Fernando Pessoa- Tutungeria

 

Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strâng în mine toate visurile lumii.
 
Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inşi din această lume despre care nimeni

nu ştie cine este

(Iar dacă ar şti cine este, ce anume ar şti?),
Voi daţi spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poţi cunoaşte,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre şi sub fiinţe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri şi albeşte pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.
 
Astăzi mă dau învins, de parcă aş fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aş mai împărţi altă fraternitate
Decât o despărţire, iar casa şi această parte a străzii
Ar deveni un şir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un şuierat din lăuntrul ţestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei şi un scrâşnet în oasele mele.
 
Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.
 
Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.
Educaţia ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la ţară croind planuri măreţe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.
Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?
 
Ce ştiu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu ştiu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Şi nenumăraţi alţii gândesc să devină acelaşi lucru, încât ar fi imposibil

să fie atâţia!

Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reţine, cine ştie?, poate pe nici unul,
Şi numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâţia nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puţin cert?
Nu, nici în mine…
În câte mansarde şi ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înşişi care visează?
Câte aspiraţii înalte şi nobile şi lucide –
Da, cu adevărat înalte şi nobile şi lucide -,
Şi cine ştie, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Şi nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, şi probabil am să rămân aşa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuieşte acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru aşa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calităţi;
Totdeauna cel care aştepta dinaintea unui perete fără uşă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteţ de găini,
Şi auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puţ astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-şi verse peste căpăţâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia şi vântul ce-mi răvăşeşte părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din aşternut;
Însă ne trezim şi constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm şi iată că aparţine altuia,
Ieşim din casă şi vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar şi Calea Lactee şi Indefinitul.
 
(Tu mănânci ciocolată, puştoaico;
Mănânc-o!
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Şi că toate religiile nu te învaţă mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuţa mea murdară, mănâncă!
Ce n-aş da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc şi, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut şi cu viaţa mea.)
 
Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puţin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de faţă,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puţin mă tratez pe mine însumi cu un dispreţ fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Şi rămân încuiat în casă fără cămaşă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă şi tocmai prin asta consolatoare,
Zeiţă elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă şi nefastă,
Prinţesă a trubadurilor, extrem de graţioasă şi colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată şi arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taţilor noştri,
Şi nu mai ştiu ce din categoria modernă – nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, şi inspiră-mă dacă poţi inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi şi nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră şi văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd maşinile care trec,
Văd fiinţe vii şi îmbrăcate care se intersectează,
Văd şi câinii care şi ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Şi toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)
 
Am trăit, studiat, iubit şi chiar am crezut,
Dar azi nu e cerşetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrenţele şi plăgile şi minciuna,
Şi mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,

şi nici n-ai crezut

(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o şopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din şopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.
 
Am făcut din mine numai ceea ce n-aş fi ştiut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezminţit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea şi m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai ştiam cum să-mi pun din nou costumul pe care

nu-l scosesem.

Mi-am zvârlit masca şi m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administraţie
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.
 
Esenţă muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aş mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conştiinţa de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un beţiv
Sau ca pe o rogojină furată de ţigani, ce nu merita doi bani.
 
Iată că Patronul Tutungeriei a ieşit în uşă şi a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziţia capului meu răsucit
Şi cu disconfortul sufletului care nu prea înţelege.
De murit, şi el şi eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu – câteva versuri.
După o vreme, va muri şi firma, vor muri şi versurile mele.
Ceva mai târziu va muri şi strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum şi limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi şi această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alţi sateliţi din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile şi să trăiască sub lucruri

asemănătoare cu firmele,

Totdeauna un lucru în faţa celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile şi unul şi altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului

de la suprafaţă,

Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-şi cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Şi mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.
 
Îmi aprind o ţigară gândindu-mă că le scriu
Şi trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îţi urmezi drumul pe care ai luat-o,
Şi mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate şi competenţă,
Că m-am eliberat de toate speculaţiile,
Şi că metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii.
 
Apoi mă răstorn pe scaun
Şi continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.
 
(Dacă m-aş însura cu fata spălătoresei,
Poate că aş fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.
 
Omul a ieşit din Tutungerie (strecurându-şi mărunţişul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la uşă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves şi-a întors capul şi m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! şi universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal şi speranţă, iar Patronul Tutungeriei a surâs.

(poem semnat Alvaro de Campos)

 

Trad. Dinu Flămând

 

Din vol. Fernando Pessoa, Opera poetică, Humanitas Fiction, 2011, 2012

Fernando Pessoa – În noaptea teribilă

carte

 

În noaptea teribilă, substanţă naturală a tuturor nopţilor

În noaptea de insomnie, substanţă naturală a tuturor nopţilor mele,

Îmi reamintesc stând de veghe în această somnolenţă stânjenitoare,

Îmi reamintesc de cele făcute şi de cele pe care aş fi putut să le fac în viaţă.

Îmi reamintesc, iar o nelinişte

Mă străbate ca o înfrigurare prin corp, ca o spaimă.

Ireparabilul din trecutul meu-acesta este cadavrul!

Toate celelalte cadavre ar putea fi doar iluzie.

Toţi morţii ar putea să fie vii în altă parte.

Şi chiar toate clipele mele din trecut s-ar putea să existe altundeva,

În iluzia spaţiului şi a timpului,

În falsitatea transformării.

