J.M. Coetzee – Dezonoare

 

 

52 de ani. Divorţat. Îşi caută plăceri pe unde apucă. Pe moment este Soraya, prostituată de lux, angajată a agenţiei Discret Escort. Pentru o şedinţă de 90 de minute îi plăteşte 400 de rand. “Trăieşte în limitele venitului său, ale firii sale, ale resurselor afective. Dacă e fericit? După majoritatea etaloanelor, da, crede că este. Totuşi, nu uită ultimul refren al corului din “Oedip”: nu spune că un om e fericit decât după moarte.”

Îşi câştigă existenţa la Universitatea din Cape Town, fost profesor de limbi moderne, după restructurare, adjunct de comunicare, având dreptul o dată pe an să ţină un curs. Conform disciplinei „Comunicare 101”, societatea a creat limbajul cu scopul de a-l ajuta pe om să-şi transmită gândurile, sentimentele şi intenţiile sale. După părerea lui, originea limbajului stă în muzică, în nevoia de-a umple  cu sunete sufletul omenesc  atât de încăpător însă, atât de pustiu. A scris trei cărţi care n-au avut niciun ecou. În ultimii ani intenţia lui de-a scrie despre Byron a eşuat în plictis. În profesia  de dascăl n-a excelat niciodată. E asemeni multora dintre colegii săi de generaţie – tributar unei educaţii inadecvate sarcinii care-i revine: “un fel de clerici într-o eră postreligioasă”, cum se autodefineşte.

“Continuă să predea fiindcă aşa îşi câştigă pâinea; dar şi pentru că e o lecţie de  umilinţă, îi aminteşte care îi e locul în lume. Nu-i scapă ironia situaţiei: cel care este chemat să predea învaţă cea mai aspră lecţie, iar cei care sunt chemaţi să înveţe nu învaţă nimic.”

Gândind la Soraya, femeia care i se dăruieşte contra cost, în fiecare joi după amiază, David Lurie este surprins să constate cu cât de puţin ajunge omul să se mulţumească. Nu mai departea, romantica Emma Bovary ajunsese să creadă că marea fericire cântată de poeţii pe care-i citise este întocmai acea stare obţinută după o amiază întreagă de regulat. Biata Emma! Trăia în  plin extaz în urma acestor acuplări pasagere.

Dar şi viaţa lui ajunge la un punct de răscruce. Mai întâi, o întâlneşte, întâmplător, pe Soraya şi  descoperă că femeia căreia îi plătea, cu generozitate, serviciile sexuale era, de fapt, mamă a doi copii, cu un statut social, aparent, cât se poate de onorabil. În urma devoalării secretului Sorayei  între cei doi se instalează un soi de stânjeneală care îi determină să înceteze întâlnirile. Astfel, lipsită de întâlnirile de joia, viaţa lui David Lurie devine tot mai anostă. Până când…o întâlneşte pe ea: studenta  Melanie Isaacs. Micuţă, subţire, cu pomeţi de chinezoaică, îmbrăcată ţipător, şocant. Tipul piţipoancei. Cum nu trece trimestru în care profesorul David Lurie să nu se îndrăgostească de vreo studentă de-a sa, de astă dată, Melanie îi căzuse cu tronc.

O întâlnire banală, o invitaţie la ceai, în bârlogul amorezului, care se prelungeşte cu o sticlă de Meerlust, pare a fi începutul unei idile dintre venerabilul profesor şi mult prea tânăra lui studentă. Din păcate, Melanie nu vibrează deloc la încercările lui de a o cuceri, toate asalturile cu iz pasional transformându-se  într-un soi de plictis. Mica veveriţă nu se lasă prinsă în capcana bătrânului şarpe.

Însă David Lurie, ca orice mascul- vânător de profesie, nu cedează la prima încercare eşuată şi continuă asaltul. Mai întâi, merge la Universitate şi copiază datele din dosarul studentei precum şi numărul de telefon. O sună, o invită la o plimbare care se finalizează cu o scenă jalnică de amor, fata mergând mai mult din obligaţie. Prezentă la cursul lui de literatură, Melanie este tot mai  apatică şi încearcă de fiecare dată să se facă nevăzută. Comportamentul fetei nu-i dă deloc de gândit lui David Lurie, „respectabilul” profesor universitar continuând să se poarte ca un adolescent. Ca orice mascul, aflat către apusul virilităţii, David Lurie vrea să-şi dovedească sieşi că este încă un mare cuceritor. Că poate supune chiar şi o tânără care i-ar putea fi nepoată, fără să-i treacă prin cap că fetei nu-i plac bătrânii. Crede  că poate abuza pe oricare dintre studentele sale, din postura de profesor, ştiind bine că de bunăvoinţa lui ar fi putut să-i depindă chiar viitorul . Păcatul a căzut pe biata Melanie, o copilă, în definitiv, care nu are abilitatea unei femei mature să se opună vehement insistentului  Casanova. În mintea lui David Lurie nu încape ideea de refuz venită din partea studentei. Consideră că e un drept al lui să se agaţe, cu toată forţa, de ceea ce el numeşte un „banchet al simţurilor”.  I se pare cât se poate de normal să dea buzna în apartamentul fetei şi s-o seducă mai mult cu forţa.

„Ea nu îi opune rezistenţă. Se mulţumeşte să se ferească, îşi fereşte buzele, îşi fereşte privirea. Îl lasă să o întindă pe pat, să o dezbrace, ba chiar îl ajută ridicând braţele, apoi coapsele. Trupul ei scuturat de mici frisoane scurte, de frig, iar după ce rămâne goală, se strecoară sub cuvertura matlasată asemenea unei cârtiţe în bârlogul ei şi îi întoarce spatele. Nu e chiar un viol, nu-i chiar aşa, totuşi este o apropiere nedorită, nedorită până în măduva oaselor.”

După  câteva reprize de amor tot atât  de jenante, se produce inevitabilul: apare în scenă tânărul iubit al fetei care îi dă un prim avertisment destul de dur ca să-l convingă. Lucru care nu se întâmplă, David Lurie încă fiind sigur pe puterea lui de seducţie, dar, mai ales, pe poziţia lui de deţinător al Puterii – el fiind profesorul şi fata una dintre amărâtele lui de studente. Nici nu bagă de seamă că insistenţele lui şi siguranţa cu care îşi terorizează victima îl fac mic de tot în ochii tinerei Melanie. Şi-a pierdut aura de Magister. E ca oricare derbedeu violator, pe deasupra, aflat la apusul virilităţii, dar care se vrea acceptat cu forţa. Fata începe să profite de slăbiciunea lui şi nu se mai prezintă la cursuri, nici la examene, fiind nevoit s-o noteze în absenţă cu scopul de-a o ţine în continuare dependentă de el.

