Telefonul

Noell Oszvald

Printre jaluzelele verticale de culoarea mierii pătrundea o lumină anemică de la becul din stradă. În fotoliul de lângă fereastră, Dany moţăie, străduindu-se din răsputeri să nu-l ia somnul. A pierdut şi noţiunea timpului de când stă aşa, ca o momâie, în aşteptare. La un moment dat, liniştea e sfâşiată de sunetul strident al soneriei telefonului. Din fericire, Gina era la serviciu după-amiază, altfel, iar ar fi apucat-o nervii. De fiecare dată când auzea soneria, holba ochii şi-l lua pe Dany la rost:

– De ce naiba nu vrei tu să schimbi vechitura asta? Mă scoate din minţi!

Dany întinse mâna alene, ţinând în continuare ochii închişi. Ridică receptorul fără să aibă habar cine ar fi putut să-l sune la ora aceea. Toată lumea avea “mobil”- telefonul fix devenise un soi de mobilă făcând parte din decor. Chiar n-o înţelegea pe Gina de ce se înfuria la fiecare apel. Pentru atâta lucru să renunţe la primul lui aparat, i se părea stupid.

La celalalt capăt auzi o voce feminină, puţin nesigură:

– Alo, Dany?

– Da, eu sunt, spuse Dany trezit de-a binelea. „Să fiu al naibii dacă recunosc glasul ăsta” îi trecu scurt prin cap.

– Ce mai faci? întrebă vocea necunoscută.

– Dacă nu sunt indiscret, pot să ştiu cu cine stau de vorba? Şi… de unde ai numarul? întrebă Dany, intrigat peste măsură.
Convenise cu Gina să dea numărul de la telefonul fix doar celor din familie. Oricât s-ar fi străduit acum, nu recunoştea vocea. La celălalt capăt se făcuse linişte.

– Mai eşti pe fir? Te-am întrebat ceva. De fapt, civilizat era să te prezinţi, să spui cine eşti şi ce doreşti, spuse el pe un ton care ar fi descurajat orice intrus.

– Am găsit un bileţel pe frigider… Şi acolo era acest număr de telefon. Cred ca i-a căzut fetei care mi-a făcut curat. Dacă te supără… închid, îi spuse vocea pe un ton încărcat de tristeţe.

Dany începuse deja să regrete c-o luase aşa din scurt. Între timp, încerca să-şi imagineze chipul necunoscutei. După voce, părea să fie tânără. Poate era singură şi de aceea îl sunase pe el să stea de vorbă. Închise ochii şi începu să construiască un chip în jurul glasului care-i persista în urechi. Un astfel de glas, nu putea fi decât al unei femei frumoase. Pe un ton moale îi răspunse:

– Nu m-am supărat. Voiam doar să ştiu…

Brusc la celălat capăt auzi:

– Noapte bună, Dany. Poate…  o să  te mai sun…Cine ştie?

I-a răspuns şi Dany ca un automat:

– Noapte bună!

Şi inima începu să-i bată cu repeziciune.

Se întorcea cu mai bine de 20 de ani în urmă. În acele seri de primăvară, când o conducea pe Gina până-n scara blocului şi, după ce-şi lua rămas bun de la ea, îi venea de fiecare dată să fugă până la uşa ei şi s-o cheme înapoi. Şi acum, ca şi atunci, simţi un gol în suflet. Poate ar fi fost bine dacă i-ar fi spus să sune la o anumită oră. Să nu dea peste Gina…

Îşi aprinse o ţigară şi căzu pe gânduri. Când a venit Gina, l-a găsit fumând pe întuneric.  S-a şi speriat, crezând că nu se simte bine:

– Ce stai ca strigoii, fără lumină? Ori nu-ţi este bine?

Dany a schimbat repede vorba, să nu fie nevoit să-i spună Ginei care era adevăratul motiv al reveriilor sale. Oricum, n-ar fi înţeles. S-ar fi luat la harţă de pomană. L-ar fi acuzat că minte şi că cine ştie  la ce fufă se gândeşte. Nici nu se întâmplase mare lucru: a avut o scurtă conversaţie la telefon cu o necunoscută. Însă privirile iscoditoare ale Ginei s-au oprit pe aparatul aşezat pe braţul fotoliului:

– Cu cine ai vorbit?

– Un apel fals, îi răspunse Dany, pe un ton vădit nepăsător.

Au trecut câteva zile. Luat cu problemele lui, Dany uitase definitiv de telefonul de la femeia necunoscută. Ca de obicei, după o zi de alergătură, se aşeză în fotoliu cu gândul să moţăie puţin, în semiîntuneric. De astă dată zbârnâitul soneriei îl luă prin surprindere:

– Bună seara. Ce faci, Dany? Te-ai mai gândit la mine?

Deşi intenţionase să răspundă tăios pentru a-l descuraja pe apelant, când auzi vocea de la celălalt capăt se înmuie. Îi răspunse cu o voce guturală, aşa cum proceda, de obicei, când simţea miros de femelă prin preajmă:

– Bună seara. Dacă m-am gândit?… Păi, de ce să mă gândesc, câtă vreme nu spui cine eşti?

– Te-am supărat iar…spuse vocea parcă regretând că l-a sunat.

– Nu… nu… nici vorbă… totuşi…

– Bine, Dany, mai vorbim. Acum trebuie să plec.

– Alo! alo! încercă Dany s-o oprească.

În ureche a început să-i sune binecunoscutul păcănit care-i semnala linia ocupată. Îi părea rău că nu s-a putut abţine. „Parcă-s o babă curioasă!” îşi spuse cu ciudă, scoţând mecanic o ţigară din pachetul pus pe braţul fotoliului. O aprinse şi trase primul fum cu nesaţ. Aceeaşi tulburare ca şi data trecută îl cuprinse. Lucru nou pentru el, care, de foarte multă vreme, se resemnase în ceea ce priveşte femeile. Îi ajungea Gina. O iubise ca un nebun în tinereţe. Avea el o vorbă pe care i-o şoptea în momentele de tandreţe: „precum soldaţii”, ca un disperat… 

Acum, ar fi dat oricât să scape de privirea ei iscoditoare şi încărcată de reproşuri. Se simţea în preajma ei de parcă cine ştie ce nelegiuire ar fi făcut. Şi, parcă nu-i era de-ajuns, îi picase pe cap treaba asta cu telefonul…Nici nu voia să-şi imagineze cum ar fi reacţionat Gina dacă ar fi aflat. Mai întâi, nu l-ar fi crezut în ruptul capului că n-o cunoaşte pe femeia misterioasă. C-a apărut, aşa, din senin.

