui de-a picta…

– Deci, e gata… spuse străinul, trăgînd un scaun şi aşezîndu-se alături de el. Privi spre panourile diptic puse pe un şevalet-stativ, în lumina care cădea pieziş pe fereastra largă, plasată destul de sus pe peretele nordic al încăperii.
– E ceea ce-ai vrut? întrebă der Bosch. Era parcă scurs de toată vlaga. Se simţea îmbătrînit, deşi părul nu părea să fi încărunţit în cele 14 luni de cînd lucra la triptic.
– Desigur. Ţi-am spus că va ieşi bine.
– Clientului tău, Engelbrecht van Nassau, o să-i placă?
– Engelbrecht? ridică bătrînul din sprînceană. Nu, el nu o să vadă acest triptic niciodată… Nu el e clientul. Lucrarea va ajunge pe la spanioli, dar nu asta e important. Am comandat-o pentru alţii. nici nu-ţi spun numele lor, că nu-i ştii şi-i vei uita…
– Şi de ce vrei să le faci acest dar? Sunt chiar atît de importanţi?
– Importanţi? Da, poţi spune şi asta. Nu mai importanţi decît alţii, dar destul de importanţi. Şi ei sunt fiii mei.
Meşterul îl privi tăcut, apoi zise:
– Vrei să le dai o lecţie, ai?
– O lecţie niciodată nu strică. Atunci cînd o-nveţi…
– Da, atunci cînd o înveţi… De ce Iadul? De ce Plăcerile?
– De Rai nu mă întrebi? zîmbi străinul.
– Mi-am cam închipuit eu. Am pictat tripticul ca pe o carte, să-l citeşti de la stînga spre dreapta. Raiul, pe care ni l-a dat Dumnezeu. Lumea, creată de Domnul pentru noi, să ne amintească ce-am pierdut. Şi la urmă Iadul – ca să ştim ce ne-aşteaptă…
– Da, am văzut… Raiul pierdut din cauza neascultării, Lumea pierdută din cauza necurăţeniei, Iadul… Ei da, Iadul cîştigat datorită neascultării şi necurăţeniei!
– Şi copiii tăi vor învăţa lecţia?
– Nu ştiu, depinde de ei. E greu… sunt căpoşi. Învaţă greu, uită repede…
Mayheer Jheronimus rîse scurt ca de o glumă, dar văzînd seriozitatea clientului, deveni şi el serios.
– Ce n-am încercat? se spovedi bătrînul. Uite, e ca în poveştile din vechime… poate ţi le-a spus şi ţie Erasmus, la o cană de bere. Ai auzit de Sisif?
– Am auzit. Asta a fost de mult, înainte de Hristos.
– Da, tare de mult… Ei, acest Sisif a fost pedepsit, după moarte, să împingă un bolovan pe o coastă de deal. Piatră mare, grea, chiar şi pentru puterea lui de uriaş. Şi rotundă, greu de prins în mîini. Îi scapă tot timpul la vale. Ştie că dacă o duce pînă-n vîrf, scapă de pedeapsă, aşa că nu se opreşte din munca lui, nici să răsufle. De eoni… Ei, pe aceşti copiii ai mei nu-i pot pedepsi cu asta! Închipuieşte-ţi: ei s-ar culca la umbra pietroiului, cu capul pe el!
– De ce? nu înţelese der Bosch.
– Că aşa sunt ei. Leneşi, nepăsători, descurcăreţi…. Ei, dacă te-ar prinde pe tine pe-acolo, te-ar face să împingi tu bolovanul la deal! Nici că le pasă că vor avea această pedeapsă eoni de eoni, ei nu duc piatra-n deal şi pace. Dacă îi bat cu biciul, mîrîie şi se fac că împing… Un pas, doi… Încet, un eon pasul, pînă se plictiseşte supraveghetorul sau adoarme lîngă ei.
Meşterul rîde, înveselit.
– Şi? Le convine să stea legaţi de piatră?
– Nu ţi-am spus? Nu le pasă. Îşi spun: o trece şi asta. Mai rău de atît ce se poate întîmpla? Fluieră şi cîntă… iar în Iad, de obicei, nu suferi de foame şi sete… Trai nineaco!
– Păi, poate li se dă foame…