Tinereţea îşi cere dreptul la viaţă şi Melanie preferă să abandoneze şcoala decât să fie terorizată de profesorul care, de fapt, ar fi trebuit să-i fie model. Ruptura e bruscă, cu consecinţe grave. Gestul fetei îi ia prin surprindere pe părinţi  care caută ajutor exact unde nu trebuia: la profesorul David Lurie.

Din acest moment începe şi el să conştientizeze cât de gravă fusese atitudinea lui faţă de Melanie şi îşi asumă toate consecinţele de care e conştient  că vor decurge. Primul lucru care i se întâmplă este contactul direct cu tatăl fetei care-l caută la Universitate. O întrebare ca un duş rece îl aruncă în cruda realitate pe David Lurie:  „Dacă nici în universităţi nu mai putem avea încredere, atunci în cine să mai avem?” Şi bietul om avea dreptate. Îşi trimisese copilul să înveţe carte considerând că dascălul e un părinte spiritual în care poţi avea încredere oarbă, nu un violator de ocazie. Între timp, Melanie depusese plângere de hărţuire sexuală şi la conducerea Universităţii şi David Lurie intră în malaxorul judecăţii colegilor. Situaţia devine cumva absurdă şi hilară, totodată, pentru că nu era singurul profesor care se culca cu studentele iar cei din comisie îl interogau ca şi cum ar fi fost un caz unic şi inedit. David Lurie încă mai crede că e un drept al lui să se îndrăgostească de o studentă.”-Cazul meu se întemeiază pe dreptul la dorinţă, spune el. Pe zeul care face ca şi păsările cerului să se înfioare de dorinţă.” Pierde din vedere că tocmai postura de dascăl ar fi trebuit să-l determine să stea departe de ispită. În cele din urmă, decide să-şi dea demisia pentru a stinge conflictul. Decide să lase totul în urmă şi să se retragă pentru o vreme la proprietatea fiicei sale aflată în apropierea micului orăşel Salem.

Lucy, fiica sa din prima căsătorie, îşi cumpărase o proprietate după ce o vreme locuise acolo cu un grup de hippioţi. Acum trăia din găzduirea câinilor celor care plecau în vacanţă şi din ceea ce producea şi vindea de la fermă.David spera că Lucy n-avea să-l iscodească în privinţa încurcăturii în care intrase. O discuţie tot au avut.  Era convins că toate experienţele cu femei inclusiv cea cu Melanie îl îmbogăţiseră cu ceva. Fiica sa observă, cu ironie, că invers nu prea funcţiona ideea unui plus de experienţă.

În curând, îl cunoaşte pe Petrus, un personaj ciudat care nu-i inspiră încredere absolut deloc când îl vede pe lângă fiica lui. Timpul trece şi, într-un loc atât de vitreg cum era cel în care locuia Lucy, viaţa te obliga să faci chiar şi  lucruri mai degradante precum era munca la Clinica pentru Protecţia Animalelor, unde, nu de puţine ori, animalele nedorite trebuia să fie omorâte. La început, David Lurie crezuse că poate sta deoparte. Cu timpul, a început să se implice în orice muncă de la fermă chiar dacă era sub standardele lui. Faptul că ajunsese s-o ajute pe Bev Shaw la clinică nu i se mai părea dezonorant gândind la statutul lui anterior.

Lucrurile capătă o încărcătură tragică. La fermă apar trei indivizi de culoare care îi violează fata, pradă tot ce întâlnesc şi, după ce ce îl agresează, îl incendiază, închizându-l în baie. Ca prin minune şi el şi Lucy scapă cu viaţă, însă, nimic nu mai e ca înainte. Lucy se resemnează, devine tot mai apatică şi încearcă să ascundă ruşinea violului. Treptele dezonoarei unui individ se dovedesc a fi mai jos decât ar putea să bănuiască. Violul fiicei sale îl dărâmă psihic, mai cu seamă ştiind că Lucy avea înclinaţii către lesbianism, cu atât mai mult violul unui bărbat era mai oribil. O vreme, încearcă s-o convingă să vândă tot şi să plece împreună în altă parte, dar Lucy se încăpăţânează să rămână pe loc. Între tată şi fiică se deschide o prăpastie dureroasă care niciodată nu va mai dispărea.

În timpul atacului, Petrus, tânărul care o ajuta pe Lucy la fermă,  dispăruse lucru care îi dă de bănuit lui David. Se întoarce curând şi dă o petrecere unde apare şi unul din tinerii care îi violaseră fata. Aşa află că era rudă cu omul ei de încredere, Petrus.

Deşi Bev Shaw nu avea nimic feminin cu care să-l atragă, David Lurie ajunge să se culce cu ea. La început, din milă, apoi mecanic, animalic pentru astâmpărarea instinctelor. Văzând că Lucy nu cedează şi-i tot mai hotărâtă să rămână în casa în care fusese atacată David decide să se întoarcă la Cape Town, nu înainte de a trece pe la familia lui Melanie pentru a-şi cere iertare pentru răul provocat. Îi este acceptat gestul de umilinţă.

Faptul că îşi găseşte propria locuinţă devalizată, nu-l mai afectează cu nimic. În cele din urmă, decide să se întoarcă la fermă să-şi protejeze fiica despre care află, între timp, că în urma violului, rămăsese gravidă şi aştepta un copil.

Romanul lui J.M. Coetzee a câştigat în 1999 Booker Prize, în  2000 Commonwealth Writers’ Prize şi a fost ecranizat în 2008 de Steve Jacobs, cu John Malkovich în rolul principal. Este un roman de tip dostoievskian de o simplitate aparentă, însă adevărul este că autorul pătrunde în cele mai ascunse cotloane ale fiinţei. Într-adevăr este vorba despre nedreptate, despre abuz, despre dezonoare, dar nu David Lurie ar trebui cercetat, în primul rând, ci personajele feminine, toate abuzate, toate dezonorate, toate lipsite de dreptul elementar de a se apăra. Bărbatul îşi pierde onoarea atunci când abuzează din postura de client al prostituatei care-şi plăteşte serviciile, din postura de profesor care consideră că tânăra studentă e obligată să se culce cu el, că aşa-i cere lui sufletul, din postura de animal tânăr de pradă care poate să- l violeze pe cel slab. Şi pe unii şi pe alţii, pe cei care-şi pierd onoarea, demnitatea de fiinţe umane, societatea îi repudiază şi îi aruncă dincolo de marginile sale. Şi nu le rămâne decât să accepte coborârea cât mai jos pe treptele suferinţei.

