Alberto Vázquez-Figueroa-Tuareg

Să recurgi la sacrificiul suprem pentru un principiu ce aparţine codului onoarei moştenit de la strămoşi e un lucru de neînţeles pentru contemporanul nostru obişnuit să jure la orice pas pentru ca îndată ce s-a întors cu spatele să-şi încalce jurământul. Romanul lui  Alberto Vázquez-Figueroa ne introduce în lumea atât de dură şi de neînţeles  pentru noi a locuitorilor nisipurilor: tuaregii. ( va continua)

Patrick Süskind -Despre iubire şi moarte

Cristofano Allori -Judih Holding the Head of Holofernes

Din cartea lui Luciano de Crescenzo, “Elena, Elena, dragostea mea”, aflăm că, de fapt, de capul nevestei lui Menelaos nu era mare lucru: o muieruşcă frivolă căreia i s-au aprins călcâile după fragedul şi neîmplinitul Paris, în timp ce bărbatul ei umbla pe coclauri, prin fel şi fel de războaie. Ba, Elena nu era nici prea tânără şi nici prea frumoasă, mai avea şi vreo câţiva plozi şi era mare amatoare de aventuri. Singurul lucru la care a dus-o mintea ei de femeie plictisită a fost să fugă de acasă cu tânărul cioban de stirpe regală. Din toată afacerea, omenirea s-a ales cu un mare poem, cu câteva parabole şi cu nişte ruine. Care va să zică, iubirea dintre Elena şi Paris a făcut pârjol pe unde au trecut cei doi. Până la urmă, femeia s-a întors la bărbatul şi la copiii ei, însă din vestita cetate Troia a rămas doar numele.
Ciudat titlu  a ales Patrick Süskind -„Despre iubire şi moarte”– la o carte care-ţi provoacă un fel de râsu-plânsu, gândind că iubirea e „un lucru foarte mare”, iar moartea e ceva definitiv şi dramatic.  Cartea este editată într-un format excelent de Humanitas, mă refer atât la coperta foarte atrăgătoare cât şi la hârtia uşor patinată, şi la scrisul cu un font odihnitor pentru ochii cititorului.
Iubirea şi moartea sunt două subiecte care au înfierbântat creierii oricărui condeier de pe lumea asta încă din momentul în care maimuţa s-a lepădat de blană, a privit mai atentă către primul maimuţoi, sau invers, şi a simţit nişte fiori bolborosindu-i taman prin mijlocul stomacului.
Şi, ca să-mi atrag cititorul grăbit şi plictisit, care de-abia de-şi mai citeşte propriile produse ale imaginaţiei, iată, voi începe cu un citat, mai de pe la mijlocul cărţii, care pe mine m-a făcut praf:
„În această privinţă, Richard Wagner a fost mai puţin pudibond. În Tristan şi Isolda, nici preaplinul armonic al muzicii, nici cuvintele şi nici intriga nu încearcă în vreun fel să ascundă teribila mezalianţă dintre iubire şi moarte. Încă de la prima măsură a uverturii, totul e dominat de clarobscur. În actul întâi, cei doi beau din cupă licoarea morţii, care se dovedeşte a fi licoarea dragostei; în actul secund, noaptea de iubire devine sfânt ceas de sărbătoare în cinstea „adânc jinduitei morţi din dragoste”; dar nu e vorba aici de o transformare discretă, ca la Goethe-„acea-nfiorare/Pe când candela luceşte”, ci de una jubilatorie, entuziastă, triumfătoare, deci pe deplin în spiritul lui Kleist, chiar dacă, aşa cum îi stă bine unei opere, într-o limbă vădit mai primitivă. Iar în actul final, totul e-n joc: atunci când Isolda se reîntoarce la Tristan, care are acum şansa de a fi vindecat şi de a trăi împreună cu ea, acesta îşi smulge plasturele de pe rană, pentru a se apropia însângerat şi orbecăind de iubita sa şi a muri în braţele ei; pe ea n-o tulbură decât împrejurarea că Tristan nu are un timing bun şi ajunge prea devreme. Cu o înflăcărare crescândă, îşi aţinteşte privirea asupra leşului lui Tristan şi livrează publicului cel mai lung orgasm din istoria muzicii (circa şapte minute şi jumătate) pentru ca apoi să se prăbuşească, la rându-i, moartă, în braţele sale.”Pg. 56