– De acel Tantalus ai auzit, nu? Ei, ăla char se chinuie! Moare de sete, dar cînd se apleacă să bea din apă, ea seacă. Moare de foame, dar cînd întinde mîna după un fruct, crengile pomului se ridică la cer. Chinul zeilor! Îl priveşte pe pictor iscoditor.
– Ei, şi?
– Nu fiii mei! Se tolănesc direct în albia rîului şi aşteaptă să dea apa peste ei… Drept sub pom – aşteaptă să le cadă fructele coapte direct în gură! Zîmbi şi el, la rîsul voios al pictorului.
– Şi foamea?
– Ei, cînd le e foame, cîntă! Sau dorm. Ştiu că nu vor muri din asta… Mai e ăla, cu stînca deasupra capului. Ăluia îi e teamă! Nu fiilor mei. Lor li se frînge. Îmi spun: ce-ai să faci? Ne mai omori o dată?
– Dar Iadul, aşa cum ni-l închipuim noi? Cu foc, pucioasă, smoală, diavoli…
– Fac glume despre el. Cică, e doar o sperietoare. Campanie, ca să-i facă să aleagă Raiul… Au făcut şi poveşti – că acolo se bea, se fumează, curve, chiolhanuri… Se maimuţăreşte: „Mahorcă iesti? Vodki iesti? Guleai iesti?…”
– Şi atunci, ce faci?
Vizitatorul ridică un deget. Cele două panouri se dădură la o parte, dezvăluind tripticul în toată splendoarea lui. Culori puternice, pure, străluceau în lumina blândă a soarelui. În stînga, Dumnezeu prezentînd-o pe Eva, nou creată, lui Adam, în clipa trezirii lui. Animalele, lacul, cerul, copacii, rimau cu elemente asemănătoare din panoul central, sugerînd că Pămîntul este o reflecţie imperfectă a Edenului. Printre detaliile naturale, bărbaţi şi femei, goi, se bucurau de „plăcerile” vieţii – mai ales carnale. Aflaţi într-un fel de limbo al existenţei, între Eden şi Iad, fără să regrete primul, fără să se teamă de-al doilea… Ultimul panou, în culori închise, într-o lumină rece, înfricoşătoare: o scenă ce se desfăşoară în faţa unei cetăţi aprinse, simbol al războiului. Peste tot, pe cele trei panouri, animale stranii, inspirate din viaţa naturală – sau izvorînd din imaginaţia debordantă a pictorului. Cei doi priviră în tăcere lucrarea.
– Crezi că le va ajuta? întrebă Mayheer Jheronimus.
– Nu ştiu, şopti clientul. Vine prea repede… sau poate, prea tîrziu… Altor fii le-am dat mai mult… sau mai puţin. Nu reuşesc prea des, uneori, deloc, dar de cele mai multe ori le pasă. Vor mai mult. Deseori, plătesc preţul. Nu ei. Vor totul de la alţii, pe degeaba, întrebarea lor este, cel mai adesea: „dar mie ce-mi iese?” Da, nici măcar o familie unită nu formează…
– Îmi pare rău, bătrîne, spuse trist dintr-o dată, pictorul. Aici nu te pot ajuta. Nu ştiu decît să pictez. Voi picta. Voi picta atătea iaduri pînă cînd copiii tăi vor învăţa lecţia!
– Ştiu, Mayheer Bosch. Ştiu… Mai ştiu că ne vom ţine amîndoi partea de gesheft agreată. Cît vrei să-ţi plătesc?
– Lasă… La ce sunt buni banii? Bărbatul zîmbi şi îndrăzni şi el să-i facă semn cu ochiul, şmechereşte.
– OK, zise bătrînul, ridicîndu-se în picioare. Nu are rost să-l dau cadou fiilor mei despre care ţi-am vorbit. Iadul lor este chiar aici, între Rai şi Iad, plin de plăcerile vieţii! Pedeapsa lor este neîmplinirea. Darul: uitarea. Dar gustul dulce al speranţei nu-l vor cunoaşte niciodată! Tabloul tău este aproape perfect. Lasă-mă să-l termin.
Întise degetul spre triptic. Jheronimus se apropie de panou şi privi cu atenţie. Dumnezeul pictat de el, în Eden, îşi schimbase înfăţişarea. Nu mult, doar subtil. Acum semăna foarte mult cu vizitatorul lui – doar, parcă, mai tînăr. Se întoarse uimit… dar încăperea era goală.