 

Bibliografie: J.M. Coetzee,  Dezonoare, Humanitas, 1999

 

 

Maria Frandoş – FOTOGRAFIE CU PESCAR PE DIG

 

Foto: Maria Frandoş

 

Bărbatul şi femeia vin devreme pe plajă, cum se face ziuă. Bărbatul se duce la capătul digului cu uneltele lui de pescuit, femeia se așează pe un şezlong. E sfîrşit de septembrie, sezonul turistic e şi el pe sfîrşite şi sunt dimineţi în care nu mai e nimeni în afară de ei doi. Soarele se înalţă de după dealuri trimiţînd săgeţi luminoase; marea  le reflectă întocmai. Pînă se încălzeşte aerul,  femeia se plimbă prin apă de-a lungul ţărmului. Uneori găseşte cochilia unei scoici ori o pietricică şlefuită de ape. Îşi pune mîna streaşină la ochi şi se uită în larg la micile ambarcaţiuni care saltă pe valuri; cu pînzele lor albe, fluturînd în vînt, par nişte corăbioare de hîrtie.

               Silueta solitară a bărbatului se decupează din lumină, din mare, din aer. Cînd el se mişcă la capătul digului o vede şi îi face semn cu mîna liberă. Pe la nouă şi jumătate femeia se îmbracă şi se duce la patiseria din centrul staţiunii. Se întoarce cu cornuri proaspete şi cafea fierbinte. Bărbatul îşi strînge uneltele se pescuit şi vine lîngă ea. Mănîncă amîndoi cornurile calde, unul simplu, unul cu dulceaţă, el îşi încălzeşte mîinile pe paharul de carton. Mai tîrziu se duc în apă, să  înoate; se usucă la soare şi el se întoarce pe dig. La prînz, se întorc în micul lor apartament. De obicei mănîncă o salată şi o felie de carne sau peşte la grătar. La prînz sînt 28-30 grade aşa că pînă pe la trei se odihnesc, ascultă muzică, moţăie. El nu pescuieşte după-amiezile, înoată, stau la soare, citesc pînă tîrziu cît este lumină. Seara îşi încropesc cina dar de cele mai multe ori ies undeva. Se duc de fiecare dată la aceeaşi tavernă unde majoritatea comesenilor sînt greci. Mănîncă miel sau pui la cuptor, peşte spadă la grătar sau o musaca de vinete şi beau o carafă de vin. După cină hoinăresc pe străzile staţiunii şi ajung la tărmul mării, pe dig. E aşa de primitoare răcoarea asta după arşiţa zilei, departe în larg se văd luminile vapoarelor, briza sărată le mîngîie feţele. Dacă se face rece de-a binelea, el îşi descheie haina şi o lipeşte de pieptul lui cald. Ea crede ca tot aşa trebuie să fi stat prima pereche de oameni, pe ţărmul unei mări, uimiţi şi înfioraţi. În timp ce se pregătesc de culcare ascultă muzică grecească, îşi povestesc micile întîmplări ale zilei. Ies pe terasă şi se uită îndelung la cerul înstelat.

                 Amîndoi cred că partea cea mai frumoasă a zilei e dimineaţa, nici un răsărit nu seamănă cu celălalt apoi mai sînt culorile şi liniştea. Se trezesc aproape deodată, pe la ceasurile cinci şi pînă fierbe apa în ibric, se duc amîndoi la colţul clădirii să se uite la stele. Aici în satul ăsta grecesc se simt la marginea lumii. Nici tu neoane, nici tu maşini doar cîte un ţîrîit de greier, foşnetul vîntului şi zgomotul valurilor care spală necontenit ţărmul. Calea laptelui e atît de luminoasă că pare aurie, constelaţiile se decupează clare în albastrul adînc al cerului, el le cunoaşte pe toate după numele lor, i le spune şi ei deşi numele nu e important. O lumină ţîşneşte din înalt ca să se stingă în clipa următore.

– Brrr! exclamă bărbatul, e frig, în casă cu tine. Se întorc în cameră, ea strînge aşternuturile, aranjează patul, el face cafeaua. Ea ştie că lui îi arde buza după o ţigară dar ar prefera să nu fumeze pe stomacul gol. Cînd apa dă în clocot pune cîteva linguriţe de cafea şi o dă în clocot de trei ori.

-De ce de trei ori?

– Habar n-am, din obişnuinţă. Pune o farfurioară deasupra să se aşeze zaţul şi scoate ceştile. Ei îi pune un cub de zahăr, lui îi place amară. După ce toarnă cafeaua în ceşti îşi aprinde o ţigară şi trage cu nesaţ. Femeia iubeşte totul la el şi odată mai mult felul în care el ţine ţigara între degetul mare şi arătător, mijindu-şi ochii. El are o sclipire jucăuşă în ochi şi suflă fumul înspre ea. Ei îi place aroma tutunului, fumul care se ridică în fuioare subţiri. Scena aceasta face parte din copilăria ei unde a rămas definitiv, ca într-un tablou înrămat, chipul tatălui ei. Şi el fuma tot aşa cu ochii mijiţi, desenînd în aer mici rotocoale de fum, cercuri aproape perfecte, unul deasupra celuilalt, pentru ea. Cafeaua grecească are un gust şi o aromă grozavă, amîndoi sînt mari cafegii. Prin chenarul ferestrei intră lumina albastră a dimineţii, un fulger scurt luminează zarea.

 -E furtună pe mare ? întreabă ea.

-Nu, e din pricina căldurii acumulate. Beau a doua ceaşcă de cafea şi parcă el ar mai fuma o ţigară. Renunţă, o să fumeze mai tîrziu. Pînă ce se luminează bine de ziuă, citesc.

-Mă gîndesc (zisese el uitîndu-se peste rafturile cu cărţi) sa-l citesc pe Platon la el acasă, aşa că și-a adus „Apărarea lui Socrate”. Ea a decis să recitească „Caietele timpului”, le place amîndoura Alexandru Dragomir. El îl numeşte afectuos” „zălăoanul meu”.