Gina era o femeie pragmatică şi avea explicaţii pentru orice se petrecea în jurul ei. Te privea şi ştia dinainte ce-ţi trece prin cap. Nimeni nu făcea gesturi gratuite. Toată lumea avea câte un interes. Bărbaţii, inclusiv Dany, gândesc cu partea de la brâu în jos atunci când văd două picioare lungi şi un bust proeminent. Nici nu-şi mai bătea capul. În faţa lor, femeile care se sacrificau pentru familie aşa ca ea, nu făcea două parale. Trebuia neapărat să arate precum top modelele după care li se scurgeau ochii.

În zadar încercase Dany să-i explice că nu toţi bărbaţii sunt la fel. Că nu le pasă tuturor de fotomodele. Că sunt bărbaţi, aşa cum era şi el, care s-ar fi putut îndrăgosti doar de mersul unei femei, de felul în care priveşte, de vocea ei. Nuuu! Ea ştia sigur cum stau lucrurile şi să nu-ncerce s-o ducă de nas. Şi Dany n-a insistat. Însă a început s-o privească cu alţi ochi. Nu mai simţea acel gol în suflet când nu-i era pe-aproape. Dimpotrivă, era o uşurare s-o ştie plecată la serviciu, oriunde… Iar acum… străina asta… îi tulbura, pur şi simplu, gândurile. Stinse ţigara fumată pe jumătate şi plecă să se întâlnească cu un vechi amic care-l rugase să-l ajute să-şi instaleze nişte programe în calculator. Vocea străinei i se lipise de timpan şi-l urmărea încă dându-i o stare de nelinişte.

Au trecut câteva luni. Uitase de incidentul cu telefonul când, într-o după-amiază, soneria stridentă a telefonului începu să zbârnâie. „De trei ori, de fiecare dată”, îi trecu prin cap lui Dany. La capătul celălalt o voce cunoscută, îl întrebă alintându-se:

– Nu ţi-a fost dor de mine? Ce-ai zice dacă… dacă ne-am întâlni?

Dany amuţi, pur şi simplu. Atât de mare îi era dorinţa s-o cunoască încât nu fu capabil de nicio reacţie. Un râs ca un chiţcăit îl trezi la realitate:

– Ţi-a păpat pisica limba? Hai, Dany… Spune ceva!

– Da, da, se trezi că rosteşte de parcă altcineva ar fi vorbit în numele lui.

– Bine, mă grăbesc. Notează: strada Cicoarei, nr. 32. E un singur imobil cu etaj acolo. Urci la etajul 1 şi suni la uşa din capătul scărilor.

Şi, până să se dezmeticească, auzi iar tonul acela nesuferit de linie ocupată. Închise telefonul şi scoase repede o mică agendă dintr-un sertar, rupse o foiţăşi notă adresa necunoscutei. „La ce m-aş duce la uşa unei femei pe care n-o cunosc” îşi spuse, în vreme ce îndoia bileţelul şi-l aşeza cu grijă într-o despărţitură a portmoneului. Şi-a aprins o ţigară şi s-a aşezat comod în fotoliu să vadă un serial poliţist. Când şi când mai urmărea câte un episod. Un gând nu-i dădea pace. Era gândul la necunoscută. Se bucurase când îi auzise vocea, de parcă erau doi buni şi vechi prieteni. Fără să vrea, pipăi portofelul pus în buzunarul de la spate. Aruncă o privire la ceasul de pe hol. Trebuia să aparăşi Gina.

 Şi el simţea tot mai puternic imboldul de-a ajunge în strada Cicoarei. Şi-a luat inima în dinţi şi-a ieşit din casă.  S-a urcat într-un taxi cerând să-l ducă la imobilul cu pricina. Când a auzit adresa, taximetristul a tresărit: „Cicoarei 32?” a întebat încă o dată. „Aţi auzit bine,” îi spuse Dany aşezându-se pe bancheta din spate. Cu coada ochiului observă privirea iscoditoare a şoferului, care-l studia în oglindă.

Ca un somnambul a urcat primul rând de trepte. S-a oprit. A avut un moment de ezitare când, s-a gândit, pur şi simplu, să se întoarcă din drum. Însă ceva, o dorinţă mult mai puternică decât voinţa, l-au făcut să meargă până la capăt.

S-a trezit în faţa unei uşi din lemn de brad, înnegrit de patina timpului. A sunat scurt, dorindu-şi să nu răspundă nimeni. Uşa s-a deschis imediat şi în prag a apărut chipul curios al unei copile. Blondă, cu nişte ochi mari, căprui, i-a spus fără să ezite: „Intraţi, vă rog. Mama se întoarce îndată.” În aceeaşi clipă l-au apucat remuşcările: „Ce nebunie să vii aşa la uşa unei străine!” Se considera, totuşi, un tip cerebral. Fără să clipească a făcut stânga-mprejur şi a dat să coboare scările. În faţa lui apăru zâmbetul stingher al unei femei trecută de prima tinereţe, cu un trenci ponosit şi cu o sacoşă în mână.

– Bună, Dany. Te-ai ţinut de cuvânt. Intră.

În el se ducea o luptă necunoscută până atunci: negăsind rostul venirii aici ar fi vrut să se evapore, să dispară ca şi cum n-ar fi fost; dar buna lui creştere îl împiedica să se poarte ca un necioplit. Ştia c-ar fi rănit-o pe fiinţa din faţa lui dacă pleca fără nicio explicaţie. Cumva, trebuia să se termine povestea asta care-i ocupa mintea de ceva vreme.