Convinsă fiind că mi-am atins ţinta, să mergem pe firul narativ până la origini şi să vedem cum de s-a ajuns la asocierea celor doi termeni: iubire şi moarte!? De ce nu, viaţă şi moarte? sau iubire şi ură? Erau antonimiile funcţionale şi binecunoscute de toată lumea. Ca să vorbeşti despre iubire trebuie să ai cât de cât habar, adică, măcar o dată-n viaţă să te fi pocnit în moalele capului şi să te tâmpească încât să nu mai ştii de tine. Deşi, iubirea e tema principală a poeziei- sentiment care a făcut să curgă râuri de lacrimi amestecate cu cerneală- autorul nostru nu dă doi bani pe ştiinţa poeţilor. Nişte habarnişti, zice el, care scriu exact despre ce nu ştiu. „Se pare că fiece individ în parte înţelege iubirea drept ceva care-l priveşte în modul cel mai personal, ca pe o chestiune de mare însemnătate pentru existenţa sa, astfel încât nici măcar astrofizicianului, atunci când i s-au aprins călcâiele, nu-i mai pasă câtuşi de puţin de originea universului-darmite de vremea de-afară.” Însă, orice s-ar spune, pe lângă cele care s-au spus de vreo două mii de ani încoace, iubirea rămâne pentru întreaga omenire ceva frumos, sublim, ceresc, alinător, inegalabil, de provenienţă divină.
Trei exemple din realitatea imediată sunt suficiente spre a da un răspuns la întrebarea cum de s-a pus cam toată lumea de acord în ceea priveşte „forţa şi măreţia” iubirii. Primul exemplu, pe care domnul Süskind găseşte de cuviinţă să-l aducă pentru confirmarea mărturiei sentimentului „întru frumos”, sunt manifestările a doi bezmetici aflaţi într-un Opel Omega, pe fundul căruia era lipită o autocolantă pe care scria: „Honk when you’re horny”, ce alergau haotic pe-o autostradă, undeva prin America. Motivul? Oamenii se iubeau atât de mult şi erau atât de nerăbdători că au pus de-o felaţie în plină aglomeraţie, la un stop. Bineînţeles că-n creierele lor cât nuca era înfiptă, precum un cui ruginit, ideea că sunt depozitarii incontestabili ai măreţului sentiment numit: “iubire”.
Şi, ca să nu spunem că domnul autor e un cârcotaş, aduce şi un exemplu din lumea bună, un el şi o ea, aparent adunaţi laolaltă din interes. Ea, la vreo 70 de anişori, corpolentă, cu un cont baban în bancă. El, un artist ratat, cu vreo douăzeci de ani mai tânăr, vopsit şi pudrat ca un filfizon. Numai că aparenţele înşală, cei doi ipochimeni chiar sunt atât de amorezaţi unul de altul că stau încleştaţi oriunde se duc şi sunt rupţi total de lume. Ba, nici pe la adunările mondene nu prea au răbdare să stea retrăgându-se, în grabă, în cuibuşorul lor de nebunii.
Dacă tot nu ne-am convins cât de “înălţătoare” e iubirea şi cât de mult slujeşte frumosul, autorul mai dă un exemplu chiar în persoana celebrului Thomas Mann, personalitate de mare notorietate chiar din timpul vieţii, cap al unei familii solide, cu şase copii. Aflat la Grand Hotel Dolder din Zurich, îi pică cu tronc un tânăr ajutor de ospătar. Copleşit de situaţie, notează în jurnal: „Deci încă o dată , încă o dată iubirea, a fi prins în mreje de alt om (bărbat cred că trebuia tradus), a tânji din adâncul fiinţei după el: douăzeci şi cinci de ani nu s-a mai ivit şi iată că mi-e dat din nou s-o trăiesc.”Incredibil prin ce stări trece în aşteptarea celui mai mic semn din partea bietului ajutor de ospătar care nu ştia nici cu spatele ce fiori îi trezise marelui scriitor. Se pare că multă vreme a fost sursa inspiraţiei şi un stimul în a-i menţine vii dorinţele, atâtea câte le mai avea…
La o privire rapidă aruncată pe deasupra celor trei exemple nu găsim nimic “înălţător”, aşa cum vor poeţii să ne convingă. Dimpotrivă. Toate ilustrează analiza lui Platon asupra sentimentului erotic, unde, mai degrabă, putem vorbi despre ceva animalic. Un Eros smintit îşi face de cap bătându-şi joc de câte unul dintre cei doi parteneri. Se pare că, mai degrabă, putem vorbi despre prostirea temporară a omului prin iubire. „E lucru ştiut că nu se poate purta o discuţie raţională cu un îndrăgostit.” Asta o ştie oricine. Îndrăgostitul e gata oricând să renunţe la tot pentru trăirile lui. Tot ce altădată era spirit, frumuseţe, inteligenţă dispare. „De altfel, spune Suskind, acest fenomen al tâmpirii prin iubire nu se limitează în nici un caz la dimensiunea ei sexuală.” Îl găsim la toate tipurile de iubire, începând de la cea a părinţilor faţă de odraslele lor şi până la cea a călugăriţelor faţă de mirele lor ceresc. „În orice situaţie, iubirea se plăteşte cu pierderea raţiunii, cu pierderea de sine, ce are drept consecinţă imaturitatea. În cazuri inofensive, urmarea este ridicolul, în cel mai sumbru caz o catastrofă politică mondială.”(Ah! Numai pe plaiurile mioritice se ştie cât de păgubos a fost numele de Elena lipit ca marca de scrisoare de numele unor bărbaţi politici. De alţii nici nu cred c-ar trebui să ne doară capul.)
Când iubirea stă pe temeliile solide ale reciprocităţii nu-i atât de nocivă pentru societate, cei doi sunt atât de lipiţi şi de rupţi de lume încât se autoneutralizează. Mai tristă-i situaţia în care numai unul din cuplu se lasă copleşit de iubire. După cum explică Socrate, sufletul e asemeni unui atelaj cu doi cai şi un cârmaci: unul din cai e supus, blând, ascultător, celălalt e sălbatic, de soi rău, de neînfrânat.Grea misie pentru cârmaci să ţină calea dreaptă-nu de puţine ori calul cel nărăvaş impune mersul şi carul o ia razna cu tot cu cârmaci. Toate sufletele sunt nemuritoare, însă nu toate ajung după moarte să se înalţe în lumină. Eros le premiază cu o pereche de aripi doar pe cele în care domină calul cel bun, pe celelalte trimiţându-le direct în nişte temniţe subterane pentru penitenţă.
Despre iubire se pot spune vrute şi nevrute, despre moarte, însă, trebuie să se vorbească în şoaptă. Totuşi, se pare că Thanatos e în bună cârdăşie cu Eros, nu de puţine ori, moartea fiind aleasă ca unică soluţie pentru eliberarea de durerea pricinuită de iubirea neîmpărtăşită. Alteori, apartenenţa iubirii a fost tranşată pe câmpul de luptă. Dacă alegerea uneia din cele două soluţii, iubire sau moarte, e cât de cât acceptabilă, comuniunea dintre ele devine chiar dezgustătoare. Şi cum să nu dezguste, chiar să înspăimânte când împlinirea erosului îşi află apogeul în moarte? A început Philippe Aries în „Omul în faţa morţii”, continuând Novalis cu „Imnurile către noapte”care sunt de fapt poezii de dragoste adresate morţii, până la Baudelaire cu ale sale „Flori ale răului”.
Iată că la Wilhelm von Kleist opera se împleteşte cu viaţa, gândul sinuciderii îl urmăreşte într-atât de mult încât îi provoacă tensiuni erotice incredibile. Are nevoie doar de o însoţitoare spre a pleca în lumea umbrelor. Şi pentru că verişoara şi favorita lui îl refuză, găseşte nevasta unui funcţionar mărunt, depresivă şi destul de proastă să intre în jocul lui. E atât de fascinant jocul lui cu moartea încât devine model în romanul lui Goethe „Suferinţele tânărului Wether”. Că au mai existat imbecili care l-au luat drept model pe Kleist, adică pe Werther, şi s-au sinucis, nu l-a impresionat prea mult pe titanul Goethe. După patru ani de la sinuciderea lui Kleist, va scrie poezia „Dor fericit”.  Va ridica la rang de metaforă atracţia fluturelui către flacăra morţii în care se aruncă, în final. Clare trimiteri către surescitările euforic morbide care-l cuprindeau pe Kleist, fascinaţia şi dorinţele lui erotice vis -a -vis de moarte.
Goethe a tratat lucrurile cât de cât mai voalat, însă Wagner a mers până la capăt în Tristan şi Isolda. Noaptea de iubire dinaintea morţii devine prilej de bucurie şi de sărbătoare pentru cei doi.
Nu toată lumea acceptă moartea de dragul iubirii. Un erou precum Orfeu ajunge până-n Hades spre a-şi lua iubita înapoi din ghearele morţii. Cântecele lui erau atât de frumoase că reuşeşte ceea ce nimeni nu mai reuşise până la el: s-o ia înapoi. Cu o condiţie: să n-o privească pe Euridice până ajunge în lumină. Din nefericire, avea şi el slăbiciunile lui, curiozitatea fiind una dintre ele, şi- a încălcat cuvântul dat după ce a ajuns în lumină doar el. Euridice era încă în umbră. Îmbătat de propria-i muzică, aşa cum se întâmplă oricărui artist,Orfeu subestimează primejdiile şi cade pradă  vanităţii. Vede cum Euridice îi este răpită de sub priviri, pentru totdeauna. „Amărâtul a fost suficient de tembel, spune Süskind, încât să cadă-n cursă şi iată-l acum cântând ca un prost, de unul singur, prin pustietăţile astea fără viaţă. Cânta şi iar cânta, mai tare ca niciodată, din ce în ce mai furios şi mai deznădăjduit, pentru a se face auzit, neştiind dacă îl ascultă cineva: Euridice, Euridice…!” pg.75
Povestea sărmanului Orfeu a impresionat şi impresionează încă fiind povestea unui eşec. Cel care l-a învins pe Eros în confruntarea cu Thanatos a fost Iisus din Nazaret, povestea lui fiind de la început până la sfârşit un triumf asupra morţii prin iubire. Chiar dacă nu are slăbiciunile atât de umane precum Orfeu, are şi el câteva momente de îndoială, însă, luciditatea cu care a pornit pe drumul morţii pentru izbăvirea omenirii îl face să bea cupa cu venin până la capăt.