 

Dar ceea ce nu am fost, ceea ce n-am făcut,

ceea ce nici măcar n-am visat;

Ceea ce numai acum văd că trebuia să fi făcut,

Ceea ce numai acum văd limpede că trebuia să fi fost-

Iată ce anume e mort undeva dincolo de toţi Zeii,

Iată-iar la urma urmelor era tot ce se afla în mine mai bun-

ceea ce nici Zeii nu pot face să trăiască…

 

Dacă într-o anumită clipă

Eu aş fi luat-o la stânga în loc să o iau la dreapta;

Dacă într-un anumit moment

Aş fi spus da în loc de nu, sau nu în loc de da;

Dacă într-o anumită conversaţie

Aş fi pronunţat frazele pe care numai acuma, în semisomn, le elaborez-

dacă toate astea s-ar fi întâmplat aşa,

Altul aş fi fost eu astăzi, iar probabil că întreg universul

Ar fi devenit pe neobservate şi el altul.

 

Însă nu am luat-o spre partea definitiv pierdută,

Nu am luat-o, nici nu m-am gândit să o iau, şi doar acum îmi dau seama;

Însă nu am spus nici nu şi nici da, şi numai acum văd ceea ce nu am spus;

Iar toate frazele pe care trebuia atunci să le spun răbufnesc din mine acum,

Limpezi, inevitabile, naturale,

Conversaţie încheiată în mod definitiv,

Subiect perfect rezolvat…

Însă numai acum mă doare ceea ce niciodată nu a fost şi nici retrospectiv nu va exista.

 

Ceea ce am ratat cu adevărat nu mai are nici o speranţă

În niciun sistem metafizic

Aş putea lua cu mine în altă lume ceea ce am visat,

Dar aş putea oare duce în altă lume ceea ce am uitat să visez?

Acestea, într-adevăr, visurile nevisate, ele sunt cadavrul.

Îl înmormântez în sufletul meu pentru totdeauna, pentru toate

timpurile, pentru toate universurile.

În această noapte în care nu dorm, şi pacea mă înconjoară

ca un adevăr din care eu nu fac parte,

Iar clarul de lună de-afară, ca o speranţă ce-mi lipseşte, e pentru mine invizibil

11.05.1928

 

Trad. Dinu Flămând

CONFERINŢELE LUI BORGES – POEZIA SAU FRUMUSEŢEA CA SENZAŢIE FIZICĂ

Anne Francois Louis Janmot- Le Poème de l’âme Cauchemar
Poezia sau frumuseţea ca senzaţie fizică– este titlul pe care Borges l-a dat unei frumoase lecţii despre poezie. Emerson, spune Borges, compară biblioteca cu un cabinet magic în care există mai multe „spirite vrăjite”. Ele stau în aşteptare şi pot fi trezite la viaţă numai atunci când se produce acea întâlnire magică dintre Cartea-spirit şi Cititorul-Magician. Altfel, necitită, neiubită, cartea rămâne un obiect ca oricare, fără suflet, fără valoare.
 
Viaţa înseamnă curgere, „panta rei”. „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”(Heraclit) .
Ne schimbăm de la o zi la alta şi-n acelaşi timp cu noi se schimbă şi lucrurile din jurul nostru, implicit cărţile noastre sunt, după fiecare lectură, altele. O carte devine cu adevărat valoroasă atunci când îşi găseşte cititorul potrivit. Miracolul se întâmplă în momentul în care între opera literară şi cititor se creează acea chimie sinonimă  cu chimia unui „coupe de foudre”. Iar substanţa care menţine focul viu este limbajul comun. Întâlnirea ideală se petrece când există un sistem de semne comun, când Cititorul trăieşte actul estetic ca pe o descoperire, ca pe o rememorare a unor lucruri de mult ştiute. Pe bună dreptate, spune Borges, limbajul este un fenomen artistic. Întâlnirea cititorului cu semnul trezeşte în mintea lui acele semnificaţii acumulate în urma altor experienţe. Categoriile estetice pot fi aplicate şi limbilor. Şi Borges dă drept exemplu cuvântul „luna”,  în franceză, „lune”, „luna” în castiliană- are ceva misterios, „moon”în engleză creează o senzaţie de linişte, de odihnă. În schimb, „selene”din greacă e mult prea încărcat de sensuri. Pe treapta superioară  funcţiei denotative a limbajului se află funcţia conotativă. Metafora este operă estetică de gradul al doilea. Atunci când în loc de cuvântul „lună” poetul spune „oglinda timpului”, deja avem o operă estetică încărcată de conotaţii. Poetul le descoperă iar cititorul le dă viaţă, le pune în valoare. „Cînd citim un poem bun, spune Borges, gîndim că şi noi am fi putut să-l scriem, deci acest poem preexista în noi.” Aşa se ajunge la definiţia platoniană a poeziei: “acest lucru gingaş înaripat şi sacru.” “Euritmie în zbor”, cum spunea Ion Barbu. Muzică. Maieutica lui Borges în materie de poezie capătă sens atunci când  discipolul, virtualul consumator sau creatorul de poezie este pregătit să primească lecţia.
 