-Pe Elytis ar fi trebuit să-l aduc, zice ea, dar cîntărea prea mult…

                 

Lasă amîndoi cărţile şi ies pe terasă. „Se face ziuă/O presimt/După albeaţa de argint/Frust de pe ziduri”, murmură femeia. Stelele se îndepartează, una cîte una, lumina le ia locul. Chiar dacă nu se mai vede nici carul mic, nici carul mare, cloşca cu puii, ea ştie că sînt toate acolo şi asta îi ajunge. Pregăteşte cîţiva biscuiţi cu unt şi cîte o cană cu lapte, aşa el o să mai poată fuma o ţigară. La răsărit cerul devine roşu-sîngeriu, norii par tiviţi cu aur .

– Cuvintele nu sînt pe măsura frumuseţii răsăriturilor, a apusurilor şi a dragostei.

 -Ce atunci? Imaginile?

 -Nimic, poate tăcerea. Le priveşti, le trăieşti şi le păstrezi în inimă. Ea se întreabă dacă inima o fi avînd o memorie a ei, separată de funcţia creierului. El ce crede? El se uită atent la ea ca de fiecare dată cînd ea pune întrebări în felul acesta grav, de parcă de răspunsul lui ar atîrna ceva hotărîtor .  

-Nu ştiu prinţeso! dar mă informez şi-ţi aduc la cunoştinţă. Pufnesc amîndoi în rîs şi ea îl sărută pe obrazul ţepos.

 -Te-am prins, nu te-ai bărbierit!

 -Mîine dimineaţă.

               Astăzi e sîmbătă, mîine dimineaţă au să se ducă în satul acela de munte vechi de o mie de ani, unde, o mănăstire şi cîteva aşezări, au rezistat cutremurului din*53. Mîine vor fi doisprezece ani de cînd s-au căsătorit.

-Un ciclu perfect rotund a zis el, ca un cerc. Ei nu-i place ideea:

 -De ce un cerc? Ceva perfect e adevărat, dar închis, de ce nu o spirală?

-De acord ,o spirală, apoi o alta şi încă una, cîte au să ni se îngăduie.

-Daaa! Peste trei spirale o să avem aproape o sută de ani! Izbucnesc amîndoi în rîs.

                S-au căsătorit într-o biserică grecească din Jaffa unde, ”preot român ţine slujbă în limba română” cum scria pe afişul lipit pe zid,  lîngă uşa bisericii. Dar data pe care o aveau amîndoi la inimă era 19 august cînd, după calendarul vechi e „Schimbarea la faţă”.

-Atunci – zice el -ne-am schimbat şi noi feţele, eu cu a ta şi tu cu a mea!

 -Anul acesta au fost 13 ani, deci cercul a fost anul trecut şi ajungi la vorba mea, anul acesta e o spirală.

-Fie mie după cuvîntul tău , glumeşte el pregătindu-şi uneltele de pescuit. Au noroc, marea e aproape, la o aruncătură de băţ, o plimbare de zece minute. Ieri, vecinele lor de palier i-au întrebat cum e marea?! Ei îi stătea pe limbă să spună „să ştiţi că e udă, doamnă!”. El le-a răspuns politicos că e caldă apa şi nu e adîncă de loc.

 -Multumesc! a zis  doamna vădit uşurată. Între vila lor şi mare e un lac. În dimineţile fără vînt, lacul pare vrăjit, se răsfrîng în el ca într-o oglindă, muntele, casele albe cu acoperişuri roşii, verdele pădurii. Trec pe lîngă leandri înfloriţi, ea miroase toate florile,  cel mai frumos miroase caprifoiul.

                  Plaja e pustie, aseară a fost „big Friday night”… Cîinele care păzeşte cele două bărci albe ale hotelului îi întîmpină cu lătrături vesele. Bărbatul are întotdeauna ceva pentru el, în cel mai rău caz, o bucată de pîine. Marea e atît de limpede şi clară ! În apa mică de la mal, soarele desenează dantele de lumină tremurătoare. Departe, în largul nesfîrşit, marea devine de un albastru adînc, bleu-marin,”mneriu” cum îi place ei s-o numească . În primele luni după ce se cunoscuseră ea îi spusese:

-Îţi dai seama ce lucru extraordinar! Bunicii mei care n-au văzut niciodată marea şi nici fotografii color cu ea,  îşi zugrăveau casele în  mneriu.

-Dar de ce n-ar putea fi cerul răsfrînt peste case?

 -Nu, nu ,e altă nuanţă. Nu-ţi aminteşti?

 -Ba da. Şi la noi tot aşa şi le zugrăveau oamenii. Era un praf pe care-l cumparau de la cooperativă, îl amestecau cu var şi îl stingeau cu apă.

 -Exact! Şi totuşi, de ce-şi zugrăveau tăranii noştri casele în culoarea mării? Eu cred că ei ştiau culoarea asta a mărilor şi a depărtărilor prin ceea ce Jung defineşte ca „inconştient colectiv”. El o priveşte cu sprînceana stîngă uşor ridicată.

-Dacă mă ironizezi pe tema asta, chiar mă supăr! Asta a fost atunci, acum el se duce la capătul digului să pescuiască. Femeia se plimba de-a lungul ţărmului, prin apa călduţă de la mal.

– Uite ce glezne subţiri am, i-a arătat ea după cîteva zile la mare, de tînără fată! În timpul anului din cauza muncilor obositoare şi a statului îndelung în picioare, avea gleznele umflate şi dureroase.

 Se întinde pe şezlong la soare.  Atîta lumină, căldură şi frumuseţe! Doamne ce bine îmi e aici!

                 Cînd se face 9.30 se îmbracă şi se duce după cornuri şi cafea. El e tot pe dig. Femeia îl strigă fluturînd punga cu cornuri.

-Ai prins ceva? El ţîţîie nemulţumit.

-Bate vîntul şi marea e agitată, trage peştele?

 -Şi încă cum! Mănîncă amîndoi cornurile pufoase; ea soarbe două îngiţituri de cafea şi îi dă lui paharul de carton. El îl ţine cu amîndouă mîinile, azi a fost mai rece.

– Ar trebui să-ţi pui o flanea dimineaţa.

– Ar, zice el monosilabic. Între timp s-a încălzit bine de tot, intră amîndoi în apă. Ea se bălăceşte mai mult deşi el a învăţat-o să înoate. El, în schimb, înoată grozav, toate stilurile. Dar ei tot i se strînge inima cînd  se îndepartează prea mult de geamandură. Ies din apă şi se întind pe prosope să se usuce. Încet se animă şi plaja şi ea îl vede pe dig, pe batrînul pescar grec. Scund, slab şi ars de soare, are o traistă mare petrecută pe după gît. Toate uneltele lui de pescuit constau dintr-o undiţă lungă de bambus cu un fir de nylon pe care-l manevrează cu mîna.