Bibliografie, Patrick Süskind, Despre iubire şi moarte O reflecţie incitantă despre cele două forţe care ne guvernează existenţa, Humanitas,2005

Edward Scott Fitzgerald – I.O.U*

Books And Papers On A Desk – Catherine M. Wood

 

 

 

Povestirea „The I.O.U” a fost scrisă în 1920 când E. S. Fitzgerald avea 23 de ani. Este o parodie la adresa industriei de editare a cărţii surprinzând toate implicaţiile relaţiei autor-editor-cititor. La solicitarea lui Henry Blackman Sell, editorul de la „Harper Bazaar”, povestirea a fost publicată primăvara, în acelaşi an. În iulie, Harlod Ober, agentul lui E.S. Fitzgerald, a trimis-o către „Saturday Evening Post”. Autorul a cerut-o înapoi spre revizuire, dar n-a mai retrimis-o spre publicare, atenţia lui fiind îndreptată, în totalitate, către romanul „The Beautiful and Damned”. A rămas în proprietatea administratorilor de la Fitzgerald Estate până în 2012, când, a fost redescoperită şi vândută Bibliotecii Beineke a Universităţii din Yale. Acolo a găsit-o Anne Margaret Daniel, editoarea volumului de povestiri „Aş muri pentru tine şi alte povestiri pierdute”. Solicitată de Fitzgerald Estate să editeze o colecţie de cincisprezece povestiri, ea a mai adăugat încă trei povestiri descoperite în timp ce lucra la editarea volumului, printre care „Vă mulţumim pentru lumină” şi „I.O.U.” Tot în 2012 a fost publicată, prima dată, în „The New Yorker”şi republicată în martie 2017 în acelaşi jurnal.