Fiind profesor la Facultatea de Filozofie şi Litere din Buenos Aires, Borges îşi îndemna studenţii să-l citească singuri pe Shakespeare, fără să folosească bibliografia shakespeareană. „De ce să nu studiaţi direct textele?” Dacă aceste texte vă plac, bine; iar dacă nu vă plac, lăsaţi-le (din moment ce ideea lecturii obligatorii, la literatură, este o idee absurdă, cum la fel de absurd ar fi să vorbeşti de fericire obligatorie). Cred că poezia este ceva ce se simte şi dacă dumneavoastră nu simţiţi poezia, dacă nu aveţi sentimentul frumosului, dacă o relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti ce s-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris pentru dumneavoastră.
 

Lipsa lecturii şi a interpretării în viziune proprie a unor autori  a dus la formarea şi perpetuarea unor stereotipii, la secătuirea de sens şi de frumuseţe a operei acestora.  Astfel, există mari poeţi aruncaţi într-un con de umbră, purtând ca pe nişte stigmate supranume cu care se confundă întreaga lor operă: Eminescu-„Luceafărul”, Bacovia –„nevroticul ce plânge pe-o singură coardă”, I. Barbu -„ermeticul”. În timp, situaţia nu s-a schimbat prea mult. Şcoala românească scoate pe bandă rulantă generaţii întregi de „analfabeţi ai sensibilităţii”cum îi numeşte Dinu Flămând.Toată lumea se mulţumeşte să parcurgă o programă aridă, iar la final, absolvenţii (chiar şi ai unor şcoli în domeniu) nu sunt capabili să trăiască, să simtă frumuseţea unui tablou de valoare, a unei bucăţi muzicale, a poeziei, a frumosului. Le lipseşte, pur şi simplu, acel ceva greu de definit -aşa cum greu de definit este iubirea- simţul estetic. Le este amputată o anumită formă de fericire. Pentru că apropierea de poezie, înţelegerea şi retrăirea, „rememorarea” acelor imagini pe care ea ţi le transmite e sinonimă cu apropierea de fiinţa iubită.

În conferinţa sa, Borges arată o cale de-a pătrunde în tainele poeziei comparând un sonet al lui Francisco Quevedo, închinat ducelui de Osuna  cu un sonet al poetului argentinian Enrique Banchs. De ce îl atrage mai mult poemul celui din urmă? Surprinzător, citind sonetul lui Banchs există câteva motive poetice care fac trimitere la Borges: oglinzile, trandafirul, penumbra, iubirea. Iată sonetul :”

Ospitalieră şi devotată în reflectarea sa
în care lumea materială obişnuieşte să fie aparenţă
este oglinda ca un clar de lună în penumbră. Fastul nopţilor îi dă lumina pâlpâitoare a lămpii

iar tristeţea, trandafirul care înclină capul în cupa agonizândă. Durerea se dublează şi, la fel,

toate câte-mi sunt grădina sufletului
Şi poate speră ca într-o zi să poposească
în iluzia liniştei sale albastre
Oaspetele care s-o lase să reflecte
frunţi alăturate şi mâini înlănţuite.

(Enrique Banchs –Hospitalario (Ospitalier))

În viziunea lui Borges  frumuseţea ne pândeşte la orice pas. Depinde de fiecare dintre noi cât suntem de pregătiţi s-o căutăm şi s-o primim ca pe un mare dar de la Creator. Studierea diacronică a literaturii este irelevantă. Timpul şi spaţiul n-ar trebui să influenţeze actul estetic. Frumuseţea, spune Borges,  o simţim, ori nu. Ne pierdem în discuţii sterile, scăpând din vedere esenţialul. Şi Borges l-a sintetizat în versul lui Angelus Silesius: „La rosa sin porque florece porque florece”(„Trandafirul , fără un motiv anume, înfloreşte pentru că înfloreşte.”). 

Poezia este sau nu este.

 

Bibliografie: J.L. Borges, Cărţile şi noaptea, Junimea, 1988

 
 
 
  

FERNANDO PESSOA

Ştim să-i învăţăm doar pe cei morţi adevăratele reguli de-a trăi”(Pessoa)

 
 
Lisabona- „acolo unde pământul se sfârşeşte şi începe marea”(Camoes), 13 iunie 1888, ora 15 şi 20 de minute, în casa cu numărul 4 din piaţa Sao Carlos, se năştea Fernando Antonio Nogueira Pessoa. Anul 1974, când, după patru decenii de oprimare, portughezii au reuşit să-şi recucerească demnitatea şi să se scuture de dictatură prin aşa-numita „revoluţie a garoafelor”aduce Portugalia în inima Europei. Patru ani mai târziu era comemorat centenarul naşterii lui Pessoa. Cu acest prilej, „unul dintre cele mai importante cazuri de exportabilitate din toate timpurile” devine poetul Fernando Pessoa. Egal în poezie cu Saint John Perse, Maiakovski şi Gottfried Benn (Alain Bosquet), creator din stirpea lui Picasso, Stravinski, Joyce, Braque, Hlebnikov şi Le Courbusier (Roman Jakobson), Fernando Pessoa, alături Camoes, înseamnă însăşi limba portugheză. Am suferit în mine, cu mine, aspiraţiile tuturor erelor, şi împreună cu mine au colindat , pe ţărmul auzit al mării, neliniştile (desassossegas) tuturor timpurilor. Ceea ce oamenii au vrut, şi nu au înfăptuit, ceea ce sufletele au fost , şi nimeni nu a spus-din toate acestea s-a plămădit sufletul sensibil cu care am colindat pe ţărmul mării.(O Livro do Desassossego) În cele patru decenii de salazarism Portugalia a fost marginalizată, poezia s-a autoizolat  în marginile spaţiului lusitan, iar teatrul şi proza s-au provincializat. (Am trăit o experienţă asemănătoare şi ştim traiectoria literaturii române în raport cu cea europeană după Al Doilea Război Mondial.)
 