 -Uite-ţi prietenul, spune ea.

 -L-am văzut.

 -Face nişte gesturi ciudate. Bătrînul pescar se mişcă de-a lungul digului făcînd semne cu mîna cuiva de pe ţărm, cineva pe care cei doi nu-l vedeau. Pescarul coboară de pe dig şi întră în apă pînă la genunchi, trăgînd băţul lui caraghios . Se ridică amîndoi în picioare şi reuşesc să vadă prada pescarului. Bărbatul fluieră admirativ:

-Mamă ce mare e!

 -L-am văzut, l-am văzut, se bucură femeia,copilăreşte. Pescarul e acum în apă pînă la brîu şi continuă să meargă de-a lungul ţărmului.

 -De ce se duce aşa cu băţul prin apă şi nu scoate peştele? îl întreabă ea.

-E prea mare, dacă-l ridică, s-ar putea să scape. Îl duce aşa prin apă să-l obosească. Peştele se zbate şi cîrligul i se înfige mai adînc.

-Uite-l pe fiul lui, a venit să-l ajute.

              Tînărul ia băţul din mîna tatălui său, continuînd să înainteze în mare. Bătrînul pescar a ieşit acum la mal, traista îi atîrnă udă şi grea.Desface o plasă de pescuit aranjîndu-i cu multă îndemînare faldurile. O pune pe braţul drept şi intră iar în apă lîngă fiul său. Acesta a apucat firul de nylon lăsînd băţul de bambus să plutească pe valuri. Trage uşor de fir mişcîndu-se de data asta în direcţia ţărmului. Femeia nu-şi ia ochii de la cei doi, fascinată de gesturile lor.

-Acum ce fac?

 -Îl trag la mal, bătrînul are să arunce plasa peste el ca să nu poată scăpa. S-au îndepărtat, nu le mai distinge feţele, doar gesturile. Pescarul aruncă cu o mişcare iute şi sigură năvodul. Se apleacă în apă, alunecă în valuri, se ridică scuturîndu-şi apa din păr şi de pe faţă, caută ceva cu mîinile pe sub apă. Ridică triumfător cu amîndouă mîinile peştele, solzii argintii sclipesc în soare, peste faţa femeii trece o umbră.

 -S-a sfîrşit zice bărbatul, ea se uită neajutorată la el.

 -Mă duc să-mi încerc şi eu norocul.

 -Cred că ai avea nevoie de un băţ de bambus, îl ironizează ea arătînd înspre sofisticata lui undiţă. -Ai putea să-mi cumperi unul. Femeia îi întinde un flacon de apă .

 -Nu fuma prea mult,te rog.

 -Da, să trăiţi ! Şi o sărută pe obraz. E îngrijorată că el tuşeşte uneori dimineaţa. A fost la medic, i-au radiografiat plămînii, sînt curaţi.

 -Atunci de ce tuşeşti?

 -Păi, aşa îmi curăţ hornul!

                Aruncă pluta cît mai departe de dig, valurile lovesc stîncile şi apa se împrăştie în picături luminoase. Se gîndeşte să-şi aprindă o ţigară, renunţă. Inspiră adînc briza sărată, dacă prind ceva o aprind, dacă nu, nimic pînă după prînz. Aerul vibrează şi extremitatea undiţei se apleacă uşor.

-Te-am prins, jubilează el. Dă drumul firului şi balansează uşor băţul care se apleacă şi mai mult. Învîrte  rotiţa pe care e înfăşurat firul, înainte, înapoi, firul se întinde. Ea s-a ridicat în picioare şi îi urmăreşte gesturile. Bărbatul poartă undiţa de-a lungul digului aşa cum făcuse bătrînul, scurtînd lin firul.  Coboară de pe dig şi intră în apă apoi cu o mişcare precisă, aruncă peştele pe nisip şi îi scoate cîrligul din gură, iute să nu sufere. Îl pune în plasă şi se duce la ea. S-a udat tot dar nu-i pasă.

-Ei, cum ţi se pare? E rîndul ei să fluiere admirativ.

-Pai nu e aşa de mare ca al bătrînului dar e grozav! Ei îi strălucesc ochii cînd îi spune:

-Trebuie să i-l arăţi neapărat,vreau să-i văd ce faţă face.

– Uite-l! Bărbatul se duce să-l întîmpine şi îi arată peştele. Pescarul se uită neîncrezător.

 -L-ai prins tu singur cu undiţa asta? El rîde destins acum şi înveselit, îl întreabă de ce?

   -Eşti norocos,bravo! Pescarul se aşează lîngă ei, pe nisip şi bărbaţii discută despre bărci, mare, năvoade, peşti. Batrînul se uită la amîndoi şi îi spune ceva femeii. Ea nu vorbeşte atît de bine greaca, îl întreabă ce-a spus.

-Ne invită mîine seară la ei la cină, nevasta lui găteşte grozav.

 -Efharisto!

  -Parakalo!

                   Pescarul se întoarce la fiul lui .

 -Hai să mai intrăm în apă, pînă la prînz avem timp să ne uscăm.

 -Ce faci, nu vii? întreabă el mirat.

-Nu! Rămîn să păzesc peştele, dacă ni-l fură cineva? El rîde şi o ajută să se ridice. După ce se usucă, se întorc la vila lor „din mijlocul cîmpului”. Clădirea e nouă şi e la vreo 300m de hotel. Hotelul are bar, piscină, internet. Ei au o grădină cu „domnişoare”,  măslini , livadă de portocali, capre, vaci, le e aşa de bine!

                     El are să cureţe peştele, ea intră la duş, s-a înroşit de la soare şi o ustură pielea. Lui îi place să simtă sarea pe piele şi apoi pe el nu-l arde soarele. Ea are să pregătească o salată, îl întreabă dacă vrea cartofi la peşte.

-Îl mîncăm aşa, i se simte mai bine gustul. Femeia taie ceapă, castravete, o roşie mare ,cuburi de „feta”,renumita brînză grecească măsline mari,negre. Adaugă  ulei de măsline auriu ca mierea, iaurt.

– Parca ar fi smîntînă iaurtul ăsta aşa-i de bun! Mănîncă amîndoi salata gustoasă cu pîine de casă.

-Mai vrei? o întreabă el. Pot s-o termin eu?