Copila deschise, din nou, uşa larg şi, când pătrunse în holul de la intrare, uluirea lui Dany fu copleşitoare: câteva tablouri în care-şi recunoscu propriul chip acoperea un întreg perete. Se simţea de parcă cineva îi furase identitatea. „Cine era această femeie şi în ce joc intrase? De unde-l cunoştea? Ce voia de la el?” Întrebări, una după alta, îi treceau prin minte fără să reuşească să se adune. O privire fugară către femeia care aştepta cuminte în prag l-a făcut să-şi dea seama că intrase în mare belea. Îi zâmbea cu gura până la urechi, aşteptând un semn de încântare de la el. Fără un cuvânt, s-a întors şi-a luat-o la fugă pe scări la vale. A umblat aşa, în neştire, câteva ore. Începuse să plouă, însă el nu simţea că era ud şi năclăit de transpiraţie de parcă ar fi urcat versantul abrupt al unui munte.

 Într-un târziu, ajunse în faţa uşii apartamentului. Spera ca Gina să doarmă să nu-l cicălească cu întrebările. Nu se simţea în stare să-i răspundă. Spre surprinderea lui, Gina nu dormea: aşezată în fotoliu avea în faţă o sticlă de Jack Daniels cu două pahare şi cu o lumânare parfumată, alături. Mirosea frumos şi, dintr-odată, i-a văzut chipul după care altădată era înnebunit. Ridicând paharul, cu puţin lichid gălbui pe fund, îi spuse cu o voce calină:

– La mulţi ani, iubitule!

Şi-a amintit că era ziua în care-şi celebrau căsătoria. Obicei pe care de câţiva ani îl lăsaseră la o parte. După 27 de ani de căsnicie, nu prea-ţi vine să mai sărbătoreşti…

 Astă-seară era însă altceva. Ceva nedefinit, o atmosferă electrizantă… Fără să spună un cuvânt, Dany s-a îndreptat către telefon, l-a scos din priză şi l-a aruncat în coşul de gunoi…

 

 

 

(Din vol. Lacrimi de clown, Editura Pim, Iaşi 2015)

 

 

 

Nick Sava – Monica

Nick Sava – Miriam

 …Nu, nu ai deloc dreptate. Nu sunt rasist, cu atît mai puţin antisemit. De fapt, eram gata-gata să mă însor c-o evreică! Da, desigur, pe cînd eram tînăr.
Well, nici măcar atît de tînăr. Împlinisem 32 de ani. Eram în concediu la mare – ca de obicei, la Costineşti. Era sfîrşitul verii, trecuse de fapt mijlocul lui septembrie. Dar era încă destul de cald, deşi briza se mai înăsprise. Aveam cu mine un bloc de desen şi făceam schiţe pe plajă, schiţe de nud în mişcare. Pe moment, femeile desenate erau scandalizate, pînă le arătam ce făceam: schiţe de mişcare. Torsuri, mai ales. Ştii, de la umeri pînă sub şolduri, fără braţe… Nimeni nu ar fi putut identifica femeia care-mi folosise drept model. De fapt, le şi idealizam puţin. Cărbune pe hîrtie albă, cretă albă pe hîrtie colorată… Schiţele le foloseam ca să relizez nişte studii în ceracolor pe hîrtie colorată, aproape abstracte. Au rezultat 22 de desene, le-am vîndut pe toate unei tipe din Germania…
Aşa am cunoscut-o pe Monica. Îi făcusem vreo trei schiţe de-a lungul zilei, în diferite poziţii. Nu era frumoasă, avea nasul cam coroiat, sprîncenele ca nişte aripi de pescăruş, nări fine, gura cu buze pline, puţin ridicate la colţuri, într-un zîmbet poznaş, faţa lungă, părul aspru şi bogat adunat într-o coadă de cal. Era foarte bronzată, semn că era de mult la mare – deşi nu reţinusem figura ei pînă în acea zi. Avea ochii puţin bulbucaţi, ca două alune bine coapte, adînciţi sub orbite puternice, cu gene cam rare – mi s-a părut. Nici trupul nu era deosebit: destul de puternic, ca de ţărancă muncită, sînii nu prea mari, şolduri puternice, picioare groase. Dar era mlădiu, se desenau muşchii sub pielea arămie la fiecare mişcare, deşi nu ca la o sportivă: un strat de grăsime atenua umbrele, dîndu-i o moliciune de nud clasic. Una peste alta, îmi stimulase privirea de artist, nu de bărbat.
A venit la mine să-mi ceară să-i arăt ce fac. S-a aşezat pe cearşaful meu… şi n-a mai plecat. Am stat de vorbă, acum vedeam că are într-adevăr o fire deschisă, poznaşă, un discurs cultivat plin de calambururi, glume fine şi auto-ironii delicioase. Ne simţeam tot mai bine împreună. Pe seară mi-a mărturisit că trebuie să plece, era ultima ei zi. La plezneală, am întrebat-o: „nu mai stai? Eu am o cameră închiriată în sat încă două nopţi, putem pleca împreună…” A primit. Pînă la urmă, am pus mînă de la mînă şi am mai plătit două nopţi. Trăiam, practic, ca soţ şi soţie, şi pot spune că niciodată nu mă simţisem atît de bine, de complet, alături de cineva.
Am plecat. Am mers împreună pînă la Bucureşti. Ea pornea spre Reşiţa, eu spre oraşul meu. Urma să ne scriem, să ne telefonăm. Am reuşit să-mi aranjez o delegaţie prin partea de vest a ţării: Arad, Timişoara, Lugoj, Caransebeş… Urma să ne întîlnim la Caransebeş, nu era pregătită să mă „prezinte părinţilor”. Cumva, fără a fi atins acest subiect, simţeam că următorul pas ar fi fost căsătoria. N-a venit. Nu a răspuns la telefon. Pe seară, am luat ultimul tren spre următorul punct din traseu, Herculane. Din gară i-am trimis o ultimă vedere: „Am fost pe-aici…” N-am mai auzit de ea, viaţa merge mai departe…
Nu, stai, încă nu s-a terminat povestea. Vara următoare m-am dus din nou la Costineşti. Acum era pe la începutul lui August. După cîteva zile, cînd m-am întors din mare la cearşaf, am găsit pe el o vedere. „Stau, ca un cîine, cu capul în nisip. Şi aşa voi sta, pînă îmi vei spune că mă ierţi.” Nu am aruncat vederea, nu am sfîşiat-o. Simţeam doar un fel de oboseală amestecată cu indiferenţă. Nu mai făceam schiţe…
A venit şi s-a aşezat pe cearşaf în genunchi. Părea neschimbată – împlinise, cred, 26 de ani. Părul era ud, un fir de algă îi atîrna pe obraz, avea aceeaşi culoare verde-castanie ca şi ochii ei puţin bulbucaţi. Îi lipsea ceva, a trebuit să mă concentrez ca să înţeleg ce: aerul şugubăţ, veselia şăgalnică, ceea ce mă cucerise cu un an înainte. „De ce?”, am întrebat-o doar, punînd vederea pe cearşaf între noi. Pereche a celei trimise de mine din gara Caransebeşului.
„Prea multe”, mi-a răspuns. „Şi prea puţină încredere. Mi-a fost teamă. Aveam sentimentul unui act ireversibil. Ca atunci cînd te arunci în apă, fără a ştii dacă mai ieşi vreodată la suprafaţă. Nu te ştiam…” „Mă ştiai!” „Da, te ştiam. Dar ce urma să facem? Să vin eu la tine, să vii tu la mine?…” „Avea importanţă?” „N-avea. Dar eu sunt… evreică…” Am ridicat din sprînceană. „N-aş fi bănuit…” „Nu ştii ce greu este pentru o fată evreică, urîtă. Are mereu impresia că băiatul român umblă după ea numai pentru a pleca în Israel.” Ce-i puteam răspunde? Da, ea probabil ştia mai bine. Ea şi familia ei, şi sutele, miile de fete evreice născute într-o ţară cotropită de comunişti, în care orice mijloc era bun pentru a scăpa… Am ridicat din umeri şi am spus doar „Nu eşti urîtă!”
„Putem încerca din nou” a zis tristă, fără speranţă, parcă, şi am dat din cap. „Nu se mai poate. Timpul a trecut, acum e altceva. Suntem alţii.” A încuviinţat, apoi a şoptit: „Mă ierţi? Am nevoie de iertarea ta…” „Te iert”, am spus, sincer. „Dacă am ce ierta. Pe mine cine mă iartă?”. S-a ridicat şi a plecat, luînd cu ea vederea. Am privit tăcut şi trist mijlocul cearşafului. Dispăruse vederea, dispăruseră şi urmele genunchilor ei.
A doua zi m-am dus să ridic nişte fotografii de la un pozar de pe plajă, din faţa Obeliscului. Aşteptînd să-mi vină rîndul, priveam cu lipsă de interes pozele colorate, prinse cu pioneze de un panou publicitar. „Poze neridicate”, zise pozarul. „Unii au plecat, alţii au cheltuit banii… Nu le arunc, le ţin pînă plec – sau le scot pentru a face loc altora, mai proaspete.” În lumina puternică a soarelui, Monica îmi zîmbea din poză. Acelaşi zîmbet şăgalnic, puţin auto-ironic pe care mi-l aminteam. Cît de viu era chipul ei, cînd zîmbea… „Şi ea?”, am arătat spre fotografie.
„Ah, ea nu mai vine.” zise pozarul. „S-a înecat în aceeaşi zi. Săptămîna trecută.”