Anul 1978 a însemnat anul redescoperirii lui Pessoa prin aşa-zisul său jurnal, “Cartea neliniştirii”, care a fost tradus în numeroase limbi europene devenind în scurt timp best- seller.
 
În cufărul găsit după moartea lui Pessoa au fost inventariate în jur de 27 453 de texte, deşi în timpul vieţii nu publicase decât patru plachete de poeme şi sonete scrise în engleză şi volumul de poezii Mesaj care primise premiul al doilea la un concurs pe teme patriotice. Perioada îndelungată petrecută în Africa de Sud (unde tatăl său vitreg avea funcţia de consul) în care primeşte o educaţie de tip saxon, îi influenţează atât gândirea cât şi opera determinându-i  bilingvismul-scria cu aceeaşi uşurinţă atât în portugheză cât şi în limba lui Shakespeare.
Numele lui Fernando Pessoa va rămâne legat de cea mai importantă revistă a primului val de modernism portughez, Orpheo, perioadă în care se manifestă generaţia de tranziţie dintre simbolism şi avangardă. În 1915, pledând pentru noua poezie, pe care doar el o visa, în revista Orpheu, se nasc cei trei heteronimi ai săi. Autor „multiplu precum universul”, Pessoa nu poate fi afiliat unui anume curent literar, amploarea proiectelor sale fiind uluitoare prin variabilitatea stilistică, dar şi prin cantitate: inventează şi abandonează curente, şcoli, doctrine, c-o uşurinţă nemaiîntâlnită, dând uneori impresia că s-ar afilia unor -isme la modă.
 
Întors în Portugalia, încearcă în 1907 să pună bazele unei tipografii, după ce renunţase la Facultatea de Litere, dar dă faliment. Trăieşte, pur şi simplu, de azi pe mâine dintr-un umil salariu de traducător pentru corespondenţa câtorva oficii comerciale resemnându-se într-o existenţă plină de rutină şi refuzând pur şi simplu să mai părăsească Lisabona. Evadările sale din acest spaţiu sufocant vor fi pur imaginative prin intermediul zecilor de heteronime cărora le-a inventat un anume statut social, care vor călători peste mări şi ţări, vor locui la ţară sau în Brazilia reuşind astfel să se sustragă destinului implacabil:
 
Marile nelinişti ale sufletului nostru sunt întotdeauna nişte cataclisme cosmice. Atunci când ne ating, de jur împrejurul nostru soarele începe să-şi rătăcească drumul, iar stelele, să se perturbe. Vine o zi, pentru orice suflet simţitor, când Destinul i se transformă în apocalipsa unei angoase – când se prăbuşesc cerurile şi toate lumile peste disperarea lui
A te simţi o fiinţă superioară, dar a te vedea tratat de Destin mai rău decât dacă ai fi un infirm – cine ar putea să se laude că e om într-o astfel de situaţie?”, afirmă cel mai renumit dintre heteronimii săi, Bernardo Soares, autor al Cărţii Neliniştirii.
 
Fernando Pessoa n-a avut nici măcar bucuria de-a trăi o mare iubire. În viaţa lui a existat o singură femeie-Ofelia Queiros, cu care a purtat vreme de un an o corespondenţă impresionantă- au fost găsite cincizeci de scrisori. La capătul unui an de iubire platonică, Pessoa însuşi taie, scurt, firul relaţiei pe motiv că nu-i capabil să susţină o familie din punct de vedere material. Cei doi vor rămâne prieteni, Ofelia Queiros rămânându-i fidelă lui Pessoa chiar dacă se revăd abia după nouă ani când vor lua legătura printr-un nepot al acesteia. Aşa cum regele Midas fusese blestemat ca, orice atinge să se transforme în aur, Pessoa purta în sângele destinului său forţa ca tot ceea ce atinge să se transforme în literatură. Astfel, episodul Ofelia este asimilat, personajul devine o ficţiune care a avut doar un simplu rol în “drama cu oameni” care a fost viaţa lui Pessoa. “Viaţa-text” îşi va urma cursul în momentul în care experimentul ontologico-estetic se va fi terminat.
 