(Din vol. Nick Sava, Proză scurtă, Editura Pim, Iaşi, 2015)

Telefonul

Noell Oszvald

Printre jaluzelele verticale de culoarea mierii pătrundea o lumină anemică de la becul din stradă. În fotoliul de lângă fereastră, Dany moţăie, străduindu-se din răsputeri să nu-l ia somnul. A pierdut şi noţiunea timpului de când stă aşa, ca o momâie, în aşteptare. La un moment dat, liniştea e sfâşiată de sunetul strident al soneriei telefonului. Din fericire, Gina era la serviciu după-amiază, altfel, iar ar fi apucat-o nervii. De fiecare dată când auzea soneria, holba ochii şi-l lua pe Dany la rost:

– De ce naiba nu vrei tu să schimbi vechitura asta? Mă scoate din minţi!

Dany întinse mâna alene, ţinând în continuare ochii închişi. Ridică receptorul fără să aibă habar cine ar fi putut să-l sune la ora aceea. Toată lumea avea “mobil”- telefonul fix devenise un soi de mobilă făcând parte din decor. Chiar n-o înţelegea pe Gina de ce se înfuria la fiecare apel. Pentru atâta lucru să renunţe la primul lui aparat, i se părea stupid.

La celalalt capăt auzi o voce feminină, puţin nesigură:

– Alo, Dany?

– Da, eu sunt, spuse Dany trezit de-a binelea. „Să fiu al naibii dacă recunosc glasul ăsta” îi trecu scurt prin cap.

– Ce mai faci? întrebă vocea necunoscută.

– Dacă nu sunt indiscret, pot să ştiu cu cine stau de vorba? Şi… de unde ai numarul? întrebă Dany, intrigat peste măsură.
Convenise cu Gina să dea numărul de la telefonul fix doar celor din familie. Oricât s-ar fi străduit acum, nu recunoştea vocea. La celălalt capăt se făcuse linişte.

– Mai eşti pe fir? Te-am întrebat ceva. De fapt, civilizat era să te prezinţi, să spui cine eşti şi ce doreşti, spuse el pe un ton care ar fi descurajat orice intrus.

– Am găsit un bileţel pe frigider… Şi acolo era acest număr de telefon. Cred ca i-a căzut fetei care mi-a făcut curat. Dacă te supără… închid, îi spuse vocea pe un ton încărcat de tristeţe.

Dany începuse deja să regrete c-o luase aşa din scurt. Între timp, încerca să-şi imagineze chipul necunoscutei. După voce, părea să fie tânără. Poate era singură şi de aceea îl sunase pe el să stea de vorbă. Închise ochii şi începu să construiască un chip în jurul glasului care-i persista în urechi. Un astfel de glas, nu putea fi decât al unei femei frumoase. Pe un ton moale îi răspunse:

– Nu m-am supărat. Voiam doar să ştiu…

Brusc la celălat capăt auzi:

– Noapte bună, Dany. Poate…  o să  te mai sun…Cine ştie?

I-a răspuns şi Dany ca un automat:

– Noapte bună!

Şi inima începu să-i bată cu repeziciune.

Se întorcea cu mai bine de 20 de ani în urmă. În acele seri de primăvară, când o conducea pe Gina până-n scara blocului şi, după ce-şi lua rămas bun de la ea, îi venea de fiecare dată să fugă până la uşa ei şi s-o cheme înapoi. Şi acum, ca şi atunci, simţi un gol în suflet. Poate ar fi fost bine dacă i-ar fi spus să sune la o anumită oră. Să nu dea peste Gina…

Îşi aprinse o ţigară şi căzu pe gânduri. Când a venit Gina, l-a găsit fumând pe întuneric.  S-a şi speriat, crezând că nu se simte bine:

– Ce stai ca strigoii, fără lumină? Ori nu-ţi este bine?

Dany a schimbat repede vorba, să nu fie nevoit să-i spună Ginei care era adevăratul motiv al reveriilor sale. Oricum, n-ar fi înţeles. S-ar fi luat la harţă de pomană. L-ar fi acuzat că minte şi că cine ştie  la ce fufă se gândeşte. Nici nu se întâmplase mare lucru: a avut o scurtă conversaţie la telefon cu o necunoscută. Însă privirile iscoditoare ale Ginei s-au oprit pe aparatul aşezat pe braţul fotoliului:

– Cu cine ai vorbit?

– Un apel fals, îi răspunse Dany, pe un ton vădit nepăsător.

Au trecut câteva zile. Luat cu problemele lui, Dany uitase definitiv de telefonul de la femeia necunoscută. Ca de obicei, după o zi de alergătură, se aşeză în fotoliu cu gândul să moţăie puţin, în semiîntuneric. De astă dată zbârnâitul soneriei îl luă prin surprindere:

– Bună seara. Ce faci, Dany? Te-ai mai gândit la mine?

Deşi intenţionase să răspundă tăios pentru a-l descuraja pe apelant, când auzi vocea de la celălalt capăt se înmuie. Îi răspunse cu o voce guturală, aşa cum proceda, de obicei, când simţea miros de femelă prin preajmă:

– Bună seara. Dacă m-am gândit?… Păi, de ce să mă gândesc, câtă vreme nu spui cine eşti?

– Te-am supărat iar…spuse vocea parcă regretând că l-a sunat.

– Nu… nu… nici vorbă… totuşi…

– Bine, Dany, mai vorbim. Acum trebuie să plec.

– Alo! alo! încercă Dany s-o oprească.