Plină de umor amar şi ironie la adresa consumerismului care angrena în vârtejul său şi arta, presupusă a fi o îndeletnicire liberală al cărei unic ambasador să fie Frumosul, povestirea marchează momentul în care E. S. Fitzgerald începe să-şi vândă munca pe bani. Fiind conştient de succesul imediat al scrierilor comerciale chiar se plânge agentului său, Harold Ober, că o povestire scrisă într-o săptămână, „The Popular Girl”, îi aduce imediat în cont 1500 de dolari, în vreme ce, o alta trudită, precum „The Diamond in the Sky”, nu trezeşte vreun  interes  nici măcar din partea specialiştilor.

Între 1919 şi 1938 E. S. Fitzgerald a ţinut un jurnal a tot ceea ce a scris şi publicat, fiind cea mai bună sursă de inspiraţie pentru cine vrea să afle despre viaţa lui profesională. Aşa aflăm că prima lui încercare de-a publica s-a soldat cu un eşec, cel care l-a sprijinit fiind scriitorul irlandez Scribner Shane Leslie, mai cu seamă, în publicarea romanului „Această parte a Paradisului”.

Dincolo de umorul suculent, care te ţine prins pe parcursul întregii povestiri, răzbate o undă de tragism ce marchează deformarea relaţiilor dintre oameni, a calităţii umane, în vreme de război. Eroul principal, tânărul Cosgrove Hardent, este un perdant, o victimă irecuperabilă. Această temă a denaturării fiinţei umane în urma războiului este continuată în „The Great Gatsby” prin explorarea celor două personaje  Nick Carraway şi Jay Gatsby. Înainte să moară, E.S. Fitzgerald prevăzuse cea de-a doua conflagraţie, înspăimântat fiind de teribila ascensiune a lui Hitler.

Naratorul acţiunii este editor. Fără nume, pentru că numele chiar nu are nicio relevanţă, el fiind un personaj tipic, quintesenţă a tuturor editorilor de atunci şi de acum. De la bun început, spune ce tip de cărţi merită să fie editate întrucât au succes garantat la Măria Sa Publicul Cititor American şi aduc venituri imediate. Nici nu se pune problema evaluării cărţii după anumite criterii estetice, important fiind numai impactul asupra cititorilor, lucru susţinut şi printr-o reclamă agresivă, deşănţată, aşa cum se procedează cu orice marfă ordinară ce trebuie să fie vândută unui cumpărător pe care-l poţi manipula cum vrei.

Adevărat Cicikov american, editorul-narator angrenat pe piaţa editării de  carte vrea doar bani- cât de repede şi cât de mulţi- fapt care-i mulţumeşte nevasta şi copiii, într-un cuvânt, îi ţine viaţa de familie. E un vânător aflat într-o continuă explorare a spaţiului înconjurător, cu nările larg deschise pentru a prinde şi cea mai vagă adiere a mirosului de sânge pe care l-ar emana eventualul truditor în lanul de litere. E cât se poate de normal să prefere un avans pentru un tiraj deloc de neglijat de 500 de mii de exemplare decât să-şi piardă vremea să descopere vreun Dreiser, sau vreun Samuel Butler.  Cu siguranţă, oricine s-ar lăsa prins în acest uriaş malaxor al editării de carte ar proceda precum editorul nostru.

Aşa îl descoperă pe un anume psiholog dr.  Harven din Viena, cu studii la Oxford, al cărui nepot, Cosgrove Harden, a fost declarat mort în război. O săgeată fină se îndreaptă către lumea, aparent infailibilă, a psihologilor care nu mai cunoştea limite în studiile aflate la graniţa empirismului în ceea ce priveşte relaţiile interumane. În aceste condiţii dr. Harven nu are nicio reţinere să se folosească de moartea nepotului său povestind despre relaţia lor, despre faptul că un anume Wilkins avusese tupeul să vină să-i ceară o datorie de 3 dolari şi 80 de cenţi pe care nepotul său ar fi avut-o la el. Cum i-ar fi putut creşte notorietatea într-o lume afectată de nenorocirile războiului dacă nu proiectând asupra sa eroismul nepotului căzut în luptă? Iar pentru un editor de carte pus pe căpătuială ce subiect mai gras şi mai atrăgător ar fi putut exista? Nici iubirea, subiect la modă în toate timpurile şi anotimpurile, n-ar fi avut atâta audienţă la un public sensibilizat şi anesteziat de ororile războiului. Imediat a încheiat un contract de editare cu dr. Harden. Vreme de trei luni a pregătit cartea angrenând vreo cinci artişti pentru copertă, şapte specialişti în corectură -să nu rămână nici măcar o virgulă care să jignească ochiul format al Marelui Public American. O ediţie de 300 de mii de exemplare a ieşit de sub tipar. În tot acest timp, departamentul de publicitate era în mare fierbere pregătind sloganuri, interviuri şi poze cu autorul în cele mai inedite posturi. Cronici scrise cu litere îngroşate au luat drumul, concomitent, către 1000 de ziare. Data limită a lansării fusese fixată la 15 aprilie şi toată lumea prinsă în această horă nebună era cât se poate de nervoasă şi de agitată. La data stabilită, teancuri de cărţi au invadat vitrinele librăriilor şi prima victimă epuizată de efort a fost chiar stenografa care, pur şi simplu, a leşinat de emoţie.