Sînt într-o defensivă nesfârşită, scrie Pessoa în jurnalul său. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea-noaptea singur străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui-mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.
Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit-eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător-eu cel pe care mereu alţii l-au condus.
 Ceva în mine cerşeşte veşnic milă-şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.
 Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.
Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam idea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar idea absolută a vieţii.( 1931, Cartea Neliniştirii– trad. Mihai Zamfir)
 
La 30 noiembrie 1935, când Fernando Pessoa murea, la doar 47 de ani, opera sa era precum vârful unui aisberg, cunoscută doar în mediile literare portugheze.
Format la şcoala clasicilor greco-latini, a gnosticilor alexandrini, trecând apoi prin literatura ezoterică, prin poezia metafizică engleză, cu un popas destul de lung în grădina literelor lui Shakespeare şi a lui Poe, până la decadenţii veacului trecut, Pessoa rămâne scriitorul a cărui operă e greu de clasificat. Ca şi Ion Barbu, creator al acelei Helade, „chenar de ingenuu şi rar”, Pessoa îşi îndreaptă atenţia către o Grecie a poeziei absolute:
 
XIV
Nu-mi pasă de rime. Rareori
Doi copaci, aşezaţi unul lângă celălalt, sunt identici.
Eu gândesc şi scriu aşa cum florile au culoare
Însă mai imperfect în felul de a mă exprima
Fiindcă-mi lipseşte simplitatea divină
De-a fi doar exterior pe de-a-ntregul.
 
Privesc şi mă emoţionez,
Mă emoţionează apa cum curge pe un teren înclinat,
Iar poezia mea e firească asemeni unei rafale de vânt…
 
 Primele poeme le-a scris în engleză între 1905-1908, influenţat de poezia simbolistă şi de curentul portughez „saudosist”, dar debutul se petrece în 1912 în revista A Aguia (Acvila) în calitate de critic literar, cu o serie de articole despre poezia portugheză. Unul din articolele sale se numeşte “În pădurea înstrăinării” – tema înstrăinării şi a căutării de sine, rămânând substanţa operei sale. În toată acestă perioadă se caută, încearcă să se rupă de simbolism şi momentul oportun apare atunci când cunoaşte opera lui Marinetti. Futurismul a fost ca o scânteie care a străbătut întreaga Europă şi în urma căruia au rămas trei mari poeţi: Apollinaire, Maiakovski şi Pessoa.
 
În tot ceea ce a scris Fernando Pessoa, graniţa dintre ficţiune şi realitate rămâne nedefinită însă, ceea ce-l face inedit şi special, sunt heteronimele pe care le-a creat. În loc să plăsmuiască replici diferite ale unui personaj sau să semneze sub diverse pseudonime, el a creat heteronime, care generează replici, personaje, „drama în oameni” (Drama em gente), cum zice el, o mulţime care se manifestă pe diferite voci. Ce sunt heteronimele lui Pessoa? Sunt multiplii săi, personaje diverse cărora le-a inventat şi o biografie, un statut social şi al căror destin va depinde de cel al creatorului lor. Uneori vor coresponda între ei, vor polemiza, chiar, în presă. Opera pseudonimă este cea a autorului „în propria persoană” mai puţin semnătura numelui său; opera heteronimă este cea a autorului „în afara persoanei sale”; adică ea este cea unei personalităţi în întregime fabricată de el, aşa cum ar fi replicile unui personaj dintr-o piesă de teatru oarecare, scrisă de mâna sa.”Aşadar, genitorul se află „în afara persoanei sale” vede lumea creată de el „din exterior”- e o adevărată iluzie, spune Pessoa, să crezi în propria „unitate şi unicitate”. „M-am distrus pentru a crea; atît de bine m-am exteriorizat înlăuntru încât în interior nu mai exist decât în-afară”(Cartea neliniştirilor)
 
Toată această arhitectură heteronimică stă sub semnul întâlnirii cu opera lui Walt Whitman, Alvaro de Campos, unul din poeţii născuţi din imaginaţia lui Pessoa, fiind identificat cu el. Editorul şi traducătorul în engleză al operei lui Pessoa, Richard Zenith a descoperit şaptezeci şi doi de heteronimi, dintre care se individualizează printr-o operă bine definită: Alberto Caeiro (simbolistul), Ricardo Reis ( neoclasicul) şi Álvaro de Campos (futuristul)- poeţii şi „semi-heteronimul“ pessoan Bernardo Soares (un alter-ego al poetului), autor Cărţii Neliniştirilor. Cei patru, alături de ortonimul Pessoa, se raportează la tradiţii culturale total diferite, însă bine conturate, complexe, uluitoare. Apariţia lor s-a datorat unei crize existenţiale, fiind ca o salvare de angoasa realului; astfel Pessoa s-a distanţat de creaţia anterioară portugheză şi a pus propria sa temelie. Într-o scrisoare către Adolfo Casais Monteiro, Pessoa dezvăluie erupţia heteronimilor săi cei mai importanţi: „Cred că în 1912 mi-a venit ideea să scriu câteva poeme de factură păgână. Am plăsmuit ceva în versuri neregulate (nu în stilul lui Alvaro de Campos) şi pe urmă am abandonat această încercare. Cu toate acestea, într-o penumbră confuză, am întrezărit un vag portret al persoanei care făcea acele versuri(se născuse, fără ca eu s-o ştiu, Ricardo Reis): După un an şi jumătate, poate chiar doi, mi-a venit ideea să-i joc o festă lui Sa-Carneiro-să inventez un poet bucolic, întrucâtva complicat, şi să-l prezint, nu-mi amintesc în ce formă, ca pe un poet real. Timp de câteva zile am încercat să scriu fără să reuşesc. Într-o bună zi, când renunţasem la acel proiect-era 8 martie 1914 –m-am apropiat de un scrin înalt şi, luând un teanc de hârtii, am început să scriu în picioare cum fac dintotdeauna când pot. Şi am scris fără întrerupere, treizeci şi ceva de poeme, într-un fel de extaz a cărui natură nu puteam s-o definesc. A fost ziua triumfală a vieţii mele, şi niciodată nu voi avea alta la fel. Am început cu un titlu, Păzitorul de turme. Iar ce a urmat a fost apariţia în interiorul meu a cuiva pe care de îndată l-am numit Alberto Caseiro. Iartă-mi absurditatea expresiei: în mine a apărut maestrul meu. Aceasta a fost senzaţia imediată pe care am avut-o Şi totul era atât de extraordinar, încât după ce am scris cele treizeci de poeme, pe o altă hârtie am început să scriu, fără să mă opresc, Ploaie oblică, de Fernando Pessoa. Imediat şi în întregime… A fost întoarcerea lui Fernando Pessoa-Alberto Caeiro la Fernando Pessoa pur şi simplu. Sau mai bine: a fost reacţia lui Fernando Pessoa contra inexistenţei lui Alberto Caeiro…
 