În ureche a început să-i sune binecunoscutul păcănit care-i semnala linia ocupată. Îi părea rău că nu s-a putut abţine. „Parcă-s o babă curioasă!” îşi spuse cu ciudă, scoţând mecanic o ţigară din pachetul pus pe braţul fotoliului. O aprinse şi trase primul fum cu nesaţ. Aceeaşi tulburare ca şi data trecută îl cuprinse. Lucru nou pentru el, care, de foarte multă vreme, se resemnase în ceea ce priveşte femeile. Îi ajungea Gina. O iubise ca un nebun în tinereţe. Avea el o vorbă pe care i-o şoptea în momentele de tandreţe: „precum soldaţii”, ca un disperat… 

Acum, ar fi dat oricât să scape de privirea ei iscoditoare şi încărcată de reproşuri. Se simţea în preajma ei de parcă cine ştie ce nelegiuire ar fi făcut. Şi, parcă nu-i era de-ajuns, îi picase pe cap treaba asta cu telefonul…Nici nu voia să-şi imagineze cum ar fi reacţionat Gina dacă ar fi aflat. Mai întâi, nu l-ar fi crezut în ruptul capului că n-o cunoaşte pe femeia misterioasă. C-a apărut, aşa, din senin.

Gina era o femeie pragmatică şi avea explicaţii pentru orice se petrecea în jurul ei. Te privea şi ştia dinainte ce-ţi trece prin cap. Nimeni nu făcea gesturi gratuite. Toată lumea avea câte un interes. Bărbaţii, inclusiv Dany, gândesc cu partea de la brâu în jos atunci când văd două picioare lungi şi un bust proeminent. Nici nu-şi mai bătea capul. În faţa lor, femeile care se sacrificau pentru familie aşa ca ea, nu făcea două parale. Trebuia neapărat să arate precum top modelele după care li se scurgeau ochii.

În zadar încercase Dany să-i explice că nu toţi bărbaţii sunt la fel. Că nu le pasă tuturor de fotomodele. Că sunt bărbaţi, aşa cum era şi el, care s-ar fi putut îndrăgosti doar de mersul unei femei, de felul în care priveşte, de vocea ei. Nuuu! Ea ştia sigur cum stau lucrurile şi să nu-ncerce s-o ducă de nas. Şi Dany n-a insistat. Însă a început s-o privească cu alţi ochi. Nu mai simţea acel gol în suflet când nu-i era pe-aproape. Dimpotrivă, era o uşurare s-o ştie plecată la serviciu, oriunde… Iar acum… străina asta… îi tulbura, pur şi simplu, gândurile. Stinse ţigara fumată pe jumătate şi plecă să se întâlnească cu un vechi amic care-l rugase să-l ajute să-şi instaleze nişte programe în calculator. Vocea străinei i se lipise de timpan şi-l urmărea încă dându-i o stare de nelinişte.

Au trecut câteva luni. Uitase de incidentul cu telefonul când, într-o după-amiază, soneria stridentă a telefonului începu să zbârnâie. „De trei ori, de fiecare dată”, îi trecu prin cap lui Dany. La capătul celălalt o voce cunoscută, îl întrebă alintându-se:

– Nu ţi-a fost dor de mine? Ce-ai zice dacă… dacă ne-am întâlni?

Dany amuţi, pur şi simplu. Atât de mare îi era dorinţa s-o cunoască încât nu fu capabil de nicio reacţie. Un râs ca un chiţcăit îl trezi la realitate:

– Ţi-a păpat pisica limba? Hai, Dany… Spune ceva!

– Da, da, se trezi că rosteşte de parcă altcineva ar fi vorbit în numele lui.

– Bine, mă grăbesc. Notează: strada Cicoarei, nr. 32. E un singur imobil cu etaj acolo. Urci la etajul 1 şi suni la uşa din capătul scărilor.

Şi, până să se dezmeticească, auzi iar tonul acela nesuferit de linie ocupată. Închise telefonul şi scoase repede o mică agendă dintr-un sertar, rupse o foiţăşi notă adresa necunoscutei. „La ce m-aş duce la uşa unei femei pe care n-o cunosc” îşi spuse, în vreme ce îndoia bileţelul şi-l aşeza cu grijă într-o despărţitură a portmoneului. Şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat comod în fotoliu să vadă un serial poliţist. Când şi când mai urmărea câte un episod. Un gând nu-i dădea pace. Era gândul la necunoscută. Se bucurase când îi auzise vocea, de parcă erau doi buni şi vechi prieteni. Fără să vrea, pipăi portofelul pus în buzunarul de la spate. Aruncă o privire la ceasul de pe hol. Trebuia să aparăşi Gina.

 Şi el simţea tot mai puternic imboldul de-a ajunge în strada Cicoarei. Şi-a luat inima în dinţi şi-a ieşit din casă.  S-a urcat într-un taxi cerând să-l ducă la imobilul cu pricina. Când a auzit adresa, taximetristul a tresărit: „Cicoarei 32?” a întebat încă o dată. „Aţi auzit bine,” îi spuse Dany aşezându-se pe bancheta din spate. Cu coada ochiului observă privirea iscoditoare a şoferului, care-l studia în oglindă.