 

 

Fugara

Nicolae Vermont- The Emigrants

Încă-i mai suna în urechi acel îndemn pe care şi noaptea-l visa: „Vorghieşti omenieşti!” Niciodată n-a înţeles de ce cuvintele pe care le învăţase acasă nu erau „omeneşti”. De ce vânzătoarea de la pâine a privit-o în scârbă când a cerut: „vă rog daţi o pâni!” S-a uitat la ea aşa cum te uiţi la un vierme şi i-a aruncat o pâine veche şi tare ca piatra care s-a rostogolit de pe tejghea până aproape de uşa prăvăliei. Avea doar şase ani, dar imaginea pâinii aruncate în silă n-avea s-o uite toată viaţa. Mama o certa de fiecare dată când vedea că arunca câte un colţişor de pâine la păsărele: „Mari pacat, Liusea! Pânea-i hrana lui Iisus şi n-are voie s-atingă pământu”. Vânzătoarea asta „ruscî” i-o aruncase în faţă de parcă ar fi cerşit-o. Şi nu era adevărat, ea nu venise la cerşit, că pusese frumuşel pe tejghea cele câteva copeici pe care le ţinuse strâns în mână. Exact de-o pâine, cât îi dăduse mama. A luat pâinea de pe jos şi-a plecat către casă cu lacrimile şiroind pe obrazul palid de copil prost hrănit. 

A pus pîinea pe masa din bucătărie şi s-a aşezat pe-un scăunel alături de mama, care alegea, cu gândurile duse nu se ştie unde, fasole pentru fiertura de seară. Într-un târziu, Liusea  a atins-o timid cu mâna pe umăr şi-a întrebat-o încetişor: „Mamă, ce-nseamnăvorghieşti omenieşti”? Di ce nu sîntem şî noi oameni? Când o sî vorghim şî noi omeneşti?”

Femeia a-nţeles ce i se întâmplase copilei. Era un lucru obişnuit ca Valentina, vânzătoarea „ruscă” de la pâine, să le ceară moldovenilor să vorbească „omeneşte”. Ruseşte, adică. Limba română nu încăpea în mintea ei de venetică şi, de la înălţimea rangului pe care i-l oferea meseria de vânzătoare de pâine, îşi impunea propria limbă celor care îi călcau pragul. Asta era politica naţională şi, Valentina, ca o bună comunistă ce era, îşi îndeplinea datoria cu prisosinţă. Şi cu aroganţa cuceritorului.

În toamnă, Liusea a mers la şcoala rusească să înveţe a vorbi şi a scrie omeneşte…

…………………………………………………………………………………

Peste ani, viaţa m-a pus faţă în faţă cu Liusea, revelându-mi lucruri la care nici nu gândisem vreodată.

Era tânără. La vârsta când femeile, în general, visează la întemeierea unei familii. Ea avea deja un copil de şapte ani. Chipul obosit, după o săptămână de hăituială prin mlaştinile de la graniţa Ungariei cu Austria, o arătau ca fiind trecută de 40 de ani. Şi copilul…Doamne! Am rămas mută de uimire… Cum putuse să-l tragă după ea la cei 7 ani? În tentativa de-a fugi în mirajul perfidului Occident, luase în calcul şi posibilitatea de-a fi prinsă şi returnată. Banii adunaţi vreme de un an îi ajunseseră doar pentru drumul până-n Ungaria. O prietenă, rudă îndepărtată de-a ei, îi dăduse adresa mea, în cazul în care ar fi fost întoarsă din drum. Ştia c-aş fi ajutat-o fără să stau pe gânduri. M-am trezit cu ea la uşă, epuizată, flămândă, ţinând strâns de mână băieţelul care, pur şi simplu, dormea în picioare. Tatiana mă avertizase asupra eventualei întâlniri cu Liusea.