Odată apărut Alberto Caeiro, am încercat imediat să-i găsesc instinctiv şi subconştient- discipoli. L-am smuls pe Ricardo Reis din falsul lui păgânism, i-am descoperit numele şi l-am construit după chipul şi asemănarea lui, pentru că deja îl vedeam. Şi brusc, în derivaţia juxtapusă cu Ricardo Reis, mi-a apărut impetuos un nou individ. Dintr-un foc, şi la maşina de scris , fără pauze nici corecturi, a apărut Oda triumfală a lui Alvaro de Campos. Oda şi omul cu numele pe care le au.”
 
Fără să negăm semnificaţia de natură filosofică a heteronimilor, aceştia sunt mai degrabă, dintr-o perspectivă stilistică, sinteze de cultură şi, cu siguranţă, n-au apărut în momentul fixat de o anume scrisoare, ci ca urmare a unei îndelungate elaborări. Să-i luăm pe rând:
 
Alberto Caeiro maestrul meu”, spune Pessoa. Inventat cel dintâi, este autorul naiv care scrie în vers liber, filozofează continuu, excesiv de cerebral cu un discurs intelectualizat . Octavio Paz afirma că „Alberto Caeiro e soarele în jurul căruia ceilalţi trei gravitează. Reis crede în formă, Campos în senzaţie, Pessoa în simbol. Caeiro nu crede în nimic. El există“. Caeiro este tot ceea ce Pessoa n-a putut fi. A frecventat foarte puţin şcoala şi când a aflat că-i numit „poet materialist”  a vrut să ştie care-i mesajul acestei doctrine. El nu se consideră un filozof veritabil, ci un gânditor precum Socrate şi Lao Tzî. Astfel că încearcă să soluţioneze problemele metafizice prin întoarcerea la natura care nu are alt sens decît acela de exista: „Eu niciodată n-am păzit turme,/ Dar e ca şi cum le-aş fi păzit./ Mi-e sufletul ca un păstor,/ Cunoaşte vîntul şi soarele/ Şi se lasă dus de mîna Anotimpurilor/ Urmîndu-le şi privindu-le“. În plus, Caeiro afirmă că senzaţia este centrul crezului său artistic, fiind adînc înrădăcinată în toată fiinţa sa: “Eu n-am vreo filosofie: am simţuri…/Dacă vorbesc despre Natură nu înseamnă c-aş şti ce este ea anume./Înseamnă că o iubesc, şi din pricina asta o iubesc,/Căci cel ce iubeşte niciodată nu ştie ce anume iubeşte,/Nici nu ştie de ce iubeşte, nici ce înseamnă iubirea…A iubi este eternal inocenţă, Şi unica inocenţă este a nu gîndi...”(Paznic de turme)
Caeiro reduce tot ceea ce-l înconjoară la ce poate fi verificat prin senzaţiile sale. „Unic poet al naturii“, aşa cum se autodefineşte, scrie poeme naturale astfel încât criticii consideră că opera sa e „singura afirmaţie adevărată“ pe care ar fi făcut-o Pessoa vreodată. Este omul reconciliat cu natura care visează la frumuseţea absolută şi îndepărtarea de universul citadin. Caeiro va ajunge să nege toate esteticile, toate valorile, toate ideile. Pentru el există doar ceea ce există: Privesc zborul păsării care trece fără să lase urme,/E altfel decât trecerea animalului, care lasă o amintire-n ţărână./Pasărea trece şi uită, aşa se şi cade./Animalul, acolo unde nu mai este şi din această pricină e de prisos,/Arată că el a fost , ceea ce nu mai serveşte la nimic./Amintirea este o trădare a Naturii./ Fiindcă natura de ieri nu este Natură./Ceea ce a fost nu mai e nimic, iar a-ţi aminti înseamnă a nu vedea./Treci, pasăre, treci, şi învaţă-mă trecerea.”(XLIII)
 
În vreme ce Alberto Caeiro ia naştere „într-un soi de extaz a cărui natură nu o pot defini“(Pessoa), Ricardo Reis este rodul unui proces creator pe care autorul însuşi îl recunoaşte ca fiind mult mai lipsit de spontaneitate. El personifică un alt aspect al culturii, acela al revenirii la clasicismul antic. Parodiindu-l pe Horaţiu, poezia lui Reis ilustrează viziunea lumii moderne asupra Antichităţii. În odele lui musteşte o adevărată tradiţie filoclasică care s-a manifestat de-a lungul întregului secol al XIX-lea în operele lui Keats, Schelley, Holderlin, Goethe. Acest ideal clasicist este filtrat la nivelul deziluziilor modernului secol douăzeci:”Deasupra adevărului stau zeii/Iar ştiinţa noastră-i copie ratată/A siguranţei lor/Că Universu-există.//Totul e tot, dar mai presus sunt zeii,/Nu îi revine ştiinţei să-i cunoască;/Să adorăm astfel/Al lor chip precum floarea,//Fiindcă vizibili văzului înalt,/Reali ei sunt cum floarea e reală./Şi-n calmul lor Olimp/Altă natură sunt.”
     