Ca un somnambul a urcat primul rând de trepte. S-a oprit. A avut un moment de ezitare când, s-a gândit, pur şi simplu, să se întoarcă din drum. Însă ceva, o dorinţă mult mai puternică decât voinţa, l-au făcut să meargă până la capăt.

S-a trezit în faţa unei uşi din lemn de brad, înnegrit de patina timpului. A sunat scurt, dorindu-şi să nu răspundă nimeni. Uşa s-a deschis imediat şi în prag a apărut chipul curios al unei copile. Blondă, cu nişte ochi mari, căprui, i-a spus fără să ezite: „Intraţi, vă rog. Mama se întoarce îndată.” În aceeaşi clipă l-au apucat remuşcările: „Ce nebunie să vii aşa la uşa unei străine!” Se considera, totuşi, un tip cerebral. Fără să clipească a făcut stânga-mprejur şi a dat să coboare scările. În faţa lui apăru zâmbetul stingher al unei femei trecută de prima tinereţe, cu un trenci ponosit şi cu o sacoşă în mână.

– Bună, Dany. Te-ai ţinut de cuvânt. Intră.

În el se ducea o luptă necunoscută până atunci: negăsind rostul venirii aici ar fi vrut să se evapore, să dispară ca şi cum n-ar fi fost; dar buna lui creştere îl împiedica să se poarte ca un necioplit. Ştia c-ar fi rănit-o pe fiinţa din faţa lui dacă pleca fără nicio explicaţie. Cumva, trebuia să se termine povestea asta care-i ocupa mintea de ceva vreme.

Copila deschise, din nou, uşa larg şi, când pătrunse în holul de la intrare, uluirea lui Dany fu copleşitoare: câteva tablouri în care-şi recunoscu propriul chip acoperea un întreg perete. Se simţea de parcă cineva îi furase identitatea. „Cine era această femeie şi în ce joc intrase? De unde-l cunoştea? Ce voia de la el?” Întrebări, una după alta, îi treceau prin minte fără să reuşească să se adune. O privire fugară către femeia care aştepta cuminte în prag l-a făcut să-şi dea seama că intrase în mare belea. Îi zâmbea cu gura până la urechi, aşteptând un semn de încântare de la el. Fără un cuvânt, s-a întors şi-a luat-o la fugă pe scări la vale. A umblat aşa, în neştire, câteva ore. Începuse să plouă, însă el nu simţea că era ud şi năclăit de transpiraţie de parcă ar fi urcat versantul abrupt al unui munte.

 Într-un târziu, ajunse în faţa uşii apartamentului. Spera ca Gina să doarmă să nu-l cicălească cu întrebările. Nu se simţea în stare să-i răspundă. Spre surprinderea lui, Gina nu dormea: aşezată în fotoliu avea în faţă o sticlă de Jack Daniels cu două pahare şi cu o lumânare parfumată, alături. Mirosea frumos şi, dintr-odată, i-a văzut chipul după care altădată era înnebunit. Ridicând paharul, cu puţin lichid gălbui pe fund, îi spuse cu o voce calină:

– La mulţi ani, iubitule!

Şi-a amintit că era ziua în care-şi celebrau căsătoria. Obicei pe care de câţiva ani îl lăsaseră la o parte. După 27 de ani de căsnicie, nu prea-ţi vine să mai sărbătoreşti…

 Astă-seară era însă altceva. Ceva nedefinit, o atmosferă electrizantă… Fără să spună un cuvânt, Dany s-a îndreptat către telefon, l-a scos din priză şi l-a aruncat în coşul de gunoi…

 

 

 

(Din vol. Lacrimi de clown, Editura Pim, Iaşi 2015)

 

 

 