-Sigur, zîmbeşte femeia privindu-l cum „curăţă” castronul cu o coajă de pîine.

                      Bărbatul unge peştele cu ulei de măsline şi pe o parte şi pe cealaltă şi îl pune pe grătarul încins. Peştele sfîrîie şi scoate mici pocnete. Îl mănîncă cu mîinile, fără tacîmuri, la sfîrşit se ling pe degete, ea are o urmă de sos pe bărbie. El o vede frumoasă în toate anotimpurile, dar vara o dată mai mult. Părul ei se decolorează de la soare şi pielea ei capătă o nuanţă arămie. Aduce din frigider o sticlă de vin cu gîtul înalt, toarnă lichidul gălbui și parfumat în pahare. Femeia strînge tacîmurile şi pune de cafea. Bărbatul îi urmăreşte  gesturile. Cînd ea se apleacă să ia din dulăpiorul de sub chiuvetă ibricul şi ceştile, una din bretelele rochiei îi alunecă de pe umăr; ea o aşează la loc din reflex. Aşa cum vine înspre el ,lumina amiezii transpare prin rochia  de stambă. Nările lui freamătă, ea nu observă. Se aşează pe scaun cu un picior îndoit sub ea şi soarbe cu înghiţituri mici vinul rece, dulce-acrişor. El îşi mai toarnă un deget de vin. În aer pluteşte mireasma florilor de portocal, ea îşi dă capul pe spate şi inspiră parfumul cu nările dilatate. Bărbatul nu-şi ia privirea de pe chipul ei. Se ridică şi o ia de mînă, ea nu se împotriveşte. Închide obloanele grele de lemn, lăsînd geamul deschis, închide aragazul fără să-i dea drumul la mînă. Stau unul în faţa celuilalt în penumbra camerei. Femeia îşi pune palmele pe gîtul bărbatului, el îi desface agrafa din păr.

                  Părul ei miroase a sare, a încă ceva ce el nu desluşeşte.  În odaie pătrunde murmurul  valurilor care spală neostenite ţărmul. O adiere mişcă perdeaua.

                  Afară, vîntul ridică într-un vîrtej frunzele de pe alei, foşneşte printre ramurile măslinilor ,tot mai departe, împrăştie nisipul fierbinte de pe plajă şi se năpusteşte în mare.

                  Valuri înalte cu dantele de spumă albă spală ţărmul apoi se retrag, suspinînd.

 

 

    Maria Frandos

5 octombrie 2016 Alikes, Grecia – 19 noiembrie 2016 Castle Hedingham, Anglia  

 

 

Vasile Gogea – Voci în vacarm un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

 

 Voci în vacarm – un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca”, cartea scriitorului şi publicistului Vasile Gogea, a apărut la Editura Eikon din Cluj în 2010, cu o postfaţă de Liviu Antonesei. Volumul conţine interviul pe care autorul l-a luat celor doi intelectuali- voci inconfundabile ale exilului românesc care, vreme de peste 40 de ani, au fost mintea limpede a culturii române.

Interviul a fost luat în aprilie 1990, la Bucureşti, când cei doi scriitori au revenit în ţară după 43 de ani de exil pentru a participa la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din România, prima conferinţă desfăşurată în libertate. A fost publicat apoi în numerele 5 (224) şi 6 (225) ale revistei braşovene „Astra”. Pentru ideile ce se desprind în urma acestui „trialog” (Liviu Antonesei), publicarea  între coperţile unei cărţi este mai mult decât meritorie. Vocile celor două personalităţi „clare”, cum le adjectivizează autorul postfeţei, se fac remarcate în vacarmul ce se prelungea la ieşirea din „iarna vrajbei noastre”, iarna decisivului an 1990, cel care avea să dea direcţia în care orbecăim încă acum, după 27 de ani.

 Înainte de-a spune câteva cuvinte despre cartea jurnalistului Vasile Gogea, voi încerca să creionez o imagine sumară a timpului scurs de la revoluţia/resurecţia din decembrie 1989 până la venirea celor doi intervievaţi în ţară.

Sfârşitul lui 1989 ne găsea într-o stare de confuzie totală, împovăraţi de crima din ziua de Crăciun, de morţile inutile a sute de nevinovaţi, pentru care n-a dat nimeni seama până acum, terorizaţi de duşmanul din umbră care erau teroriştii şi într-un, aparent, vid de putere. În acest climat, pe scena politică reapar cele trei partide istorice, alături de falsa putere provizorie a FSN-ului care, disimulându-şi adevăratele intenţii, încerca să inducă ideea unei puteri care va veghea la reinstaurarea democraţiei în România.

Luna ianuarie 1990 a debutat într-un stil cunoscut doar de cei care în urmă cu 45 de ani mai trăiseră conflicte şi manipulări asemănătoare. Astfel că partidele de opoziţie au iniţiat o serie de manifestări pe care puterea, aparent şubredă şi „provizorie”, dar cu toate frâiele fostului regim bine strunite, a ştiut să le deturneze prin contramanifestaţii de o violenţă ieşită din comun şi lipsită de justificare. 28-29 ianuarie sunt date memorabile în istoria postdecembristă, când mai mult de 100 de mii de persoane, muncitori din capitală şi mineri din Valea Jiului au devastat sediile partidelor istorice, brutalizându-i pe cei care erau înăuntru ori încercau să protesteze. Încă păstrez în memorie imaginea lui Corneliu Coposu suprapusă de ticăloşia guvernanţilor peste imaginea lui Ceauşescu prin salvarea cu acel tab de furia mulţimii.

Pe 18-19 februarie, manifestaţia paşnică din Piaţa Victoriei este deturnată de un grup de provocatori care iau cu asalt sediul Guvernului, iar forţele de ordine asistă fără să opună vreo rezistenţă. Din nou autorităţile califică evenimentul ca şi pe cel din 28-29 ianuarie ca fiind un atac la adresa democraţiei, mobilizând minerii din Valea Jiului – deveniţi forţa oarbă cu care FSN-ul lui Iliescu îşi consolida puterea.

Vacarmul a continuat cu scenariul din 19-21 martie de la Tg. Mureş, cu tragicul lui final.  A fost pretextul fabricat de aceeaşi putere „provizorie” pentru crearea Serviciului Român de Informaţii, în care au fost regrupate toate cadrele vechii poliţii politice puse acum în slujba noilor guvernanţi. După 29 ianuarie, partidele istorice nu vor mai ieşi în stradă, iniţiativa aparţinând de aici încolo tinerilor din sindicatele independente şi studenţilor. Anunţul făcut de Iliescu şi acoliţii săi de-a nu se mai considera „provizorii” şi de-a organiza un partid ce avea să participe la alegerile din 20 mai a completat această imagine a minciunii  postdecembriste instituţionalizate.