La Reis chiar şi erosul este trecut printr-o serie de filtre intelectuale, deşi se adresează unor personaje feminine-Lidia, Hloe…de fapt este vorba despre o iubire platonică. “Anticul ritm purtat în tălpi desculţe,/Acelaşi ritm de nimfe repetat,/Sub arbori cînd răsună/al dansului lor ropot,//Pe alba plajă-l evocaţi, făcînd Caspuma să albească; voi copii,/Ce n-aveţi încă griji,/Doar zgomotoasa roată//Se-nvîrte, cînd Apolo îşi arcuieşte,/Ca ramu-nalt, azurul aurit/Mareea cea perenă/Curge în flux, reflux.”
 
Alvaro de Campos este opusul lui Caeiro. Pare să aibe o identitate culturală mai bine definită. El reprezintă modernismul integral, adică avangardismul materializat în futurism. Este singurul heteronim care evoluează, atmosfera în care se mişcă fiind mult mai explicită. În aceeaşi scrisoare către Casais Monteiro, Pessoa afirmă: „Şi acum un amănunt pe cât de real pe atât de isteric: când am scris anumite pasaje din Note întru amintirea maestrului Caeiro, ale lui Alvaro de Campos, am plâns cu lacrimi adevărate.”
 
Ca şi Whitman, Campos este obsedat de oameni şi de maşini. Maşinile sunt reproducere, multiplicare a proceselor vitale care ne seduc şi ne îngrozesc totodată pentru că prin ele descoperim coabitarea ciudată dintre inteligenţă şi inconştienţă. Însă ele sunt doar una din feţele contemporaneităţii, cealaltă, mult mai evidentă este promiscuitatea socială.Dacă observ cu atenţie viaţa pe care o trăiesc oamenii, nu găsesc nimic în ea care să o deosebească de viaţa trăită de animale. Şi unii, şi alţii sunt aruncaţi fără ştiinţa lor printre lucruri în mijlocul lumii; şi unii, şi ceilalţi ajung uneori să uite de condiţia lor; şi unii, şi alţii străbat zilnic acelaşi parcurs organic; nici unii, nici alţii nu gândesc mai mult decât ceea ce reuşesc să gândească, şi nici nu trăiesc mai mult decât ceea ce reuşesc să trăiască.”  Astfel poetul e nevoit să recurgă la o adevărată retorică a măştilor pentru a-şi exprima mesajul liric: “Mi-am scos masca şi m-am văzut în oglindă./Eram copilul de-acum nu ştiu câţi ani./Nu mă schimbasem deloc…/Ăsta e avantajul de-a şti să dai jos masca./Eşti mereu copilul,/ Trecutul care a fost/Copilul./Mi-am scos masca şi apoi mi-am pus-o iar./Aşa, fără mască/Şi mă întorc la personalitate ca la un capăt de linie.”
 
Pornind de la futurismul lui Marinetti, Pessoa reuşeşte, prin intermediul heteronimilor săi, în special, prin Alvaro de Campos, să inventeze un nou curent literar, Senzaţionismul, care alături de Ultraismul lui Borges scot în evidenţă pluralitatea fiinţei, fiecare pe căi diferite: unul, prin heteronimie, altul, prin obsesia oglinzilor. Fiecare om îl conţine în el pe toţi oamenii-prezenţi, trecuţi şi viitori. Totul în jur nu este decât un vis în alt vis, o reflectare în altă reflectare, o serie infinită de sfere concentrice. Tensiunea existenţială a operei lui Pessoa rezidă în intuiţia că el şi ei alcătuiesc un singur tot. Atât Borges cât şi Pessoa şi-au căutat propria voce pe parcursul întregii opere. „Una din preocupările mele constante este aceea de a încerca să înţeleg cum se face că ceilalţi oameni există, cum se face că există suflete-altele decât al meu-cum se face că există conştiinţe străine conştiinţei mele pentru că există conştiinţa mea, ea mi se pare unică.” (Cartea Neliniştirii)
Bernardo Soares priveşte lumea fremătând. El nu pretinde să descifreze realul. Se foloseşte de privire doar ca să-i dea emoţii, căci lumea lui e făcută din emoţii, iar el îşi propune să schimbe lumea emoţiilor. Bernardo Soares vrea să-i atribuie lumii opace care îl înconjoară emoţia pe care o simte în interioritatea lui”, spune Antonio Tabuccchi despre autorul jurnalului care l-a făcut celebru pe Fernando Pessoa.Tipărit abia în 1982 sub titlul ales de însuşi Pessoa – O Livro do Desassossego (desassossego-neliniştire), semnat de “semi-heteronimul” Bernardo Soares, jurnalul lui Pessoa rămâne o referinţă documentară de prim ordin. Din multe puncte de vedere jurnalul său este “un tratat de etică răsturnat”. Homo ethicus, Bernardo Soares, face operă de moralist  amintind  prin nihilismul reacţiilor sale de personajul lui Musil, Ulrich:
Dacă observ cu atenţie viaţa pe care o trăiesc oamenii, nu găsesc nimic în ea care să o deosebească de viaţa trăită de animale. Şi unii, şi alţii sunt aruncaţi fără ştiinţa lor printre lucruri în mijlocul lumii; şi unii, şi ceilalţi ajung uneori să uite de condiţia lor; şi unii, şi alţii străbat zilnic acelaşi parcurs organic; nici unii, nici alţii nu gândesc mai mult decât ceea ce reuşesc să gândească, şi nici nu trăiesc mai mult decât ceea ce reuşesc să trăiască. Pisica se întinde la soare şi adoarme. Omul se întinde în viaţă, în toată complexitatea ei, după care adoarme în ea. Nici unul, nici altul nu scapă de legea fatală de a fi cum este. Nici unul, nici altul nu se eliberează de greutatea de a fi. Cei mai valoroşi dintre oameni iubesc gloria, însă nu ca pe o imortalitate care le-ar aparţine, ci ca pe un soi de imortalitate abstractă, la care probabil că ei nici nu participă.