Nick Sava – Monica

Nick Sava – Miriam

 …Nu, nu ai deloc dreptate. Nu sunt rasist, cu atît mai puţin antisemit. De fapt, eram gata-gata să mă însor c-o evreică! Da, desigur, pe cînd eram tînăr.
Well, nici măcar atît de tînăr. Împlinisem 32 de ani. Eram în concediu la mare – ca de obicei, la Costineşti. Era sfîrşitul verii, trecuse de fapt mijlocul lui septembrie. Dar era încă destul de cald, deşi briza se mai înăsprise. Aveam cu mine un bloc de desen şi făceam schiţe pe plajă, schiţe de nud în mişcare. Pe moment, femeile desenate erau scandalizate, pînă le arătam ce făceam: schiţe de mişcare. Torsuri, mai ales. Ştii, de la umeri pînă sub şolduri, fără braţe… Nimeni nu ar fi putut identifica femeia care-mi folosise drept model. De fapt, le şi idealizam puţin. Cărbune pe hîrtie albă, cretă albă pe hîrtie colorată… Schiţele le foloseam ca să relizez nişte studii în ceracolor pe hîrtie colorată, aproape abstracte. Au rezultat 22 de desene, le-am vîndut pe toate unei tipe din Germania…
Aşa am cunoscut-o pe Monica. Îi făcusem vreo trei schiţe de-a lungul zilei, în diferite poziţii. Nu era frumoasă, avea nasul cam coroiat, sprîncenele ca nişte aripi de pescăruş, nări fine, gura cu buze pline, puţin ridicate la colţuri, într-un zîmbet poznaş, faţa lungă, părul aspru şi bogat adunat într-o coadă de cal. Era foarte bronzată, semn că era de mult la mare – deşi nu reţinusem figura ei pînă în acea zi. Avea ochii puţin bulbucaţi, ca două alune bine coapte, adînciţi sub orbite puternice, cu gene cam rare – mi s-a părut. Nici trupul nu era deosebit: destul de puternic, ca de ţărancă muncită, sînii nu prea mari, şolduri puternice, picioare groase. Dar era mlădiu, se desenau muşchii sub pielea arămie la fiecare mişcare, deşi nu ca la o sportivă: un strat de grăsime atenua umbrele, dîndu-i o moliciune de nud clasic. Una peste alta, îmi stimulase privirea de artist, nu de bărbat.
A venit la mine să-mi ceară să-i arăt ce fac. S-a aşezat pe cearşaful meu… şi n-a mai plecat. Am stat de vorbă, acum vedeam că are într-adevăr o fire deschisă, poznaşă, un discurs cultivat plin de calambururi, glume fine şi auto-ironii delicioase. Ne simţeam tot mai bine împreună. Pe seară mi-a mărturisit că trebuie să plece, era ultima ei zi. La plezneală, am întrebat-o: „nu mai stai? Eu am o cameră închiriată în sat încă două nopţi, putem pleca împreună…” A primit. Pînă la urmă, am pus mînă de la mînă şi am mai plătit două nopţi. Trăiam, practic, ca soţ şi soţie, şi pot spune că niciodată nu mă simţisem atît de bine, de complet, alături de cineva.
Am plecat. Am mers împreună pînă la Bucureşti. Ea pornea spre Reşiţa, eu spre oraşul meu. Urma să ne scriem, să ne telefonăm. Am reuşit să-mi aranjez o delegaţie prin partea de vest a ţării: Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş… Urma să ne întîlnim la Caransebeş, nu era pregătită să mă „prezinte părinţilor”. Cumva, fără a fi atins acest subiect, simţeam că următorul pas ar fi fost căsătoria. N-a venit. Nu a răspuns la telefon. Pe seară, am luat ultimul tren spre următorul punct din traseu, Herculane. Din gară i-am trimis o ultimă vedere: „Am fost pe-aici…” N-am mai auzit de ea, viaţa merge mai departe…
Nu, stai, încă nu s-a terminat povestea. Vara următoare m-am dus din nou la Costineşti. Acum era pe la începutul lui August. După cîteva zile, cînd m-am întors din mare la cearşaf, am găsit pe el o vedere. „Stau, ca un cîine, cu capul în nisip. Şi aşa voi sta, pînă îmi vei spune că mă ierţi.” Nu am aruncat vederea, nu am sfîşiat-o. Simţeam doar un fel de oboseală amestecată cu indiferenţă. Nu mai făceam schiţe…
A venit şi s-a aşezat pe cearşaf în genunchi. Părea neschimbată – împlinise, cred, 26 de ani. Părul era ud, un fir de algă îi atîrna pe obraz, avea aceeaşi culoare verde-castanie ca şi ochii ei puţin bulbucaţi. Îi lipsea ceva, a trebuit să mă concentrez ca să înţeleg ce: aerul şugubăţ, veselia şăgalnică, ceea ce mă cucerise cu un an înainte. „De ce?”, am întrebat-o doar, punînd vederea pe cearşaf între noi. Pereche a celei trimise de mine din gara Caransebeşului.
„Prea multe”, mi-a răspuns. „Şi prea puţină încredere. Mi-a fost teamă. Aveam sentimentul unui act ireversibil. Ca atunci cînd te arunci în apă, fără a ştii dacă mai ieşi vreodată la suprafaţă. Nu te ştiam…” „Mă ştiai!” „Da, te ştiam. Dar ce urma să facem? Să vin eu la tine, să vii tu la mine?…” „Avea importanţă?” „N-avea. Dar eu sunt… evreică…” Am ridicat din sprînceană. „N-aş fi bănuit…” „Nu ştii ce greu este pentru o fată evreică, urîtă. Are mereu impresia că băiatul român umblă după ea numai pentru a pleca în Israel.” Ce-i puteam răspunde? Da, ea probabil ştia mai bine. Ea şi familia ei, şi sutele, miile de fete evreice născute într-o ţară cotropită de comunişti, în care orice mijloc era bun pentru a scăpa… Am ridicat din umeri şi am spus doar „Nu eşti urîtă!”
„Putem încerca din nou” a zis tristă, fără speranţă, parcă, şi am dat din cap. „Nu se mai poate. Timpul a trecut, acum e altceva. Suntem alţii.” A încuviinţat, apoi a şoptit: „Mă ierţi? Am nevoie de iertarea ta…” „Te iert”, am spus, sincer. „Dacă am ce ierta. Pe mine cine mă iartă?”. S-a ridicat şi a plecat, luînd cu ea vederea. Am privit tăcut şi trist mijlocul cearşafului. Dispăruse vederea, dispăruseră şi urmele genunchilor ei.
A doua zi m-am dus să ridic nişte fotografii de la un pozar de pe plajă, din faţa Obeliscului. Aşteptînd să-mi vină rîndul, priveam cu lipsă de interes pozele colorate, prinse cu pioneze de un panou publicitar. „Poze neridicate”, zise pozarul. „Unii au plecat, alţii au cheltuit banii… Nu le arunc, le ţin pînă plec – sau le scot pentru a face loc altora, mai proaspete.” În lumina puternică a soarelui, Monica îmi zîmbea din poză. Acelaşi zîmbet şăgalnic, puţin auto-ironic pe care mi-l aminteam. Cît de viu era chipul ei, cînd zîmbea… „Şi ea?”, am arătat spre fotografie.
„Ah, ea nu mai vine.” zise pozarul. „S-a înecat în aceeaşi zi. Săptămîna trecută.”