Marea carte a fost lansată la apă! Dr. Harden, autorul, era păzit ca ochii din cap să nu cumva să fie atras de concurenţă. Şi pentru a completa acest tablou publicitar, editorul pleacă la New York luînd cu sine jumătate de duzină de cărţi cu scopul de-a le împărţi unor eventuali cititori ale căror chipuri i se păreau lui a fi  mai intelegente. În drumul său îl întâlneşte pe un tânăr spiritist cu experienţă destul de bogată în domeniu, cititorul ideal pentru cartea editată de el şi numită „Aristocraţia lumii spiritelor”. Tânărul cititor răsfoieşte cartea şi are o tresărire constatând cu ironie că personajul, tânărul erou căzut în luptă, a petrecut mare parte a timpului de după moarte în preajma unchiului, dictându-i tot ce scrisese. Între cele două personaje-tânărul cititor şi editor – se înfiripă un dialog într-o tonalitate delirantă. În cele din urmă, tânărul se desconspiră exact ca într-o  comedie romantică, el fiind chiar adevăratul Cosgrove Harden, trecut printr-o serie de aventuri şi ajuns în situaţia de-a nu mai şti nici el ce-i cu viaţa lui. Unde mai pui că acum era declarat mort de propriul unchi care se folosise de nenorocirea lui să facă bani. În capul editorului încolţise deja ideea că mult mai bănoasă ar fi fost afacerea dacă respectiva carte ar fi fost declarată „non-ficţiune”, adică, la graniţa dintre real şi imaginar, o nebuloasă care ar fi înfierbântat şi mai tare creierul eventualului cititor-plătitor , mare amator de astfel de întâmplări confuze.

Din păcate, 300 de mii de exemplare, declarate „ficţiuni”, luaseră drumul librăriilor. Mortul–viu, erou fără voie, devine tot mai supărător în desfăşurarea afacerii şi bietul editor e tot mai obsedat de ideea de a-l face să dispară măcar vreo cinci ani până se încheia vânzarea cărţilor. Singura soluţie era să fie îndepărtat contra unei sume de bani. Mai cu seamă că devenea tot mai vocal şi mai supărat de felul în care îi fusese pătată memoria în carte de către propriul unchi. Trebuia neapărat să stea de vorbă amândoi. Şi editorul a decis să-l ducă acasă la dr. Harden spre a limpezi situaţia. Acolo, altă surpriză: o altă cititoare „cu chip inteligent”, Thais, care primise cartea s-a dus să-i reproşeze autorului faptul că se folosise de moartea nepotului pentru a obţine un succes ieftin în faţa cititorilor. Desigur, ea considerându-se în drept s-o facă deoarece ar fi fost iubita mortului. Autorul, Naratorul şi personajele sunt puşi laolaltă şi din întâlnirea lor se conturează o adevărată halima. Era clar că afacerea ar fi avut de suferit dacă cele două personaje, mortul şi iubita lui, ar fi deconspirat adevărata situaţie. Au decis că 10 mii de dolari pe an i-ar fi ţinut departe, într-un loc la care fata deja visa, în însorita Californie. Nu bat bine palma că la poarta casei autorului apare un puhoi de lume, jurnalişti, televiziuni, un întreg bâlci. În mijlocul lor, pe două catalige, spre a fi cât mai vizibil, venea însuşi Elbert Wilkins, cel care a avea la mână o I.O.U.* scrisă de  Cosrove  Harden, în urma unui joc de poker, prin care se atesta datoria de 3 dolari şi 80 de cenţi.  Întreaga lume aflase ceea ce dorea, de fapt, să fie şi era cu adevărat: istoria povestită în „Aristocraţia lumii spiritelor” era o istorie adevărată, o „non-ficţiune”, cu atât mai palpitantă cu cât nu se ştia exact dacă mortul murise şi înviase, sau fusese cine ştie pe unde. Marele mister le dădea voie lor, cititorilor, să-şi imagineze faptele aşa cum doreau. În faţa acestui faliment neprevăzut, editorul a restrâns la maxim aria subiectelor posibil vandabile. Unica temă care nu i-ar fi creat bătăi de cap rămânea iubirea. Ritmul povestirii, trecerea de la agonie la extaz a tuturor participanţilor în această sarabandă care a devenit industria cărţii face din povestirea lui E. S. Fitzgerald o adevărată comedie umană cu accente tragice. Într-o lume lacomă pusă pe căpătuială, cartea s-a transformat din obiect de artă în marfă aducătoare de profit. Sacrul a trecut în profan, un întreg ritual, acela al facerii cărţii, vehicol al Cuvântului, demitizându-se.