Aşa o chema pe femeia cu chip împietrit pe care străjuiau doi ochi de un verde tulbure, dincolo de care nu puteam citi ce era în sufletul ei. În timp ce Serioja, băieţelul Liusei, a adormit cu cana de lapte în mână, am încercat să leg o conversaţie cu ea. Mă privea lung, străduindu-se să-mi urmărească cuvintele pe buze. Era evident că nu pricepea mai nimic din ce-i spuneam. Mi s-a uscat gura subit şi, parcă, nu-mi mai găseam nici eu cuvintele. Am întrebat-o:

– Eşti rusoaică?

Net, vseo, ia moldovancî. Ia, ni moldovineşti, ni rusî… M-o dat mama la şcoalî rusî… Aşa o zîs o ruscî, vecinî di la mama… S-agiung ghini… ia nu ştiu rusî, nu ştiu moldoveneascî, nu ştiu nica… vseo!

Priveam şi nu-mi venea a crede. Am simţit ca o sfâşiere în suflet în clipa în care am avut revelaţia că fiinţa din faţa mea nu ştia să vorbească curat în nici o limbă. Pur şi simplu, nu avea limbă maternă – „infirmitate” care nici măcar nu bănuisem c-ar putea exista. Cu greu, între noi s-a înfiripat un fel de dialog:

– Cum de-ai avut curajul să pleci aşa în lume, fără bani, fără mâncare, fără haine şi cu un copil după tine?…

După un timp de gândire a pătruns sensul întrebării mele şi-a tresărit c-o umbră de tristeţe pe chip.

Când am întrebat-o ce-ar fi făcut pe-acolo pe unde ar fi ajuns, dacă ar fi apucat-o dorul de Moldova ei mi-a răspuns c-o voce stinsă:

– Dor? Ci dor? Io n-am dor! N-am nica… N-am comnatî, n-am om că-i fujit la Israel, n-am muncî, n-am nica… da’ acolo, nu ştiu ci fac… Io n-am limbî: nu vorghesc rusî bunî, nici moldovineascî…Nu-i nici o limbî… N-am sovisti… Io nu-nţăleg citesc ghini, da’ vreau sî plec, cî omu nieu zâci cî după trii ani mă vedi…Ş-apî cum? Vseo?

Parcă trăiam un vis urât. Mintea mea nu reuşea să cuprindă ceea ce încerca să-mi spună această tânără româncă din Basarabia. Cum adică, n-are limbă? Şi-o spunea de parcă ar fi zis că n-are bilet de călătorie. Credeam că ştie măcar ruseşte, pentru că ceea ce numea ea „moldovenească” era un hibrid artificial, pe care cu greu îl descifram. La şcoală învăţase în ruseşte fără să cunoască limba. Acasă vorbea  moldoveneşte, un fel de limbă română stagnată pe la 1800 şi împănată cu barbariile de rigoare. Iar pe stradă vorbea “omeneşte”, aşa cum o apostrofau atât rusofonii cât şi moldovenii neaoşi, aşa-zişii mancurţi. Sărman suflet chinuit! Făcea eforturi vizibile să–mi transmită ceea ce gândea şi cum plănuise ea să evadeze într-o lume în care şi-ar fi recăpătat demnitatea de om şi respectul celor din jur. Şi-ar fi recăpătat „sovistea”. Ştia că nici o umilinţă nu le-ar fi putut depăşi pe cele trăite în propria ţară. „Dincolo”, cu siguranţă şi-ar fi recăpătat statutul de om şi, orice limbă ar fi vorbit, era „omenească”.

Da’ io am vrut sî lucru acasî… Sâ grijăsc copil, omu” s-aducî denghi… Da’ io n-am limbî, n-am muncî. Am fost ruscî, amu îs moldovancî la paşaport. Mărg la Germania sî spăl podeli… Vseo! Tăti fimeili di la Moldova mărg di spalî podeli.

Aşa era. Ajunsă „dincolo”, ar fi scăpat de povara de-a se tot întreba cine este: „ruscă”- aşa cum fusese învăţată acasă, pentru a ajunge „ghini”, sau „moldovancă”- după cum noile autorităţi îi scriseseră la paşaport? Cât despre limbă, neavând memoria limbii materne, probabil ar fi putut renaşte în limba locului, alături de copilul cu care fugise în Necunoscut pentru a nu purta mai departe povara ei, de străin în propria ţară.

 

 

 

Tăcerea-i de aur

Milian Stătescu se trezise cu noaptea-n cap. Cu ochii lipiţi de somn, sprijinindu-se cu mâinile de pat, bâjbâi cu vârful degetelor de la piciorul drept, sub pat, după papucii scorojiţi de atâta purtat. Îi trase în faţă şi-şi înfipse hotărât labele lungi şi osoase până-n vârful lor. Târşind  picioarele pe covorul ros de timp, se îndreptă spre baie. Urma acelaşi ritual de ani de zile: îşi pregătea cu mare grijă ustensilele de ras apoi, începea, cu râvnă şi atenţie, să dea cu pămătuful spuma groasă pe obraz.
Azi, ca niciodată, se trezise cu un sentiment ciudat de mulţumire de sine. Prin cap îi umbla, obsedant, un gând ce-l urmărea de câteva zile. Se privea, îndelung, în oglinda pătată din baie în care-şi vedea chipul pe alocuri înnegrit ca o fotografie veche, uitată pe fundul unui scrin, în care nu mai umblase nimeni de ani şi ani de zile. Întâmplările din ultimele zile îi confirmaseră acel gând care avea să-l determine în luarea unei decizii esenţiale pentru tot restul vieţii…