 

 

Fugara

Nicolae Vermont- The Emigrants

Încă-i mai suna în urechi acel îndemn pe care şi noaptea-l visa: „Vorghieşti omenieşti!” Niciodată n-a înţeles de ce cuvintele pe care le învăţase acasă nu erau „omeneşti”. De ce vânzătoarea de la pâine a privit-o în scârbă când a cerut: „vă rog daţi o pâni!” S-a uitat la ea aşa cum te uiţi la un vierme şi i-a aruncat o pâine veche şi tare ca piatra care s-a rostogolit de pe tejghea până aproape de uşa prăvăliei. Avea doar şase ani, dar imaginea pâinii aruncate în silă n-avea s-o uite toată viaţa. Mama o certa de fiecare dată când vedea că arunca câte un colţişor de pâine la păsărele: „Mari pacat, Liusea! Pânea-i hrana lui Iisus şi n-are voie s-atingă pământu”. Vânzătoarea asta „ruscî” i-o aruncase în faţă de parcă ar fi cerşit-o. Şi nu era adevărat, ea nu venise la cerşit, că pusese frumuşel pe tejghea cele câteva copeici pe care le ţinuse strâns în mână. Exact de-o pâine, cât îi dăduse mama. A luat pâinea de pe jos şi-a plecat către casă cu lacrimile şiroind pe obrazul palid de copil prost hrănit. 

A pus pîinea pe masa din bucătărie şi s-a aşezat pe-un scăunel alături de mama, care alegea, cu gândurile duse nu se ştie unde, fasole pentru fiertura de seară. Într-un târziu, Liusea  a atins-o timid cu mâna pe umăr şi-a întrebat-o încetişor: „Mamă, ce-nseamnăvorghieşti omenieşti”? Di ce nu sîntem şî noi oameni? Când o sî vorghim şî noi omeneşti?”

Femeia a-nţeles ce i se întâmplase copilei. Era un lucru obişnuit ca Valentina, vânzătoarea „ruscă” de la pâine, să le ceară moldovenilor să vorbească „omeneşte”. Ruseşte, adică. Limba română nu încăpea în mintea ei de venetică şi, de la înălţimea rangului pe care i-l oferea meseria de vânzătoare de pâine, îşi impunea propria limbă celor care îi călcau pragul. Asta era politica naţională şi, Valentina, ca o bună comunistă ce era, îşi îndeplinea datoria cu prisosinţă. Şi cu aroganţa cuceritorului.

În toamnă, Liusea a mers la şcoala rusească să înveţe a vorbi şi a scrie omeneşte…

…………………………………………………………………………………

Peste ani, viaţa m-a pus faţă în faţă cu Liusea, revelându-mi lucruri la care nici nu gândisem vreodată.

Era tânără. La vârsta când femeile, în general, visează la întemeierea unei familii. Ea avea deja un copil de şapte ani. Chipul obosit, după o săptămână de hăituială prin mlaştinile de la graniţa Ungariei cu Austria, o arătau ca fiind trecută de 40 de ani. Şi copilul…Doamne! Am rămas mută de uimire… Cum putuse să-l tragă după ea la cei 7 ani? În tentativa de-a fugi în mirajul perfidului Occident, luase în calcul şi posibilitatea de-a fi prinsă şi returnată. Banii adunaţi vreme de un an îi ajunseseră doar pentru drumul până-n Ungaria. O prietenă, rudă îndepărtată de-a ei, îi dăduse adresa mea, în cazul în care ar fi fost întoarsă din drum. Ştia c-aş fi ajutat-o fără să stau pe gânduri. M-am trezit cu ea la uşă, epuizată, flămândă, ţinând strâns de mână băieţelul care, pur şi simplu, dormea în picioare. Tatiana mă avertizase asupra eventualei întâlniri cu Liusea.