Voi mai aminti că la 11 martie 1990 „Societatea Timişoara” dădea publicităţii „Proclamaţia de la Timişoara”, program în 13 puncte care era menit să dea direcţia corectă pentru continuarea reformelor în care mulţi români îşi puseseră speranţa.

Un alt lucru care mi s-a părut deosebit de semnificativ în acest vacarm general a fost reînrolarea TVR în slujba partidului unic reprezentat prin noua putere, precum şi gruparea unei părţi destul de consistente a presei în jurul clicii iliesciene: ziarul Azi – oficialul FSN-ului, Adevărul lui Darie Novăceanu (unul dintre cele 2 ziare de referinţă antedecembriste, „Scânteia”) precum şi majoritatea fiţuicilor locale puse în slujba celulelor de partid feseniste. Toată această ofensivă a presei ticăloşită pe zi ce trece şi ajunsă la faza în care nu era cu nimic diferită de ceea ce s-a întâmplat imediat după 1944. Cu o singură rezervă. Atunci trecerea de partea puterii s-a făcut mai lent, pe parcursul a trei ani, până în 1947, la plecarea Regelui din ţară. Pentru cine doreşte să se edifice, recomand cartea Anei Selejan, „Trădarea intelectualilor”, apărută în 1992 la Editura “Transpres”. Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit este faptul că această poziţie a presei a venit şi vine în întâmpinarea cititorilor ei. Nu neg existenţa unei părţi a presei în care „România Liberă”, „Revista 22”, „Expres” încercau să contrabalanseze vacarmul întreţinut de presa oficială. Amintesc doar titlurile: „Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?” şi „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă”.

În acest climat, pe bună dreptate numit de dl. Vasile Gogea „vacarm”, dominat de multă confuzie şi de o atmosferă mută de ură, are loc discuţia celor trei personalităţi. Întrebaţi dacă venirea lor în ţară însemna sfârşitul exilului, Monica Lovinescu menţionează că dacă n-ar fi fost Revoluţia, nu s-ar fi întors. Numai că ceea ce au găsit în ţară nu era o democraţie, ci o „democratură” (Pierre Hassner) şi că puterea instaurată nici n-avea de gând să instaureze o democraţie, ci o democraţie originală, împănată cu toate ingredientele unei prelungiri a regimului din care tocmai se credea că s-a ieşit. Virgil Ierunca aduce completarea că au fost două tipuri de exil: unul exterior, al celor plecaţi în afara graniţelor, şi unul interior, de natură spirituală, exilul din interiorul conştiinţelor. Acest al doilea exil se cerea să fie prelungit, ceea ce n-ar fi trebuit să fie confundat cu demisia intelectualilor de la menirea lor de oameni ai cetăţii.

Vacarmul găsit de cei doi la întoarcerea în ţară era necesar şi justificat după anii lungi de tăcere; ceea ce dădea de gândit era faptul că acest vacarm nu era întreţinut de vocile democraţiei, ci de puterea care se instalase mai mult pe uşa din dos, folosind aceleaşi instrumente pe care le folosise şi regimul totalitar – manipularea, lipsa unui discurs coerent, ipocrizia, minciuna servită pe post de adevăr de necontestat. Era clar că drumul pe care pornise societatea românească era unul greşit. Şi, aşa cum propunea Monica Lovinescu, ar fi fost neapărat nevoie de un tribunal al onoarei, cel puţin în rândul intelectualilor, care să impună celor compromişi, ce şi-au făcut cu consecvenţă plecăciunile de rigoare la curtea cizmarului, să-şi ia un răgaz de tăcere. Nu procesele, închisoarea, vânătoarea de vrăjitoare ar fi trebuit să stea la temelia noii societăţi, ci minima decenţă; nu relativizarea şi  instituirea unei culpe generale, ci, aşa cum spune Vasile Gogea, o ierahizare a culpelor care ar fi putut să ducă la despărţirea corectă a apelor. De aici ar fi trebuit să se pornească. Şi în acest climat de instituire a adevărului se cerea recuperarea culturii exilului. Monica Lovinescu a ţinut să precizeze că adevărata cultură s-a făcut în ţară, aportul exilului fiind mai degrabă de natură etico-politic. Exilul a fost vocea căreia în ţară nu i s-a permis să spună ceva, iar acum era nevoie de-o unificare a vocii exilului exterior cu cea a exilului interior tocmai pentru recuperarea memoriei colective. Patria lor unică fiind limba română.

Virgil Ierunca este autorul cunoscutei antologii a ruşinii de la finalul revistei „Ethos”, antologie în care, pe lângă culturnicii din ţară, apăreau şi românii exilaţi, numiţi de el români deplasaţi, pentru poziţia lor procomunistă, ei trăind departe de toate fericirile cu care acest regim îi blagoslovea pe români.

Un alt subiect abordat de Vasile Gogea cu cei doi valoroşi parteneri de dialog a fost cel al elaborării unei oncologii sociale, termen pus în circulaţie de Gabriel Liiceanu în conferinţa susţinută la Casa Pogor din Iaşi, cu prilejul aniversării lui Maiorescu, sub titlul Patologia spiritului şi a culturii. Considerat o voce „clară” în vacarmul indus şi întreţinut de putere, Gabriel Liiceanu este comparat, de către cei doi scriitori, cu Havel, comparaţie pe care domnul Liviu Antonesei o găseşte exagerată, mai ales văzută în lumina prezentului. Eu continui să cred în luciditatea şi măsura cu care Monica Lovinescu a dat răspunsurile în acest interviu. Privind personalitatea lui Gabriel Liiceanu în timp şi făcând o comparaţie între cele două popoare, consider că Havel a fost conştiinţa şi dizidentul unui popor cu o conştiinţă civică ridicată, motiv pentru care vocea sa a fost clară şi mesajul său lipsit de echivoc. Toate încercările lui Gabriel Liiceanu de-a cere societăţii româneşti să se înscrie pe o direcţie etică s-au izbit de opoziţia unei populaţii buimacă, deloc doritoare de schimbare. Mai grav e faptul că s-au găsit printre intelectuali voci care să-l judece şi să-l condamne.