La cei şaizeci şi patru de ani ai lui, era pe-aproape de pensie. Şi nu voia să păţească aşa cum păţiseră toţi prietenii lui: să-l prindă vremea cu mâinile încrucişate, să nu ştie ce să facă cu viaţa lui, atâta cât îi mai rămânea, după ce nu mai folosea nimănui.
Cu gesturi mecanice şi-a pregătit ceaiul din frunze de mentă, a desfăcut un borcan de dulceaţă care zăcea de câţiva ani, plin de praf, pe raftul din cămară, şi-a început să mestece tacticos, ca şi cum ar fi rumegat, gândul care nu-i dădea pace.
De patruzeci şi ceva de ani lucra în acelaşi loc, un soi de birou de reclamaţii şi sugestii, unde primea jalbele cetăţenilor care, după o triere de care se ocupau două tinere angajate, ajungeau pe masa şefului. Acolo, erau rânduite pe tipuri de probleme şi, la final, Milian făcea o informare, pe scurt, către superiorul său.
Treburile au decurs normal până-n urmă cu doi ani când, o circulară venită de sus îi obliga să meargă la un curs de iniţiere în folosirea computerului. Biroul urma să fie dotat cu aparatură modernă. Pe Milian nu-l puteau convinge nicicum să se împrietenească cu noile cuceriri ale tehnologiei. Ştia una şi bună: ştampila, stiloul şi registrul erau sfinte şi nicio maşină din lumea asta n-ar fi putut face munca lui cu mai multă conştiinciozitate şi consecvenţă.
Niciodată, chipul şefului  nu-i fusese mai antipatic aşa cum îi devenise acum: cu un zâmbet ironic în colţul buzelor şi cu acea grimasă pe care o afişa permanent, încât nu ştiai ce gândeşte. Parcă nimic nu-l mai mulţumea. Refuzul lui Milian îi accentuase cuta dintre ochi şi parcă-i făcuse colţurile buzelor mult mai coborâte de ziceai că îndată va începe să plângă.
Ştia că trăieşte într-o lume imperfectă, că subalternii lui mai cârtesc, că-n ultima vreme lumea începuse să-şi piardă busola…Dar ce vină avea el? Îşi îndeplinea conştiincios funcţia de şef de birou şi nimic mai mult. Nu era nici mai bun nici mai rău decât alţi şefi.
Cu câteva zile în urmă, îşi aminti Milian Stătescu, vecina de la etajul doi îl oprise în faţa liftului şi începuse să-i povestească despre locatara de vis-a-vis care, de fiecare dată, când venea cu câinele de la plimbare îl spăla pe labe în faţa uşii.
– Spune dumneata, domnule Milian, că eşti om cu carte şi cu funcţie la primărie, spune dumneata, dacă nu-i nesimţită. Tot mirosul de pe labele câinelui se împrăştie-n jur de nu mai poţi ieşi din casă,” ridică tonul madam Margit.
Văzând că nu capătă răspuns coborîse vocea şi porni să povestească vrute şi nevrute. Aha! Văzuse ea pe vizor! Nu era proastă, chiar dacă n-avea patalama la mână ca dumnealui, Milian. Şi, pe măsură ce el o privea în tăcere, trecând dincolo de ea cu privirea, madam Margit devenea tot mai agitată şi mai nemulţumită de lipsa lui de reacţie.
Acelaşi gând obsedant i se învârtea în cap precum o viespe deasupra unui borcan cu dulceaţă. Fără să scoată un cuvânt, a făcut stânga-mprejur, lăsând-o pe raportoarea de ocazie cu buzele umflate şi cu un sentiment de adâncă frustrare pe care nu s-a sfiit să-l scoată la vedere aruncându-i câteva vorbe grele de la obraz:
-Ruşine să-ţi fie, domnule Milian, că eşti om cu carte şi cu funcţie mare la primărie şi nu dai doi bani pe necazurile cetăţenilor. A prins mămăliga coajă şi s-a urcat scroafa-n copac. Dar las’ că vine vremea să mai stea şi pe jos. Şi intră în apartament trântind uşa cu putere să vadă necioplitul că nu-şi poate bate joc de oameni aşa cum vrea el.
Ajuns în prag, Milian Stătescu îşi spuse: „de mâine, gata! Pân’ aici!” Nu se mai putea, trebuia să ia taurul de coarne. Era clar că nu mai putea să amâne.
A doua zi, luni, când a ajuns la slujbă, a dat nas în nas cu şeful care l-a salutat zâmbindu-i. Fără să-i aştepte răspunsul a intrat în biroul din capătul culoarului şi s-a închis cu cheia pe dinăuntru.
Refuzul lui de-a urma acele cursuri profesionale care l-ar fi ajutat să deprindă folosirea computerului îi atrăsese din partea şefului o sancţiune. I se spusese că-i provizoriu, până va lua o decizie. Pentru că n-aveau în birou o maşină de tocat zecile de mii de jalbe care se înălţau ameninţător, formând un munte în miniatură pe biroul din faţa lui, i s-a dat ordin să execute activitatea unei maşini de tocat hârtii. Opt ore stătea nemişcat şi toca mărunt-mărunt colile albe, deseori cu un scris lăbărţat, cu ştersături şi cu toate necazurile cetăţenilor.
Uşa de la biroul şefului s-a deschis brusc şi, furios ca un leu, a ieşit şi s-a dus aţă către Milian Stătescu care, tacticos, toca mărunt foaie cu foaie.
-Hei, domnule Milian! Ţi-am dat ziua bună şi te prefaci că nu auzi. Întotdeauna te-am considerat un om politicos. M-am înşelat, se pare.
Calm, Milian îşi vedea de treaba lui ca şi cum celălalt n-ar fi existat. Era atât de absorbit de munca lui de ciopârţit hârtii, încât semăna cu un copil care descoperea pentru prima dată foarfecele şi hârtia.
Îmbufnat, şeful s-a retras în biroul lui, sperând că-i doar o hachiţă de-a lui Milian Stătescu. Nu ştia cum să se mai poarte cu el. Pe măsură ce se apropia de ziua pensionării, devenea tot mai ciudat. „O fi având vreun necaz,” gândi şeful amintindu-şi de îndrumările primite la cursul de reciclare, în care fuseseră învăţaţi cum să-şi atragă subalternii de partea lor pentru a da maxim de productivitate. Poate ar fi trebuit să-l ajute cumva, chit că Milian tăia frunze la cîini, adică, jalbe primite de la toţi nebunii oraşului în care reclamau câte-n lună şi în stele şi pe care nici nu se gândea să le ia în consideraţie. Când se uita pe deasupra lor, parcă-l cuprindea şi pe el nebunia şi-i venea să facă o scrisoare către Cel de Sus în care să-i reclame pe toţi apucaţii lipsiţi de ocupaţie. Şi cum să nu fierbi în tine şi să nu crezi că unicul şi singurul tău drum va fi către ospiciu şi de-acolo la cimitir când, zilnic, apărea acel bătrân stafidit cu chip de şobolan opărit care aducea câte un plic gros de câteva zeci de pagini? Adusese la cunoştinţa primarului că vecinul de deasupra turna apă cu găleata, umezea tavanul noaptea şi apoi făcea o gaură prin care-l spiona. Că preotul fusese cu Crăciunul la madam Fulga, vecina de la parter, se îmbătaseră amândoi şi apoi toată noaptea au cântat cântece legionare. Că mafia din învăţământ legase un magnetofon de telefonul lui şi noapte de noapte îi fura curentul din casă şi-i asculta telefonul.
O altă reclamagioacă de frunte era o anume domnişoara Desdemona: ajunsă virgină la venerabila vârstă de şaizeci şi trei de ani aducea, lunar, dovada de la un ginecolog. Între timp, reclama câte trei-patru violuri pe săptămână. În blocul ei erau câteva apartamente ale armatei şi se mutau bieţii ofiţeri imediat ce-i găbjea domnişoara Desdemona că locuiesc prin preajmă şi-i acuza de viol.