Consideraţiile de acest fel, destul de frecvente în ceea ce mă priveşte, mă îndeamnă să am o admiraţie subită pentru oameni pe care în mod instinctiv îi detest. Mă refer la mistici şi la asceţi – la anahoreţii tuturor Tibeturilor, la Simionii Stâlpnici ai tuturor stâlpilor. Ei încearcă într-adevăr,chiar dacă în mod absurd, să se elibereze de condiţia animalică. Ei vor cu adevărat, chiar dacă prin nebunie, să nege legea vieţii, expunându-sela soare în aşteptarea morţii, fără să se gândească la ea. Ei sunt căutătorii, chiar dacă rămân înţepeniţi în vârful unui stâlp; tot ei sunt cei care doresc intens, chiar dacă ascunşi în adâncul unei chilii întunecate; ei vor ceea ce nu cunosc, chiar în condiţia de martir la care sunt supuşi şi cu rănile de care au parte.

Iar noi, toţi ceilalţi, care trăim animalic, chiar dacă mai mult sau mai puţin complex, traversăm scena ca nişte figuranţi muţi, mulţumindu-ne cu solemnitatea vanitoasă a ceremoniei. Cu toţii, oameni şi câini, pisici şi eroi, purici şi genii, ne jucăm de-a existenţa fără să ne gândim la ea cu adevărat (căci cei mai buni dintre noi nu gândesc decât de dragul gândirii) sub imensa pace a stelelor. Ceilalţi – misticii orei fatale şi ai sacrificiului – cel puţin simt cu trupul lor, zilnic, prezenţa magică a misterului. Ei s-au eliberat, fiindcă neagă soarele vizibil: ei sunt plini, fiindcă s-au golit de toată vacuitatea lumii.

Tot vorbind despre ei, devin şi eu ca ei, aproape un mistic, darn-aş fi capabil să trec dincolo de stadiul acestor cuvinte scrise sub influenţa unei înclinaţii ocazionale. Eu rămân pentru totdeauna unul din Rua dos Douradores, ca şi întreaga umanitate de altfel. Rămân, fie în versuri, fie în proză, un funcţionar comercial. Mistic sau nu, mărginit sau supus, rămân pentru totdeauna un sclav al senzaţiilor mele şi al clipei în care le simt. Rămân mereu, sub marele baldachin albastru al cerului mut, pajul unui rit neînţeles, înveşmântat cu viaţa, în timp ce oficiez acest rit executând, fără să le pricep rostul, anumite gesturi şi anumiţi paşi, anumite ocoluri şi reverenţe, până în clipa în care sărbătoarea se va încheia (sau va lua sfârşit rolul meu la această serbare) şi voi putea să mă retrag ca să mă ghiftuiesc cu fel şi fel de bunătăţi; întinse, pe mese, în uriaşele cuhnii, să zicem, din fundul grădinii.”

 
Până la urmă vocea polifonică a lui Fernando Pessoa a dat cea mai frumoasă simfonie a poeziei moderne portugheze şi europene:
 
XXXV
 
„Am isprăvit. Mi-e inima de piatră.
Azur pustiu, e ziua o statuie
Străină mie, bucuroasă, iată,
De-a fi nu-Eu (vrea chinul să mi-o spuie)
Eu, ce-am dat greş în tot mă tânguiesc
De simplul fapt doar că m-am tânguit,
E soarta lumii, ce e de greşesc?
Şi soarta după Soartă s-a năimit.
De poposim ori adăstăm, ce-nseamnă,
Când semnul nostru e nimicnicia?
Să jucăm jocul cugetul ne-ndeamnă
Cel ştiutor că-aceasta e solia
În stele ce-a fost scrisă şi-a primit,
Când stirpea şi născarea ne-au năşit.”
 
 
 
Bibliografie:Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, Humanitas, 2009
                     Fernando Pessoa,Opera poetică, Humanitas Fiction 2011