Aşa o chema pe femeia cu chip împietrit pe care străjuiau doi ochi de un verde tulbure, dincolo de care nu puteam citi ce era în sufletul ei. În timp ce Serioja, băieţelul Liusei, a adormit cu cana de lapte în mână, am încercat să leg o conversaţie cu ea. Mă privea lung, străduindu-se să-mi urmărească cuvintele pe buze. Era evident că nu pricepea mai nimic din ce-i spuneam. Mi s-a uscat gura subit şi, parcă, nu-mi mai găseam nici eu cuvintele. Am întrebat-o:

– Eşti rusoaică?

Net, vseo, ia moldovancî. Ia, ni moldovineşti, ni rusî… M-o dat mama la şcoalî rusî… Aşa o zîs o ruscî, vecinî di la mama… S-agiung ghini… ia nu ştiu rusî, nu ştiu moldoveneascî, nu ştiu nica… vseo!

Priveam şi nu-mi venea a crede. Am simţit ca o sfâşiere în suflet în clipa în care am avut revelaţia că fiinţa din faţa mea nu ştia să vorbească curat în nici o limbă. Pur şi simplu, nu avea limbă maternă – „infirmitate” care nici măcar nu bănuisem c-ar putea exista. Cu greu, între noi s-a înfiripat un fel de dialog:

– Cum de-ai avut curajul să pleci aşa în lume, fără bani, fără mâncare, fără haine şi cu un copil după tine?…

După un timp de gândire a pătruns sensul întrebării mele şi-a tresărit c-o umbră de tristeţe pe chip.

Când am întrebat-o ce-ar fi făcut pe-acolo pe unde ar fi ajuns, dacă ar fi apucat-o dorul de Moldova ei mi-a răspuns c-o voce stinsă:

– Dor? Ci dor? Io n-am dor! N-am nica… N-am comnatî, n-am om că-i fujit la Israel, n-am muncî, n-am nica… da’ acolo, nu ştiu ci fac… Io n-am limbî: nu vorghesc rusî bunî, nici moldovineascî…Nu-i nici o limbî… N-am sovisti… Io nu-nţăleg citesc ghini, da’ vreau sî plec, cî omu nieu zâci cî după trii ani mă vedi…Ş-apî cum? Vseo?

Parcă trăiam un vis urât. Mintea mea nu reuşea să cuprindă ceea ce încerca să-mi spună această tânără româncă din Basarabia. Cum adică, n-are limbă? Şi-o spunea de parcă ar fi zis că n-are bilet de călătorie. Credeam că ştie măcar ruseşte, pentru că ceea ce numea ea „moldovenească” era un hibrid artificial, pe care cu greu îl descifram. La şcoală învăţase în ruseşte fără să cunoască limba. Acasă vorbea  moldoveneşte, un fel de limbă română stagnată pe la 1800 şi împănată cu barbariile de rigoare. Iar pe stradă vorbea “omeneşte”, aşa cum o apostrofau atât rusofonii cât şi moldovenii neaoşi, aşa-zişii mancurţi. Sărman suflet chinuit! Făcea eforturi vizibile să–mi transmită ceea ce gândea şi cum plănuise ea să evadeze într-o lume în care şi-ar fi recăpătat demnitatea de om şi respectul celor din jur. Şi-ar fi recăpătat „sovistea”. Ştia că nici o umilinţă nu le-ar fi putut depăşi pe cele trăite în propria ţară. „Dincolo”, cu siguranţă şi-ar fi recăpătat statutul de om şi, orice limbă ar fi vorbit, era „omenească”.

Da’ io am vrut sî lucru acasî… Sâ grijăsc copil, omu” s-aducî denghi… Da’ io n-am limbî, n-am muncî. Am fost ruscî, amu îs moldovancî la paşaport. Mărg la Germania sî spăl podeli… Vseo! Tăti fimeili di la Moldova mărg di spalî podeli.

Aşa era. Ajunsă „dincolo”, ar fi scăpat de povara de-a se tot întreba cine este: „ruscă”- aşa cum fusese învăţată acasă, pentru a ajunge „ghini”, sau „moldovancă”- după cum noile autorităţi îi scriseseră la paşaport? Cât despre limbă, neavând memoria limbii materne, probabil ar fi putut renaşte în limba locului, alături de copilul cu care fugise în Necunoscut pentru a nu purta mai departe povara ei, de străin în propria ţară.