Şi câte şi mai câte nebunii!
Se prea poate ca bietul Milian s-o fi luat-o razna de la aceste scrânteli care curgeau gârlă, zi de zi, pe biroul lui şi, pe care, fusese nevoit să le citească spre a le face un rezumat în registrul de unde dădea numere.
Luându-şi o mutră smerită, cu un glas blînd şi înţelegător, şeful de birou ieşi în vârful picioarelor şi se apropie tiptil de Milian Stătescu tăia hârtiile cu aceeaşi frenezie, cu ochii ţintă pe foarfece, de parcă ar fi urmat un contur dinainte desenat.
-Domnule Milian, i se adresă şeful cu blândeţe. Dintotdeauna v-am apreciat ca pe un muncitor de nădejde. Nu trebuia să vă supăraţi pe mine că vi s-au dat alte atribuţii. Sunt la fel de importante ca şi acelea de la registratură. Şi, niciodată nu se ştie în viaţă… Haideţi, spuneţi-mi aşa, cum i-aţi spune mamei dumneavoastră, ce aveţi pe suflet?…”
Milian continua să privească fix crâmpoţeala căreia i se dedicase trup şi suflet. Şeful a aşteptat preţ de câteva minute şi, văzând că nu primeşte niciun răspuns, a plecat val-vârtej către birou, aruncând printre dinţi o înjurătură. Incredibil! Milian Stătescu ori surzise, ori înnebunise, ori îl sfida ca ultimul măgar posibil. Aşa ceva era de neconceput! Şi pe cât părea Milian Stătescu de absorbit de propria-i muţenie, pe atât de mult şeful de birou se îndârjea, decis fiind să recurgă la orice mijloace spre a-şi scoate subalternul din starea bizară în care se afunda.
Privind către biroul învăluit într-o lumină anemică i-a venit ideea să-l sune pe telefonul direct. Stătea cu receptorul la ureche şi privea cu aviditate prin geamul de la uşa biroului aşteptând să vadă gestul, devenit mecanic, al lui Milian Stătescu de-a răspunde la telefon. Ceilalţi angajaţi, văzând toată vânzoleala şefului şi muţenia lui Milian începuseră să chicotească. Aproape că nu le venea să creadă cât se smintise bietul de el de la atâţia nebuni cu care intrase în contact la ghişeu. Totodată, nu înţelegeau toată insistenţa şefului de-a scoate de la Milian Stătescu, măcar un semn, un cuvânt prin care să-şi manifeste prezenţa.
După vreun sfert de oră, şeful a venit din nou în faţa lui Milian cu coală de hârtie pe care scrisese cu marker: „bună ziua!” I-a fluturat-o pe sub nas, i-a dus-o în dreptul ochilor…Nimic! Milian Stătescu privea de parcă misiva era transparentă. Sărmanul şef n-a mai răbdat. Roşu la faţă şi cu bărbia tremurând de indignare, a început să urle:
-Gata! Jocul s-a terminat! De mâine eşti concediat. N-ai decât să iei poziţia mutului şi să sfidezi pe cine vrei tu! Dacă eşti bolnav, mergi la doctor. Nu mai ai ce căuta la birou. Trebuia să-ţi aprob demisia când ai refuzat să mergi la cursuri. Gata! Răbdarea mea are limite.
A ieşit trântind uşile şi lăsând în urmă o dâră de aer rece. Spre sfârşitul programului s-a întors fluturând demisia lui Milian Stătescu în mână. Calm, cu o voce înţelegătoare începu din nou să-l chestioneze:
-Poate te-a jignit careva dintre colegi? E salariul prea mic? Sau… ai nevoie de puţină odihnă? Spune-mi, domnule Stătescu! Te rog, nu mă lăsa să mă zbat ca peştele pe uscat. Întotdeauna am avut o relaţie model cu subalternii mei. Nu-i posibil ca dumitale să-ţi fi făcut cel mai mare rău, refuzându-ţi demisia. M-am gândit la dumneata: să ai vechime şi continuitate până la pensie… Mi-am pus fundul la bătaie în faţa şefului pentru dumneata. Eu sunt un om bun, cu frică de Dumnezeu, chiar dacă sunt mai pretenţios, rostea şeful cuvinte fără noimă în care nici el nu mai credea.
Degeaba. Parcă vorbea singur. În timp ce chipul lui Milian Stătescu era invadat de-o lumină stranie, şeful de birou începu să se simtă ca un copil care se scălâmbăia într-o oglindă făcând mişcări haotice, groteşti, oglinda rămânând impasibilă şi rece.
Acea lumină de pe chipul lui Milian Stătescu era un semn că descoperise cât de minunată e noua lui postură de temniţă pentru cuvânt. Era stăpân absolut al cuvântului. Dacă voia, îl slobozea în lume. Dacă nu, iaca ce păţea şeful lui căruia nu-i mai tăcea gura de dimineaţă: mai avea puţin şi înnebunea. Da, da, îşi întări Milian Stătescu convingerea, în sinea lui: omul poate să înnebunească numai din cauza cuvintelor pe care le rosteşte. Toţi cei care îi puseseră zecile de reclamaţii sub nas aveau un excedent de cuvinte şi le aşterneau pe hârtie în fel şi chip.
Privind către chipul obosit al şefului, Milian avu un scurt moment de ezitare. I se făcuse milă de tot zbuciumul lui de-a fi un şef model.
Nu, nu…nu se cădea să renunţe după ce răbdase atâta… îşi văzu mai departe de ciopârţit jalbele.
Cu o voce joasă şi răguşită, de parcă venea din fundul pământului, şeful de birou îi spuse răspicat:
-De mâine ai aprobată demisia şi-ţi faci lichidarea!
Fără să spună o vorbă, Milian Stătescu şi-a strâns meticulos fiecare hârtiuţă de pe birou, a pus foarfecele în sertar, şi-a luat fişa de lichidare şi-a ieşit pe uşă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ziua de muncă se terminase. Din spatele uşii de sticlă, şeful de birou îl privea îngândurat înregistrându-i fiecare mişcare ca atunci când te desparţi de cel mai bun prieten pentru totdeauna.
Deşi afară bătea un vânt rece, semn că iarna era pe-aproape, Milian Stătescu simţea un soi de căldură care-l învăluia, îl pătrundea până la ultima fibră. A fost prima lui zi în care a învins cuvântul. Concedierea i se părea a fi o mare binefacere. Acasă, între patru pereţi, singur fiind, îi va fi mult mai uşor să-şi respecte decizia luată: înţelegerea cu sine de-a amuţi până la capătul vieţii.
Până spre seară s-a pornit un viscol ca din senin. Prin aerisirile apartamentului vuiau balauri de foc şi frigul pătrunsese ca într-o peşteră. Unul dintre calorifere era înfundat de mâl şi apa caldă nu mai circula prin ţevi. Ar fi trebuit să cheme un meseriaş să i-l aerisească. Asta însemna că trebuia să vorbească şi să-şi încalce legământul. După un timp de gândire, Milian Stătescu a avut revelaţia faptului că Cineva, acolo sus, îl supunea unui test: îl punea la încercare să-i vadă tăria de caracter. Nuuu. Frigul n-avea să-l îngenuncheze.
Şi-a pus pe el atâtea haine de abia se mai putea ţine pe picioare. În cele din urmă, ca să uite de frigul care-i măcina oasele şi-l secera de la genunchi, Milian Stătescu, aşa înfofolit cum era, s-a aşezat pe un fotoliu în dreptul ferestrei privind către mogâldeţele din stradă, luate pe sus de viscolul care nu se mai oprea. Avea, totuşi, un avantaj: era în casă, nu afară.