               Virgil Ierunca spune: „Am asistat la un fenomen paradoxal, nu e singurul de altfel: oamenii care au vorbit în România despre vinovăţia colectivă au fost oameni care nu aveau să-şi reproşeze nimic, în vreme ce ceilalţi, care aveau să-şi reproşeze multe lucruri, de la tăcere până la laşitate manifestă, au tăcut, de data aceasta tăcerea are conotaţii vinovate, au început să întroneze această separaţie ciudată, pitorească, aş spune, din punct de vedere moral – există şi un pitoresc al moralului – între o vinovăţie colectivă, despre care vorbea Jaspers după primul război mondial, despre care vorbea Havel, despre care au încercat şi au vorbirt aici, cine? Gabriel Liiceanu, Octavian Paller între alţii, ca să li se răspundă cu o iritare pe care n-aş vrea s-o calific, atât de acută totuşi, din partea unor scriitori, a unor oameni care ştiu ce înseamnă a medita în peisajul pur literar, în peisajul pur artistic. E un lucru pe care nu l-am înţeles.”

 Următorul subiect propus de Vasile Gogea a fost instituirea unei noi geografii morale a ţării având ca repere Sighetul şi Piteştiul. Pornind de la  fraza lui Noica, în care vorbeşte despre transformarea unui popor în populaţie, Virgil Ierunca sugerează că această transformare n-ar fi fost posibilă dacă comunismul n-ar fi dus la bun sfârşit planul de creare a omului nou; omul nou, vizibil prin discursul şi gesticulaţia sa amplă, cel care cere instituirea unei democraţii originale, a acestui soi de democratură în care încă ne ducem zilele de pe o zi pe alta. Ţara pe care cei doi au părăsit-o în urmă cu 43 de ani nu seamănă deloc cu ţara găsită şi cu cea propusă de noii guvernanţi. Un semn al ipocriziei guvernării iliesciene era clar reconsiderarea provizoratului. Minciuna a fost generalizată şi instituţionalizată prin manipulările la care populaţia a fost supusă. „Şi acuma, minciuna nu stă numai cu regele la masă, dar minciuna stă şi la săraca masă a oamenilor simpli, a muncitorilor, a oamenilor care îndură atâtea privaţiuni cotidiene. Minciuna este astăzi, de la vodă până la popor şi până la prostime, prezentă. Ori, dialectizarea permanentă, acest omagiu pervers adus minciunii mereu deschise , e poate unul dintre lucrurile cele mai grave ale momentului pe care îl trăim.” (Virgil Ierunca)

Poate mult mai benefică ar fi fost existenţa la vedere a unui partid comunist.

Este sau nu nevoie de un recurs la Caragiale? Este, consideră Virgil Ierunca, dar nu la Caragiale „zeflemitorul democraţiei româneşti” şi nici la „cel serios şi tragic” ci la un „Caragiale intermediar”, părintele cetăţeanului turmentat. Dar iată că azi onestul lui cetăţean turmentat de la bere şi de la vin s-a transformat în „cetăţeanul turmentat de minciună” care nu mai ştie cu cine să mai voteze. Cetăţeanul turmentat de minciună este omul nou, cel care întreţine vie şi nevătămată flacăra unei puteri corupte ce se tot perindă de 20 de ani la guvernare, cel care s-a aliat cu puterea în respingerea Proclamaţiei de la Timişoara, cel care votează pentru o strachină de cârnaţi cu fasole şi pentru o găleată din plastic, ori cel scârbit de democraţie şi căzut în prosteala nostalgiei după comunism. Este cetăţeanul care, aşa cum spune Ierunca, nu dă măcar o şansă unui Agamiţă Dandanache. Cel care, după cei 45 de ani în care România a fost în afara istoriei, se străduieşte s-o ţină în acelaşi loc. Acel „cetăţean turmentat de minciună” care întreţine legenda poporului lipsit de noroc aflat sub eterna guvernare a lui „n-a fost să fie”, deşi drumul către libertate a fost presărat cu sute de victime, spre deosebire de celelalte ţări postcomuniste.

Nici imaginea dramatică a societaţii decapitată de elite, avansată de Vintilă Horia, aşa cum aminteşte Vasile Gogea, nu este în viziunea lui Ierunca cel mai mare necaz al societăţii postdecembriste. Principala problemă este abdicarea intelectualilor de la principii, părăsirea uneltelor profesionale şi abandonarea cetăţii în schimbul  unor favoruri oferite de puterea coruptă. Acel „proşti dar mulţi” ar fi trebuit schimbat în „mulţi, şi nu proşti” lucru de care nu s-au învrednicit nici minţile clare ce s-ar fi desprins din vacarmul general, nici poporul rămas încă la faza de populaţie. Este un mare adevăr că poporul român şi-a sabotat singur istoria. Şi unul din momentele care ar fi trebuit fructificat a fost Braşov 1987, moment pe care poporul român l-a ignorat. Un mare merit îi revine gazetarului Vasile Gogea de-a fi transmis în afara graniţelor ceea ce se petrecea la Braşov.

Bibliografie: Vasile Gogea, Voci în vacarm un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Eikon, 2010

Emanuel Pope -Robinson Crusoe

Nico Fine-Rungs of Solitude

Cartea neamului lui Mark Zuckerberg și a lui Bill Gates,

fiul lui William Henry Gates, fiul lui Rober Royce.

Robert Royce a născut pe Hugh Calkins;

Hugh Calkins pe William Swift;

William Swift pe Jonathan Swift

…și acesta pe Edward Zuckerberg;

Edward Zuckerberg l-a născut pe Mark Zuckerberg.

Cu aceste cuvinte ar trebui să înceapă

orice încercare onestă de rescriere

a Noului Testament.

*

La-nceput Dumnezeu a făcut lumina,

cerul, pământul, soarele-luna-și-stelele,

viețuitoarele, ziua de odihnă

și imediat, după aceea, pe Robinson Crusoe.

Cu aceste cuvinte ar trebui să înceapă

orice încercare de rescriere

a Vechiului Testament.

*

Fericit, Robinson Crusoe și Viața Lui,

cea de toate zilele,

primul și singurul dintre moderni

care a trăit însingurarea

rămânând în lumină vie.

Restul,

toți cei care i-au urmat,

nu au mai cunoscut decât moartea lentă,

avizată, evaluată, feliată, filmată,

sintetică și mai nou digitalizată.

Niciunul, dar absolut niciunul

n-a trăit și n-a murit firesc.

Nici dintre părinți și nici dintre copii.

Amin!