Bibliografie:

                          http://www.newyorker.com/books/page-turner/fiction-this-week-f-scott-fitzgerald-2017-03-20

notă:

*An IOU (abbreviated from the phrase “I owe you“)[1][2] is usually an informal document acknowledging debt. An IOU differs from a promissory note in that an IOU is not a negotiable instrument and does not specify repayment terms such as the time of repayment. IOUs usually specify the debtor, the amount owed, and sometimes the creditor. IOUs may be signed or carry distinguishing marks or designs to ensure authenticity. In some cases, IOUs may be redeemable for a specific product or service rather than a quantity of currency, constituting a form of scrip. (Wikipedia)

 

 

ALMA REDLINGER

 

 

 

Pe  întâi februarie 2017, la vârsta de 93 de ani,  “s-a stins o stea a picturii româneşti”(Luiza Barcan) şi, în acelaşi timp, s-a stins un întreg secol de creaţie prin dispariţia pictoriţei şi graficienei Alma Redlinger. A fost mai mult decât o pictoriţă, a fost o adevărată şcoală, o mare meşteriţă (pe tiparul marilor maeştri aparţinători ghildei pictorilor)  în mânuirea liniilor şi culorilor cu ajutorul cărora şi-a creat un stil al ei propriu, inconfundabil. Chiar dacă, uneori, descoperim o tuşă asemănătoare lui Pallady, o linie ce te duce cu gândul la Iser, sau la Marcel Iancu, Alma Redlinger rămâne ea însăşi, plină de originalitate, prin coloristică, prin tuşa riguroasă, prin armonia dintre linie şi culoare, prin  căldura pe care o emană tablourile sale.  Creaţia sa stabileşte o punte între arta secolului trecut, în care a făcut şcoala şi a început să picteze, şi modernitatea actuală în care s-a ancorat cu uşurinţă.

„Pictura Almei Redlinger ne învaţă cât de repede putem descoperi clipa „magică”, bucuria , relaxarea, arta de a ieşi din cenuşiul cotidian, atunci când lăsăm privirea să alunece pe suprafaţa obiectelor, când avem răbdarea să observăm oamenii să le citim gesturile…” ( Maria-Magdalena Crişan)

Alma Redlinger-Thank you for shopping here

S-a născut în Bucureşti la 8 martie 1924 şi a studiat pictura la Academia liberă de pictură (1940-1944) şi Academia liberă Guguianu (1944-1945) unde  l-a avut profesor pe pictorul M. H. Maxy despre care Alma Redlinger spune: „Marele merit al profesorului Maxy a fost că ne-a lăsat, pe fiecare dintre elevii săi, să ne dezvoltăm conform particularităţilor personale”.

Max Hermann Maxy (1895-1971), a fost membru marcant al avangardei româneşti şi fondator al revistei de avangardă „Integral. A avut mult de suferit de pe urma legii antisemite promulgată în 1940, însă a ales ca formă de rezistenţă  instituirea şcolii particulare de pictură, în 1941, numită Şcoala de Arte pentru Evrei. Astfel, venea în sprijinul tinerilor evrei care, după legile antisemite, nu mai aveau dreptul să urmeze studii superioare în universităţile de stat. În perioada postbelică, având excepţionale calităţi pedagogice, M.H.Maxy a devenit profesor universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. La şcoala lui s-au format pictori precum: Alma Redlinger (n. 1924, Bucureştid. d.1.02.2017), Mimi Şaraga Maxy (1923, Bucureşti-2006, Paris), Yvonne Hassan (n. 1925, Bucureşti), Eva Cerbu (1924, Bucureşti-2008, Bucureşti), Pita Rubin (1923, Cernăuţi-1975, Tel Aviv), Maria Constantin (1926, Bucureşti-2012, Bucureşti), Lelia Zuav David (1923, Bucureşti).

În 1944, Alma Redlinger s-a căsătorit cu Ladislau Redlinger, alături de care a trăit o mirifică şi longevivă poveste de iubire care, oricând, poate fi luată drept exemplu al perfecţiunii unui cuplu. Împreună au două fete, Ileana şi Daria. Alături de familia sa a trăit continua bucurie de a fi iubită şi înţeleasă, sprijinită în tot ce a făcut. În prefaţa Albumului Alma Redlinger- Grafica (Bucureşti, 2015) semnat de Ileana Redlinger şi Daria Simion, Ladislau Redlinger spune: „În drumul ei spre Frumuseţe mai foloseste nişte instrumente: Adevarul şi Iubirea. Când Ileana şi Daria, fetele noastre, au început să desfacă mapele cu desene din documentări, am simţit o mare bucurie să revăd tinereţea noastră! Fiecare desen, acuarelă, detaliu e o lume, un colţ din ţara noastră şi fiecare arată adevărul lumii şi iubirea pictoriţei pentru ea.”