Zilele se scurgeau una după alta şi sărmanul şef de birou suferea cumplit pentru decizia ticăloasă pe care o luase de a-şi concedia subalternul. Nopţile lui deveniseră nopţi de tortură. Nu mai mânca, nu se mai putea concentra la nimic, vedea continuu chipul împietrit al lui Milian Stătescu atârnând în ştreang. Da, cu siguranţă i se întâmplase ceva. Pe viscolul ăsta, singur, fără serviciu…şi bolnav pe deasupra. Îşi rugase până şi secretara să-i facă o vizită. Nu răspundea nimeni. Dimpotrivă, pe lângă clanţa uşii văzuse gheaţa groasă semn că nu fusese deschisă de când venise urgia de iarnă. I-a scris şi câteva scrisori. Însă totul a rămas fără răspuns.
În cele din urmă, n-a mai rezistat şi a sunat la numărul de urgenţă   spunând că la adresa respectivă s-ar putea să găsească un sinucigaş.
…Şi numai vina lui era! Ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi lăsat în plata lui? Sau, să fi insistat să vadă ce suferinţă are, de nu scotea nicio vorbă…
După tot zbuciumul şi după atâtea nopţi nedormite, şeful de birou a început să delireze. Zăgazurile minţii i s-au rupt şi nu se putea opri din a-şi face reproşuri pentru crima comisă. Ucisese un om. Un om conştiincios care amuţise din motive ştiute doar de el… Şi el, criminalul, îl lăsase fără pâine, taman acum, înainte de pensie…
Milian Stătescu, în schimb, avusese noroc. Îl găsiseră pompierii când organismul începuse să intre în hipotermie. Văzând că nu scoate nicio vorbă l-au dus la acelaşi spital unde fusese internat şeful.
Aflat pe marginea patului, într-un moment de linişte, şeful de birou, privea către personalul medical ce alerga în stânga şi în dreapta pe holurile spitalului. Deodată, în faţa ochilor i-a apărut un maldăr uriaş de haine, purtat de brancandieri, din care ieşea chipul gălbejit, cu gâtul lung de pasăre rănită al lui Milian Stătescu.
O clipire din ochii înfundaţi în orbite ai mutului a fost semnul că cei doi s-au recunoscut: chipul lui Milian Stătescu era luminos ca o lună plină, pe cel al şefului de birou se putea citi neputinţa şi disperarea. Amândoi descoperiseră secretul tăcerii absolute. Mutul se simţea puternic şi stăpân pe situaţie. Reuşise, prin tăcere, să dea celorlaţi, inclusiv şefului de birou, sentimentul de inutilitate şi neputinţă. Dorinţa lor de comunicare se izbise de muţenia lui ca de un zid de piatră.
După un timp, în spital, se împrăştie vestea că un bolnav adus în delir, cu câteva zile în urmă, s-a spânzurat de ţeava de la calorifer. Cineva chiar spusese că trebuie să fi fost vreo legătură între mutul îngheţat şi bietul sinucigaş. Lucrurile păreau a fi legate…

În cele din urmă, vestea morţii şefului de birou a ajuns şi la urechile lui Milian Stătescu. A fost atât de impresionat de moartea lui, încât prima reacţie a fost să spună că-i pare rău. Din gura lui, căscată grotesc, oricât s-a străduit, n-au ieşit decât nişte scâncete ascuţite.
I se împlinise voia lui Milian Stătescu: dusese până la capăt ceea ce şi-a pus în cap în acea dimineaţă mohorâtă de toamnă târzie, devenind temniţă zăvorâtă, pentru totdeauna, cuvântului.