În 1951, a devenit membră a Uniunii Artiştilor Plastici din Romania, iar din 1980, membră a Academiei Italia delle Arti e delle Lavoro. A avut 26 de expoziţii personale. Una dintre cele mai importante a fost cea de la Sala Dalles, martie-aprilie 2011, ocazie cu care Adrian Buga, curatorul expoziţiei şi autorul catalogului a lansat şi catalogul expoziţiei, publicat la Editura UNARTE. Fotografiile lucrărilor sunt realizate de Victor Bortaş, iar conceptul grafic de Gabi Dumitru. Expoziţia a fost deschisă de prof. univ. Dr. Ruxandra Demetrescu, rector al Universităţii Naţionale de Artă, şi Mihai Oroveanu, directorul general al Muzeului Naţional de Artă Contemporană. În martie 2014, la galeria Căminul Artei a avut loc expoziţia „90 de ani de viaţă, 70 de ani de pictură”, curator Adrian Buga. Alma Redlinger a participat la expoziţii de artă românească şi peste hotare: la Minsk, Atena, Moscova, Leipzig, Berlin, Viena, Helsinki, Barcelona, Osterhout (1991), Haga şi Amsterdam (1992), Beijing, Liban, Montabaur (2004), dar şi la expoziţii internaţionale: Berlin (1965, 1968), Madrid (1971, 1973), Paris (1973). Lucrările ei pot fi găsite  în muzee şi colecţii din: România, Franţa, Italia, Germania, Israel, Japonia, S.U.A, Grecia, Belgia, Canada, Brazilia, Olanda.

https://en.wikipedia.org/wiki/Alma_Redlinger

Alma Redlinger- Trio

Artista a iubit natura dar şi-a îndrăgit în egală măsură universul intim al studioului de creaţie, a excelat în tehnica uleiului pe pânză, dar şi în grafica de şevalet. Ca genuri, natura statică, cu predilecţie, dar şi portretul ori peisajul i-au fost preocupări constante de-a lungul carierei. Investigând fiecare dintre aceste teme clasice cu viziunea artistului modern, artista a creat o operă de sinteză, originală şi unică.”(Luiza Barcan)  În lunga ei viaţă, Alma Redlinger a luat numeroase premii : Premiul „Simu” pentru tineret–1945, premiul Ministerului Artelor-1946,  Premiul III al Festivalului Mondial al Tineretului, Moscova–1953, membră a  „Academia Italia delle Arti e del’Lavoro”–1980, distinsă cu Medalia de Aur a  Academiei în 1981 şi cu „Oscar d’Italia”–1985. În 2004, i s-a decernat Ordinul Cultural în gradul de COMANDOR, categ. C Arte Plastice, a fost nominalizată pentru Premiul „Margareta Sterian” în 2005. Premiul  „Marcel Iancu”, pentru arte plastice i-a fost acordat de Federaţia Comunităţii Evreieşti din România în 2006, iar în 2011, MS Regele Mihai i-a acordat Decoraţia „Nihil Sine Deo”. Tot în 2011 a fost nominalizată pentru „Premiul Prometeus Opera Omnia” de către Fundaţia Anonimul.

„Am pornit de la elemente solide de desen şi de compoziţie, precum şi orizontul larg asupra artei universale obţinute în anii de studiude la şcoala lui M.H.Maxy de la documentările pe teren ale tinereţii mele în diferitele locuri ale ţării; iar universităţile mele au fost muzeele Europei şi volumele de artă.” (Alma Redlinger) „Consider că esenţiale în formarea profesională sunt perseverenţa şi formarea continuă a expresivizăţii personalen prin transformarea celor acumulate în creuzetul propriei raţiuni şi sensibilităţi, spune Alma Redlinger, cu simplitate, despre arta sa.

Alma Redlinger – Odalisce în roşu

A participat pentru ultima dată la un eveniment cultural în decembrie 2016, la Muzeul Naţional de Artă al României, unde a avut loc simpozionul dedicat Şcolii de Pictură a lui M.H. Maxy şi  unde artista le-a avut colege, între alţii, pe Eva Cerbu, Maria Constantin, Yvonne Hasan şi Lelia Zuav David.
Pictura Almei Redlinger ne învaţă cât de repede putem descoperi clipa “magica”, bucuria, relaxarea, arta de a ieşi din cenuşiul cotidian, atunci când lăsăm privirea să alunece pe suprafaţa obiectelor, când avem răbdarea să observăm oamenii, să le citim gesturile, sa sesizăm detaliile micii lumi in care trăim.”(Maria-Magdalena Crişan, Observator Cultural, nr 72, 13 iulie 2006 )

Am avut dintotdeauna o mare admiraţie pentru pictoriţele românce prea puţin cunoscute, care n-au fost şi nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbaţii pictori. Doar că sunt mai puţin vizibile atât în galerii, cât şi în albume de artă. Poate într-o zi se va găsi cineva să adune între coperţile unui album toate creaţiile acestor eroine ale unor timpuri destul de vitrege. Şi nu-i nici un secret că mare parte dintre ele erau evreice cu şcoli de pictură făcute pe lângă mari maeştri în ţară sau la Paris.

Alma Redlinger a avut norocul unei longevităţi rar întâlnită în activitatea artistică- 93 de ani de viaţă şi 73 de ani de pictură. Şi pentru că nu sunt decât o simplă admiratoare a picturilor sale voi lăsa specialistul să introducă privitorul în lumea pictată de  Alma Redlinger:

„Pictura şi desenele Almei Redlinger au la bază rigoarea impusă de raţiune, sistemul. Un desen puternic, cu planuri rupte şi linii ferme, construieşte compozitia. Gestul este rapid, sigur, capabil să desprindă esenţa, să descopere ipostaza optimă fiecărui lucru supus analizei. Este surprinzător cum de-a lungul anilor, în acest dialog continuu dintre linie şi pata de culoare, Alma Redlinger a ştiut să armonizeze privirea rece cu puterea emoţională a percepţiei. Farmecul picturalităţii ei îl descoperim în acest dialog ce ştie să fructifice posibilităţile diverse ale expresiei plastice. Este o înfruntare blândă între severitatea construcţiei şi culoare, între analiza lucidă şi momentul particular al percepţiei. Individualitatea creaţiei Almei Redlinger o găsim în acest joc subtil, echilibrat, dintre desen şi culoare, în sonoritatea cu totul specială a cromaticii sale, în ritmul compoziţiilor, ce dezvoltă o puternică forţă interioară.”

Alma Redlinger- Natură statică cu dovleac

Gestul Almei Redlinger este energic, riguros. Artista controlează până la ultimul detaliu suprafaţa tabloului, atentă la varietatea expresivă, la compunerea obiectelor, preocupată de a reda starea, senzaţia unui moment. Aşa se explică marea varietate a acestei picturi, în contextul unor subiecte relativ restrânse. Temele preferate de pictoriţă vin din mediul familiar; atelierul, persoanele din apropiere, familia sau prietenii, obiectele din preajma îi ofera prilejul de a alcătui continuu alte compoziţii sau naturi statice. Cu aceasta “recuzită” ea şi-a construit opera pe parcursul a mai bine de cincizeci de ani.(pg.22)

 Prospeţimea lucrărilor ei este dată de capacitatea ei de a înregistra acel moment special, lumina nouă în care vede un vechi obiect, farmecul unei flori, felul în care se compun lucrurile din preajmă. Cele mai multe imagini sunt din propriul atelier. În unele compoziţii ea descrie colţuri sau imagini ample ale atelierului, în altele se restrânge la câteva obiecte sau cărţi, dar totul este privit astfel încât prezenţa umană există.(pg.22-23)
O intuim în felul de organizare a obiectelor, în floarea aşezată într-o vază, în cartea deschisă sau în lucrările aflate pe pereţii atelierului. Alma Redlinger are o mare plăcere de a picta sau desena oameni, în general femei surprinse în diverse atitudini, în clipele de relaxare, citind, privind sau conversând. Ea nu face portrete, căci identitatea e doar sugerată, ci descoperă personalitatea prin expresia de ansamblu a corpului. Ea ştie citi foarte bine expresivitatea gestului, “decupând” personalitatea din atitudinea celui sau a celei reprezentate. Tot aşa se întâmplă şi în cazul obiectelor sau florilor: detaliile sunt neglijate, insistindu-se asupra expresiei, a senzaţiei avute într-un moment anume.
Pictura şi desenele Almei Redlinger sunt efectul unor îndelungi observaţii. Aşa se explică forţa ei de a sintetiza, de a elimina orice surplus, dar în acelaşi timp de a nu pierde identitatea momentului. Aflată sub semnul armoniei, creaţia Almei Redlinger demonstrează o profunda întelegere a problemelor de limbaj. Artista nu se abate de la principii, fără însă a fi didactică.(pg 23)

Alma Redlinger- Natură statică cu nuci

Fină observatoare şi cunoscătoare a personalităţii umane, a unui anume context existenţial, ea inovează prin felul de a privi şi a înţelege lumea din jurul ei, prin modul în care asociază lucrurile. Aşa ne explicăm de ce aceste subiecte, inspirate mereu din acelaşi univers, sunt întotdeauna atât de proaspete şi de pline de viaţă, cucerind privitorul.
Indiferent de tematică, o particularitate a lucrărilor sale o descoperim în dialogul contrapunctic dintre desen şi culoare, în armonia ansamblului. Pictura ei ne îndeamnă să vorbim despre sonorităţi cromatice, despre ritmuri aproape muzicale, despre compoziţii ce au rigoarea structurilor matematice, ţinând într-un atent echilibru percepţia senzorială. Spontaneitatea pe care o degajă pictura sa este bine studiată. Ea stie foarte bine să sugereze, să pună în valoare relaţia dintre elemente, mişcarea, vibraţia lor interioară. Aflată zilnic în faţa şevaletului, ea utilizează un instrumentar complex, operează cu un larg univers cultural.(pg.23)

Alma Redlinger- Natură statică de atelier

Am putea considera pictura ei un jurnal ce şi-a propus să puna în valoare starea de graţie, să ne convingă de frumuseţea aflată în apropierea noastră. Ea iubeşte timpul şi lumea în care trăieşte, fără a neglija insa citeva dintre metodele invatate de la bunici pentru a putea trai micile bucurii zilnice. Una dintre ele, şi poate cea mai importantă, ar fi răgazul aplecării asupra lumii din preajmă, cultivarea propriului eu, placerea “lucrurilor inutile”, bucuria şi sprijinul pe care ni-l dă cultura. Aceleaşi principii le aplică şi în domeniul picturalităţii, asumându-şi modernitatea limbajului din perspectiva rigorilor clasice.
Sinceritatea discursului Almei Redlinger este cuceritoare. Pictura ei este nu doar credibilă, ci, aş spune, chiar benefică, prin capacitatea ei de a transmite privitorului bucuria momentului şi o imagine nouă, reconsiderată, a universului în intimitatea căruia trăim.”(pg. 23)(Maria Magdalena Crişan, Revista AnticArtMagazin, 2007, pg.22-23)

 

Bibliografie: Internet